,, Cu mâne zilele-ţi adaugi/Cu ieri viața ta o scazi/ Și ai cu toate astea-n față/De-a pururi ziua cea de azi”

Revistă semestrială a elevilor de la

Liceul Tehnologic‘’ Vasile Netea” din Deda

Anul XXI Nr. 1 (41) Decembrie 2017

Vasile Netea – in memoriam Orice localitate îşi are

„oamenii” săi cu care se mândreşte şi

care o reprezintă în orice împrejurare.

Oameni de bună credinţă există

pretutindeni, oameni „de seamă” de

asemenea, dar important este ca aceştia să fie conştienţi de rostul şi rolul lor, de

menirea pe care o au în colectivitatea pe

care o reprezintă. Un asemenea OM a

fost şi Vasile Netea, fiu al satului Deda,

om de mare acţiune culturală, preocupat

permanent de prezenţa activă a

intelectualului în procesul de educaţie,

aflat în strânsă legătură cu tradiţiile şi

interesele satelor noastre româneşti. A

văzut lumina zilei, la 1 februarie 1912,

într-o familie de ţărani modeşti. Tatăl, Grigore Netea, era originar din Deda, iar

mama sa, Lucreţia, născută Onigaş, era

din Gledin, o localitate din apropiere,

care aparţine comunei Monor din

judeţul Bistriţa – Năsăud. Casa în care

s-a născut Vasile Netea era una veche,

ţărănească, având “un târnaţ şi două camere”.

Copilăria i-a fost tulburată din

cauza Primului Război Mondial, când

toţi bărbaţii au fost nevoiţi să plece pe

front pentru a apăra libertatea poporului român şi a realiza unitatea naţională a

tuturor românilor. Şi tatăl lui Vasile, ca

toţi ceilalţi, a plecat la război, iar mama

sa, rămasă singură, a trebuit să fugă din

calea urgiei, astfel că a plecat la Gledin,

ducând copilul cu ea, unde avea o soră.

S-a întors abia la terminarea războiului ,

când Grigore Netea a venit acasă teafăr,

spre a-şi continua viaţa împreună cu

familia sa. A început să înveţe la şcoala

din Deda unde era învăţător Ioan Borşianu, reputatul dascăl al Văii

Mureşului şi participant la Marea Unire

de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

A urmat apoi cursurile Şcolii

Normale din Târgu Mureş, la Blaj şi la

Cluj a făcut diferenţa de liceu, respectiv

cursurile universitare în cadrul Şcolii

Normale Superioare, după care a studiat la Facultatea de Litere şi

Filosofie din București.

După obţinerea licenţei, s-a

înscris la cursurile de doctorat, pe care

le-a urmat cu aceeaşi perseverenţă în

muncă, cu aceeaşi seriozitate şi cu

acelaşi deosebit talent al său. În 1948

a absolvit aceste cursuri cu “Magna

cum laudae”, teza de doctorat având

titlul “George Bariţiu. Viaţa şi

opera”. Această

lucrare a fost

premiată de

Academia Română

în anul 1968.

În 1929 a

fost numit învăţător

la şcoala din comuna

Teaca, judeţul

Bistriţa – Năsăud,

unde a funcţionat

până în 1930, iar în

următorii doi ani a

profesat această

nobilă meserie la

şcolile din Icland şi

Lunca Bradului. După satisfacerea

stagiului militar (1933 – 1934) şi-a

continuat activitatea în domeniul

învăţământului, fiind învăţător câte un

an la şcolile din Sânişor, Ierbuşi şi

Deda . Anul 1937 reprezintă un

moment de cotitură în viaţa lui Vasile

Netea, deoarece s-a căsătorit cu

Lucreţia Cazan, fiica vestitului preot

ortodox din Filea, Gheorghe Cazan,

care era preşedintele Cercului cultural

Filea din cadrul Despărţământului

Reghin al Astrei. În perioada 1938-

1940 a funcţionat ca învăţător la

Târgu-Mureş şi Deda, după care a

urmat perioada refugiului, la

Bucureşti. În această perioadă a

participat la luptele pentru eliberarea

Transilvaniei primind decretul de

veteran în războiul antifascist. A fost

angajat până în 1947 în cadrul

Ministerului Învăţământului Public,

trecând din nou apoi la catedră până

în 1952, funcţionând la diferite şcoli

din Bucureşti, când a fost arestat şi

întemniţat pentru prima dată (1952 –

1955). La ieşirea din

închisoare a adus

acasă cămaşa sa de

puşcăriaş, cu 31 de

petice, care acum se

găseşte la Muzeul

Naţional de Istorie

din Bucureşti.

După câţiva ani,

timp în care a

funcţionat ca

profesor în

Bucureşti, a fost din

nou arestat şi închis

(1959 - 1963). În

total, a fost privat de

libertate 8 ani, trecând prin închisorile

din Malmaison, Jilava, Bragadiru,

Râmnicu Sărat şi Botoşani. După ce a

fost graţiat, în 1963, a fost numit

cercetător principal la Institutul de

Istorie “Nicolae Iorga” al Academiei,

unde a activat până în 1975, perioadă

în care a beneficiat de mai multe

călătorii de studii în Ungaria,

Cehoslovacia, Germania şi Italia. A

fost secretar de redacţie al publicaţiei

“Revue Roumaine d’Histoire”,

membru al Societăţii de Ştiinţe

Istorice şi al Uniunii Scriitorilor din

România. A colaborat la principalele

publicaţii istorice şi literare româneşti,

distins de Academia Română în două

rânduri : Premiul “Gheorghe Asachi”

(1944) şi Premiul

“N.Bălcescu” (1967).

În ultima parte a vieţii, Vasile Netea s-a

îmbolnăvit grav de

diabet, boală care i-a afectat la început

inima, iar apoi şi

ochii. După grele

suferinţe, cărturarul, istoricul şi profesorul

Vasile Netea a trecut

la cele veşnice în dimineaţa zilei de 6

martie 1989, lăsând în urma sa un

gol deosebit în sufletele celor care

l-au cunoscut. Corpul său neînsufleţit a fost depus la biserica

Boteanu din Bucureşti, după care a

fost adus și înmormântat în grădina bisericii la Deda. A fost condus pe

ultimul drum de către întreaga

comunitate dedeană, precum și de scriitori, oameni de cultură, prieteni

veniți din toate colțurile țării.

Privind retrospectiv asupra

vieţii lui Vasile Netea, putem spune că a trăit în condiţii destul de

vitrege. S-a impus în primul rând ca

om, iar apoi ca intelectual al neamului nostru. Vasile Netea a

trecut în eternitate, dar memoria sa

este cinstită aşa cum se cuvine de către obştea dedeană. Liceul din

localitate îi poartă numele, elevii au

iniţiat în anul 1996 o revistă,

"Vanet”, care fiinţează şi astăzi, al cărei redactor – şef este profesorul

de limba şi literatura română,

Gheorghe Dărăban, iar anual se organizează în liceu “Zilele şcolii

dedene” în prima săptămână din

luna februarie. Este o

mică contribuţie întru

cinstirea memoriei lui Vasile Netea, alături de

manifestările

organizate de factorii locali şi judeţeni în

cadrul simpozionului

anual intitulat

„Tradiţie şi continuitate cultural –

istorică pe Valea

Superioară a Mureşului”, al cărui

iniţiator a fost Vasile Netea.

Vasile Netea a cunoscut

toate vicisitudinile vieţii, dar după fiecare lovitură a reuşit să se ridice

deasupra lor, să se impună şi să

devină un om de valoare al acestei ţări, un om de cultură, un adevărat

cărturar român. A avut foarte mulţi

prieteni, a ştiut să facă, dar şi să păstreze prietenii prin

comportamentul său, prin maniera sa

de a fi, impunându-se ca un model

de om. A ştiut să se facă respectat, respectându-i pe ceilalţi, a iubit pe

cei din jur, ca să fie iubit la rândul

său de către aceştia, a apreciat ca să fie apreciat, a muncit serios pentru a

se realiza pe plan intelectual şi a

făcut-o cu un deosebit succes. Vasile Netea reprezintă pentru obştea

dedeană un punct de referinţă, tinerii

dedeni fiind mândri de ilustrul lor

înaintaş. Vasile Netea a murit, dar numele său va dăinui veşnic în

conştiinţa oamenilor de suflet din

Deda şi din întreaga ţară.

Prof. Gheorghe Dărăban

Unirea a fost visul de veacuri

al românilor, care din cauza

împrejurărilor externe nefavorabile au

trăit despărţiţi în mai multe state. Cu

toate acestea, românii şi-au păstrat

fiinţa naţională şi niciodată ţările

noastre n-au fost transformate în

paşalâcuri turceşti, aşa cum s-a

întâmplat cu alte teritorii. Mihail

Kogălniceanu spunea: „Unirea este cheia de boltă a unei naţiuni”; de

aceea Unirea din mai 1600 şi cea de la

1859 au fost premisele Marii Uniri.

În toamna anului 1918, pe

fondul dezmembrării Austro-

Ungariei, provinciile româneşti aflate

sub dominaţie străină şi-au exprimat

dorinţa de unire cu patria mamă,

primul teritoriu care s-a unit cu

România fiind Basarabia, iar al doilea

– Bucovina.

În Transilvania era o stare de

încredere şi entuziasm, încurajată prin

diverse modalităţi: învăţătorii

organizau coruri unde erau învăţate

cântece naţionale, preoţii introduceau

în slujbele religioase rugăciuni pentru

unire; sătenii dădeau semnale prin

sunete şi clopote, vestind apropierea unirii, arborând

tricolorul şi panglici tricolore.

Această atmosferă era şi pe

Valea Mureşului superior. La Reghin

s-a înfiinţat un consiliu local şi o

gardă naţională, iar în satele Deda,

Ruşii Munţi, Pietriş, Vătava,

Dumbrava şi alte localităţi s-au

înfiinţat gărzi naţionale. Au fost aleşi

delegaţi pentru a participa la Marea

Adunare Naţională de la Alba Iulia.

Poetul Lucian Blaga spunea

despre entuziasmul românilor astfel:

„era o roire de necrezut, pe câmp se

înălţau ici – colo tribunele, de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe atunci nu

erau microfoane, încât oratorii, cu

glas prea mic pentru atâta lume, treceau pentru multiplicarea ecoului de la o tribună la alta. În ziua aceea

am cunoscut ce înseamnă entuziasmul

naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv”.

La împlinirea acestui ideal al Unirii

şi-au adus contribuţia personalităţi

remarcabile: regele Ferdinand I,

Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Vasile

Goldiş şi alţii. Făurirea statului unitar

român s-a înscris într-un proces

general european înregistrat la

sfârşitul Primului Război Mondial. Prof. Gheorghe Dărăban

C O G I T O E R G O S U M

Ce este viața?

Este o întrebare la care greu

îi poți găsi un răspuns. Eu cred că

viața este ceva ce nu poți descrie.

Viața face parte din om ca o carte în

bibliotecă, Pentru că „o cameră fără

cărți e ca un trup fără suflet” (Cicero).

Viața te ajută să simți, să iubești, să

cânți, să mergi, să scrii etc. Viața nu

se găsește în ghicitori, ea trebuie

trăită. Răspunsul la această întrebare

nu îl poți găsi într-o carte și nicăieri,

dar prin bunătate, iertare, rugăciune și

înțelepciune poți găsi drumul în viață,

unde întâlnești dragostea, ura, ciuda,

dușmănia. În viață

poți să

cunoști

prieteni

adevărați,

care să fie

alături de tine,

dar și falși

prieteni, care de

fapt îți sunt

dușmani.

„Prietenul la

nevoie se cunoaște”. În viață mai

apare diferența și singurătatea, iar

apoi moartea. Viața se aseamănă unei

cărți, așa că sfârșitul vieții este ca și

sfârșitul unei cărți, finalul ei putând fi

tragic sau fericit. Ce este viața,

așadar? Răspunsul este unic și nu

poate fi găsit repede. Mai meditez...

Amalia Lingurar, clasa a VII-a A

Viața din perspectiva unui

adolescent Fiecare om vede totul într-un anumit

fel, fiecare persoană înțelege ceva

diferit. fiecare adolescent vede viața

prin ochii lui, iar acest aspect nu

poate fi generalizat.

Sunt adolescenți care văd viața nu

roz, pentru că nimeni nu mai vede

viața roz, dar sunt adolescenți care

văd viața…hmm..albastră, da, asta o

poate descrie cel mai bine. Și nu mă

refer la acel albastru închis, nici la un

albastru ceresc, nu, eu mă refer la

acel albastru strălucitor dar totuși

mat, acea nuanță ce atrage zeci de

priviri, dar în același timp provoacă

indiferență. De ce așa comparație?

Pentru că așa e viața, pentru că așa

văd eu viața, situată la extreme. Cum

am mai spus, fiecare are o perspectivă

diferită despre viață, nu pot fi mai

mulți cu aceeași idee, iar asta ne face

pe fiecare unici în propriul nostru fel.

Anii adolescenței nu sunt „cei mai

frumoși ani din viață” cum ne spun

parinții si nici „cea mai nasoală

perioadă”, cum încearcă să ne sperie

frații mai mari sau verișorii, însă

acești ani sunt cu siguranță „anii

amintirilor” cum îi numesc eu. De ce

anii amintirilor? Pentru ca ăsta e

singurul lucru care îi poate defini cât

de cât concret.

(continuare în pagina 6)

(continuare din pagina 5)

În aceasta perioadă nu putem fi mereu

fericiți sau triști, ci ambele, nu putem

avea doar momente frumoase așa

cum nu putem trăi mereu în

cosmaruri reale, nu putem defini un

singur sentiment care să cuprindă

acești ani. Însă îi putem defini ca

amintiri, amintiri mai mult sau mai

puțin plăcute. Adolescența e acea

perioadă în care simți pentru prima

dată fluturi în stomac, e acea perioadă

în care trăiești prima despărțire, acea

perioadă în care serile cu prietenii te

ajută să te menții pe linia de plutire și

în care după-amiezile ți le petreci

stând în pat cu o carte bună în brațe,

anii adolescenței sunt acea perioadă

în care, în ciuda faptului că ești obosit

psihic, te ridici și pretinzi că ești

perfect, e acea perioadă în care

zâmbetele se transformă în lacrimi și

în care lacrimile sunt șterse de

zâmbete, acea perioadă în care tot ce

vrei este să stai în casă și să te uiți la

serialul preferat alături de cea mai

bună prietenă. Când părinții ne văd

supărați sar repede cu veșnica replică

„De ce vă stresați, voi nu aveți facturi

de plătit, nu aveți grija zilei de

mâine”. E adevărat, noi nu ne

complicăm cu facturile, noi nu ne

tocim capul să vedem ce vom pune pe

masă, însă pe noi ne stresează alte

lucruri. Noi suntem generația dublă,

generația care e nevoită să se ascundă

dupa o mască pentru a fi acceptată de

societate, iar aceia care au curajul să

fie ei înșiși sunt considerați ciudați.

Pentru noi anii adolescenței înseamnă

nopți petrecute plângând din cauza

unor cuvine, înseamnă dimineți pe

care ne forțăm să le numim „un nou

început”, înseamnă zeci de clipe

fericite alături de prieteni, zeci de

nopți nedormite înainte de teze și/sau

examene, înseamnă sute de lacrimi

vărsate pentru o iubire trecătoare, mii

de zâmbete de încurajare.

Așa văd eu adolescența, nu stiu

dacă și alții cred asta, însă cum am

mai spus, fiecare are o perspectivă

proprie despre viată, iar aceasta este

perspectiva mea. Perspectiva unei

adolescente.

Maria Vântu, clasa a X-a

Amintiri

Amintirile sunt faptele, cuvintele

pe care nu le poți uita niciodată, fie ele amuzante sau triste. Când aud „amintiri”,

primul lucru care îmi trece prin minte sunt

amintirile din copilărie, dar nu cele scrise de

Ion Creangă, ci cele ale mele, care nu au fost scrise pe foaie, ci doar foarte bine tipărite în

memorie.

Amintirile unui om pot fi de la cele banale până la unele mărețe. Ca exemplu, de la dăruirea unei

păpuși pentru o fată, până la nuntă sau alte întâmplări. Una dintre

amintirile mele triste ar fi faptul că escaladam Munții Apuseni cu tatăl meu. Până într-o zi, când o căzătură care a provocat

ruperea piciorului de la șold era să

îmi fie fatală. Ceea ce i-a

mirat pe toți a fost faptul că eu nu m-am

speriat (nu am

lăsat să se vadă că sunt speriată),

priveam totul cu

capul sus. După puțin timp de la

incident eu m-am făcut

bine și în ciuda tuturor m-am

apucat din nou de escaladat munții. De atunci nu îmi mai este frică să escaladez, întotdeauna dau totul

din mine. Precum am și spus, amintirile sunt de două feluri: frumoase și

urâte. Această amintire a fost una urâtă, dar pe care am privit-o ca fiind una frumoasă, dându-mi mai multă încredere și curajul pe care întotdeauna îl am

și o să-l am. Îmi doresc ca și tu cel care citești să nu uiți amintirile câtuși de

mărunte. Poate te vei întreba „de ce?”. Pentru că numai ele sunt, vor fi și vor

rămâne să îți aline rănile adânci și greu de suportat. Prețuiește amintirile și privește-le pozitiv!

Casiana Bîndilă, clasa a VII-a A

România – patria mea Se spune că mai demult trei

țări s-au unit să creeze o singură țară

numită România. Acestea erau: Țara

Românească, Moldova și Ardealul.

Visul de veacuri al tuturor românilor a fost înfăptuit pentru prima dată de

Mihai Viteazul, apoi de Alexandru Ioan

Cuza. La 1 Decembrie 1918 avea să se

scrie din nou istorie pentru națiunea

română. După ce alții au încercat să-i

dezbine pe români, Ardealul a devenit

parte a patriei mame – România.

Sunt mândră de țara mea și de

locuitorii ei. Patria mea este bogată și

frumoasă. Primăvara, țara mea este

asemenea unei zâne cu rochia verde și ciocârlii care îi cântă pe umeri. Vara,

lanurile de grâu se coc în bătaia

soarelui. Copiii aleargă fericiți pe

câmpiile întinse. Marea albastră își

întinde mâna chemând pe toată lumea în

valurile ei. Toamna, cu ciorchini de

struguri la urechi, România își adună

bogățiile. Tractoarele trudesc pe brazdă

mândre că ară pământ românesc. Iarna,

munții cu crestele acoperite de zăpadă

te îndeamnă să te îndrăgostești de țara mea. Pădurile, munții, dealurile,

câmpiile și marea, toate șoptesc numele

țării noastre. Tot ce a fost mai frumos

am trecut pe drapelul țării mele: cerul

albastru și senin, galbenul dat de

lanurile de

cereale, roșul

reprezentând sângele străbunilor. Tu ești patria mea, România!

Tu ești patria în care m-am născut și am

crescut! Tu ești dorul și sufletul meu –

România, patria mea dragă!

Eliza – Antonia Bîndilă,

clasa a III-a

România, tărâm de poveste

Oh, iubito, Românie,

Tu-mi ești mamă, îmi ești tată,

Cu-ale tale brațe toate,

Mă-nvelești ca o surată!

Tu-mi ești apa, îmi ești pâinea

Ești tradiția, mi-ești muza, Ești surâsul cel dintâi,

Călăuza ce-mi rămâi!

Munți, câmpii, tu câte ai,

Toate mi le-ai dat în dar,

Fără a te gândi măcar

Că ești Fiul ce mă duce

Până dincolo, în rai!

Cerul, marea,

ape dulci,

Macul, sângele vărsat,

Iar cu galben, ne seduci,

Lanul de grâu, înspicat. Primii pași eu i-am făcut

Pe acest falnic pământ

Și de-acum cât voi trăi, Cu ardoare-l voi iubi!

Un moment să ne-așezăm

Și cu toți să ne rugăm,

Ca în prag de sărbătoare

Pentru România

Mare.

Bianca Berindei,

clasa a XII-a

Atât de mult... Atât de multă suferință,

Cât ei au îndurat,

Pentru patria mea,

„mamă”

Cea fără de păcat.

Atât de mult ei și-au iubit

Drapelul, limba și pământul,

Dar voi!, voi chiar nu v-ați gândit

Că ea ți-e liniștea, ți-e cântul!?

Atât de mult am „avansat”,

La putere stau balauri,

Care-nfig în sufletul curat

Doar întristare și suspinuri!

Of, atât de mulți, ei au plecat

Pe meleaguri-ndepărtate,

Nu s-au gândit și nici nu s-au uitat Că au lăsat comoara-n spate!

Bianca Berindei, clasa a XII-a

Uite, sentimente vagi

Uite, petale de trandafir,

Ce cad adesea lin si fin,

Ce cad în bălți nemuritoare,

Născute din dureri amare.

Uite, un vis neîndeplinit,

Ce-aleargă parcă urmărit,

Ce se oprește la necaz,

Fiind speranța ta de azi.

Uite, un pom uscat și veștejit,

Ce-arată ani ce trec rapid,

Ce-arată viața cum se gată, Ce-arată tot ce-a fost odată.

Uite, ploaie de stele căzătoare,

Ce cad încet neîncrezatoare.

Haide, pune-ți o dorință,

Pe o stea aflată în suferință.

Maria Vântu, clasa a X-a

Valurile copilăriei Copilăria reprezintă un

sentiment care nu poate fi

descris cu una cu două, deoarece

când ești mic nu ai responsabilități,

totul se învârte în jurul tău și mai ales îi

ai în preajmă mereu pe cei dragi ție, cum ar fi

mama, tatăl, fratele sau sora ta și toate rudele, pe care ar trebui să le iubești și să

le respecți la fel de mult ca pe toți ceilalți. Să fii copil nu înseamnă că poți face ce

vrei, deoarece totul are o anumită măsură, mai ales știind că faci un lucru neplăcut,

care i-ar face pe ceilalți nefericiți. Să fii copil înseamnă să nu ai griji și să

îți poți trăi cel mai frumos moment din viață, deoarece la urma urmei, cu toții ne

vom maturiza, iar apoi ne va părea rău de acele timpuri, deoarece nu am știut să

profităm de acest lucru pe care ni l-a dat viața.

Îmi amintesc când pentru prima dată am intrat la grădiniță la trei ani, unde am

cunoscut oameni noi, iar tot acolo am învățat cum să mă împrietenesc cu lumea,

deoarece până atunci nu aveam prieteni, sau dacă aveam ei erau doar vecinii, deci

asta înseamnă că singurul meu prieten

bun eram tocmai eu.

Dar după ce am intrat la grădiniță mi-am făcut

tot felul de prieteni, cu care făceam aproape în

fiecare zi boacăne și ne distram pe cinste, fără

să ne dăm seama cât de repede trece timpul.

Îmi aduc aminte cum doamna educatoare mergea să vorbească cu cineva

la telefon sau mergea afară pentru că avea ceva treabă, iar noi cu rândul stăteam

unul câte unul la ușă, să vedem dacă vine doamna educatoare, timp în care ceilalți

făceau tărăboi în toată

clasa, adică ba alergau prin clasă, ba aruncau

cu jucării peste tot și alte multe astfel de

lucruri, iar când cel care pândea să vadă

când vine educatoarea o zărise din priviri, ne raporta

tuturor că se apropie, iar noi cât de repede am putut strângeam toate

jucăriile, le puneam la locul lor și îndată treceam în bănci, ca și cum nimic nu s-ar

fi întâmplat. Așa ne petreceam noi zilele la grădiniță, fără nicio treabă că am putea

fi prinși. Îmi amintesc cum în pauze mergeam

afară, deoarece aveam două leagăne și un tobogan, pe care ne înghesuiam să ne dăm

primii, deoarece eram destul de mulți copii și cu toții voiam să ne dăm în ele, iar

câteodată alegându-ne cu julituri nu foarte grave, dar la vârsta aceea chiar ne

speriam, deoarece nu ne dădeam seama că sunt niște lovituri foarte banale.

Știu că aveam niște cărți de colorat cu povești, sau mai aveam niște cărți din

care învățam să scriem literele, iar când

nu aveam ce face ne jucam cu jucăriile, cele mai folosite fiind cuburile cu care

construiam tot felul de castele și de împărății, deoarece aveam o imaginație

foarte bogată, unde se îmbina realul și irealul.

Toate figurinele din plastic le aduceam la

viață, deoarece așa cum am mai zis, când ești mic

ai cea mai bună imaginație și îți închipui

foarte multe lucruri, ele fiind atât adevărate, cât

și false. Prin toate aceste

lucruri spuse, copilăria este cel mai minunat sentiment, la care

dacă nu știi să profiți de ea atunci când o ai, mai încolo va fi mult prea târziu și îți

va părea foarte rău după ea. Maria Vântu, clasa a X-a

Captiv 15 iulie. Azi am fost singur în casă, încă de dimineață și nimic nu mi se

pare mai voluptuos decât să prelungesc singurătatea asta până diseară și poate multe zile, chiar luni sau ani de aici încolo. De fapt, mi-am iubit întotdeauna singurătatea.

A fost mereu singurul meu confident. Încă mă tem... că ar putea să se întoarcă...o

parte din mine îl vrea departe, dispărut, însă cealaltă îl vrea înapoi pentru câteva

minute, să-l facă să plătească. Însă mereu îmi reamintesc că m-am schimbat. Că am

câștigat războiul cu el. Am reușit. Însă a fost prea târziu. Ei au plecat. Au plecat de

20 de ani. De 20 de ani trăiesc cât toată omenirea la un loc. Îndur greutățile pe care

le-ar întâmpina toți oamenii în viețile lor. Unii spun că timpul vindecă orice, însă eu

sufăr de o boală pentru care nu există tratament.

Cred că ar trebui să clarific situația. Mă numesc Silviu. Până acum 21 de

ani aveam o viață normală, o familie minunată, cu doi copii adorabili și o soție

frumoasă. Meseria mi-a permis să le ofer cele mai bune condiții și să trăim fericiți. Nu am bănuit niciodată că totul avea să dispară, iar lipsa lor să mă doboare mai mult

decât m-a doborât el. Eram și încă sunt, în pofida celor întâmplate, un om cu

mustrări de conștiință, un om pragmatic. De la o vreme

simțeam că ceva nu era în regulă. La serviciu

nimeni nu îndrăznea să bată vreun

apropo sau să-mi reproșeze ceva,

deoarece toți colegii îmi

purtau un deosebit

respect. În grupul meu de

prieteni mă atenționase

doar Tudor, un bun prieten

din copilărie, cum că ceva părea diferit, dacă nu bizar

în

comportamentul meu. În familie,

soția mea, Mara, nu semnalase

nimic. Cel puțin atunci. Am trecut

cu vederea, punând cele întâmplate pe

seama stresului cotidian. Au trecut câteva

săptămâni, iar situația mea începea să se înrăutățească.

Tot mai multe persoane încercau să mă atenționeze asupra a ceea ce făceam, însă

exista încă o problemă: nu-mi aminteam nimic din cele spuse de persoanele

respective, practic nu-mi aminteam ce făcusem. Am luat atitudine și am decis să aflu care era sursa tuturor acestor

ciudățenii. Pe 24 mă programasem la psihiatru. Așezat pe canapea în biroul lui, i-am

explicat situația. M-a supus la niște analize și proceduri, iar după două ore m-a

trimis acasă. Urma să primesc rezultatele pe e-mail. După trei zile, mai spre seară

sună telefonul. Nu cunoșteam numărul, și aveam foarte mult de lucru pentru

serviciu, așa că nu am răspuns. Acesta sună, sună de vreo patru ori consecutiv și

decid să răspund într-un final.

Inoncețiu Modovan, clasa a IX-a A

(continuare în pagina a 12-a)

(continuare din pagina a 11-a)

Era psihiatrul care mi-a comunicat că

sufeream de personalitate multiplă și

trebuia să încep procedurile de

vindecare. Nu i-am spus nimic Marei

sau copiilor. Am decis să rezolv situația

asta singur și cât mai repede. Pe data de întâi am avut prima ședință de terapie.

A decurs bine. Doctorul mă asigurase că

avea să fie bine. Nu-i dădeam prea

multă atenție. Nu doream decât să trec

cât mai repede peste acest impas. Timp

de 6 luni am urmat tratamentul și am

frecventat ședințele de terapie. Doctorul

era mulțumit de felul în care decurgea

tratamentul. Ceva ciudat se întâmpla

însă în toate

cercurile din care făceam parte. Toți

prietenii mei, până

și Tudor,

deveniseră formali.

Nici nu mai prea

ieșeam. La

serviciu, parcă

toată lumea se

străduia să mă

evite. Cel mai rău

era că Mara nu mă

mai băga în seamă. Mă ignora efectiv.

Ajunsesem să-i văd pe copii din ce în ce

mai rar. Totul în jur luase o întorsătură

radicală. Vecinii păreau speriați când

mă vedeau. Așa a trecut o lună fără ca

situația să se îndrepte câtuși de puțin.

Am început să am coșmaruri. Cu toți

cunoscuții. Erau insuportabile: o

vedeam pe Mara plină de vânătăi,

plângând. Copiii priveau oripilați cum

ea era bătută de un necunoscut. Am încercat să o ajut, să-l opresc pe individ.

Erau ca niște fantome. Loveam după el

în gol. După vreo două încercări eșuate,

el își ridicase capul deasupra ei,

moment în care s-a prăbușit cerul peste

mine. Eram eu. Eu în carne și oase. Dar

cum era posibil?! Așa se termina acest

coșmar. Mă trezeam leoarcă. Eram

singur pe canapea. Mă certasem în seara

anterioară cu Mara și am ajuns pe

canapea. Era în data de 16. Am deschis

televizorul, iar ceea ce apăruse în colțul din stânga jos al ecranului m-a

determinat să mă apropii și să-mi lipesc

ochii de ecran. Era 27 în aceeași lună,

același an. Cum era posibil să fi dormit

11 zile continuu? Nu mai aveam nicio

percepție a timpului. Eram înfiorat și

confuz. Prima dată coșmarurile, apoi

diferența de dată. Și mai aveam și alte

vise. Mă certam cu prietenii mei, mă lua

valul. La serviciu

nu-mi convenea nimic. Mă

izolasem de lume.

După

încă un „somn” de

vreo 10 zile, după

care încă eram

buimăcit, am reușit

să deschid căsuța

electronică de

mail. Aveam vreo

30 de mail-uri.

Printre ele, unul de la psihiatru, care

mă felicita pentru felul în care mă

vindecasem. Asta făcu să treacă un fior

lung prin toată ființa mea. Alt mail era

de la Tudor. Îmi zicea că nu mai vrea să

aibă de-a face cu mine, că devenisem o

brută, un psihopat. Asta mă înfioră de-a

dreptul. Mă cuprinse frigul. Am decis să

mă pun din nou la somn, pe aceeași

canapea.

Mi se pare că am dormit bine. Mă simțeam odinit. Când am deschis

ochii, totul era cufundat într-un fel de

ceață. Nu știam ce se întâmplă. Dintr-o

dată se auziră niște strigăte brutale de

jos.

Am coborât să văd ce se întâmplă.

Ajuns în bucătărie, am rămas stupefiat:

eu o băteam pe Mara, ca în coșmar. Ca

atunci, eram neputincios. Nu puteam

privi, însă eram determinat să aflu ce se

întâmplă. Era ceva supranatural.

Ca să scurtez din poveste, în aceea dimineață am decis să-l urmăresc

pe individ, practic pe mine, oriunde

avea să meargă. Am făcut pe detectivul

timp de o săptămână. Nu a fost zi în

care să nu vomit. Zilnic, el făcea

lucrurile obișnuite pe care le aveam de

făcut. Însă zilnic Mara era bătută și

colegii de muncă agresați verbal.

Prietenii ieșiseră din discuție, însă el

continua să-i terorizeze cu mesaje și tot

felul de ciudățenii. Mara era distrusă. Copiii aveau cicatrici adânci în suflete.

Mara îi retrăsese

de la școală. Era

chinuită și

batjocorită în

ultimul hal...

eram oripilat.

Am decis să aflu

ce se întâmpla.

Am mers acasă

și m-am

baricadat în birou, încercând

să pun cap la cap

toate faptele. Am

ajuns la concluzia că de la momentul

diagnosticării mele cu personalitate

multiplă și până în prezent trecuse un an

și ceva. În tot acest timp, îmi amintesc

să fi fost eu însumi în primele 6 luni de

tratament și apoi... vreo trei- patru zile...

Mă chinuiam să înțeleg toată situația, să

o reașez în minte, însă câteva țipete de jos mă întrerupseră. Am mers să văd ce

se petrece, cu toate că îmi imaginam ce

urma să văd. Și imaginația nu mă

înșelase. Mara era din nou bătută.

Simțeam că mor și renasc odată cu

fiecare lovitură primită de ea. Ea era cel

mai scump lucru din viața mea. Cearta

se întețea. Copiii, din păcate, asistau.

Dintr-o dată, ambii sar să o scoată pe

Mara din mâinile mele. Acel eu, parcă

uimit, a schițat cea mai îndricoșătoare și

psihopată privire, a apucat un cuțit de pe chiuvetă și în 5 secunde, cele mai

prețioase persoane din viața mea, Mara

și copiii, zăceau fără suflare într-o baltă

de sânge. La vederea acelei imagini, am

căzut în genunchi și o lumină puternică,

albă, cuprinse totul.

M-am trezit, după spusele

doctorilor, după 6 luni într-un azil de

nebuni. Eram...eu cel adevărat, în carne

și oase. Am început să ating persoanele

din jur, să mă conving că eram eu. Am început să plâng cu toată ființa mea.

Printre suspine,

l-am întrebat pe

doctor dacă

familia mea... ei

bine, era

adevărat. Am

plâns minute în

șir. Când mi-am

revenit parțial,

am cerut

explicații. Mi s-a explicat toată

situația cap-

coadă. Din

momentul diagnosticării mele, boala de

care sufeream începuse să mă

copleșească, să pună stăpânire pe mine.

Mi s-a explicat că dezvoltasem un

subconștient atât de puternic, încât luase

controlul creierului și implicit a

corpului meu. În 6 luni, procesul de

acaparare reușise. Se pare că eu trăiam în același corp, însă eram captiv în

mintea mea. Tot ceea ce făcusem după

acele 6 luni făcuse de fapt el. Eu eram

doar martor la faptele acelui individ.

Mi-au spus că momentul în care familia

mea fusese ucisă sub ochii mei m-a

determinat să-mi recuceresc creierul, să

redevin eu însumi. Am fost preluat de

autorități și trimis la azil.

Timp de 6 luni mi-a fost spălat

creierul și am fost supus multor tratamente și activități care, după

spusele lor, dădeau roade și începusem

treptat să redevin eu. Ajunsesem să

împart corpul cu el. Treptat l-am învins,

l-am înlăturat din mintea mea, din ființa

mea. Doctorul mi-a spus că ceea ce m-a

determinat să dezvolt acel subconștient

era o traumă severă suferită în copilărie.

Atât au reușit să descopere cu

tehnologia de atunci.

După vreo trei săpămâni de

teste finale și de tratament, m-au externat. Eram eu. Aveam să-mi reiau

viața. Mă aflam în alt județ al țării,

departe de locul în care s-au întâmplat

toate, departe de locul în care mi-a fost

distrusă viața.

Locuiam într-un apartament

primit printr-un program social destinat

celor ca mine, care s-au aflat în situații

limită. În inima mea, mă simțeam

vinovat pe deplin pentru cele întâmplate.

Mi-a rămas în minte ideea cu trauma. Din clipa în care doctorul pomenisde de

ea, am știut despre ce era vorba. N-am

vorbit niciodată despre asta, nici Marei

nu-i spusesem nimic, deoarece am dat

totul uitării. Părinții mei au murit

imediat după nașterea mea, într-un

accident. Atâta știu. Nenorocul a făcut

să fiu dat în custodia bunicilor materni.

Am avut parte de o copilărie tristă în

care am asistat la o serie de lucruri

abominabile. Bunicul meu era alcoolic. Acesta o bătea zilnic pe bunica. Ambii

aveau în jur de 70 de ani când s-a

întâmplat dezastrul, iar eu aveam 14 ani.

Mă întorsesem seara acasă, și, ca de

obicei, bunicii mei se certau. Dintr-o

dată se auzise un strigăt ascuțit, urmat

de tăcere mormântală. Am alergat să

văd ce se întâmplase. Bunica zăcea fără

suflare pe podea, iar bunicul, la vederea

chipului meu înghețat, își împlântă

cuțitul însângerat în inimă. Acest

eveniment m-a marcat serios și mi-am

pierdut cunoștința pe moment, însă apoi

nu am vrut să fiu consiliat de psihiatri.

Timp de patru ani am trăit în casa de copii, apoi mi-am început studiile

superioare și totodată drumul în viață.

Acum, după 20 de ani de la

cele petrecute, încă mă simt vinovat.

Nu am spus niciunui doctor de la azil

despre acea traumă a copilăriei, deși

probabil ar fi trebuit. Însă eram convins

pe deplin că acel incident a fost cauza

bolii care mi-a nenorocit viața. Încă mă

simt vinovat. Timp de 20 de ani,

sentimentul de culpabilitate nu mi-a dat

pace. M-am izolat de lume, încercând să previn reapariția lui. M-am limitat

așadar la o viață monotonă, în

singurătate, singura mea alinare...

Trăiesc în fiecare zi reamintindu-mi

toate cele întâmplate, recapitulându-mi

toată viața până acum 20 de ani,

încercând să înțeleg unde am greșit, ce

ar fi trebuit să fac ca să evit această

soartă, cine altcineva este responsabil,

cine mi-a fost complice.

Mă bate un gând. Timp de 20 de ani mă tot bate necontenit, însă îmi

este frică să recunosc adevărul crunt pe

care mi-l spune, și anume că violența

trăită în familia mea și sub ochii mei

până la 14 ani este cheia... este

răspunsul pe care îl caut... este marele

complice. Îmi mai spune că lașitatea de

care am dat dovadă când aș fi putut să-

mi ajut bunica dar n-am făcut-o, a

contribuit la situația în care mă aflu.

Dau dovadă de aceeași lașitate și caut în continuare alte soluții, însă

gândul acela începe să ardă, să mă

mistuie. Probabil, peste mult timp de

suferință, stare pe care nu credeam că aș

putea-o simți din nou, voi accepta în

sfârșit că vinovat a fost, este și va

rămâne VIOLENȚA.

********************************

Violența, cușca eternă a suferinței Violența reprezintă o formă de

manifestare agresivă, prin intermediul

căreia o persoană este agresată fizic,

psihic sau emoțional.

În opinia mea, violența este

întâlnită în aproape orice mediu, fie că

vorbim despre familie, despre locul de

muncă sau despre școală. În general

această formă de manifestare este

întâlnită la persoanele care provin din

familii cu anumite probleme, la

persoanele care consideră că prin intermediul acestei acțiuni își pot elibera

frustrările, neținând cont de faptul că

acest lucru, atrage după sine consecințe.

În primul

rând, actele de

violență nu sunt

străine nici copiilor,

nici adulților.

Violența este de mai

multe tipuri, aceasta

putând fi: violență fizică, emoțională și

sexuală. Actele de

violență sunt

întâlnite la fiecare

pas, elevii,

angajații, sau

membrii familiei

putând fi victimele

acestora. Persoanele

violente sunt

persoane care suferă

de anumite probleme pe plan emoțional iar prin intermediul

violenței își eliberează frustrările. De

multe ori acestea își doresc să fie în

centrul atenției, sau să fie văzute ca și

persoane importante, de aceea apelează

la astfel de acțiuni. În cele mai multe

cazuri această formă de manifestare nu

aduce succesul dorit, persoanele

violente fiind date la o parte,

marginalizate, societatea aplicându-le

chiar și pedepse. Majoritatea actelor de violență din școli săvârșite de către elevi

au scopul de a impresiona grupul din

care fac parte. Violența, din punctul

unora de vedere este percepută ca fiind

o acțiune demnă de laudă, o acțiune care

iți poate aduce popularitate. De

exemplu, elevii din școala mea, care

recurg la acte de violență consideră că

ceea ce fac este un lucru cu care îi

impresionează sau îi uimește pe cei din

jur. Din păcate pentru aceștia, acțiunile

săvârșite nu au rezultatul dorit, reușind

doar să fie marginalizați sau chiar sancționați.

În al doilea rând, recurgerea la

acte de violență poate destrăma relații,

afectând astfel nu

doar victima, ci și

persoana violentă.

Violența domestică

este întâlnită la

destul de multe

familii, aceasta fiind

determinată de mai mulți factori, cel

mai des întâlnit fiind

alcoolul. Relațiile

familiilor sunt ușor

de destrămat prin

intermediul

violenței. Un bun

exemplu ar fi

povestea de dragoste

din romanul ,,Mara”

de Ioan Slavici.

Națl, personaj al acestei cărți, începe să o bată pe Persida.

În ciuda faptului că aceștia au pornit

având o relație puternică, bazată pe

sentimente adevărate, violența a reușit

să o destrame. Sentimentele puternice de

dragoste și fericire sunt estompate de

către această acțiune, persoana violentă

începând să își distrugă întregul viitor.

Ștefania Vodă, clasa a IX-a A

(continuare în pagina a 16-a)

(continuare din pagina a 15-a) Din păcate, această formă de

manifestare nu face decât să te izoleze de restul persoanelor, să te transforme într-o persoană nedemnă de titlul de om. Pentru a fi om trebuie să dai dovadă de rațiune, de sentimente, iar violența face ca aceste însușiri să fie cufundate în întuneric. Violența te face să îți înlături orice urmă de umanitate, urmând să preia controlul asupra

propriei persoane. Violența te face să îți creezi propriul abis, unde întreaga umanitate iți e cufundată, făcându-te să trăiești într-o lume în care predomină gustul amar al propriei vieți. Violența este doar o ,,substanță toxică” ,

care te ține capturat în ,,cușca eternă a suferinței”. În urma acestei acțiuni reușești doar să te distrugi emoțional, reușești doar să te înjosești pe tine ca persoană.

În concluzie, violența reprezintă doar o slăbiciune a persoanelor, o acțiune care te face să iți uiți propriile principii, o

acțiune care pune stăpânire a supra întregii tale ființe, ce reușește doar să te îndepărteze de cei din jur. Nu te lăsa pradă acestei slăbiciuni, nu o lăsa să te conducă, nu o lăsa să te țină capturat în întuneric. Spune stop violenței!

******************

Primii fulgi

Fulgii care au căzut, Eu din prima i-am văzut Și din câți eu am văzut, Mie unul mi-a plăcut. Și când primul se topea,

Eu văd mii în fața mea, Prin păduri și prin câmpii, Mii de stele aurii. Iar vacanța așteptată, Sosește bine delimitată, Așteptată de copii, Pentru șotiile hazlii.

Iar când seara-ncet se lasă, Toți copacii luminează, De la fulgii de zăpad,

Care stau din cer sa cadă. Toate străzile sunt colorate, De Crăciun sunt decorate, Instalații, luminițe, Care bat și-n poenițe.

Iar când Moșul vrea să vină,

Toți copii sunt de vină, Dar cum Moșul înțelege, Pe copiii îi răsplătește. Derdelușu-i pregăt,

De copii bătătorit, Cu sacul sau cu sănioara,

De dimineața până seara

Pentru cine o iubește, Iarna este de poveste, Cu fulgi albi și cristalini Și cu jocuri de lumini. Și natura cea frumoasă, Îmbrăcată în Crăiasă, Intr-o liniște deplină,

Ca o apă cristalină. Primăvara vrea să vină Cu o pătură divină, Iar când totul se topește Iarna pleacă din poveste

Mădălin Fluțar, clasa a XII-a

Redacția: Catedra de limba și literatura română

Profesor coordonator:

Gheorghe Dărăban

Tehnoredactare:

Prof. Paula & Gelu Dărăban