Psihoterapia comunicaţională de familieReprezentant Virginia Satir

Virginia Satir este creatoarea psihoterapiei comunicaţionale de familie şi teoria sa este foarte compatibilă cu principiile psihoterapiei experienţiale. Astfel, ea considera că oamenii au o tendinţă înnăscută de creştere şi esenţa muncii sale consta în sporirea stimei de sine a membrilor familiei (luaţi individual) concomitent cu realizarea de schimbări în sistemul interpersonal.

Sunt încă două componente de bază ale filosofiei lui Satir. Prima: regulile au un impact în funcţionarea efectivă a familiei, influienţând rolurile, procesele de comunicare şi răspunsurile la

stres. A doua: o conştientizare în aici şi acum produce o creştere în individ şi în sistemul familial. Scopul creşterii individuale fuzionează cu scopul realizării unei unităţi de familie puternice.

I. Concepţia Virginiei Satir despre familie:Autoarea diferenţiază patru aspecte ale familiei:Stima de sine- sentimentele şi ideile pe care cineva le are despre sine.V.Satir considera că stima de

sine este centrul fiinţei noastre şi este esenţial să trăim o viaţă liberă. Stima de sine afectează atît comportamentul individului cât şi interacţiunea între membrii sistemului familial.

1. Comunicarea- modalităţile prin care oamenii se fac înţeleşi unii cu alţii2. Regulile pe care oamenii le utilizează pentru a controla cum trebuie ei să simtă şi să acţioneze şi

care se dezvoltă în sistemul familial3. Legătura cu societatea- modul în care membrii familiei se leagă la alţi oameni sau instituţii din

afara sistemului familialÎn familiile funcţionale stima de sine a membrilor familiei este înaltă, comunicarea dintre ei este clară, directă, specifică şi onestă, rolurile sunt eficiente, regulile familiale sunt puţine la număr, flexibile, rezonabile şi aplicate consistent, iar legătura cu societatea este deschisă şi încrezătoare. Sistemul familial funcţional este un “sistem deschis”, cu schimburi clare de informaţii şi resurse în interiorul şi în afara sistemului, care este adaptativ şi dinamic.În familiile cu probleme, disfuncţionale, stima de sine este scăzută, comunicarea este indirectă, vagă şi nu prea onestă, regulile sunt rigide, nenegociabile, de neschimbat, iar legătura cu societatea este critică, temătoare sau submisivă. Familia disfuncţională are caracteristicile “sistemului închis”- schimburi sărace de informaţii şi resurse în interiorul şi în afara sistemului, care este dezadaptat şi rigid. Toate acestea fac ca în condiţii de stres, cînd se confruntă cu situaţii de criză, familiile disfuncţionale să fie incapabile să le facă faţă în mod eficient.

În modelul Virginiei Satir sunt descrise 5 roluri de comunicare. Fiecare rol este caracterizat printr-un stil particular de comunicare (verbală şi nonverbală).

1. CriticulVerbal: transmite că nu este de acord, critică, este angajat în a descoperii vină celorlalţi. Mesaje de tipul: “Tu nu faci niciodată nimic bine. Ce se întâmplă cu tine?”Corporal: blamează, arată cu degetul către celălalt. Transmite un mesaj de tipul: “Eu sunt şeful aici.”În interior : se simte singur, slab, lipsit de succes.

Submisivul (cel ce vrea să facă plăcere celorlalţi)Verbal: este angajat într-o comunicare în care îşi cere scuze. Mesaje de tipul: “Tot ceea ce îţi doreşti tu este bine. Sunt aici doar ca să-ţi fac pe plac, să te fac fericit.”Corporal: prezenţă ştearsă, îngenunchiat în faţa celuilalt, transmiţând că este lipsit de ajutor. În interior: simte că nu înseamnă nimic fără celălalt, este fără valoare.

2. Computerul (raţionalul)Verbal: este angajat în intelectualizare extremă, respingând conţinutul afectiv. Mesaje de tipul:”Dacă

se priveşte cu atenţie lucrurile, se poate observa că…”

1

Corporal: stă aşezat, picior peste picior, priveşte “de sus” pe celălalt. Transmite un mesaj de tipul: ”Eu sunt calm, corect, rece.”

În interior: se simte vulnerabil.3. Irelevantul (cel ce distrage atenţia)

Verbal: tot ceea ce spune este irelevant la ceea ce celălalt spune sau face, niciodată nu dă un răspuns la obiect, distrage atenţia celorlalţi de la lucrurile importante.Corporal: contorsionat, orientat spre exterior, dezechilibrat. Transmite o senzaţie de zapăceală. În interior: “Nimic nu contează. Nu există loc pentru mine.Nu sunt iubit.”

Acestor 4 roluri le corespund stiluri de comunicare incongruentă, deoarece comportamentele verbale şi nonverbale nu se potrivesc. Această incongruenţă este concomitentă cu distresul şi disfuncţia în individ şi în sistemul familial. Exemple de comunicare incogruentă: comunicarea incompletă, presupunerile, comunicarea ambiguă, mesajele duble.

4. Comunicarea congruentă Persoana comunică onest, direct, clar, are emoţii congruente cu conţinutul mesajului. Stilul congruent de comunicare este cel mai eficient şi facilitarea câştigării acestui tip de comunicare este aspectul semnificativ al modelului lui Satir. Congruenţa este termenul utilizat pentru a descrie atât un stil de comunicare, cât şi un mod de a fi al persoanei. Congruenţa implică utilizarea cuvintelor ce se potrivesc exct cu sentimentele personale şi experienţa, aşa încât comunicarea şi meta-comunicarea se potrivesc şi nu există o dublă legătură. Ca stare de a fi, o persoană congruentă este vigilentă, echilibrată şi în contact cu resursele sale personale. Ea este repede înţeleasă de ceilalţi şi transmite încredere. II. Ţeluri ale tratamentuluiDupă Virginia Satir, tratamentul este complet:− când membrii familiei pot să-şi asigure feed-back unii altora− când pot percepe cum sunt văzuţi de ceilalţi− când ei pot să nu fie de acord− când pot face alegeri− când pot învăţa prin practică− când se pot recunoaşte ca persoane unice, separate− când se pot elibera de efectele dăunătoare ale modelelor trecutului− când ei pot să-şi ofere un mesaj clar, care este congruent cu comportamentul lor, cu un minimum

de diferenţă între emoţii şi comunicare şi cu un minimum de mesaje ascunseObiective terapeutice:1. Inducerea speranţei şi încurajarea membrilor familiei2. Crearea de noi modalităţi de a face faţă stresului cu care se confruntă familia3. Eliberarea energiei îngrădită în comportamente simptomatice şi orientarea familiei spre creşterePe scurt, ţelul general al terapiei comunicaţionale de familie este facilitarea creşterii în familie şi a

membrilor săi în termenii autostimei şi comunicării eficiente. Scopul creşterii individuale fuzionează cu scopul creării unei puternice unităţi de familie.

III. Procesul terapeuticProcesul terapeutic este consecvent cu ţelurile tratamentului şi este un proces de facilitare a

comunicării eficiente într-un context relaţional.Sunt urmate de obicei 5 stadii ale procesului terapeutic:

1. Stabilirea unei relaţii de încredere cu familia (dezvoltarea un prim plan de evaluare şi tratament)2. Dezvoltarea conştientizărilor prin experienţă. Terapeutul ajută familia să dezvolte noi conştientizări despre funcţionarea sa, punându-i întrebări specifice sau utilizând tehnici specifice.3. Sprijinirea membrilor familiei în a conştientiza noi dinamici ale familiei lor.4. Sprijinirea membrilor familiei în a exprima şi a aplica aceste noi înţelegeri prin diferite comportamente, în timpul sesiunii terapeutice.5. Încurajarea membrilor familiei în a utiliza noile comportamente în afara mediului terapeutic.

2

IV. Tehnici de lucru cu familiaJocuri ale comunicăriiSe lucrează cu grupe de 3 persoane: mamă, tată, copil, deoarece triada este considerată de V. Satir

unitatea familială de bază. Fiecare va folosi un anumit stil de comunicare. Exemple:Persoana 1 Persoana 2 Persoana 3Critic Submisiv CriticSubmisiv Critic CriticCritic Critic SubmisivRaţionalul Critic IrelevantCritic Raţionalul IrelevantRaţionalul Raţionalul CriticIrelevant Raţionalul SubmisivRaţionalul Irelevant CriticSubmisiv Submisiv Irelevant

Terapeutul îi roagă pe cei trei să înceapă conversaţia luând mai întâi poziţia fizică care semnifică acest tip de comunicare, pe care o menţin timp de un minut, pentru a-şi da seama ce simte fiecare şi ce simte faţă de celălalt în această poziţie. Apoi, membrii familiei iau loc, menţin acelaşi stil de comunicare şi încep o discuţie timp de 5 minute, pe diverse teme. Subiecte posibile: pregătitul mesei, vacanţă, alegerea meseriei etc.

Când terapeutul opreşte jocul, fiecare închide ochii şi devine conştient de senzaţiile sale fizice, de sentimentele şi gândurile sale, precum şi de ceea ce simt faţă de parteneri. Ce s-a întâmplat cu ei în timpul acestui joc, cum ar fi pentru ei să se simtă astfel în familia lor, tot timpul?După aceea, se schimbă rolurile şi stilurile de comunicare şi realizează un alt joc. La sfârşit sunt întrebaţi în care dintre jocuri s-au simţit mai autentici şi în care s-au simţit mai străini.

Discutarea regulilorTerapeutul îi încurajează pe membrii familiei să discute între ei, care sunt regulile de convieţuire. Se pleacă de la idee că fiecare are aceste reguli în mintea sa, cu care vine din propria familie sau pe care le imaginează, dar ele nu se fac explicite de multe ori în familie şi nu se negociază.

Legăturile de familieFiecare membru al familiei stă pe rând în mijloc, iar ceilalţi îl trag fiecare spre el, încercând să-l acapareze. Cel care se află în mijloc, experimentează cum poate face faţă acestor tensiuni, căutând o soluţie. Există mai multe variante de răspuns ale protagonistului, fiecare având o semnificaţie anume, legată de maniera de răspuns în cadrul familiei:− Folosirea forţei − Părăsirea cercului− Afişarea indiferenţei− Se aruncă pe jos− Căutarea de ajutor în exterior (spre terapeut)

Soluţia este aceea ca întotdeauna membrii familiei să înveţe să îşi exprime sentimentele, frustrările, nevoile pe care le trăiesc. Fiecare membru pe rând, descrie familiei ceea ce a simţit atât în rolul central, cât şi atunci când acţiona încercând să acapereze un alt membru al familiei.

Sforile Sforile sunt utilizate în sesiune pentru a aduce reprezentări concrete ale dinamicilor din sistemul familial. Fiecare membru al familiei se leagă separat cu o frânghie în jurul taliei. Apoi, fiecare se leagă cu fiecare (prinzându-se de frânghia din jurul taliei), cu ajutorul unor frânghii separate.La început, toată lumea stă în cerc pe scaune, lăsând liberă o discuţie obişnuită de familie. La un moment dat, terapeutul anunţă un telefon care sună, iar cineva din familie trebuie să răspundă. Sunt generate mai multe asemenea situaţii, urmărindu-se reacţia membrilor familiei: dacă se blamează, dacă se sprijină unii pe alţii sau se blochează etc.

3

VariantăSoţul şi soţia încep să se împingă şi să se certe. Se urmăreşte modul în care se repercutează asta asupra restului familiei. Sculptura familieiVariantă: Fiecare membru al familiei realizează o sculptură cu toţi ceilalţi reprezentând astfel o viziune simbolică a relaţiilor din familie. Toate elementele ce afectează dinamicile familiei (incluzând animalele din casă, familia extinsă, prieteni) sunt simbolic aduse în scluptură utilizând jocul de rol şi fantezia. Variantă: Terapeutul îi îndrumă pe membrii familiei într-un număr de posturi (statui) care vor

reprezenta familia lor.Apoi aleg statuia care le este cea mai familiară.Exerciţii-suport pentru “sculptura familială” (vezi cartea “Psihoterapie Experienţială”):1. Poziţia “Facem faţă vieţii împreună”2. Poziţia “Stăpân-sclav”3. Poziţia “Tu şi numai tu”4. Poziţia “În cârca dragonului”5. Poziţia “Ne sprijinim unul pe altul”6. Poziţia “Pe piedestal”7. Poziţia “Oscilaţie liberă”Aceste poziţii sunt utile pentru a demonstra diferite tipuri de relaţii care există în familie. În fiecare postură, persoanele sunt puse să-şi experimenteze senzaţiile fizice, emoţiile şi li se pun întrebări de tipul: “Ce simţiţi despre voi înşivă şi despre persoana cealaltă în această postură?” “Ce puteţi face în această postură şi ce nu puteţi face?”“Cum se integrează copii în această scuplură?”“Ce face şi ce simte fiecare copil în această postură?”

DramaJucarea evenimentelor semnificative din istoria familiei poate furniza o oportunitate pentru noi perspective şi o mai bună înţelegere a ceea ce s-a întâmplat.

Denumirea Aceată tehnică implică obţinerea de la membrii familiei a unor descrieri comportamentale specifice pentru cuvinte specifice, precum “dragoste” şi “respect” şi descoperirea în mod exact a ce trebuie dat pentru ca o persoană să perceapă că primeşte dragoste şi respect.

Desenarea rolurilor din familieFiecare membru al familiei face un desen ce reprezintă rolurile pe care le are el în familie, in relaţie cu ceilalţi. Astfel, fiecare îşi defineşte rolurile, aşa cum le vede el, după care discută cu ceilalţi în ce măsură viziunile asupra rolurilor coincid.Cele mai multe probleme apar din faptul că membrii nu-şi definesc rolurile explicit (cum se văd ei şi ce vor ei de la ceilalţi) şi asta mai ales în relaţia soţ-soţie.

4