Viaإ£a lui George Enescu 2020. 8. 30.آ  1 Viaإ£a lui George Enescu *** 1. Primii ani. GEORGE...

download Viaإ£a lui George Enescu 2020. 8. 30.آ  1 Viaإ£a lui George Enescu *** 1. Primii ani. GEORGE ENESCU

of 154

  • date post

    03-Mar-2021
  • Category

    Documents

  • view

    3
  • download

    0

Embed Size (px)

Transcript of Viaإ£a lui George Enescu 2020. 8. 30.آ  1 Viaإ£a lui George Enescu *** 1. Primii ani. GEORGE...

  • 1

    Viaţa lui George Enescu

    *** 1. Primii ani.

    GEORGE ENESCU (19.aug.1881- 4.mai.1955) compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor.

    19.aug.1881 data de naştere, al 8-lea copil, toţi ceilalţi au murit de mici. Satul natal, Liveni-Vârnav din jud. Botoşani. În copilărie i se mai spunea Jurjac

    (în actul de naştere scrie Gheorghe).

    De mic şi cât a trăit, mama sa îl striga “Cocuţa”, iar tatăl şi mai târziu, fratele vitreg (Mitruţă Bâşcu), îl strigau “Jorjâcă” (Georgică). Guvernanta franceză, venită la Cracalia, nu putea nicidecum să pronunţe moldovenescul “Jorjâcă”, încât îi spunea “Georges-Jacques” (Jorjac), crezând că poartă două nume îmbinate, ca la francezi : Georges (Jorj) şi Jacques (Jac). De aici i se trăsese şi porecla “Jorjac” sau “Jurjac”.

  • 2

    Liveni, intrarea dinspre Cracalia

  • 3

    Casa în care s-a născut a fost dărâmată prin 1951 de noile autorităţi. Reconstrucţia s-a făcut în 1956. Au fost chemaţi constructori şi bătrâni din sat pentru a o reface

    Liveni, intrarea dinspre Cracalia

    Liveni, casa în care s-a născut (refăcută)

  • 4

    aşa cum era.

    Totodată au fost recuperate, cât s-a putut, obiectele şi mobilierul care au dispărut. Casa a fost inaugurată în 1957 şi declarată muzeu.

    Mama - Maria Enescu (născută Cosmovici), fiică a preotului Ioan Cosmovici din Mihăileni, cânta din gură şi la chitară. Bunica după mamă se numea Zenovia (născută Vogoride, în Mihăileni) iar bunicul, Costache Cosmovici, fusese episcop de Rădăuţi. La Mihăileni era o atmosferă muzicală iar o vecină (Aspazia Stavrat) cânta la pianină.

    Tatăl - Costache Enescu, fiu de preot, cânta la vioară, originar din Zvorâştea.

    În 1884, pe când avea 3 ani, părinţii se mută la Cracalia unde au locuit la “Aşezămintele lui Sofian”.

    Liveni, casa în care s-a născut

  • 5

    Întrucât Costache Enescu era un vrednic gospodar şi se arătase şi bun contabil, reuşi, cu recomandarea lui Gheorghe Cosmovici (unchi a lui Maria Enescu), să obţină administrarea bunurilor “Aşezămintelor Sofian din Botoşani”.

    Dovedindu-se un bun şi chibzuit administrator, a putut să reînnoiască mereu contractul cu “Aşezămintele Sofian”, până în 1917, când s-a retras la Dorohoi, din motive de boală.

    Într-o staţiune balneară aproape de satul natal (Bălţăteşti), la vârsta de trei ani a ascultat un taraf care îl impresionează (un nai, câteva viori, ţambal, contrabas). A doua zi întinde o sfoară pe o bucată de lemn improvizând vioară şi cu nişte beţişoare îşi imaginează că are un ţambal.

    La fragedă copilărie a învăţat Valurile Dunării (a lui Ivanovici) de la Conu’ Costache (tatăl lui George).

    Taraf de lăutari

  • 6

    La 5 ani a fost dus la Iaşi unde îl cunoaşte pe Eduard Caudella.

    La aceeaşi vârstă a compus prima sa operă pentru vioară şi pian “Ţara Românească”.

    Având ca educatoare, de la vârsta de 5 până la 8 ani, pe franţuzoaica Lydie Cedre, o femeie cultă, cu studii superioare de pictură, lingvistică, şi muzică, micul G. Enescu a învăţat să scrie, să

    citească, să cânte la pian, să vorbească limba franceză, să colecţioneze timbre poştale.

    Când, în 1888, George Enescu a fost din nou evaluat de Eduard Caudella, profesorul ieşean a constatat că învăţământul muzical românesc nu prea mai avea ce să-i ofere micuţului său elev aşa că i-a recomandat continuarea studiilor la Viena.

    “Eu, după câte ştiu şi-mi aduc aminte din copilărie, am învăţat singur să cânt la vioară şi la pian, luându-mă după tată şi după mamă, Tincuţa, şi m-elle Cedre la pian”, povesteşte Enescu vărului mai mic, Al. Cosmovici. “După cum am învăţat de la ei, pe-ncetul, să citesc, să scriu, să socotesc şi să desenez, tot aşa am învăţat şi să cânt. Eu n-am fost dus la şcoală ca alţi copii şi nici profesori în casă n-am avut. Eu desenam tot ce vedeam, flori, păsări, pomi, case, cai, câini legaţi; pisici în casă nu intrau. Tot aşa desenam şi note rotunde cu sau fără coadă şi pe care le luam, fără să ştiu de rostul lor,

    G. Enescu la 6 ani

  • 7

    din cartea de chitară a mamei, care era scrisă cu litere vechi. Asta era joaca mea pe-atunci, căci alta nu aveam. Mama îmi povestea lucruri duioase şi se acompania cu chitara: iar eu aşezam pe jos vioara tatei şi o ciupeam ca pe o chitară, cautând s-o imit. Azi aşa, mâine aşa, pân- am început să-i prind meşteşugul. Eram însă şi foarte atent când cânta tata la vioară, urmărind cum îşi aşază degetele pe strune şi cum ţine arcuşul. Aşa am ajuns să-i prind cântecele lui, câte unele.

    Dar când mă prindea tata cu vioara sa, mi-o lua şi o punea sus pe dulap ca să n-o ajung. Spunea că-i rup strunele şi n-are altele de schimb. Atunci eu am cerut o vioară şi pentru mine. Mi s-a adus de la Dorohoi, dintr-o prăvălie, o vioară de jucărie cu trei strune care nici măcar nu suna.

    Mama s-a repezit să mi-o dezinfecteze cu soluţie, conform bunului obicei: dar i-am luat-o repede înainte şi-am aruncat vioara-jucărie pe foc, că era iarna. Mama a răsuflat uşurată c-a scăpat de-o grijă; iar tata n-a mai zis nimic, căci nu era cine ştie ce!

    S-a hotărât atunci să mi se cumpere de la Iaşi, o vioară adevărată, format mic pentru copil; o vioară marca Platt. Cum am avut vioara am început să cânt şi cu arcuşul. Totul mergea strună! Odată am ajuns să-i cânt tatei unul din valsurile pe care le canta mama la chitară, de-a rămas trănsit! –Măi, tu ai ureche; ai să te faci lăutar!- mi-a zis în glumă. Eu mă gândeam însă de pe- atunci să ajung ceva mai mult şi am început să cânt pe vioară alte melodii, ale mele, adică încercam să compun.

  • 8

    Mergând vara la casa mamei din Mihăileni şi văzând pianul de acolo pe care mama mi-a căntat, am cerut ca să luăm pianul cu noi acasă, ceea ce, desigur, nu se putea face. Pianul era din cele grele, iar drumul dintre Mihăileni şi Dorohoi era foarte lung şi plin de hârtoape.

    La insistenţele mele, părinţii s-au îndurat şi au găsit un pian de ocazie la Dorohoi, care era mai uşor şi a putut fi transportat pe drumul mai bun şi mai scurt dintre oraş şi Cracalia. Acum aşază-te băiete, la pian şi dă-i şi dă-i: că era doar o joacă, singura mea joacă şi nimeni nu zicea nimic.

    Dar din joacă-n joacă am ajuns să cânt şi la vioară şi la pian şi cu-ndrumările ce mă căpătasem pe ici pe colo, de la cei mari, m-am simţit stăpân pe instrumente. Imitam cântecele lor, dar mai mult pe ale mele le cântam. şi când m-au dus la profesorul Caudella la Iaşi să mă asculte, tot dintr-ale mele i-am cântat, în cele din urmă.

    Apoi, când a fost vorba să-nvăţ, să citesc notele, părinţii spun că le-am zis că –muzica nu se scrie cu litere şi că nu se poate citi. Vecinul nostru, inginerul Mihai Zoller, a făcut mult haz de asta şi a spus că vine el să mă înveţe – să scriu şi să citesc- muzică şi a venit cu un caiet de muzică cu portative, pe care eu pe dată m-am pus să desenez rondelele mele cu codiţa când în sus, când în jos şi cu multe linii orizontale între ele. Cu această ocazie s- a văzut că ştiam deja gama lui do, pe portativ, încât a fost uşor să învăţ apoi toate notele, valorile şi măsura, trecând direct la descifrare pe metoda lui Beriot, ce mi-o cumpăraseră.”

  • 9

    *** 2. Plecarea la Viena.

    În luna septembrie 1888, după aproape două zile de călătorie, Costache şi Maria ajung cu fiul lor la Viena. Costache Enescu îşi instalează soţia şi copilul într-o liniştită pensiune de familie din cartierul Wiedener, la d- na Emmy Ursichtz. Se duce din primele zile să-şi înscrie băiatul la Conservator, instituţie care era una din cele mai pretenţioase şcoli de muzica din timpul acela.

    La vârsta de 7 ani este admis la Conservatorul din Viena, cu o derogare de 3 ani, limita de vârstă fiind 10 ani. Tatăl său l-a înscris la vioară principal şi pianul secundar, deşi copilul dorea invers. Aici, studiile au fost, de la început, de o exemplară şi amănunţită severitate încât numai elementele excepţionale puteau face faţă acestor cursuri. De altfel, pentru a fi admis la Conservatorul din Viena, trebuia să treci, în primul rând, un examen foarte sever. Nu era de ajuns ca un candidat să fie înzestrat cu posibilităţi muzicale, numai cei foarte talentaţi erau admişi – dar în nici un caz sub vârsta de zece