VIA AȚ FIZICĂ IȘ SĂNĂTATEA

A.VIZIUNEA CRE TINĂȘ A TRUPULUI IȘ A VIE IIȚ FIZICE

Corpul și sufletul ca un tot au fost create după imaginea lui Dumnezeu(cf. Fac. 1,27). Și prin căderea omului în păcat, nu doar corpul a fost afectat, ci atât trupul cât și sufletul au rămas rănite și înclinate spre rău.

Viața fizică este un dar al lui Dumnezeu și o viață lungă este considerată o binecuvântare în Sfânta Scriptură. Toată viața este dată omului nu pentru a face ceea ce vrea, ci mai curând ca un bun de administrat și de care trebuie să dea seama.

Viaţa nu ne aparţine, nimeni nu trăieşte pentru sine ci pentru Domnul (Rom. 14,7- 8)"..dacă trăim,,..dacă murim,...ai Domnului suntem" De aceea viaţa trebuie pusă în slujba Domnului "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Cristos-Dumnezeu să o dăm" (Sf. Liturghie). Aşezarea în slujirea lui Dumnezeu trece prin slujirea aproapelui (şi unii pentru alţii), de aceea această inestimabilă valoare intrinsecă a fiinţei umane trebuie îngrijită.

B. RESPONSABILITATEA FA ĂȚ DE SĂNĂTATE

1. Datoria de a avea grijă de sănătateViața și sănătatea fizică sunt bunuri încredințate omului de către Dumnezeu. Există obligația

să se îngrijească fiecare de propria sănătate. Fiecare este ținut să-și conserve viața, sănătatea și integritatea membrelor sale.

Conceptul medical de sănătate cuprinde așadar bunăstarea trupească și mentală a omului. Conceptul de sănătate prin urmare nu trebuie să fie luat doar în sensul de sănătate fizică. Sănătatea minții și a sufletului sunt și mai importante decât sănătatea fizică. Criteriul suprem de sănătate umană nu este doar vitalitatea fizică.

Sănătatea mentală presupune că trebuie să avem încredere în existența umană.1. Grija faţă de viaţă, este ingeniozitatea cu care valorificăm acest "talant" dăruit de Dumnezeu

şi care obligă la - găsirea şi folosirea tuturor mijloacelor necesare pentru conservarea activă a vieţii (hrana pentru dezvoltarea şi refacerea fizică, locuinţa pentru ocrotirea de intemperii şi realizarea ambientului intimităţii, odihna pentru refacerea fiziologică a capacităţilor biologice, sportul pentru dezvoltarea performanţelor unei vieţi echilibrate şi divertisment);

Este corectă acea canitate și calitate de hrană care folosește la păstrarea și dezvoltarea vieții fizice. Postul este un ajutor pentru a controla dorința dezordonată de a mânca și a bea, sub forma postului bine echilibrat acesta devine un mijloc de a susține sănătatea.

- înlăturarea factorilor care compromit echilibru biologic şi psihologic şi la redobândirea celui pierdut (prin prevenire şi prin tratarea bolilor şi disfuncţiilor la care este expusă fiinţa umană). Medicul acoperă o parte din această asistenţa activă a nevoilor umane, rămânând ca pentru împlinirea misiunii lui Cristos să mai intervină şi terapeutul sufletesc, preotul (care trebuie să fie şi bun psiholog). Conştiinţa creştină trează presupune asumarea acestei duble responsabilităţi atât din partea medicului - pregătit moral - cât şi a preotului - iniţiat medical, pentru armonizarea acestor domenii complementare. Între factorii subiectivi amintiţi, însăşi natura fiinţei vii şi supunerea la legile firii cărora trebuie să li se lase câmp liber pentru rezolvarea unor dezechilibre. Negreşit conştiinţa creştină şi profesionalismul medical trebuie să coexiste (cf.GS,43); chiar şi pacientul trebuie s-o respecte: cazurile disperate nefiind în mod obligatoriu de continuat (ambiţionarea terapeutică) ci tratamentul medical se va insera în serviciul omului călător, împiedicat de boală în confortul acestei călătorii... Viaţa însăşi este un mister în faţa tuturor descoperirilor ştiinţifice; ea nu poate fi înţeleasă decât dacă i se lasă această calitate de dar al lui Dumnezeu.

1

Stimulentele (băuturi alcoolice, tutunul, cafeaua, ceaiul, cola etc.) folosite în canități moderate pot ajuta sănătății, relaxării și sociabilității. „Ia puțin vin din cauza stomacului tău și a frecventelor tale slăbiciuni”( 1 Tm 5,23). „Vinul este ca viața pentru oameni, dacă este băut cu măsură” ( Sir 31, 27; Ps 103,15). Stimulentele păgubesc mai ușor sănătatea și pot duce la dependență. Aceasta este valabil cel mai des la tutun și mai mult la băuturile alcoolice. Cazurile de moarte legate de fumat sunt mult mai frecvente decât cele de SIDA. Mamele fumătoare sunt expuse la riscuri majore de avort involuntar și de naștere prematură.

Alcoolismul este problema socio-sanitară aflată pe primul loc în multe țări, este o boală care atacă nu doar organele, ci implică familiile. Beția este cauza cea mai frecventă a accidentelor stradale și accidentelor de muncă. Moartea prin alcoolism depășește cu mult pe cea datorată drogurilor.

Drogurile, substanţele stupefiante, constituie un pericol real pentru sănătatea omenirii de astăzi; amintim marijuana, cocaina, L.S.D., haşişul, substanţele opiacee. Efectul ingerării acestora este pasivitatea, lenea (haşiş) euforia, halucinaţiile, fobiile, violenţa urmate de stări depresive şi epuizare intelectuală (cocaina), extaze experienţe mistice psihedelice, chiar sinucideri (L.S.D.). Fiind interzise de legea majorităţii statelor lumii, ele se distribuie prin forme subversive, la preţuri mari, cu încălcarea legilor prohibitive. Fiind substanţe care dau dependenţă, ele împing la acte antisociale (furt, crimă) deoarece întreruperea administrării provoacă dureri spasmodice şi periclitează sănătatea şi viaţa într-o lume lipsită de ideal religios şi avidă după plăceri.

Cauze și remedii: În afară de pericolele cunoscute ale alcoolismului și al caracterului ruinător al drogurilor puternice, dependența este un fenomen răspândit. Unii caută plăcerea, alții nu vor să stea deoparte, altora le place să facă experiențe.

Una din cauzele care stau la rădăcina problemei dependenței în societatea noastră modernă este o concepție materialistă asupra vieții care lipsește de adevărate idealuri și care este de aceea incapabilă să dea un sens mai profund existenței omului.

Un control eficient asupra dependenței pretinde de aceea adesea o clară reorientare a întregii vieți a unei persoane. Este nevoie să i se dea o nouă și profundă semnificație prin primirea de noi și adevărate idealuri.

C. TRATAMENTE IȘ OPERA IUNIȚ MEDICALE

I. Tratamente medicale și chirurgicale în generalProfesiunea medicală în lumina credin ei este voca ie de participare la misiunea mântuitoareț ț

a lui Isus Cristos, care a venit să vindece infirmită ile noastre trupe ti i suflete ti. Orice activitateț ș ș ș pastorală este incompletă, dacă nu include asisten a celor bolnavi.ț

Îndatoriri i drepturi ale personalului sanitarșDatoria medicului este aceea de a u ura suferin ele pacientului i de a-l însănăto i, punând înș ț ș ș

valoare tot ce are mai bun din cuno tin ele i abiliă ile sale. Medicii nu sunt la fel de competen i înș ț ș ț ț toate domeniile medicinei, De aceea trebuie să fie con tien i în toate domeniile medicinei. Vor apela laș ț serviciile altor medici, de fiecare dată când situa ia pacientului o pretinde.ț

Medicul în calitate de cre tin se va încredin a spiritului evangheliei i va respecta principiileș ț ș sănătoase ale teologiei morale. Laicii să nu se gândească însă că „păstorii lor să fie mereu exper i înț a a măsură încât la orice nouă problemă care apare să fie pregăti i”.ș ț

Scopul superior al asiten ei medicale trebuie să fie dorin a de a veni în ajutorul tuturor celorț ț care au probleme de sănătate, asisten ă care trebuie prestată i fa ă de săraci.ț ș ț

Medicii trebuie să ină seama de disponibilitatea limitată a resurselor financiare nu doar aț pacien ilor priva i, i să evite în mod automat tratamente costisitoare dacă nu sunt bani suficien i, darț ț ș ț

i de sistemul sanitar preventiv care este finan at în mod prioritar din intrările publice.ș ț

2

Medicul are datoria de a respecta con tiin a pacientului, astfel precum i pacientul însu i esteș ț ș ș obligat în confrutare cu medicul. i autoritatea statală este obligată să respecte convingerile deȘ con tiin ă ale medicului. Nici o lege dreaptă nu îl poate constrânge să facă un tratement medical i săș ț ș practice chirurgia potrivnic con tiin ei sale.ș ț

Datoriile i drepturile pacientuluișBolnavii au dreptul să decidă dacă doresc un tratament sau nu. i medicii nu pot să ac ionezeȘ ț

fără consim ământul lor. Pacien ii sunt persoane egale cu medicii. Pacien ii au dreptul să primeascăț ț ț informa ii lamuritoare asupra stării lor de sănătate i asupra a ce-i prive te pentru a da unț ș ș consim ământ în cuno tin ă de cauză. Informa ia are trebui să cuprindă scopul tratementului,ț ș ț ț riscurile previzibile, efectele pozitiv, măsuri alternative, rezultate separate i costurile.ș

Pacien ii sunt chema i să- i asume propria lor parte în efortul terapeutic i să foloseascăț ț ș ș propriile energii de autoînsănăto ire care există aproape întotdeauna. În ce prive te consensulș ș pacientului, probleme particulare se nasc atunci când aceasta nu este în măsură să decidă singur.

Consensul interpretativ este o tentativă de a sonda care ar putea fi inten iile sale i decizia.ț șConsensul constructiv caută să decidă în locul altuia gândindu-se cum ar decide o persoană

ra ională în acea situa ie pentru binele său.ț țConsensul subiectiv: persoana care ia decizia ar trebui să fie una care cunoa te bine pacientulș

i are la inimă sănătatea sa.șDacă nu este posibilă contactarea unei rudenii, medicul curant ar trebui să decidă cu un

consens care în mod normal ar fi constructiv. Capacitatea decizională a unui pacient este întotdeauna presupusă. E vorba de un grav abuz

ide o depă ire a propriilor competen e, când medicii declară în mod automat anumite „categorii” deș ș ț persoane incapabile să ia decizii, precum pacien ii lovi i de boli mortale, cei vârstnici sau cei care auț ț în antecedente o istorie de tratament psihic.

3.Tratamente obi nuite i extraordinareș șMedicamentele sunt permise dacă scopul lor direct este acela de a însănăto i sau a u ura oș ș

boală sau de a face mai suportabilă durerea. Sunt tratamente ordinare toate medicamentele, tratamentele i opera iile care oferă oș ț

speran ă ra ională de utilitate pacientului i care pot fi ob inute i folosite fără cheltuială excesivă,ț ț ș ț ș durere sau alte inconveniente.

Sunt tratamente extraordinare toate medicamentele, tratamentele i opera iile care nu pot fiș ț ob inute sau folosite fără o cheltuială excesivă, durere etc. Sau dacă sunt folosite nu ar oferi o speran ăț ț ra ională.ț

Mijloacele care erau extraordinare în trecut, în timp pot deveni ordinare. Astăzi medicina este în măsură să controleze atât durerea cât i pericolul de infectare.ș

4. Datoria de a ocroti via a i limitele eiț șUn principiu destul de răspândit în cercurile medicale sus ine că datoria medicilor i aț ș

infirmierilor nu este doar cea de a însănăto i i de a reduce suferin a ci i cea de a prelungi via a atâtș ș ț ș ț cât este posibil. Dar se întâmplă adeseori că potolirea durerii i conservarea vie ii sunt două lucruriș ț diferite care nu coincid perfect. Prelungirea vie ii câteodată însemnează prelungirea suferin ei fărăț ț speran ă. Pacientul zace într-o comă profundă, sau uneori creierul său este deja compromis sauț distrus. În aceste cazuri datoria de a prelungi via a nu mai poate fi considerată ca obligatorie. Motivulț este că via a nu mai poate fi considerată ca obligatorie. Motivul este că via a nu este numai cel maiț ț mare bine ci i cea mai mare valoare. ș

To i sunt de acord în a re ine că dacă nu mai este posibil să dobândim sensul vie ii, înceteazăț ț ț obliga ia de a o prelungi.ț

3

Boala, ca stare de dezechilibru a confortului uman comun, deţine şi o funcţie de sfinţire: omul caută însănătoşirea, să înlăture boala dar se simte şi supus voinţei lui Dumnezeu care ne-a dat viaţă şi după păcatul strămoşesc, a lăsat loc şi pentru moarte. Numai având disponibilitatea să primim şi moartea ne lăsăm legaţi absolut de chemarea veşnică a Iui Dumnezeu.

În perspectiva cre tină, moartea este unirea cu Cristos, intrarea în via a ve nică, reunireaș ț ș definitivă cu Dumnezeu (cf. Fil 1, 21-23).

Moartea, este o realitate evidentă şi deoarece nu trăim pentru noi, nici nu murim pentru noi; dar mai întâi, pentru a da sens acesteia a murit însuşi Domnul Cristos, facându-se început al vieţii "cu moartea pe moarte călcând". Când viaţa este folosită murind sieşi pentru folosul semenilor (2 Cor.12,15) după voinţa lui Dumnezeu, ea devine câştig (Filip.11,21-23) şi o întoarcere la casa Tatălui. Nu ne putem însă îndepărta de sensul morţii fără a-i da cele două semnificaţii: a morţii trupeşti şi mai ales a celei sufleteşti, mai grozavă decât prima.

Nefiind o "ruptură" uşoară a firului vieţii, moartea ne dă fiori şi cerem de la Domnul "sfârşit creştinesc, fără de patimă, neruşinat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşata judecată"...

Când în poarta vieţii noastre bat semnele neputinţei care pot prevesti moartea, ne înarmăm cu putere, pe care o primim de la sacramente, ne întărim în faţa suferinţei primind cu vrednicie Sf. Maslu, pentru ca "rugăciunea credinţei să mântuie pe cei bolnavi" (Iac. 5,15).

Uneori suferinţa ne copleşeşte puterea umană şi dorim moartea în locul acesteia; este permisă ca ceva mai bun decât a păcătui în greutatea suferinţelor sau pentru a ajunge cât mai curând la Tatăl (Filip.1,23) dar nu este permisă din motiv rău (din răzvrătire împotriva voinţei lui Dumnezeu sau din nerăbdare). Rămâne relativă greutatea păcatului atunci când dorim moartea dintr-un motiv imperfect (pentru a scăpa de boală sau greutăţi)

Expunerea vieţii unor mari pericole este posibilă pentru motiv just, chiar eroic; astfel se întâmplă cu cei care lucrează în mediu toxic, radioacativ, pentru sănătatea sau binele altora, a celor care se implică în pericolul de moarte sau paguba altora: incendiu, pericol de înec sau inundaţii, din caritate (M.Kolbe), la ameninţarea pierderii credinţei (martiriul), în serviciul militar de santinelă sau pe front.

Mutilarea, este o practică potrivnică conservării echilibrului vieţii trupeşti şi sufleteşti. Ea nu poate fi licită decât pentru cauze proporţionat juste, pentru conservarea a ceva mai mult decât cu orice preţ integritatea. Mutilarea constă în extirparea sau distrugerea unui membru sau organ trupesc, ori în suprimarea ireversibilă a funcţiei fizice sau psihice, când aceasta depinde de dispoziţia corporală. Nefiind stăpânii absoluţi ai vieţii, nu ne putem declara nici stăpâni ai funcţiilor vitale ale membrelor noastre, motiv pentru care este ilicit a extirpa sau suprima asemenea funcţii sau organe pentru a scăpa de obligaţii sociale (armată, pentru a motiva cerşitul) sau pentru a scăpa de ispită (ca Origen).

II. Interven ii chirurgicale particulareț1. Transplantul, este o formă de tratament prin înlocuirea unor organe, sânge sau ţesuturi

compromise fiziologic şi periculoase pentru viaţă celui ce are nevoie de respectivul transplant. Este controversată de către teologi liceitatea acestei forme de tratament, cu acceptarea transfuziei sanguine, apoi a ţesuturilor prelevate de la cadavre şi cu reţinerea organelor pereche a căror extirpare lasă donatorului funcţia vitală respectiva (ochi, rinichi, cornee, măduvă osoasă,...) şi dă primitorului şansa de refacere a funcţiei vitale pierdute. Când aceste prelevări se fac în mod abuziv asupra persoanelor lipsite de libertate (prizonieri) ele sunt considerate crime împotriva umanităţii.

În dăruirea caritabilă pentru binele altuia trebuie să fie multă prudenţă dar nu egoism şi prea mare preocupare pentru propria sănătate (ipohondrie).

2. Sterilizarea și castrarea

4

Castrarea şi ovarectomia nu pot fi aprobate nici pentru motive "genetice" (de teama de a nu avea copii sănătoşi) şi nici rasiale (rasa pură, echilibru numeric). Sterilizarea privează pe om de puterea de reproducere; ca procedură directă nu este permisă. Se justifică histerectomia (înlăturarea uterului) sau legarea tuburilor falopiene (după unele opinii) atunci când uterul este slăbit şi nu mai pot fi practicate operaţiile cezariene (cf.Congregaţia pt. doctrina credinţei, 1994).

3. Operațiuni în cazuri de graviditate dificilăIntervențiile asupra copilului înainte de naștere sau operațiile mamei care comportă moartea

probabilă sau sigură a fătului sau a copilului încă nenăscut, însă doar în mod indirect.Tratamentul unei hemoragii pe parcursul graviditățiiHemoragia în acest caz este de obicei tratată eliberând uterul de fetus prin administrarea de

preparate de ergotină, care blochează hemoragia prin contracțiile uterine. Aceste tratamente sunt aplicate doar în cazul marilor hemoragii, când viața mamei este în pericol iminent și cea a fetusului nu poate fi salvată. În nici un caz ergotina nu blochează hemoragia prin expulzarea fetusului ci prin contracțiile uterine provocaate. Dacă prin urmare intervine un avort în legătură cu acest tratament, el este evident indirect și de aceea permis.

Graviditatea ectopică în oviducte și ovare. Uneori sarcina se dezvoltă în trompele ovarice sau Falopiene/ în ovare. În cazuri de acest fel fetusul nu poate atinge viabilitatea. Legarea arterelor materne și suprimarea trompelor este moralmente justificată dacă este vorba de blocarea unei hemoragii rezultate din ruptura trompelor. În acest caz pierderea fătului ar fi doar efectul indirect al unei proceduri destinate să îndepărteze o parte a corpului blonav și să blocheze o hemoragie.

Gravidități ectopice abdominale. Câte odată se întâmplă ca un fetus ectopic să intre în cavitatea abdominală și să se nideze de intestinul mamei. Pentru motive serioase fetusul poate fi extirpat de îndată ce a atins minimul de vitalitate.

4. Inseminarea artificială și fecundația in vitroa) Inseminarea artificială constă în inseminarea nu printr-un raport sexual natural, ci prin

intstrumente mecanice, artificiale. Dacă sperma provine de la un donator necunoscut diferit de soț, este vorba de inseminare eterologă. Dacă sperma provine de la soțul femeii, inseminarea se numește omologă.

b) Fecundația in vitro este unirea extracorporală a celulelor reproductive umane. Cu administrarea artificială de hormoni se provoacă în ovarele femeii maturizarea mai multor ovule. Ovulele sunt apoi extrase din ovare, fecundate într-o eprubetă cu spermă masculină și după două zile transferate în uterul femeii, în speranța că se începe o stare de graviditate.

Este de reținut că recurgerea la inseminarea artificială sau la fecundația in vitro nu face validă o căsătorie între două persoane care nu pot încheia o căsătorie din cauza impedimentului impotenței. Prin impotență se înțelege incapacitatea de a întreține actul sexual (coitul).

5. Tratamente psihoterapeuticeFiinţa omenească are o structură complexă şi interdependentă. Sănătatea psihică influenţează

sănătatea trupească (gândurile bune, starea de spirit, întăresc trupul omului,..) şi aceasta duce la o viaţă echilibrată a sufletului, ajutând la dominarea şi înlăturarea păcatului - rădăcina principală a răului fizic pe acest pământ.

Pentru redobândirea echilibrului fizic-psihic, este necesară psihoterapia bolilor nervoase (fobii, obsesii, scrupule) şi tratamentele psihosomatice (paralizii, ulcere, etc.) datorate acestor conflicte psihice nerezolvate. Metodele de tratament sunt diferite, de tipul liberă asociere, hipnoză, narcoanaliza, psihanaliza, pentru care medicul operant trebuie să aibă o mare probitate morală şi o deosebită competenţa profesională. Altfel există riscul stimulării unor principii de pansexualism care reactivează situaţii care stimulează sexualitatea. Psihiatrul nu poate sfătui pe cineva la păcat greu dar

5

îi poate permite să se comporte după propria conştiinţă, chiar greşită. Psihoterapia (cf.Papa Pius XII) poate tolera ceea ce într-un moment dat este inevitabil.

III. Experimente asupra ființelor umane

IV. Genetica și ingineria genetică

D. EXPUNEREA LA PERICOL PENTRU SĂNĂTATE ȘI VIAȚĂ

I. Expunerea permisă la pericolResponsabilii cu munca, fie statul fie intreprinderile private, au marea îndatorire de a lua

toate măsurile posibile pentru a proteja via a i sănătatea personalului angajat. În acela i mod esteț ș ș permisă i câteodată chiar obligatorie asisten a persoanelor afectate de boli contagioase, chiar dacă înș ț asemenea circumstan e propria via a este expusă la pericol. Medicii nu pot să refuze tratareaț ț bolnavilor de SIDA, sau alte boli însă să-l informeze pe medic de infec ia sa.ț

II. Expunerea păcătoasă la pericolExpunerea păcătoasă la pericol pentru sănătate i via ă poate fiee motivată doar de simplaș ț

neglijen ă. țExpunerea la pericol în trafic. Dezvoltarea enormă a traficului stradal a sporit în mod evident

posibilitatea de accidente i pagube de tot felul.șNeglijen a în practica profesiuniiț . Responsabilitatea pentru sănătatea i via a celorlal i esteș ț ț

una nemijlocită pentru medici i profesiunile care sunt legate de profesiunea medicală. Negre it că iș ș ș medicii în mod inevitabil sunt supu i gre elilor umane.ș ș

Condi iile de muncă nociveț . Insuficientele măsuri de siguran ă, condi iile nesatisfăcătoare deț ț igienă, i exploatarea inumană sunt violări grave ale sănătă ii oamenilor.ș ț

Lipsa de interes în graviditate i bolile contagioaseș . Mamele în stare de graviditate se pot face vinovate de daune i chiar de moartea fătului prin neglijen ă i din cauza lipsei de pruden ă, deș ț ș ț exemplu prin fumat,băutură, droguri etc. Ar trebui să fie clar că orice persoană afectată de o boală contagioasă are obliga ia riguroasă să facă pa ii necesari pentru a împiedica molipsirea altora.ț ș

E. ASALTURI ÎMPOTRIVA VIE IIȚ UMANE

Atentarea la viaţă. Viaţa omului este fundamentală pentru stabilirea oricărui drept. Dacă lipsirea de unele funcţiuni vitale prin mutilare este prohibită, cu atât mai muit atentarea la viaţa personală sau a altuia este riguros interzisă.

Sunt mai multe modalităţi de atentare la viaţă:Sinuciderea este atentarea la propria viaţă; făcută anume este păcat greu, deoarece omul se

face stăpânul vieţii în locul lui Dumnezeu, care zice "să nu ucizi" (Deut.32,39). Acest fapt este contrar carităţii faţă de propria persoană şi un act nedrept faţă de alţi semeni de care este relaţionat sinucigaşul. Sinuciderea este un act de laşitate şi abandon a luptei pentru mântuirea personală. Persoanele disperate sau lipsite de perspectivă, cele care prevăd viitorul cu boală sau suferinţe mari pentru sine sau proprii copii, pretind legiferarea dreptului de a muri, la propria inspiraţie nu după

6

voia iui Dumnezeu, cu încredere şi perspectiva vieţii veşnice, în manifestarea de compasiune şi preţuire de către cei dragi.

Deoarece starea psihologică şi motivaţia momentului, circumstanţele în care intervine inconştienţa şi moartea efectivă a atentatorului sinucigaş nu sunt cunoscute, Biserica nu mai pedepseşte cu refuzul ceremoniei de înmormântare la sinucigaşi. Este presupusă lipsa deplinei responsabilităţi, starea psihică alterată şi...se invocă mila lui Dumnezeu, singurul care cunoaşte adevărata vină subiectivă a celor care se sinucid.

Uciderea, este o atentare la viaţa altuia cu efect produs "motivata" de mânie, dorinţa de răzbunare, interese meschine, patimă sau chiar compasiune pentru suferinzi. Și în acest caz este un atentat la dreptul lui Dumnezeu, stăpânul vieţii. Pedeapsa o prefigurează Scriptura "dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul lui" (Fac.9,6; Mt.19,18,...).

Uciderea indirectă a unui om este întotdeauna un omicidiu, a a cum a fost admis totdeaunaș de etica catolică. Ea este însă unerori permisă pentru apărarea unui bine propor ionat mai înalt. Esteț permis să bombardezi obiective militare sau industrialee importante în cursul unui război just, chiar dacă se prevede că în acest fel ar fi uci i i civili.ș ș

Între actele de ucidere intră şi eutanasia, adică uciderea cuiva care suferă motivând sentimentul de milă. Suferinţa are rolul său de pocăinţă, de ispăşire, de a suplini ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său mistic - Biserica (Col.1,24). Neexistând,nici o vină a celui bolnav nimeni nu are dreptul de a-l ucide.

Eutanasia este o gravă violare a legii lui Dumnezeu, ca ucidere deliberată moralmente inacceptbilă a unei persoane umane.

a) Argumentul dreptului exclusiv al lui Dumnezeu de a dispune de via a i de moartea unuiț ș om.

b) Argumentul binelui comun . Mul i autori sunt convin i că argumentul dreptului luiț ș Dumnezeu asupra omului nu are for a de nezdrucinat, se ajunge la o respingere deț principiu a eutanasiei active prin argumentul binelui comun/ a iubirii de sine.

Concluzia unei vie i umane nu trebuie să fie niciodată în contrast cu voca ia finală a omului.ț ț Oricare persoană care crede în Dumnezeu trebuie să aibă deplina con tien ă a acestei exigen eș ț ț determinante.

Avortul. Este o crimă săvârşită asupra produsului conceperii unei noi vieţi, în viaţa cuplului. Din momentul fecundării, zigotul conţine codul informaţiei genetice (ereditar, biologic şi psihic). Papa Ioan Paul al II- lea vorbeşte despre "pasul decisiv pentru civilizaţia şi bunăstarea omenirii - dreptul la viaţă a oricărei fiinţe umane din primul moment de viaţă din faza prenatală" (A treia Adunare plenară a Academiei Pontificale pentru viaţă pe tema «Identitatea şi statutul embrionului uman», febr.1997). De la a doua săptămână la luna a treia, produsul concepţiei se numeşte embrion iar după această dată până la naştere, făt.

Operaţia de înlăturare din uterul matern sau uciderea înainte de naştere a produsului concepţiei incapabil să trăiască singur se numeşte avort; între luna a şaptea şi a noua, fiind viabil fătul se naşte prematur. Avortul declanşat fără nici o intervenţie a cuiva este avort spontan şi nu presupune nici o implicaţie morală; intenţionat avortul este o crimă şi un păcat, având implicaţii medico-sociale (riscul pentru sănătatea mamei şi privarea societăţii de membri de presupusă valoare) dar şi implicaţii morale.

Timpurile de faţă, eliberate de toate îngrădirile sociale şi morale, dau societăţii o caracteristică de desconsiderare a persoanei umane şi conduc la o mentalitate abortistă. Numai în ţara noastră în ultimii ani s-au înregistrat milioane de avorturi. Cauzele se datorează deprecierii sensului vieţii socotită ca o întâmplare şi nu guvernată de Dumnezeu, tendinţa spre comoditate şi plăceri,

7

cultura violenţei, frica de progenituri cu malformaţii, teroarea în faţa creşterii demografice accentuate, etc.

Nu trebuie să neglijăm faptul că embrionul este fiinţă omenească nouă din momentul unirii celulelor germinale, având 46 de cromozomi şi aparţine speciei umane, se dezvoltă singură pe "suportul matern" care o hrăneşte şi o protejează. Sunt în acel timp două persoane. Experienţele fecundării in vitro (în eprubetă, în laborator), dovedesc aceasta, nu luăm în discuţie aspectul moral al acestor fecundări de laborator. (Precizăm doar că în 1987 Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a declarat ilicită însămânţarea artificială, dat fiind că rodul iubirii părinţilor este copilul şi nu o "fabricare" a lui). Prin înlăturarea produsului de concepţie, mama comite o crimă, o violenţă asupra unei fiinţe fără apărare dar a cărei valoare este inestimabilă, fiind un suflet viu, destinat veşniciei, prin clarul Creatorului vieţii. Se comite o violare a unui drept fundamental a fiinţei umane, dreptul la viaţă.

Modalităţile de practicare a avortului sunt diferenţiate şi modernizate; clinicile moderne nu ezită să sporească măcelul acestui război cu inermis (neînarmatul): fie prin aspirarea lui în primele săptămâni de viaţă intrauterină, fie prin secţionarea (embriotomia) acestuia, sau sfărâmarea capului (craniotomia) sau tăierea abdomenului lui (eviscerapa) spre a fi apoi extras sau eliminat.

Manifestând un egoism îngemănat cu crima, persoanele care practică avortul trebuiesc educate, instruite şi asistate pentru îndreptarea comportamentală.

Biserica sporeşte însă şi prin persoanele consacrate care desfășoară o asemenea activitate necesară învigorării vieţii sufleteşti, atât de precară în timpurile de faţă. Viaţa umană este reflectarea iubirii fecunde trăită în Dumnezeu.

Persoanele căsătorite răspândesc viaţa trupească a Bisericii după porunca "Creşteţi şi vă înmulţiţi" (Fac.1,28).

Împotriva practicii abortiste şi a altor acţiuni menite să împiedice procrearea, Papa Paul al Vl-lea s-a ridicat prin enciclica Humanae vitae (1968) iar (în 1981) Papa Ioan Paul al II-lea a reluat condamnarea în exortaţia apostolică Famiilaris consortio, fiind susţinut şi de alte documente ale dicasterelor romane.

Un caz particular de analizat este avortul terapeutic, practicat cu scopul de a salva mama aflată într-un pericol pentru propria viaţă; ridică probleme de natură sentimentală. Fiind vorba de salvarea unei vieţi (a mamei) deoarece ucide, este ilicit, deci o faptă intrinsec rea şi nedreaptă. Nu intră nici la faptele binelui comun, nici în atribuţiile autorităţii publice. Este un păcat strigător la cer (Fac.4,10), Este justificată doar extragerea fătului mort din pântecele matern; nici un alt simptom de vomă incurabilă sau boală cardiacă nu va justifica intervenţia abortivă.

Medicul, pus în faţa misiunii sale a jurat să fie protectorul vieţii, neavând nici un postulat al ştiinţei medicale care să-l poată folosi în justificarea avortului. Scopul nu scuză mijloacele, oricare ar fi rezultatul final al conceperii. Toţi sunt destinaţi fericirii veşnice fericirea sau nefericirea vieţii de pe pământ fiind consecinţa viziunii optimiste asupra vieţii şi suportul credinţei.

În părerile teologilor avortul direct este considerat o crimă abominabilă. Biserica, încă de la începuturi a pedepsit aceste activităţi cu excomunicarea (Conc.Elvira 306; Ancyra 314). In noul CCEO - can.728, este socotit păcat greu şi rezervat episcopului diecezan, care poate să pedepsească pe făptaş şi cu excomunicare majoră pe cel care a făcut avort (CCEO 1050 - 1052).

Biserica catolică admite totuşi avortul provocat în mod indirect care înseamnă tratament pentru mama bolnavă şi pierderea copilului (prin extirparea uterului canceros, a unor tumori mortale, a unei sarcini extrauterine).

Avortul terapeutic asociat cu împiedicarea procreaţiei prin mijloace artificiale este considerat în mod relativ rău subiectiv.

Din dorinţa de a da soluţii valide, chiar teologii riscă să greşească urmând învăţătura Bisericii însă, riscul este minim.

8

III. AutoapărareaSocietatea este şi ea un organism viu; la viaţa ei pot atenta răufăcători, pot exista mădulare

bolnave şi periculoase. Tratamentul unui organism bolnav se realizează de persoane competente destinate acestui lucru autoritatea (Rom. 13,4), Pedeapsa cu moartea este sancţiunea supremă, licită în principiu şi a cărei eficacitate a fost confirmată de statele care au abolit-o şi care înregistrează o creştere a criminalităţii împotriva celor nevinovaţi. Precauţia necesară este însă cea împotriva unei eventuale erori judiciare sau a posibilităţii de graţiere comutare a pedepsei.

Mai invocăm legitima apărare ca un caz particular în care există riscul ca atentatorul să fie ucis; este o ucidere indirectă neintenţionată ci cu scop defensiv faţa de agresorul injust, atunci când el atacă. Evitarea ei presupune orice tentativă de a evita deznodământul nedorit (fugă, imobilizare, etc.).

Tenacitatea în apărarea unor bunuri de mare valoare morală (castitatea, viaţa altora, etc.), este permisă cu riscul de a provoca moartea agresorului.

Condi iile autoapărării sunt următoarele:ța) Agresiunea să fie nedreaptă adică ne justificată din partea agresorului.b) Agresiunea trebuie să fie actuală, adică iminentă sau prezentă sau în desfă urareșc) Apărarea trebuie să se limiteze la mijloace propor ionate gravită ii pericolului. Esteț ț

permisă rănirea gravă sau uciderea agresorului doar în apărarea valorilor importante ale vie ii, ca via a, integritatea propriilor membre, integritatea fizică în caz de viol.ț ț

d) Rezisten a trebuie să se limiteze la un minim de violen ă necesară i suficientă pentru aț ț ș ob ine scopul justificat al apărării.ț

9