VARIANTA 64

Subiectul I b, d, a, c. Subiectul al

II-lea1. „Traian, după cucerirea Daciei, a adus o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor". 2. „Provincia Dacia...a fost abandonată de Aurelian, deoarece Iliria şi Moesia erau devastate..." de către popoarele migratoare. 3. ..."l-au oprit de la aceasta prietenii săi ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani".. 4. Sec. I d.Hr. 5. în secolul I î.Hr., civilizaţia geto-dacă era deja dezvoltată. Acest fapt ne este confirmat de descoperirile arheologice. Un rol foarte important în cadrul aceste civilizaţii 1-a avut religia. Geto-dacii erau politeişit, zeul suprem fiind Zamolxis. Marele centru spiritual se afla potrivit lui Strabon la „Muntele Sfânt", Cogaionon. Arheologic este atestat în Dealul Grădiştei, în Masivul Şureanu, unde au fost identificate cel puţin opt sanctuare patrulatere. Există însă şi incinte sacre locale la Pecica, Râşnov, Ocniţa, etc. Aceste locuri de cult sunt incluse în multe davae geto-dace şi cetăţi ridicate pe înălţimi, construite din blocuri de calcar fasonate, fără mortar, numite de către specialişti murus dacicus, din zona Grădiştei.

Sec. I d.Hr. reprezintă perioada de apogeu a civilizaţiei geto- dace. Din această perioadă datează cele mai grandioase construcţii ale Sarmizegetusei, după cum arată H. Daicoviciu, între altele incinta sacră de pe Dealul Grădiştei este întregită cu un disc solar de andezit şi cu noi sanctuare patrulatere. 6. între factorii romanizării au fost: administraţia, urbanizarea, armata, etc.

Din punct de vedere militar la romanizare au contribuit atât unităţile militare staţionate în provincie: legiuni, alae, cohorte, dar şi dacii integraţi în trupe auxiliare staţionate pe tot cuprinsul Imperiului pentru că atât cetăţenii romani din legiuni, cât şi cei din trupele auxiliare, chiar dacă nu erau cetăţeni, vorbeau limba latină, foloseau obiceiurile şi adoptaseră modul de viaţă latin. Pentru legiunile XIII Gemina, staţionată la Apulum şi V Macedonica, de la Potaissa, precum şi pentru unităţile auxiliare au fost realizate o serie de lucrări cu caracter militar: castre (tabere întărite situate de-a lungul frontierelor), turnuri de observaţie, valuri de pământ cu şanţuri (limes-uri).

Subiectul al IlI-lea

Pe parcursul secolului al XX-lea politica externă românească a suferit schimbări radicale, schimbări datorate posibilităţii atingerii obiectivelor stabilite şi contextului internaţional. România a intrat în acest secol având ca scop păstrarea independenţei, a integrităţii ţării şi unirea cu provinciile aflate sub stăpânirea imperiilor vecine: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. în realizarea acestor idealuri clasa politică din România s-a implicat activ.

Pentru că la sfârşitul războiului, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat unirea cu România, în perioada interbelică obiectivele majore erau recunoaşterea de către Marile Puteri a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, prin intermediul tratatelor de pace, încheiate în perioada 1919-1920.Urmărind realizarea obiectivelor sale de politică externă în cadrul unei epoci marcate de tendinţe revizioniste, România a fost membru fondator a Societăţii Naţiunilor (10 ianuarie 1920) şi avut ca obiectiv semnarea unei alianţe multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Grecia. Alianţa care în viziunea lui Take Ionescu trebuia să constituie o barieră în calea Germaniei şi a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică şi era deschisă şi Austriei şi Ungariei. Polonia a convenit doar să semneze un tratat polono-român, tratat semnat la 3 martie 1921 la Bucureşti, dar Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format în scurt timp Mica înţelegere. Ea a fost definitivată prin convenţiile de alianţă defensivă bilaterale româno-cehoslovacă şi româno- iugoslavă din 22

aprilie şi 7 iunie 1921 şi reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei şi descuraja tendinţele revizioniste ale Ungariei. De asemenea România depus eforturi mari pentru recunoaşterea de către URSS a unirii Basarabiei cu România.

în 1936 a fost semnat la Montreux un protocol româno-sovietic care deschide drumul unei posibile încheieri a unui pact de asistenţă mutuală între cele două state.

în condiţiile în care începutul unui nou război era previzibil iar România nu obţinuse garanţii de la aliaţii tradiţionali la cererea Germaniei în 30 martie 1939, a fost semnat un acord economic româno-german. Guvernul român insistă pentru a obţine anumite garanţii astfel încât la 13 aprilie 1939 Marea Britanie şi Franţa garantează independenţa României.

Din păcate, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri şi politica revizionistă a U.R.S.S.-ului au dus la eşecul sistemelor de alianţă regională şi la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945).

Din nefericire sfârşitul războiului a însemnat şi schimbarea regimului politic din România, schimbare ce a implicat reorientarea ţării în politica externă, astfel când în 1955, U.R.S.S. a creat Tratatul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, România s-a numărat printre membrii săi fondatori. Treptat România se distanţează de poziţia Moscovei, iar în 1963, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, România votează altfel decât URSS şi aliaţii săi.

După 1989 politica externă a statului roman a urmărit, realizarea integrării euro-atlantice. Un rol important avându-1 integrarea în structurile NATO şi integrarea europeană, acest ultim obiectiv implicând acceptarea României în Uniunea Europeană (ianuarie 2007).

Subiectul al IV-lea

în epoca modernă, epocă marcată de figura lui Napoleon Bonaparte şi de ideile lui despre principiul naţiunilor, toate naţiunile aflate în state divizate sau aflate sub stăpânirea străină şi-au intensificat lupta pentru constituirea statelor naţionale moderne.

Printre acestea se numără şi românii ale căror acţiuni s-au intensificat după revoluţia de la 1848 şi au căpătat speranţă odată cu evenimentele ce au urmat Războiului Crimeii. Cauza românilor a fost făcută cunoscută şi prin organe de presă ca: „România viitoare" „Junimea română" „Republica română" „Românul" „România literară" „Timpul" „Steaua Dunării", publicaţii apărute la Paris, Londra, Bucureşti, Iaşi sau Bruxelles.

Conjunctura favorabilă a apărut, aşa cum am menţionat, în urma Războiului Crimeii (1853-1856), în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), când Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

Ca urmare a Congresului, Turcia a numit doi caimacani pentru organizarea alegerilor, iar revoluţionarilor de la 1848 exilaţi li s-a permis să se întoarcă în ţară şi au format Comitete centrale şi locale ale unirii. Caimacanii Moldovei Th. Balş şi urmaşul său, Nicolae Vogoride însă falsifică alegerile şi la protestul Partidei Naţionale şi al Comisiei europene ele sunt reluate şi moldovenii din Divanul ad-hoc hotărăsc: respectarea drepturilor Principatelor îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu înalta Poartă, unirea Principatelor într-un stat sub numele de România, prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărei moştenitori să fie crescuţi în religia ţării, neutralitatea pământului Principatelor şi puterea legiuitoare să

fie încredinţată unei Adunări Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei. Dorinţele Adunărilor Ad-hoc au fost discutate de către Marile Puteri în cadrul Conferinţei de la Paris (1858). Potrivit Convenţiei de la Paris unirea deplină nu era admisă dar nici respinsă, în aceste condiţii la 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost realizată unirea Ţării Româneşti cu Moldova.

în vederea modernizării ţării Cuza trebuia să rezolve două mari probleme: agrară şi electorală, dar guvernul era condus de Barbu Catargiu era adversar al reformei agrare, în aceste condiţii în ţară au început frământări ţărăneşti, generate parţial şi de liberalii radicali. în 25 mai/6 iunie 1862 Kogălniceanu a susţinut un impresionant discurs în Parlament, în favoarea reformei agrare, în apărarea ţăranilor, dar propunerea împropietăririi a fost respinsă, motiv care determină o creştere a tensiunii sociale şi politice (alimentată de liberalii-radicali). în acest context este ucis Barbu Catargiu fapt care a determinat la 24 iunie/6 iulie 1862 formarea unui nou guvern, condus de moderatul N.Creţulescu, dar nici acest guvern nu a rezolvat problema agrară. în aceste condiţii la 11/23 octombrie 1863 este format un nou guvern condus de Mihail Kogălniceanu, astfel a putut fi elaborată legea secularizării averilor mănăstireşti (13/ 25 decembrie 1863), suprafaţa secularizată reprezenta 25,26% din teritoriul ţării, s-a oferit o despăgubire refuzată de mănăstiri.

Datorită problemelor legate de reformele ce aveau drept scop modernizarea statului la 2/14 mai 1864 Cuza, a dizolvat Adunarea electivă (lovitura de stat de la 2 mai), a promulgat Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (o nouă Constituţie care întărea puterea domnitorului împotriva legislativului)şi a dat o nouă lege electorală. Toate acestea au fost supuse aprobării poporului printr-un plebiscit.

Legea electorală sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici).

Reacţiile Marilor Puteri garante au fost negative faţă de lovitura de stat, considerată o încălcare a Convenţiei de la Paris, drept urmare Cuza s-a deplasat la Constantinopol, în iunie 1864 obţinând acceptarea politicii sale de către marile puteri şi recunoaşterea clară a autonomiei ţării.

Având poziţia consolidată în interior şi exterior el a putut trece la înfăptuirea reformei agrare, aceasta a fost promulgată în 14/26 august 1864. Potrivit acesteia ţăranii au fost împărţiţi în funcţie de numărul de vite în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ în fucţie de această împărţire.

Legea a avut şi neajunsuri. Au fost împropietărite, după anumiţi istorici, 511 896 de familii, cu toate acestea mulţi ţărani au rămas fără pământ sau aveau pământ foarte puţin.

La 11 februarie 1866 în urma unei lovituri de stat, organizată de către „monstruoasa coaliţie", Cuza a fost nevoit să semneze actele de abdicare şi să plece din ţară. Cuza a adoptat toate măsurile posibile şi necesare modernizării statului român. A dat dovadă de competenţă, demnitate şi patriotism, a rămas şi va rămâne domnul Unirii, dar timpul Unirii trecuse se apropia timpul Independenţei.

La 25 aprilie, Carol a acceptat propunerea de a conduce România şi cu acordul tatălui, al regelui Prusiei şi al cancelarului Bismarck a plecat spre ţară.

La 2/14 aprilie 1866 începe plebiscitul la care cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „da" sau „nu" în legătură cu alegerea lui Carol. Rezultatul a fost clar în favoarea prinţului străin. în aceste condiţii la 10 mai 1866 Carol a intrat în Bucureşti şi a fost proclamat ca domn de către Adunare.

în aprilie 1866, se formase o Adunarea Constituantă, aceasta începe dezbaterile în vederea adoptării unei noi legi fundamentale a statului. După îndelungate discuţii, în cadrul Adunării, între liberali şi conservatori, în care s-a fost implicat şi domnitorul Carol, la 1 iulie 1866 Constituţia a

fost promulgată. Aceasta a avut drept modelConstituţia belgiană.

Conţinut: numele ţării era România, se proclamau principiul monarhiei ereditare, libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţeanului, suveranitatea naţională. Guvernământul era reprezentativ, proprietatea era declarată sacră şi inviolabilă, se consacra principiul egalităţii în drepturi şi al separării puterilor în stat, nu erau amintite raporturile cu Imperiul Otoman.

Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul-avea dreptul de veto absolut, drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu < o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, numea sau confirma în toate funcţiile publice, avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferi decoraţii, etc.""

Puterea legislativă deţinută de Reprezentanţa Naţională formată din două Camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul. Adunarea Deputaţilor avea drept de legiferare, drept de autoconducere, dezbătea şi adopta bugetul, dreptul de interpelare, răspundea la mesajul tronului etc.Puterea judecătorească era încredinţată judecătoriilor, instanţa supremă eraCurtea de Casaţie.Constituţia a fost completată de un sistem electoral.

Domnia era implicată în toate structurile de putere ale statului. Conţinutul Constituţiei reliefează compromisul dintre conservatori şi liberali dar şi victoria conservatorilor asupra liberalilor. în plan extern a fost percepută ca o manifestare aindependenţei.

în 1877, România se alătură Rusiei, în războiul împotriva Imperiului Otoman. Domnitorul Carol, împreună cu oamenii politici din România au încercat obţinerea independenţei pe cale paşnică. în condiţiile în care nu a fost posibil acest lucru în aprilie 1877 România a intrat în stare de război cu Poarta, iar la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu a declarat în cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României. Armata română s-a remarcat în luptele purtate la Plevna, Smârdan, Vidin, Opanez etc. în urma tratatelor încheiate la San Stefano şi Berlin, în 1878 Marile Puteri au recunoscut independenţa României. în aceste condiţii în 1878 Carol a primit titlul de Alteţă Regală, iar în 1881 România a devenit regat, la 10 mai Carol I şi Elisabeta de Wied au fost încoronaţi ca rege şi regină a României, la 14 mai 1881a fost reglementată succesiunea la tron prin „pactul de familie", moştenitor al tronului fiind proclamat a prinţul Ferdinand de Hohenzollern -Sigmaringen.