VARIANTA 30

Subiectul I c, b, d, a; . Subiectul al

II-lea

1. Constituţia din 1866 realiza, pe plan intern, aspiraţiile naţionale „garantând interesele tuturor şi asigurând toate drepturile pe care cetăţeanul trebuie să le găsească într-o societate civilizată." 2. România urmărea „a ne atrage bunăvoinţa înaltei Porţi şi a puterilor garante". 3. Convenţia de la Paris (1858). 4. Una dintre prevederile cuprinse în Constituţia din 1866 o reprezintă prerogativele domnului ca deţinător al puterii executive. Puterea executivă era exercitată de către domnitor şi de guvernul format din miniştrii numiţi şi revocaţi de către acesta. Domnitorul (Principe, iar din 1881 Rege) era irevocabil şi inviolabil. Avea dreptul de veto absolut, în schimb actele sale nu aveau nici o autoritate dacă nu erau consemnate de ministrul de resort. Domnul avea drepturi în materie legislativă, putea convoca, amâna sau dizolva Adunarea Deputaţilor şi Senatul, sancţiona sau nu o lege, forma guvernul, avea dreptul de a bate monedă, era conducătorul armatei, cel care numea sau confirma în toate funcţiile publice. în domeniu juridic domnul avea dreptul de amnistie, graţiere, de a încheia tratate sau convenţii, de a conferii decoraţii, iar toate hotărârile tribunalelor se execută în numele domnitorului, etc. 5. Unul dintre evenimentele istorice ale perioadei 1868-1881 a fost războiul pentru obţinerea independenţei. Pentru a fi pe deplin constituit, statul român avea nevoie şi de recunoaşterea oficială a independenţei şi pentru aceasta a încercat întâi s-o obţină pe cale diplomatică şi pentru că nu a reuşit a profitat de izbucnirea războiului ruso-turc din 1877-1878 pentru a o proclama pe 9 mai 1877. însă recunoaşterea trebuia obţinută pe câmpul de luptă şi România a intrat în război în urma telegramei de ajutor a marelui duce Nicolae din 19/31 iulie 1877 şi s-a remarcat în luptele pentru cucerirea Plevnei şi a redutelor ei Rahova şi Griviţa 1 şi 2, dar şi în luptele de la Vidin şi Smârdan.

La sfârşitul războiului, România obţine prin Tratatul de pace de la San Stefano şi la Conferinţa de pace de la Berlin (1/13 iunie- 1/13 iulie 1878) recunoaşterea independenţei şi unirea cu Dobrogea încheind o primă etapă importantă în constituirea statului naţional.

Subiectul al III-leaElementul fundamental în procesul de etnogeneză românească îl reprezintă romanizarea. Acest proces desfăşurat în Antichitate, a început încă din secolul I î.Hr., a cuprins întregul teritoriu locuit de geto-daci şi s-a implementat în toate compartimentele vieţii materiale şi spirituale. Romanizarea este un proces specific lumii romane şi are două forme de manifestare obligatorii şi inseparabile: pătrunderea culturii şi civilizaţiei romane în provincii şi preluarea elementelor de cultură şi civilizaţie de către populaţia autohtonă din provincii.

Un element foarte important al romanizării îl reprezintă preluarea limbii latine de către daci şi folosirea ei inclusiv în familie. Preluarea limbii latine s-a realizat în mai multe etape:

în prima etapă desfăşurată între secolele I-II d.Hr. s-a realizat „implantarea" limbii latine vorbite,,, latina romanilor", în „ latina autohtonilor" (cu greşeli, cuvinte geto-dace), pentru că între ei geto-dacii vorbesc în limba maternă

în a doua etapă desfăşurată în secolele II-III, în urma cuceririi Daciei de către romani, după ce Traian 1-a înfrânt pe Decebal şi în războiului dintre anii 105-106,s-a realizat romanizarea propriu-zisă. Aceasta a implicat unificarea celor două tipuri de latină, în timp ce limba geto-dacă practic dispare (cu excepţia a câtorva cuvinte), limba latină era limba administraţiei, a justiţiei, a armatei, a veteranilor, a comerţului şi limba de predare în şcoli. Pentru acest din urmă caz avem reprezentări epigrafice de copii cu stili în mână la Germisara şi Micia.

O parte importantă a procesului de romanizare o reprezintă şi sinteza spirituală, în cadrul căreia componenta dominantă a fost reprezentată de factorul latin. O altă caracteristică procesului de etnogeneză a fost reprezentată de preluarea creştinismului de către daco-romani, proces început în secolul II d.Hr. şi a cărui desfăşurare este demonstrată de numeroasele inscripţii privind martirii şi de primele lăcaşuri de cult. De asemenea, limba română a preluat din latină termenii de bază ai noii religii: altar, a boteza, cruce, Duminică, Dumnezeu, înger, Paşti, Scriptură, etc.

Romanizarea continuă şi într-o a treia etapă desfăşurată după părăsirea Daciei de către administraţia şi armata romană (275) prin numeroasele contacte cu romanitatea sud-dunăreană reprezentată de Imperiul Bizantin şi se încheie în secolul al VlII-lea, după „asimilarea" slavilor.

Dar, între secolele al III-lea şi al VlII-lea, lipsesc izvoarele scrise despre românii nord-dunăreni, lipsă care a determinat apariţia a două teorii istoriografice privind etnogeneză românilor: teza continuităţii şi teza imigraţionistă. Prima aparţine istoricilor români şi constituie răspunsul la ce-a de-a doua emisă de istoricii maghiari şi germani, începând din secolul al XVII-lea, pe criterii politice.

Subiectul al IV-lea

Pe parcursul secolului al XX-lea politica externă românească a suferit schimbări destul de radicale, schimbări datorate posibilităţii atingerii obiectivelor stabilite şi contextului internaţional. România a intrat în acest secol având ca obiective păstrarea independenţei şi integrităţii ţării şi unirea cu provinciile aflate sub stăpânirea imperiilor vecine: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. Pentru realizarea lor, la începutul primului război mondial (1914-1918) ea era membră a Triplei Alianţe alături de Germania, Austro-Ungaria şi Italia, dar a intrat în război după semnarea unei convenţii politice şi a uneia militare prin care Antanta (Anglia, Franţa, Rusia, Italia) îi recunoştea drepturile asupra Transilvaniei şi Bucovinei.

Pentru că la sfârşitul războiului, Basarabia, Bucovina şi Transilvania şi-au proclamat unirea cu România, în perioada interbelică obiectivele majore erau recunoaşterea de către Marile Puteri a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale, în baza acestor obiective ţările vecine se împărţeau în două grupe distincte: una cu care avea relaţii bune concretizate în tratate bi şi multilaterale şi una alcătuită din forţele revizioniste. Din prima grupă făceau parte Ceholoslovacia, Polonia şi Iugoslavia, iar dintr-a doua U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria.

în condiţiile relaţiilor tensionate cu Rusia, care nu recunoştea unirea Basarabiei şi cu Ungaria care la rândul ei, a declarat că nu recunoştea hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, România participă la Congresul de pace de la Paris-Versailles (1919-1920), dar nu în calitate de putere cobeligerantă cum i se promisese în Convenţia politică încheiată cu Antanta pe 4/16 august 1916. Delegaţia română a semnat la 28 iunie 1919 tratatul cu Germania deşi îi cunoscuse conţinutul doar cu cinci minute înainte, dar nerespectarea punctului de vedere în legătură cu tratatul cu Austria determină retragerea delegaţiei de la negocieri. întors în ţară, Ion. C.Brătianu se retrage şi de la conducerea guvernului în aceeaşi zi în care, la Saint-Germain en Loye, Puterile aliate semnau tratatul cu Austria şi ameninţau România cu retragerea dreptului de participare la Conferinţă dacă nu va reveni la masa tratativelor în 8 zile: 10 septembrie 1919.

De abia peste trei luni, la 10 decembrie noul guvern al „Blocului parlamentar" prezidat de Alexandru Vaida-Voievod, va semna după lungi tratative tratatele cu Austria, Bulgaria şi Tratatul Minorităţilor. Nemulţumirile delegaţiei române faţă de Tratatul cu Austria au fost plata unei sume cu titlul de reparaţie în contul teritoriilor eliberate de sub dominaţia austro-ungară, stabilirea frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, protecţia Marilor Puteri asupra minorităţilor, etc.

Pentru următorul tratat, delegaţia română condusă la Londra de Alexandru Vaida-Voievod a reuşit să convingă membrii consiliului suprem de drepturile României asupra Transilvaniei, drepturi incluse în tratatul semnat de delegaţia maghiară la Trianon la 4

iunie 1920. De această dată partea română a fost reprezentată de Nicolae Titulescu.Ultimul teritoriu românesc a cărui unire a fost recunoscută de Anglia, Franţa, Italia şi

Japonia a fost Basarabia şi recunoaşterea a avut loc prin tratatul semnat la Paris pe 28 octombrie 1920. Aşa cum am mai amintit Rusia nu a recunoscut niciodată această unire şi a folosit toate mijloacele posibile pentru a recupera teritoriul.

Din aceste motive şi urmărind realizarea obiectivelor sale de politică externă în cadrul unei epoci marcate de tendinţe revizioniste, România a avut ca prim obiectiv semnarea unei alianţe multilaterale cu Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi Grecia. Alianţa care în viziunea lui Take Ionescu trebuia să constituie o barieră în calea Germaniei şi a unei eventuale alianţe a acesteia cu Rusia sovietică şi era deschisă şi Austriei şi Ungariei. Polonia a convenit doar să semneze un tratat polono-român, tratat semnat la 3 martie 1921 la Bucureşti, dar Cehoslovacia, Iugoslavia şi România au format în scurt timp Mica înţelegere. Ea a fost definitivată prin convenţiile de alianţă defensivă româno-cehoslovacă şi româno- iugoslavă din 22 aprilie şi 7 iunie 1921 şi.reprezenta cea mai sigură garanţie a păcii şi securităţii în această zonă a Europei şi descuraja tendinţele revizioniste ale Ungariei.Având trei vecini revizionişti, România continua seria tratatelor bilaterale şi a alianţelor regionale prin semnarea în 16 februarie 1933 la Geneva, a unui nou plan de organizare a Micii înţelegeri şi împreună cu Iugoslavia, Turcia şi Grecia a Pactului înţelegerii Balcanice (1934). în această perioadă în politica externă românească s-a remarcat Nicolae Titulescu. Acesta a acordat o atenţie deosebită relaţiilor româno-sovietice, tară a obţine însă recunoaşterea, din partea URSS-ului a apartenenţei Basarabiei la România.

Din păcate, slăbiciunile politicii Societăţii Naţiunilor, contradicţiile dintre Marile Puteri şi politica revizionistă a U.R.S.S.-ului au dus la eşecul sistemelor de alianţă regională şi la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial (1939-1945).

După pierderea Basarabiei în vara anului 1940, România a renunţat la garanţiile franco-engleze şi a intrat în război ca aliat al Germaniei pentru a o recupera (22 iunie 1941), dar luptele dincolo de Nistru şi înfrângerile suferite au nemulţumit opinia publică şi partidele politice, care s-au aliat şi au început tratativele cu Aliaţii. La 23 august 1944 regele Mihai a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei. Astfel, România a luptat împotriva Germaniei de la 23 august 1944 până la sfârşitul războiului (9 mai 1945), participând la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei, chiar dacă Uniunea Sovietică a amânat deliberat semnarea Convenţiei de armistiţiu între România şi Naţiunile Unite până la data de 12 septembrie.

Conform acordului de procentaj semnat la Moscova, în 9 octombrie 1944, între Churchill şi Stalin, Conferinţa de la Ialta hotărâse deja că România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90% şi s-a instaurat regimul comunist de aceea la Conferinţa de pace de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946), deşi România a încercat să obţină cobeligerantă evocând efortul de război (locul IV) nu a reuşit. Dar delegaţia condusă de Gh. Tătărescu s-a confruntat şi cu cererile Ungariei de a obţine noi teritorii în Transilvania. în final, tratatul din 10 februarie 1947 consfinţea recuperarea Transilvaniei, pierderea Basarabiei şi a Bucovinei de nord şi plata unei despăgubiri către U.R.S.S.

în 1955 când U.R.S.S. a creat Pactul de la Varşovia, alianţa militară a statelor comuniste, România s-a numărat printre membrii săi fondatori, dar nu a participat la acţiunea sa de invadare a Cehoslovaciei, fapt ce i-a adus aprecierea liderilor occidentali. Dar, în deceniul al optulea situaţia internă a determinat înrăutăţirea raporturilor.