CURS ISTORIA ARTEI Prof. Alexandra Titu

Student: Lazar Diana

Sectia Foto-Video, An II

Vitraliul in arta gotica

Vitraliul se defineşte din două puncte de vedere: atât ca tehnică decorativă, care

constă în asamblarea de bucăţi de sticlă colorată într-un panou translucid, destinat

ornamentării ferestrelor, cât şi ca obiect artistic rezultat, reprezentat de însuşi panoul

transparent, constituit din fragmente de sticlă incoloră, de sticlă colorată în masa ei sau

pictată policrom cu culori de email, montate într-o reţea de plumb şi susţinute de o

armătură de fier.

În ceea ce priveşte tehnica vitraliului, mai întâi se confecţionează un carton de

mărimea reală a ferestrei, conceput de la bun început pentru includerea unei armături de

plumb. Reţeaua metalică are o dublă menire, aceea de a încadra şi a prinde bucăţile de

sticlă ce urmează să fie tăiate şi aceea de a indica contururile principale ale figurilor.

Contactul nemijlocit între două culori ar avea un efect neplăcut, în timp ce mica

întrerupere face ca fiecare culoare să se distingă în totalitate. Apoi se decupează bucăţile

de sticlă, se aşază provizoriu în armătura de plumb, pentru a se efectua retuşurile.

Bucăţile de sticlă se dezasamblează şi se coc, pentru a fi încastrate definitiv în reţeaua

metalică.

Vitraliul antic se realiza prin asamblarea pe o placă de sticlă a întregului panou

decorativ, folosindu-se o substanţă aderentă compusă din praf de sticlă şi liant incolor.

Totul era introdus în cuptor şi ţinut până se realiza fuziunea decupajelor între ele şi a

acestora cu suportul vitros. Cele mai vechi vitralii au fost descoperite într-o epavă,

scufundată în portul sudic al Corintului - Kencherai, fiind considerate de provenienţă

alexandrină şi datate la mijlocul sec. IV î.Hr.

În Evul Mediu, fabricarea sticlei prezenta neajunsuri tehnice, în sensul că plăcile

aveau grosimi inegale şi suprafeţe ondulate sau încreţite. Însă aceste imperfecţiuni de

realizare constituiau un avantaj din punct de vedere estetic, deoarece razele de lumină se

reflectau în mod neregulat, dând naştere unor efecte optice deosebit de frumoase. În plus,

amestecarea neintenţionată a unor substanţe impure în masa sticloasă creştea armonia

culorilor prin tonuri moi şi mai refractate. O altă metodă de obţinere a unor nuanţe de

culoare era adăugarea, în mod intenţionat, a unor foiţe subţiri de cupru în masa sticloasă

incandescentă. Foiţele de cupru dispuse de-a valma provoacă în sticla răcită o refractare

diferită a luminii, dând impresia unui foc lăuntric magnific.

Ferestrele policrome de biserici, având probabil numai motive decorative, sunt atestate

cu începere din sec IV. Renumite sunt cele de la “Sfânta Sofia” din Constantinopol, din

secolul VI. Fereastra cu figuri ia naştere la sfârşitul secolului X. Cel mai vechi ciclu

păstrat se găseşte în nava centrală a domului din Augsburg, din anii 1130-1140.

Această modalitate specifică de a rezolva închiderea unui gol de fereastră era obţinută

iniţial numai prin montarea în rame de plumb a unor bucăţi de sticlă multicolore, colorate

în masa turnată (gotic). Începând din Renaştere şi până în secolul XX, montajul de piese

colorate este completat tot mai mult cu adaosul detaliilor pictate, cu scopul obţinerii unor

compoziţii mai naturaliste, dar în detrimentul unor efecte estetice care se bazau în

principal pe relaţia dintre suprafaţa colorată, inertă în sine, şi forţa mistică a luminii care

o însufleţeşte.

Catedrala Notre-Damme de Strasbourg

Vitraliile erau folosite pentru a ilumina biserica si a povesti intamplari biblice. Avand in

vedere ca populatia era in majoritate analfabeta, ferestrele erau un mijloc de comunicare

catre credinciosi Constructorii erau dornici sa gaseasca solutii pentru a obtine ferestre cat

mai mari ,pentru a reduce volumul de zidarie .In timpul celul de-al doilea razboi mondial,

ferestrele au fost depozitate intr-o mina de sare din Germania. Dupa razboi, ele au fost

returnate prin grija Armatei Americane.

Arta vitraliului cunoaşte două mari perioade de înflorire. Prima perioadă cuprinde

secolele XII-XIII, când ferestrele au geamuri de sticlă incoloră, subliniate cu un chenar

policrom, pictat cu pensula, sau vitralii colorate în masa sticlei, asemănătoare

mozaicurilor, dar transparente. A doua perioadă se înscrie între secolele XIV-XV,

marcată de apogeul stilului gotic, în care fragmentele de sticlă sunt mai mari şi se

folosesc adesea două straturi de sticlă suprapuse, unul incolor, mai gros, peste altul

colorat, lucru care permite o intensificare a tonurilor. În biserica gotică, pereţi întregi sunt

formaţi din sticlă colorată, ceea ce ajunge să fie hotărâtor pentru impresia de spaţialitate.

De asemenea, vitraliul gotic îşi dobândeşte frumuseţea artistică tocmai pentru că foloseşte

foarte puţine culori acordate între ele, mai ales aur, albastru, roşu şi violet. Însă fereastra

pare în ansamblul ei bogată prin numărul mare de bucăţi de sticlă. Începând din secolul

XV, se înregistrează o distanţare de forma abstractă şi o apropiere de pictura de şevalet,

prin utilizarea sarii “galben de argint”, (sare de argint care, dupa ardere,

coloreaza sticla alba in galben; foarte mult intrebuintata in tehnica vitralului).

După Reformă, vitraliul este proscris în ţările protestante. În secolele XVII-XVIII, arta

vitraliului decade, cu excepţia celor realizate în Anglia. În secolul XIX, manufactura

franceză Sevres încearcă, fără succes, o revenire la tradiţia vitraliului gotic. La începutul

secolului XX, se asistă la o reînviere a vitraliului, datorită artiştilor Art Nouveau

(Chagall, Braque, Fernand Leger etc), care creează vitralii moderne ce se integrează

perfect în stilul arhitecturii civile şi religioase.

Dintotdeauna sticla a fost privita ca un lucru misterios. O forma solida cu proprietati ale

lichidelor sau mai degraba un lichid solidificat. Capteaza lumina si straluceste, desi este

fabricata din nisip. In timp, sarurile si oxizii metalici au dat culoare sticlei: cobalt pentru

albastru, argint pentru galben, cupru pentru verde si caramiziu.

În materie picturală, vitraliul este un element emblematic al artei gotice. Prin modul în

care filtrează şi reflectă lumina solară, amplifică senzaţia de grandoare şi mister pe care o

degajă catedrala gotică.

Bibliografie:

“Dicţionar de artă”, Editura Meridiane

Heinrich Lutzeler “Drumuri spre artă”,

Sarah Brown , David O'Connor. ‘Glass-Painters’. London: British Museum Press, 1991.

Frankl Paul, ‘Gothic Architecture’, YaleUniversity Press, 2000