VARIANTA 54

Subiectul I b, a, c, d;

Subiectul al H-lea

1. „...se vor bucura (..) de o deplină libertate a comerţului...". 2. „...ele se vor bucura de deplina exercitare a cultului lor...". 3. „.. .sub suzeranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantându-le prosperitatea...". 4. Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu (1821). 5. Acţiunile întreprinse în scopul mişcării de emancipare naţională în Principatele Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea au fost reprezentate de proiectele de reformă care propuneau schimbări în economie, în sistemul de guvernământ. Unul dintre aceste proiecte a fost alcătuit în 1802 de Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene. Intitulat „Plan sau formă de oblăduire republicească aristodemocraticească" propunea ca formă de guvernământ republica condusă de boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor în trei divanuri: Divanul ce Mare, organul suprem de guvernare format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ şi compus din boierii cunoscători ai pravilelor şi Divanul de Jos, cu rol financiar şi alcătuit din deputaţi aleşi prin vot indirect. 6. Unul dintre documentele internaţionale referitoare la România a fost redactat în urma Războiului Crimeii, în timpul Congresului de Pace de la Paris (1856), când Franţa a pus problema unirii Principatelor Române. în condiţiile care Imperiul Otoman şi Austria au susţinut faptul că românii nu vor să se unească, reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor şi s-a decis formarea Divanurilor Ad-hoc, adunări cu rol consultativ.

în tratatul de pace încheiat pe 18/30 martie 1856 prevederile referitoare la români mai cuprindeau: înlăturarea protectoratului Rusiei, menţinerea suzeranităţii otomane şi instaurarea garanţiei Puterilor europene, libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralizarea Mării Negre, înfiinţarea unei Comisii europene a Dunării cu sediul la Galaţi, restituirea către Moldova a judeţelor din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Subiectul al IH-lea

în planul istoriei românilor, prima jumătate a secolului alXX-lea este legată de cele două evenimente care fac trecerea de la epoca modernă la cea contemporană: Primul Război Mondial (1916-1918) şi Marea Unire. Şi bineînţeles că România a intrat în primul cu gândul şi cu promisiunea îndeplinirii celui de-al doilea, dar nefiind pregătită şi neprimit ajutorul promis prin Convenţia din 4 august 1916, a fost înfrântă şi nevoită să cedeze în mâinile inamicului Oltenia, Muntenia şi Dobrogea retrăgându-se pe aliniamentul Focşani-Galaţi-Nămoloasa. Dar, după ce armata a dat dovada curajului şi eroismului în vara anului 1917 la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, evenimentele din Rusia determină încheierea păcii. Dar, Puterile Centrale sunt înfrânte şi România reintră în război înainte de capitularea Germaniei (11 noiembrie 1918) şi Congresul de pace de la Paris (1919-1920) nu trebuie decât să consfinţească ceea ce au hotărât românii.

Aceasta deoarece Marea Unire s-a realizat în 1918 prin proclamarea unirii cu România a Basarabiei (27 martie), Bucovinei (28 noiembrie) şi Transilvaniei (1 decembrie) şi ratificarea acestor legi în Parlamentul României pe 29 decembrie 1919. Dar, acest eveniment n-a adus numai bucurie, ci şi numeroase probleme de rezolvat. Printre ele, reformele legislative promise de partidele politice încă înainte de război şi reformele necesare funcţionării noului stat. Şi dacă începem cu cele promise înainte de război bineînţeles că trebuie să vorbim în primul rând de reforma agrară şi de cea electorală. Dacă prima aducea desfiinţarea marilor proprietăţi şi predominarea micii proprietăţi, cea de-a doua aducea egalitatea politică tuturor cetăţenilor peste 21 de ani care primeau drept de vot.

Din categoria noilor reforme legislative, Constituţia din 1923, care consfinţea regimul politic

existent la nivelul întregii ţări, prevedea egalitatea confesională în condiţiile în care Marea Unire aduse două importante comunităţi religioase cea catolică şi cea greco-catolică. însă abia anul 1925 va aduce unificarea administrativă prin legea din 14 iunie. Conform acesteia teritoriul României era împărţit în judeţe, plăşi, comune urbane, comune rurale şi sate conduse de prefecţi, pretori şi primari.

Dar, reformele legislative desfăşurate în această perioadă nu au avut alt rol decât să consolideze ceea ce s-a obţinut cu atâtea sacrificii la finalul primului război mondial. Şi, dacă nu au reuşit atât de bine pe cât se spera a fost pentru că marea criză economică mondială (1929-1933) a favorizat preluarea puterii de către regimurile politice autoritare şi revizioniste.

Subiectul al IV-lea

Constituirea statelor medievale româneşti a fost un proces de lungă durată şi s-a realizat în două mari etape prin unificarea formaţiunilor politice prestatale sub autoritatea unuia dintre conducătorii acestora şi prin crearea instituţiilor interne necesare afirmării şi apărării lor.

în ordine cronologică, primul stat medieval întemeiat a fost voievodatul Transilvaniei, integrat teritorial regatului Ungariei. Evenimentul a avut loc ca urmare a expansiunii spre est a maghiarilor după aşezarea lor în Câmpia Tisei (895) şi înfrângerea din faţa germanilor (955). Expansiunea spre est începe de fapt odată cu creştinarea şi încoronarea ducelui Vaik ca rege al Ungariei sub numele de Ştefan I (25 decembrie 1001). în aceste regiuni ungurii întâmpină rezistenţa formaţiunilor politice româneşti.

Unitatea teritorială care a stat la baza formării acestor uniuni politice româneşti a fost obştea sătească. Constituite din motive de apărare şi economice, obştile săteşti s-au unificat treptat, dând naştere uniunilor de obşti ca formaţiuni politice prestatale. Ele se formează de-a lungul câtorva secole şi apar în izvoarele scrise ca fiind conduse de cneji, jupani sau voievozi. Cele mai mari şi mai puternice erau voievodatele, ce cuprindeau un teritoriu întins şi aveau aşezări întărite. Astfel, în interiorul arcului carpatic şi în Banat, în jurul secolelor IX-X, lucrarea lui Anonymus „Gesta Hungarorum" aminteşte, la sosirea maghiarilor, despre existenţa a trei formaţiuni politice prestatale conduse de: Gelu, Glad şi Menumorut.

Voievodatul lui Glad era aşezat în Banatul de mai târziu şi avea ca aşezări întărite cetăţile de la Cuvin şi Orşova (Dierna). Orşova era, probabil, reşedinţa voievodului care avea o oaste numeroasă şi întreţinea legături cu slavii sud-dunăreni organizaţi în Taratul bulgar.

Voievodatul lui Gelu este menţionat sub numele de „terra Ultransilvania" şi se afla situat în estul Depresiunii Transilvaniei. Reşedinţa voievodală era la Dăbâca, iar printre alte aşezări întărite se numărau Cluj-Mănăştur şi Moldoveneşti. Ducatul lui Menumorut era situat între Ţara Oaşului şi bazinul inferior al Mureşului şi avea ca cetăţi: Biharea, Zalău şi Sătmar.

Tot „Cronica notarului anonim " ne informează despre faptul că Gelu era român, avea ca supuşi români şi slavi şi că este ucis într-o confruntare cu ungurii locul său fiind luat de o căpetenie maghiară, Tuhutum.

Şi, abia în secolul al Xl-lea, din „Viaţa sfântului Gerard\ aflăm despre existenţa unor noi voievodate româneşti conduse de Ahtum, un urmaş al lui Glad, care se află în conflict cu regele maghiar, Ştefan cel Sfanţ pentru vămuirea sării de pe Mureş şi de un urmaş al lui Tuhutum, Geula, sau Gyula care este închis pe viaţă de către Ştefan cel Sfânt. Motivul acestui din urmă conflict, soldat cu ocuparea „ţării", este faptul că Gyula „refuza să fie creştin" în condiţiile în care episcopia ortodoxă înfiinţată la Alba Iulia a fost desfiinţată de regele maghiar.

Voievodatul lui Ahtum cuprindea teritoriul dintre Dunăre şi Mureş şi o parte a fostului voievodat al lui Menumorut, până la Criş. Pentru aceasta voievodatul era denumit regnum şi este descris de cronică ca având o mulţime de ostaşi şi de nobili, herghelii de cai, turme de oi şi pământ foarte roditor. Reşedinţa era la Morisena, de unde Ahtum întreţinea legături politice şi religioase cu împăratul bizantin el fiind botezat ortodox.

Deşi regii maghiari au reuşit să anihileze formaţiunile politice prestatale din Transilvania

totuşi datorită luptelor pentru tron, a anarhiei interne şi a presiunilor venite din exterior nu au reuşit să-şi instaleze imediat stăpânirea în Transilvania. Abia în 1075 cancelaria arpadiană emite un document referitor la cetatea Turda.

După anul 1100, maghiarii încercă să organizeze Transilvania după model apusean impunând catolicismul printr-un „episcopus Ultratransilvaniae", amintit în 1111 sub numele de Simion şi încercând, prin intermediul lui Mercurius „princeps Ultratransilvaniae", să înlocuiască în 1113 instituţia voievodatului cu principatul. Ambele măsuri, atât cea religioasă cât şi cea politico-administrativă, au avut de înfruntat opoziţia populaţiei locale şi deşi nu au renunţat la ideea de catolicizare, sprijiniţi fiind puternic de către papalitate, au fost nevoiţi să renunţe la ideea de principat. Acest lucru ni-1 demonstrează menţionarea în 1176 a lui „Leustachius Voyevoda", voievodul Transilvaniei, vasal al regelui Ungariei. Voievodul, ajutat de vicevoievod, avea largi privilegii şi o mare autonomie faţă de Coroana maghiară.

Deci, voievod va fi primul conducător al Transilvaniei remarcat în secolul al XV-lea, Iancu de Hunedoara (1441-1456). în această calitate el a fost unul dintre reprezentanţii cei mai străluciţi ai cruciadei târzii, încercând să formeze, împreună cu Ţara Românească şi Moldova un bastion antiotoman. Acţiunea lui de a îndepărta şi alunga turcii de la hotarele Ţărilor Române începe în toamna anului 1441. în octombrie, oastea sa pătrunde în Serbia şi pricinuieşte o gravă înfrângere beiului de Semendria. Turcii răspund cu o incursiune rapidă în Transilvania, asediază Sibiul şi, la 18 martie 1442, înfrâng oastea transilvană la Sântimbru. în retragerea lor, otomanii sunt urmăriţi de Iancu care îşi refacuse armata şi înfrânţi în apropiere de Sibiu pe 22 martie.

După alungarea otomanilor din Transilvania, Iancu intervine în Ţara Românească şi-1 alungă pe Mircea, fiul lui Vlad Dracul, înlocuindu-1 cu Basarab al II-lea, din familia Dăneştilor şi integrând Ţara Românească în frontul comun antiotoman. Schimbarea domnilor determină intervenţia unui corp de oaste condus de Sehabeddin, beilerbeiul Rumeliei, înfrânt şi ucis în lupta de pe râul Ialomiţa din 2 septembrie 1442.

După două campanii în sudul Dunării şi o încercare eşuată de cruciadă (Câmpia Mierlei 1441), Iancu este ultimul dintre conducătorii europeni care apără cu succes Belgradul (1456), punct strategic pentru că după cucerirea lui în 1521, Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană (1541), Buda paşalâc, iar Viena este asediată de două ori de către trupele otomane.

Ca principat autonom, Transilvania are acelaşi statut ca şi Ţara Românească şi Moldova plătind tribut turcilor şi aşteptând confirmarea prinţului de la Istanbul. în aceste condiţii principele Sigismund Bathory aderă la Liga Sfântă organizată de împăratul habsburgic Rudolf al II-lea, ca şi domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601) care, în 1600 reuşeşte să unească sub sceptrul său toate cel trei Ţări Româneşti. Dar, unirea eşuează şi la sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania deja trecuse sub stăpânirea noii puteri din zonă: Imperiul Habsburgic, care ocupase şi Ungaria.

Aşa că, de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea, teritoriul dintre munţi este organizat şi condus de austrieci pe baza Diplomei Leopoldine (1691), iar românii continuă să fie „naţiunea tolerată" care erau sub stăpânirea regatului Ungariei.