Traducere din limba engleză de Oana Chițu

Volumul al II‑lea

2019

Cuprins

Unu — Fantome din trecut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11Doi — Nemuritorul preaiubit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19Trei — Monştri şi dantele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27Patru — Răul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35Cinci — Lecții despre strigoi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45Șase — Plăcut ca un cadavru putrezit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59Șapte — Basme din popor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73Opt — Răufăcătorul cu chip de erou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86Nouă — Oraşul coroanei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92Zece — Foarte ciudat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104Unsprezece — Un lucru diavolesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114Doisprezece — Întâlniri la miezul nopții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 124Treisprezece — Prinsă asupra faptului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134Paisprezece — Întâlnire obligatorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138Cincisprezece — Voievod trăgător în țeapă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149Șaisprezece — Prințul Nemuritor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158Șaptesprezece — Un priveghi în zăpadă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 170Optsprezece — Cea mai bună metodă pentru a scurge sângele . . . 183Nouăsprezece — O descoperire ciudată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 193Douăzeci — O decizie proastă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 203Douăzeci şi unu — Răni vechi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 211Douăzeci şi doi — Acele aripi fără pene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223Douăzeci şi trei — Lilieci‑vampir . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232Douăzeci şi patru — Ilustrații bizare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 243Douăzeci şi cinci — Grădina de cenuşă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256Douăzeci şi şase — Un caz fascinant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 267Douăzeci şi şapte — Aripi negre, de piele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274Douăzeci şi opt — Hoții de cadavre . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280Douăzeci şi nouă — Licăriri de panglică neagră . . . . . . . . . . . . . . . . 293Treizeci — O privire mai atentă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 302Treizeci şi unu — O autopsie plină de intrigă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 315Treizeci şi doi — Poțiuni şi otrăvuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 328Treizeci şi trei — Purgatoriul mucegăit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 340

Treizeci şi patru — Aventuri nocturne periculoase . . . . . . . . . . . . . 349Treizeci şi cinci — Fără sânge . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 359Treizeci şi şase — Dinastia Basarab . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 364Treizeci şi şapte — O cameră plină de secrete . . . . . . . . . . . . . . . . . . 372Treizeci şi opt — Începe vânătoarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 381Treizeci şi nouă — Lycosa Singoriensis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 389Patruzeci — Averse de informații . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 399Patruzeci şi unu — Alb ciolan . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 409Patruzeci şi doi — Sânge roşu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 416Patruzeci şi trei — Pe urmele prințului Dracula . . . . . . . . . . . . . . . . 423Patruzeci şi patru — Societas Draconistarum . . . . . . . . . . . . . . . . . . 437Patruzeci şi cinci — Lebede şi lupi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 444Epilog — Un viitor palpitant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 456Nota autoarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 467Mulțumiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 471

1. a partamentul din turn al lui Audrey

2. apartamentul lui Thomas3. m orga din pivniță / intrarea

în tunelurile subterane4. cămări

5. sala de clasă a lui Radu6. sala de operații a lui Percy7. apartamentul Anastasiei8. biblioteca principală9. tuneluri subterane

UNUFANTOME DIN TRECUT

Orient Express Regatul României 1 decembrie 1888

Trenul nostru îşi croia drum, scrâşnind, de‑a lungul liniilor fe‑rate care duceau spre colții albi ai munților Carpați. Din locul în care ne aflam, undeva în afara Bucureştiului, capitala Româ‑niei, culmile erau de culoarea unor vânătăi trecute.

Judecând după cantitatea generoasă de ninsoare, munții erau, pesemne, la fel de reci ca un trup mort. Iar ăsta era un gând fermecător pentru o dimineață cu vreme crâncenă.

Un genunchi lovi iar latura din lemn sculptat a peretelui despărțitor din cuşeta mea personală. Am închis ochii, ru‑gându‑mă ca tovarăşul meu de drum să adoarmă la loc. Încă un tremur nervos al picioarelor lui lungi mi‑ar fi destrămat calmul. Mi‑am lipit capul de scaunul cu spătar înalt, din pluş, concentrându‑mă la catifeaua moale şi nu la dorința de a‑mi înfige acul pălăriei în piciorul lui, care se bâțâia cu neobrăzare.

Simțindu‑mi în sfârşit enervarea crescândă, domnul Tho‑mas Cresswell şi‑a schimbat poziția pe scaun şi a început să bată cu degetele înmănuşate în pervazul ferestrei din compar‑timentul nostru. De fapt, era compartimentul meu. Thomas avea propria cabină, dar insista să‑şi petreacă fiecare oră din zi în compania mea, în eventualitatea că un ucigaş în serie avea să urce în tren şi să dezlănțuie un carnagiu.

Kerri Maniscalco12

Cel puțin asta era povestea ridicolă pe care Thomas o tur‑nase însoțitoarei noastre, doamna Harvey, femeia drăguță şi cu părul argintiu care se îngrijise de el pe vremea când locuia în apartamentul din Piccadilly, Londra. Momentan, doamna Harvey se bucura de a patra rundă de moțăială de când în‑cepuse ziua, ceea ce era cu adevărat o ispravă, căci nu trecuse mult de la ivirea zorilor.

Tata căzuse bolnav în timpul şederii la Paris, aşa că pusese deopotrivă încrederea lui şi virtutea mea în mâinile doamnei Harvey şi ale lui Thomas. Faptul acesta demonstra irevocabil respectul pe care tata i‑l acorda lui Thomas şi felul extrem de convingător în care prietenul meu putea deveni cel mai ino‑cent şi mai fermecător om din lume când era nevoie.

Brusc, mâinile mi s‑au încălzit în mănuşi. Alungându‑mi senzația asta din minte, atenția mi‑a lunecat de la părul casta‑niu‑închis al lui Thomas şi de la paltonul lui impecabil croit, la jobenul abandonat şi la ziarul românesc. Studiasem suficient de mult limba cât să înțeleg, în mare parte, despre ce era vorba. Titlul era următorul: S‑A ÎNTORS PRINȚUL NEMURITOR? În apropiere de Braşov – chiar locul spre care călătoream –, fusese găsit un trup cu un țăruş înfipt în inimă, făcându‑i pe superstițioşi să creadă imposibilul: voievodul român Vlad Drăculea, zis şi Dracula, mort de secole, era, de fapt, viu. Și ieşise la vânătoare.

Știrea era o prostie menită să bage frica în oameni şi să vândă gazeta. Nu existau ființe nemuritoare. Oamenii în carne şi oase erau adevărații monştri, iar aceştia puteau fi răpuşi cu uşurință. Până şi Jack Spintecătorul sângerase ca toți oamenii. Deşi ziarele susțineau că încă bântuia prin ceața londoneză. Unele gazete pretindeau chiar că ar fi plecat în America.

Măcar dacă ar fi fost adevărat...Un junghi din nefericire prea bine cunoscut mi‑a cuprins

deodată pieptul, tăindu‑mi respirația. Mereu pățeam asta când

Dracula: Pe urmele Prințului Nemuritor 13

mă gândeam la cazul Spintecătorului, iar amintirile pe care mi le trezea erau cumplite. Când mă uitam în oglindă, vedeam aceiaşi ochi verzi şi aceleaşi buze roşii; urmele evidente ale ori‑ginii indiene a mamei şi ale nobleței tatălui. Pentru un ochi străin, încă eram o fetişcană voioasă de şaptesprezece ani.

Totuşi, sufletul meu fusese puternic zdruncinat. Mă între‑bam cum de puteam arăta aşa de teafără şi de liniştită, când înăuntrul meu se dezlănțuise o furtună.

Unchiul simțise schimbarea din mine, observând greşelile copilăreşti pe care, în ultimele zile, le tot făcusem în laborato‑rul lui. Ba uitasem să curăț lamele cu acid fenic, ba ignorasem să prelev specimene. O dată, rupsesem pielea rece ca gheața, deşi, de obicei, operam cu precizie cadavrele aliniate pe masa lui de examinare. Unchiul nu spusese nimic, dar ştiam că era dezamăgit. Se presupunea că ar trebui să am o inimă de piatră în fața morții. Poate că, până la urmă, nu eram făcută pentru o carieră în domeniul medicinei legale.

Tap. Tap‑tap‑tap. Tap.Am scrâşnit din dinți în timp ce Thomas bătea darabana în

ritmul roților de tren. Era de‑a dreptul incredibil cum de iz‑butea doamna Harvey să doarmă cu toată larma din jur. Cel puțin, Thomas reuşise să mă tragă afară din prăpastia aceea a emoțiilor. Emoții prea tăcute şi prea tulburi. Stătătoare şi pu‑trede ca apa unei mlaştini locuite de creaturi cu ochi roşii ce înotau în străfunduri. Aceasta era o imagine care se potrivea bine locului spre care ne îndreptam.

Curând, aveam să coborâm la Bucureşti, înainte de a ne continua drumul cu trăsura spre castelul Bran, sediul Institu‑tului Naţional de Criminalistică şi Medicină Legală, aşa cum era numit în română. Doamna Harvey avea să‑şi petreacă o noapte sau două în Braşov, înainte de a se întoarce la Londra. O parte din mine dorea nespus să meargă cu ea, deşi nu aş fi recunoscut niciodată asta în fața lui Thomas.

Kerri Maniscalco14

Deasupra cabinei noastre, un candelabru opulent se legăna în ritmul trenului. Cristalele lui zornăiau lovindu‑se unul de celălalt, acompaniind bătăile sacadate ale lui Thomas. Alun‑gându‑mi gândurile sâcâitoare din minte, am privit lumea de afară dispărând în rotocoalele de aburi şi printre crengile ce şfichiuiau aerul. Ramurile desfrunzite erau îmbrăcate într‑o mantie înghețată şi albă, iar reflexiile lor tremurau pe albastrul atât de lustruit, că semăna cu abanosul trenului nostru de lux, în timp ce vagoanele din față se înclinau înainte, pe şine, tăind ținutul presărat cu promoroacă.

Mi‑am apropiat fața de geam şi mi‑am dat seama că ramu‑rile nu erau acoperite de zăpadă, ci de gheața ce se aprindea, practic, ca o flacără în lumina orbitoare, portocalie şi roşiatică a zorilor. Priveliştea era aşa de liniştitoare, că aş fi putut să uit... Lupi! M‑am ridicat aşa de brusc, încât Thomas a sărit de pe scaunul lui. Doamna Harvey sforăia tare. Sunetul aducea cu un mârâit. Am clipit şi creaturile au dispărut, înlocuite de ramu‑rile ce se legănau în timp ce trenul pufăia mai departe.

Ceea ce luasem eu drept colți lucitori nu erau decât ramuri înghețate. Am răsuflat uşurată. Mi se păruse că aud urlete fan‑tomatice toată noaptea. Acum aveam vedenii.

— O să‑mi... întind oasele puțin.Thomas şi‑a ridicat sprâncenele lui negre, mirându‑se,

fără îndoială, sau, mai degrabă, admirând felul meu direct de a ignora eticheta. S‑a înclinat în față, dar înainte de a apuca să‑şi ofere compania sau să o trezească pe însoțitoarea noastră, m‑am îndreptat spre uşă şi am deschis‑o.

— Am nevoie de câteva momente. Singură!Thomas a rămas cu ochii ațintiți la mine mai mult decât ar

fi fost necesar, înainte de a‑mi răspunde.— Încearcă să nu‑mi duci prea mult dorul, Wadsworth!

Dracula: Pe urmele Prințului Nemuritor 15

Thomas s‑a aşezat la loc, doar uşor dezamăgit, înainte ca înfățişarea lui să‑şi reia mina jucăuşă. Ochii lui nu păreau însă cuprinşi de bună dispoziție.

— Deşi s‑ar putea să‑ți fie imposibil. Mie unul mi‑e foarte dor de mine atunci când dorm.

— Ce‑ai spus, dragă? a întrebat doamna Harvey, clipind în spatele ochelarilor.

— Am zis că ar trebui să încerci să numeri oi.— Am adormit iar?Am profitat de confuzie şi am închis uşa în urma mea, prin‑

zându‑mi rochia. Nu voiam ca Thomas să‑mi vadă expresia, pe care încă nu izbuteam să o ascund prea bine în prezența lui.

Am pornit la întâmplare pe coridorul îngust, nepăsătoare la grandoarea trenului, în timp ce‑mi croiam drum spre vago‑nul‑restaurant. Nu puteam sta aici prea mult timp neînsoțită, dar aveam nevoie de o clipă de libertate. Aveam nevoie să fug, măcar de propriile gânduri şi griji.

Săptămâna trecută o văzusem pe verişoara mea, Liza, ur‑când scările casei în care locuiam. Ar părea un lucru nor‑mal, doar că ea plecase la țară cu câteva săptămâni în urmă. După câteva zile, se întâmplase ceva mult mai înspăimântă‑tor. Mi se păruse că văd un cadavru din laboratorul unchiu‑lui înclinându‑şi capul spre mine. Privirea lui neclintită fixase cu dojană bisturiul din mâna mea, în timp ce din gură îi ieşeau viermi ce cădeau pe masa de examinare. Când am clipit, totul a revenit la normal.

Adusesem cu mine, în călătorie, mai multe jurnale medi‑cale, dar nu avusesem ocazia să caut informații despre simpto‑mele mele, din moment ce Thomas mă studia tot timpul. Îmi spusese că trebuia să‑mi înfrunt jalea, însă eu nu mă simțeam pregătită să redeschid rana. Poate că aveam să o fac, într‑o zi.

Kerri Maniscalco16

Câteva compartimente mai încolo, zgomotul făcut de o uşă care se deschidea m‑a adus cu picioarele pe pământ. Un băr‑bat frezat după ultima modă a ieşit din cameră, traversând rapid coridorul. După felul în care îi cădea pe umerii lați, cos‑tumul lui de culoarea cărbunelui era făcut dintr‑un material scump. Când omul şi‑a tras un pieptăn din argint din redin‑gotă, aproape că am țipat. Ceva s‑a răsucit în mine aşa de vio‑lent, încât mi s‑au înmuiat genunchii.

Nu era cu putință! Doar murise cu câteva săptămâni bune în urmă, în acel accident oribil. Mintea mea îşi dădea seama că era imposibil să fie el omul ce‑mi răsărise în cale, cu părul lui per‑fect aranjat şi hainele asortate, însă inima refuza să mă asculte.

Mi‑am strâns rochia crem în pumni şi am fugit. Aş fi putut recunoaşte paşii aceia oriunde. Știința era incapabilă să explice puterea iubirii sau a speranței. Nu existau formule sau deducții pentru a înțelege, indiferent ce susținea Thomas cu privire la ştiință şi la caracterul omenesc.

Bărbatul şi‑a ridicat pălăria spre pasagerii care se aşezaseră la ceai. Nu eram decât pe jumătate conştientă de privirile mi‑rate ale oamenilor, în timp ce tropăiam în urma lui. Propriu‑mi joben înalt era înclinat într‑o parte.

Omul s‑a apropiat de uşa fumoarului, oprindu‑se un mo‑ment pentru a smuci uşa ce ducea afară înainte de a‑şi conti‑nua drumul dintre vagoane. Fumul s‑a strecurat din încăpere şi s‑a amestecat cu un suflu rece de aer. Mirosul era suficient de puternic cât să‑mi facă măruntaiele să se revolte. Am în‑tins mâna, întorcându‑l pe bărbat spre mine, gata să‑mi arunc brațele în jurul gâtului său şi să plâng. Întâmplările de luna tre‑cută nu fuseseră decât un coşmar. Fratele…

— Domnișoară?1

1 În română, în original. (n.tr.)

Dracula: Pe urmele Prințului Nemuritor 17

Ochii mi s‑au umplut de lacrimi. Frizura şi hainele nu apar‑țineau persoanei pe care mi‑o imaginasem eu. Mi‑am şters prima lacrimă ce apucase să‑mi alunece pe obraji, fără să‑mi pese că îmi întindeam creionul cu care obişnuiam acum să‑mi conturez ochii.

Omul a ridicat un baston cu cap de şarpe, mutându‑l în cealaltă mână. Nici măcar nu ținuse un pieptăn. Începeam să nu‑mi mai dau seama bine ce era real şi ce nu. Am făcut un pas în spate, conştientă brusc de sunetele înăbuşite ale conversațiilor din vagonul din urmă. Clinchetul ceştilor, ac‑centele amestecate ale călătorilor din toată lumea creşteau în pieptul meu. Panica mă făcea să respir mai greu decât corsetul care‑mi strângea coastele.

Am gemut, încercând să inspir suficient aer, cât să‑mi cal‑mez nervii agitați. Zornăiturile şi râsetele s‑au preschimbat într‑un țipăt ascuțit. O parte din mine îşi dorea ca zgomotul să înghită pulsul ce‑mi bubuia în cap. Mi se făcea rău.

— Sunteți bine, domnișoară? Păreți…Am râs, nepăsându‑mi că omul s‑a tras deodată înapoi din

cauza reacției mele neaşteptate. Oh, dacă exista cumva o ființă superioară, sunt sigură că în acele momente se distra pe soco‑teala mea! În cele din urmă, mi‑am dat seama că omul mi se adresase în română. Bărbatul nu era nici măcar englez. Vorbea română. Iar părul lui nu era deloc blond. Era castaniu‑deschis.

— Scuze1, am zis, forțându‑mă să mă calmez, cu o scuză slabă şi o înclinare uşoară din cap. V‑am confundat cu altcineva.

Înainte să mă fac şi mai mult de râs, mi‑am pus bărbia în piept şi m‑am retras repede spre vagonul meu. Mi‑am ținut capul în pământ, ignorând şoaptele şi chicotele, deşi auzeam destule.

1 În română, în original. (n.tr.)

Kerri Maniscalco18

Trebuia să‑mi revin înainte de a da iar ochii cu Thomas. Preferasem să‑l ignor, însă îi zărisem îngrijorarea ridându‑i fruntea, grija pe care o punea în felul în care mă tachina sau mă enerva. Știam precis ce încerca el să facă de fiecare dată când se juca cu nervii mei. După lucrurile prin care trecuse familia mea, orice gentleman m‑ar fi tratat ca pe o păpuşă de porțelan, uşor de spart şi părăsită pentru că era stricată. Tho‑mas însă nu era ca alți tineri.

Am ajuns prea repede în dreptul compartimentului meu, aşa că mi‑am îndreptat spatele. Era momentul să port masca rece a omului de ştiință. Lacrimile mi se uscaseră, iar inima‑mi era acum un pumn strâns în piept. Am inspirat şi am expirat. Jack Spintecătorul nu avea să se mai întoarcă niciodată. Acesta era adevărul.

Nu exista niciun criminal în serie în acel tren. Acesta era un alt fapt bine ştiut.

Toamna Terorii se încheiase luna trecută.Lupii nu vânau, mai mult ca sigur, niciun pasager din Ori‑

ent Express.Dacă nu aveam grijă, aş fi putut începe să cred că Dracula

se trezise din morți.Am inspirat încă o dată adânc înainte să trag de uşă, alun‑

gând toate gândurile despre prinți nemuritori chiar în timp ce intram în compartiment.

DOUĂZECI ȘI ȘASEUN CAZ FASCINANT

Sala de disecții Castelul Bran 13 decembrie 1888

— Care este scopul investigării cadavrelor ce nu prezintă nicio urmă externă de traumă?

Profesorul Percy stătea lângă creierul specimenului din fața lui. Șorțul îi era pătat de sânge ruginiu. Părul lui roşcat se po‑trivea cu mustățile grijuliu pieptănate, atât de discordante cu lichidele ce‑i urâțeau aspectul impecabil. Îmi imaginam că aşa trebuie să fi arătat şi unchiul meu pe când era doar un tânăr profesor. Gândul ăsta m‑a încălzit pe dinăuntru, în ciuda fri‑gului din sala de disecții.

— De ce să tăiem în trupurile lor când vedem limpede că au murit din cauze „naturale”? a întrebat el. Hmm?

Mâini nerăbdătoare s‑au înălțat în aer ca nişte focuri de ar‑tificii. Studenții explodau din cauza nevoii de a răspunde şi de a‑şi demonstra competența, gata să‑i întreacă pe ceilalți colegi. Prințul şi‑a purtat privirea prin sală, măsurând concurența. Astăzi, prințul părea să stea ca pe ace. Era printre primele dăți când îl vedeam afişând ceva mai mult decât o scânteie de inte‑res. Percy i‑a ignorat pe toți, îndreptându‑şi atenția spre singu‑rul student care nu era atent.

— Domnule Cresswell? Aveți vreo părere?

Kerri Maniscalco268

În mod cu totul nesurprinzător, Thomas era captivat de ca‑davrul de pe masa lui, ignorându‑i pe toți şi toate, cu excepția bisturiului şi a cadavrului. Am privit fâşia de piele despi‑cându‑se sub cuțitul lui de parcă ar fi fost un val retrăgându‑se de pe nisip. Thomas a smuls forcepsul cu dinți şi a continuat să îndepărteze carnea, dând la iveală măruntaiele. Prietenul meu fredona încet. Melodia era veselă şi optimistă, în ciuda activi‑tăţii lui. Am ridicat o sprânceană. Poate că Thomas era un pic prea pasionat de munca lui. Percy nu s‑a mai deranjat să‑l în‑trerupă. Înțelesese destul de repede că Thomas era în sine o forță a naturii, atunci când se afla în laborator.

— Prințe Nicolae?Mi‑am smuls privirea de la Thomas şi m‑am uitat la Nicolae.

Prințul şi‑a muşcat buza de jos, fascinat de cadavrul din fața lui.— Trebuie să demonstrăm că au murit pe cale naturală.

Dacă nu investigăm, nu avem cum să ştim cu siguranță.— Este parțial corect. Altcineva?Andrei şi‑a învârtit bisturiul ca şi cum ar fi fost o sabie, iar el,

cel mai nepregătit apărător al regatului. Noah, distras de bufo‑neria lui Andrei, s‑a ferit din calea nerodului. Gemenii Bianchi erau aproape la fel de fascinați precum Thomas – privirile le erau fixate asupra trupurilor din fața lor şi făceau incizii pre‑cise. Cian şi Erik au ridicat amândoi mâinile, uitându‑se unul la celălalt. Un băiat era ca focul, iar celălalt precum gheața – ambii neplăcuți, dacă îți petreceai prea mult timp în preajma lor.

— Ca să înțelegem bolile şi efectele lor? a zis Erik.— Uneori! Atunci, ar trebui să deschidem mereu cadavrele,

fără vreun motiv solid? a întrebat Percy.Cian aproape că s‑a răsturnat din scaun, grăbit să răspundă.— Nu, domnule. Autopsierea nu e necesară în toate cazurile,

ci doar pentru acei indivizi care au decedat în condiții suspecte.— Mulțumesc, domnule Farrell! Domnule Branković, te rog

să pui bisturiul la loc. Nu este o armă. Vei răni şi vei desfigura