Vintilă MIHĂILESCU

Vintilă MIHĂILESCU | [email protected]

No comment

Căutam nişte acte vechi. Din întîmplare, am dat peste o foaie îngălbenită, acoperită cu un scris deja greu descifrabil, dar îngrijit, pe care l-am identificat ca fiind al tatălui meu, probabil de pe vremea cînd era student la medicină. Era jurămîntul lui Hipocrate. L-am citit, apoi l-am recitit... Iată-l:

„Jur pe Apollo, pe Esculap, pe Hygia şi Panaceu, pe toţi zeii şi toate zeiţele, luîndu-i astfel ca martori, că voi respecta din toate puterile şi capacităţile mele acest jurămînt şi această făgăduială: îl voi onora pe maestrul meu la fel ca pe întemeietorii din zilele noastre, voi împărtăşi cu el toată ştiinţa mea şi, dacă e cazul, îi voi fi alături la nevoie; copiii lui vor fi fraţii mei şi, de vor vrea să înveţe medicină, îi voi ajuta fără să le cer nici răsplată, nici vreun alt angajament. Le voi spune copiilor mei, copiilor maestrului meu şi discipolilor legaţi printr-un angajament şi un jurămînt care sînt preceptele medicinei, îi voi învăţa pe ei tot ceea ce ştiu eu, dar nu şi pe alţii.

DE ACELASI AUTOR

Durată lungă a "chestiunii ţărăneşti"

Un trecut pentru România

Despre altfelitatea noastră

Tehnocraţi şi tehnotruci

Voi veghea ca regimul prescris bolnavilor să fie în folosul lor, după forţele mele şi judecata mea, nu voi face nimănui nici rău, şi nici nedreptate.

Nu voi da nimănui otravă şi nici nu voi lăsa să se nască în mintea cuiva asemenea idei; la fel, nu voi ajuta nici o femeie să avorteze.

Îmi voi trăi viaţa şi-mi voi exercita meseria în curăţenie sufletească şi puritate.

Nu voi face nimănui operaţie ca să-i scot pietrele, o să-i las pe cei care se ocupă de asta s-o facă ei.

În fiecare casă în care voi intra, o voi face numai pentru binele bolnavului, mă voi păzi de orice faptă rea şi corupătoare făcută cu bună ştiinţă, şi mai ales de ispitirea femeilor şi a băieţilor, fie ei liberi sau sclavi.

Orice se va întîmpla să văd sau să aud în timpul exercitării meseriei mele, şi chiar în societate, voi ţine sub tăcere ceea ce nu e nevoie să fie dat în vileag şi îmi voi face o datorie din a păstra aceste lucruri ca pe o taină.

Dacă voi îndeplini acest jurămînt fără a-l încălca, să-mi fie dat să mă bucur de viaţa şi meseria mea, respectat de-a pururea de semenii mei; iar dacă-l voi nesocoti şi voi jura strîmb, să am parte de o soartă potrivnică!“

* * *

Peste cîteva zile, tot întîmplător, am găsit în teza unui arhitect, aparent fără nici o legătură cu subiectul lucrării, o amintire a lui Noica. O citisem mai de mult, undeva. Am recitit-o în tăcere:

„Am jucat şi eu fotbal, acum vreo 50 de ani, şi cea mai bună lecţie din viaţă am primit-o de la antrenorul de atunci al echipei de juniori Tricolorul, unde jucam. Antrenorul se numea Traian Paraschivescu, dar lumea îi zicea «Litră», căci era mărunţel. La un meci cu echipa Val-Vîrtej, stătea pe tuşă şi ne urmărea cum jucăm. La un moment dat, am primit o pasă lungă şi înaltă. Mi-am făcut socoteala că nu pot ajunge mingea şi am rămas pe loc. Litră mi-a strigat de pe tuşă: «Fugi după minge, măgarule! N-ai să faci nimic în viaţă!»“

M-am lăsat de fotbal, am mai jucat puţin tenis, pe urmă m-am apucat serios de carte. Am avut profesori buni, atît în ţară, cît şi în străinătate, ba mi s-a părut că învăţ mare lucru de la ei. Dar într-o zi, tîrziu, mi-am amintit de vorba lui Litră şi mi-am zis: or fi fost bune lecţiile filozofilor, dar tot mai bună a fost lecţia lui Litră. Căci ştiţi ce m-a învăţat el atunci? M-a învăţat că în viaţă trebuie să alergi şi după mingile pe care nu eşti sigur că le prinzi. Altminteri nu faci nimic în viaţă, sau fac alţii din tine ce vor ei.

* * *

Mă uit la fotografia bunicului meu, care mă priveşte de pe bibliotecă. În colţul ramei am pus, demult, un bileţel pe care notasem o „vorbă“ dragă de-a lui: În viaţă, important nu este să faci ce-ţi place, ci să-ţi placă ce faci!

Cred că era, totuşi, altă lume...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.


Munca la români

În vama de la Giurgiu nu s-a schimbat nimic. E ca o călătorie în timp! – exclamă un prieten care nu mai trecuse pe aici din alte vremuri. La capitolul „de ce e România altfel?“, vameşii noştri au adăugat şi o nouă dilemă: de ce de la bulgari la români podul costă 2 euro şi este reparat, iar de la români la bulgari costă 6 euro şi nu este reparat?

În acest peisaj dezolant şi uşor tarkovskian, în care drumurile sînt pline de cratere, bordurile nu se mai văd de bălării, iar gunoaiele zac deprimante, cît vezi cu ochii printre resturi de clădiri şi utilaje, doi tineri în salopetă strălucitoare mînuiau sîrguincios, zilele trecute, cîte o maşină nou-nouţă de tuns gazonul. O fată blondă venea în urma lor cu o măturică, dar fără făraş sau tomberon. „Întreţinem peluza“, mi-a răspuns ea cînd am întrebat aşa, ca să mă aflu în treabă, ce fac ei acolo. Şi, timp de jumătate de oră, cît m-am prefăcut că repar ceva la motor prin preajma lor, cei trei au muncit de zor şi cu aplicaţie. De ce, ca să ce? Nu ştiu, dar păreau foarte harnici...

DE ACELASI AUTOR





Românul nu e leneş, aşa cum ne întrecem cu toţii să ne flagelăm în ultima vreme – şi în această privinţă, să te ferească Dumnezeu de greierele parvenit, că e cea mai cicălitoare furnică moralistă! Există însă, bineînţeles, şi români leneşi, dar o populaţie întreagă n-are cum să fie puturoasă, pentru simplul motiv că nu ar mai avea cum să existe. Sîntem, deci, şi noi, un popor harnic, dar în felul nostru. Acest fel pare să fi pierdut însă ceva important în ultima vreme: sensul muncii, adică de ce şi cum e bine să munceşti?

Există, bineînţeles, şi o moştenire a faimosului „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc“. Peste douăzeci de ani de postcomunism nu au reuşit să redea muncii o valoare în sine, generînd doar, pe alocuri, o altă nedumerire: „eu muncesc şi altul se îmbogăţeşte?“ La ce-ţi foloseşte atunci

„munca“? Nu la foarte mare lucru, par să sugereze pînă şi dascălii, care, întrebaţi ce trebuie să facă un tînăr ca să reuşească în viaţă, plasează munca hăt departe, pe un îndoielnic loc 5.

Există însă şi altceva, mai profund şi mai difuz, în acelaşi timp, un lucru la care nu m-am gîndit niciodată şi care mi-a sărit în ochi recitind studiul Monicăi Heinz despre Etica muncii la românii de azi. Chiar în primele pagini, aceasta constată, surprinsă, că „etica muncii capitaliste (stilul occidental) înseamnă pentru majoritatea celor intervievaţi «muncă intensă»; pentru un grup ceva mai mic, «muncă bine făcută»; şi doar pentru o minoritate de intelectuali, «organizare inteligentă şi management corect al forţei de muncă».“ Pentru românul devenit peste noapte „cetăţean european“, munca adevărată, „ca în ţările civilizate“ (adică Occident), este, deci, mai presus de toate, multă muncă. La noi nu a ajuns încă „lauda lenei“, scrisă de Bertrand Russell cu aproape patru decenii în urmă, nu pentru a îndemna la lenevire, ci pentru a promova un sens echilibrat, în acelaşi timp eficient şi inteligent al muncii. Imaginea idealizată a cantităţii de efort la ei ne face să ne vedem inferiori, alimentîndu-ne astfel veşnicele complexe: la noi e mai puţină muncă, deci sîntem leneşi, nu ştim să muncim cu adevărat.

Acest ideal complexat al intensităţii muncii vine însă în răspăr şi cu o cultură internă a muncii, diferită din acest punct de vedere. Ea nu ţine de nici un specific naţional românesc, ci este proprie mai tuturor societăţilor agricole. Pe urmele lui Ciaianov, şi punînd „la baza economiei relaţia universală dintre osteneală şi folos, guvernată de chibzuială“, altfel spus „cumpănirea între scopuri şi mijloace“, Mircea Vulcănescu constata, la rîndul său, că ethosul ţărănesc al muncii este „comparativ mai puţin economic“, în măsura în care nu urmăreşte folosul în sine, cît mai degrabă folosinţa. În gospodăria ţărănească, spre deosebire de întreprinderea capitalistă, „munca e stabilită în vederea obţinerii venitului maxim pe unitatea de muncă, fără limită inferioară, dar cu o limită superioară relativă: satisfacerea nevoilor de consum ale familiei, fapt care dă familiei ţărăneşti o mai mare rezistenţă la criză.“ Dar şi un efort şi o productivitate mai scăzute în condiţii normale. Altfel spus, ţăranul în general – şi românul a fost mai întîi de toate ţăran – nu munceşte pentru profit, ci pentru subzistenţă, idealul său este îndestularea, nu bunăstarea; şi cînd consideră că a atins-o, nu mai munceşte, căci nu are nici un rost! A munci mult, oricînd şi oricît nu numai că nu are sens, dar transformă osteneala cu rost în trudă păguboasă.

Acest ethos al muncii a fost pervertit în comunism şi altminteri decît prin folcloricul „noi ne facem că muncim“... Devenit muncitor cam peste noapte, ţăranul a combinat exigenţele gospodăriei cu cele ale muncii salariale, dar în aşa fel încît munca profesională să-i aducă suficienţi bani cît să aibă şi timp să se ocupe de gospodărie, de unde venea baza subzistenţei, mai ales în penuria anilor ’80. Nu îşi dorea astfel să promoveze prea mult, că asta îl lega de întreprindere şi nu mai avea timp de coasă. Continua să nu muncească mai mult decît trebuie, dar muncea mai prost. A devenit, astfel, mai degrabă un muncitor-gospodar decît un muncitor profesionist. Consecinţa actuală: românii se descurcă relativ bine în muncile necalificate şi flexibile de pe şantierele de construcţii, dar „instalatorul“ este polonez!

Doar tinerii corporatişti sau „antreprenoriali“ par să-şi fi însuşit idealul capitalist (mai vechi...) al muncii intense. Sînt predispuşi la overwork – dar şi la a lăsa totul baltă cînd nu mai văd nici un rost în chestia asta. Cu toţii dăm apoi vina pe ceilalţi români că nu muncesc destul şi de aceea ne merge cum ne merge. Daţi-le însă un rost, şi românii vor munci şi ei (aproape) nemţeşte!...

Vintilă MIHĂILESCU | Dileme de altădată

20 Februarie 2013

Dragotinul

Să-ţi spun drept, muică, din bătrîni ţinem Dragobetele da’ acu’ a venit moda asta nouă cu Valentinu’ şi e bine să ne dăm şi după vremuri că vîntu’ bătea din răsărit, acu’ bate din apus şi săracu’ om e la mijloc, la răscruce de vînturi. Eu zic că-i bine să le ţinem pe amîndouă, nu io că-s femeie bătrînă, da’ fetele tinere ele au nevoie. Dacă nu le ia Dragobetele le ia Valentinu’ şi tot se aleg cu ceva...

Acest interviu adevărat imaginar şi cu positive thinking în el l-a inspirat pe nea Şerban, bardul de la MŢR, care a rezumat cu populară înţelepciune sensul ultim al acestor zile de agitaţie comercial-identitar-amoroasă prin care a trecut naţia. Iată, spre luare-aminte, balada înfruntării dintre Dragobete şi Valentin:

- Dragobete mă numesc

Şi-s din neam împărătesc

Peste fete stăpînesc

După vechile cutume

Din strămoşi şi de la mume

Sînt valah şi românesc

Indigen, aborigen, autohton şi băştinaş

Fiu din munţi şi din imaş

Dar tu, cîine venetic,

Cu obrazul de calic

Cine eşti, cum te numeşti

Şi ce cauţi în ţara noastră

Mîndră ca o floare-n glastră?

- Valentin eu mă numesc

Sînt din neamul preoţesc

În Apus eu stăpînesc

Mii de moluri mă slăvesc

În McDonald’s mă hrănesc

Cu inimi mă-mpodobesc

Dar tu, măi ţăran barbar,

Cu opinci şi cu iţari

Cum cutezi să mă înfrunţi?

- Valentine, măi străine,

Stai tu în Apus la tine

Şi io-n Răsărit la mine

Dacă vrei să-ţi fie bine.

Dar decît să ne certăm

Mai bine să ne-mpăcăm

Şi un cîntecel cîntăm.

Valentin şi Dragobete

Împart turmele de fete

Blonde, roşii şi brunete,

Jumătate tu, jumătate eu,

Jumătate eu, jumătate tu,

Să-nfrăţim şopu’cu clopu’

Şi să facem mol în codru’

Măi, tată!

Păi, nu?...

(Articol apărut în Dilema veche, nr. 160, 2-8 martie 2007)


Risipă fericită!

De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? De ce e românu’ risipitor? Şi, mai grav decît toate: de ce aruncă românu’ mîncarea? Iată cîteva întrebări îngrijorate şi îngrijorătoare care mi-au fost adresate zilele acestea în calitatea mea de „specialist în românu’“. Na belea! – şi-a zis în barbă specialistul de mine, nu ştiam că mai avem şi hibele astea. Păi, dacă zăpada iar ne-a adus „imagini apocaliptice“ şi tot vine sfîrşitu’ lumii, maică, barem să ne prindă cu burta plină – am dat eu să răspund, pe măsura întrebărilor. N-a ţinut, jurnalistul român vrea răspunsuri clare şi precise. Mă aşteptam ca la sfîrşit să întrebe şi „cine e vinovat?“.

DE ACELASI AUTOR





Să le luăm însă pe rînd. De ce cumpără românu’ mai mult decît are nevoie? – se miră jurnalistul. Păi, pentru că voi îi repetaţi asta de şapte ori pe serial – răspunde specialistul. E simplu: se cheamă economie de piaţă, publicitate, consumerism, adică tot ceea ce ne-am dorit cînd nu aveam şi criticăm acum cînd avem. Întrebarea este deci uşor ipocrită: dacă n-ar mai cumpăra, voi n-aţi mai vinde publicitate. Sigur, încă nu ne-am ieşit cu totul din bulimia postcomunistă şi nu ne-am reglat întru totul raţional ispitele la necesităţi şi posibilităţi, dar criza a avut grijă să ne aducă cu picioarele pe pămînt, astfel încît nu prea ne mai aruncăm la cumpărături necumpătate. Întrebarea este deci şi uşor falsă...

Mai departe: de ce aruncă românu’ mîncarea? Asta e cu trimitere directă la sărbători, bag eu seama. Adică de ce intră românu’ în frenezia porcăriilor de Crăciun? Păi, pentru că e Crăciunul!

Să detaliem însă puţin. Dacă v-aţi uita în farfuria „românului“, şi în restul anului, aţi vedea că este mai mult goală decît plină. Şi tocmai de aceea, dorinţa de a avea măcar de sărbători o farfurie comparativ mai bogată este una compensator-compulsivă. Iar cine îşi permite găseşte mai multe ocazii de a sărbători. Pe de altă parte, la ţară (încă) nu se aruncă mîncarea. Ce rămîne – dacă rămîne – se împarte cu animalele din ogradă, de la cîine şi pisică, la găini şi porc. În gospodărie nu prea există „resturi alimentare“. Acestea sînt invenţia oraşului.

Dar să revenim la sărbătorile acestea, la marea sărbătoare a Crăciunului (care durează, ce-i drept, pînă spre Bobotează...). Atît religios, cît şi laic, este timpul naşterii şi renaşterii; mistic şi profan, este un timp oracular, al bunelor vestiri; prozaic, este un timp cînd zăpada te ţine în casă (iată...) şi te îmbie să visezi la gura sobei la vremuri mai bune. Este, oricum am lua-o, timpul (re)naşterii speranţei: a fost cum a fost, dar poate că, odată cu reînnoirea timpului, şi viaţa mea o fi mai bună... Dar cum să visezi frumos cu burta şi casa goale?

Da, sărbătorile sînt o „risipă“, dar numai pentru un raţionalism de contabil, inodor, incolor şi insipid. Excesul este, în acest caz, regula, dar este un exces (aproape) ritual, mijloc simbolic aducător, la rîndul său, de prosperitate, de mai bine şi mai mult. Dacă nici de Crăciun nu-mi pot permite... – se îngrijorează tot omu’. Orice gospodină îţi va spune astfel că dacă nu prisoseşte înseamnă că nu se ajunge. Şi vai de gospodina care nu va şti – sau nu va reuşi – să împlinească acest ritual: o va vorbi tot satul şi va fi amărîtă tot anul.

Pe de altă parte, este un exces destinat dăruirii, căci mîncarea de sărbători se împărtăşeşte: dă şi ţi se va da. Este un fel de potlach cu soarta, un fel de a-i forţa mîna: dau tot ce pot, poate dai şi tu la anu’ ceva mai mult... Mîncarea de sărbători nu este hrană şi cu atît mai puţin alimentaţie raţională, este sociabilitate pe pîine, bucate vorbite şi bucurie îmbucată.

De asemenea, pentru unii este şi o etalare hedonistă a reuşitei, a anului bun care a fost şi a statutului care este. Pentru aceştia, ce au în farfurie reprezintă şi cine sînt. Şi chiar dacă lucrurile nu stau totdeauna ca pe roze (sau poate tocmai de aceea...), o risipă bună de sărbători te face să te simţi ca şi cum viaţa e frumoasă. De sărbători, orice om are reuşita în farfuria sa cu sarmale.

În sfîrşit şi mai presus de toate: da, sîntem un popor pofticios! Cultural şi psihanalitic, sîntem o societate orală, ne place la nebunie să vorbim şi să mîncăm. Iar de sărbători ne place să ne dăm măsura acestei pohte ce-o pohtim de cînd ne ştim. Ce ai, deci, monşer, cu neamu’ meu?

Pe scurt, în masa de Crăciun ne ghicim soarta pe anul ce vine, precum babele în zaţul de cafea. Fiecare îl sărbătoreşte cum poate şi cu cine vrea, dar pentru societate, în ansamblul ei, este şi rezerva sa de speranţă pentru viitor. Nu există astfel nimic mai trist decît un om singur de Crăciun în faţa unei farfurii goale. Poate că aceasta ar fi fost singura întrebare cu adevărat îngrijorată şi îngrijorătoare pe care ar fi trebuit să o pună „jurnalistul“...

Să avem deci parte de o risipă după pofta inimii, cît şi cum s-o putea!


Carne de nimic

– Fata asta mică a lor e vegetariană! Cînd a mers odată la ţară, la bunici, a văzut cum se taie o găină şi de atunci nu mai vrea să mănînce carne. Întreabă imediat: „Ce-i asta?“. Şi chiar dacă nu cunoaşte animalul, aşa, ca la ţară, refuză să pună în gură sau se ridică de la masă.

– Trebuie să fie destul de greu pentru părinţi... comentez eu.

– Păi nu, că au inventat ceva genial: cînd îi întreabă fetiţa ce-i asta, îi răspund că e „carne de nimic“. Şi atunci mănîncă!

DE ACELASI AUTOR





Povestea lui Bogdan este genul de anecdote antropologice de la care poţi scrie o teză de doctorat. Pe mine m-a dus instantaneu cu gîndul la distincţia lui Richard Bulliet între societăţi domestice şi societăţi postdomestice. În acest caz, „domestic se referă la caracteristici sociale, economice şi intelectuale ale unor comunităţi în care majoritatea membrilor consideră contactul cotidian cu animalele (nu cele de companie) ca pe o condiţie firească a vieţii“. Dimpotrivă, o societate postdomestică este definită prin două caracteristici complementare: „În primul rînd, persoanele postdomestice trăiesc departe – atît fizic, cît şi psihic – de animalele care constituie sursa lor de hrană ori de îmbrăcăminte, le ascund privirilor şi nu au văzut nici ei cum se nasc, se împerechează sau sînt tăiate aceste animale. În al doilea rînd, o societate postdomestică va continua să se hrănească din abundenţă cu produse animale, dar, psihologic, membrii săi vor resimţi sentimente de vină, de ruşine şi dezgust de cîte ori se vor gîndi (pe cît de rar cu putinţă...) la procesele industriale prin care animalele sînt transformate în marfă şi ajung pe piaţă“.

La primul congres mondial de arheologie în care s-a discutat despre atitudinile culturale faţă de animale, singurele concluzii împărtăşite de toţi participanţii au subliniat că dezbaterea academică a problemei a fost subminată permanent de o emoţionalitate puternică şi că animalitatea şi relaţia omului cu animalele este un subiect extrem de sensibil, deoarece, de fapt, (re)pune în discuţie propria noastră identitate ca oameni. Fără a intra în istorie, ştim totuşi, cu toţii, că ne-am definit secole de-a rîndul prin opoziţie cu animalul, cu „fratele nostru, porcul“: animalul ca metaforă prin care omul se gîndeşte pe sine – ne spune Frederic Boyer.

Doar că pentru societăţile domestice, porcul chiar era un fel de „frate“. „Nu este bine ca omul să fie singur“ – constată Dumnezeu în Cartea Genezei; „am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“. Şi astfel „Domnul Dumnezeu a făcut din pămînt toate fiarele cîmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care îl dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele“. Însoţitor, aproape al omului, animalul este totodată despărţit de om, care este plasat deasupra sa prin faptul numirii, prin limbaj. Destinat însoţirii omului, animalul îl va însoţi astfel pretutindeni, relaţia lor fiind una de diferenţă şi în acelaşi timp de apropiere respectuoasă. Ţăranul nostru „domestic“ îşi iubea – şi îşi numea – animalele din preajmă, care îl însoţeau de la naşterea şi pînă la moartea lor la fel de firească – şi demnă! Ştim cîte ceva din „pomana porcului“, care însă, din ritual, a devenit doar un fel de mîncare. Dar cîţi mai ştiu că doar bărbaţii erau îndreptăţiţi să taie o pasăre şi că pentru asta trebuiau să se împărtăşească mai înainte; sau că, în lipsă de o altă soluţie, şi gospodina putea să-şi taie găina, dar atunci trebuia să-şi pună o mătură între picioare? Ca şi în alte privinţe, ţăranul societăţii noastre domestice a făcut obiectul unei civilizări discursive care, în acest caz, a ignorat sau eufemizat relaţiile sale cu animalele. Orice copil de la ţară era martorul naşterii şi morţii fireşti, era familiarizat cu sexul şi cu sîngele. Dispărute din universul copilăriei, acestea au devenit fantasme urbane: aflăm despre sex din Playboy, iar despre moarte din ştirile prime time. Am pierdut contactul cu animalele reale, fie ele sălbatice sau domestice – constată Francis Wolff.

În locul lor, societăţile noastre postdomestice au făcut din animale fie o victimă, fie un fetiş. O victimă a bestiei umane, care le măcelăreşte, sau un fetiş al oamenilor cu suflet bun, care le îngrijesc. Peste 71 de milioane de familii americane trăiesc cu un animal de companie pe care au cheltuit în 2008 peste 43 de miliarde de dolari. Trebuie să salvăm deci animalele – şi natura în general – de om, marele (şi singurul) predator de pe pămînt: trăiască Animal Liberation Front! Am pierdut – fizic şi psihic – natura, pentru a o supune, acum o recuperăm moral şi homeopatic, pentru a ne linişti conştiinţa: salvaţi animalele, replantaţi copacii, condamnaţi omul! Culmea ipocriziei – cînd „omul“ este taman ţăranul, omul societăţii domestice, care totdeauna a convieţuit după rînduială cu animalele şi pădurile, iar salvatorul este activistul citadin înstrăinat de ordinea naturii!

Reversul acestei victimizări şi/sau fetişizări este ura. Nemaiştiind să ne purtăm firesc cu însoţitoarele noastre, respectîndu-le viaţa dimpreună cu viaţa noastră, fie le iubim în exces, fie le urîm peste măsură. În timp ce scriu aceste rînduri, Bogdan mi-a trimis un SMS despre moartea căţelei „maidaneze“ otrăvite de o doamnă elegantă care trecea pe stradă cu fetiţa ei de mînă şi care i-a dat animalului o caserolă cu mîncare. Mîncarea era otrăvită şi, pentru mai multă siguranţă, conţinea şi sticlă pisată – a constatat medicul veterinar care a încercat să o salveze.

Ce fel de oameni sîntem? Ce fel de animale sînt? În ce fel de lume trăim cu toţii? Iată, într-adevăr, un subiect tare „sensibil“...

Vintilă MIHĂILESCU

Documents

Transcript of Vintilă MIHĂILESCU