VARIABILELE EXPERIMENTALE

1.1 Variabila independentă1.2 Variabila dependentă1.3 Variabila subiect

1. Prezentarea modalităţilor de abordare, controlului, şi validităţii variabilei independente.

2. Prezentarea modalităţilor de abordare, controlului şi evaluării variabilei dependente.3. Prezentarea reprezentativităţii şi modalităţilor de control a variabilei subiect.

Conceptul de variabilă este crucial pentru psihologia experimentală În mod frecvent, noi observăm ceva ce se întâmplă, un efect, un comportament, şi ne putem întreba de ce se întâmplă aşa, de ce anume depinde, care este cauza. In psihologia experimentală, comportamentul, adică ceea ce face sau întreprinde subiectul, performanţa acestuia, constituie variabila dependentă, iar stimulul (în sens generic) este variabila independentă. Dacă variabila dependentă depinde, este influenţată de variabila independentă, atunci noi ar trebui să putem studia comportamentul în diferitele lui ipostaze, intervenind asupra variabilei independente. Variabila independentă este manipulată de către experimentator, iar variabila dependentă trebuie să manifeste variaţii controlabile în funcţie de variaţiile variabilei independente.

1.1 Variabila independentăModalităţi de abordare a variabilei independente

a) manipularea stimulilor. Cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul.

b) manipularea contextului. Adesea, variabila independentă se află într-un context în care este prezentat stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant.

c) manipularea informaţiilor date subiecţilor. Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte.

d) manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul „complicilor“. Complicii sunt persoane auxiliare pe care un cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători „accidentali“, creând astfel o anumită situaţie socială particulară la care subiectul „real“ poate apoi să reacţioneze.

e) manipularea nivelului de stres al situaţiei experimentale O abordare interesantă în crearea condiţiilor experimentale este aceea de a stresa sau supraîncărca situaţia şi de a deduce din reacţiile subiecţilor felul în care sistemul operează în mod normal.

f) manipularea indicatorilor fiziologici. Unii cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea „privării senzoriale“ pe care o suportă.

g) manipularea variabilelor intermediare. Adesea cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o stare psihologică internă, care apoi influenţează un

1

comportament. Această stare internă este denumită o variabilă intermediară. Ea este influenţată de variabila independentă, care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila intermediară „intervine“ astfel între variabilele independentă şi dependentă.

Factorii care afecteaza validitatea variabilei independente

Odată ce o variabilă independentă a fost creată, preocuparea noastră este focalizată pe validitatea internă, respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependentă. În experimente validitatea internă este de o importanţă majoră, deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. Trebuie să fim convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente cauzează schimbări în variabila dependentă.

a) Intervenţia unor variabile externe: efectele variabilei independente pot fi afectate de intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile străine în locul variabilelor independente. Va trebui să anticipăm variabilele externe potenţiale şi să încercăm să le eliminăm, astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile, să fie variabila independentă. Va trebui să controlăm variabilele exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele exterioare, atunci putem să le echilibrăm, permiţând ca influenţele lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei condiţii. De exemplu, noi am putea folosi un experimentator masculin cu jumătate din subiecţi şi un experimentator feminin cu cealaltă jumatate.

b) Difuzarea consemnului: o altă ameninţare pentru validitatea internă este difuzarea consemnului care se întâmplă atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc consemnul (instructajul, modul de lucru) dat în alte situaţii. De exemplu subiecţii care au participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali amănunte despre experienţa lor.

c) Instructajul dat subiecţilor : Instructajul sau consemnul: trebuie să explice clar sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit, să prezinte stimulii, modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem secvenţa de evenimente, identificăm stimulii la care ei vor trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă.

d) Aparatura utilizată: tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure, automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte importante pentru asigurarea fidelităţii.

e) Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia experimentală: Experimentul de laborator provoacă reacţii diferite subiecţilor, datorită ambianţei specifice (aparatură sofisticată, senzori, surse de stimulare)..Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind să fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se aşteaptă de la ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi: iar alţii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate. Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor.

f) Persoana experimentatorului: subiecţii sunt foarte sensibili la aşteptările experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care sunt remarcate de către subiecţi.

2

Noi cunoaştem predicţiile experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor, ceea ce conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e că subiecţii răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se comporte în maniera pe care o prezicem.

Controlul variabilei independente

Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi următoarele strategii.

a) Modul de prezentare a situaţiei experimentale: în primul rând vom furniza indicii cât mai puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale este de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de distragere. (De exemplu, spunând subiecţilor ca mai au 5 minute pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni anxietate si să-i facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel, cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil, fiind nici prea apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să specificăm dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un răspuns bun. De asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când facem un test de memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau personalitatea lor). A treia strategie este de a face experimentele cât mai realiste. Trebuie să definim variabila independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în aşa fel ca subiecţii să găsească sarcina interesantă, provocatoare şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui, să răspundă la sarcină aşa cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei. Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa, aşa că realismul experimental e diferit de valabilitatea ecologica. Mai degrabă, ideea e că indiferent de cât de ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi ei răspund la sarcină. În mod ideal, fiind angajaţi în rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile situaţiei.

b) Tăinuirea: o cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este tăinuirea. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a unei „poveşti de acoperire“ care să deghizeze procedurile. Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină reală, raţională, în care subiecţii vor răspunde într-un mod mai natural.

c) Efectul placebo: o metodă potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau datorită atitudinii lor faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool, în timp ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau pentru că dându-le alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. Pentru a păstra asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de control un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici un pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt datorate alcoolului real, dat grupului experimental.

3

d) Grupul de control: un grup de control este măsurat din punctul de vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o cantitate din variabila independentă sau, altfel spus, nu primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferită de zero din variabila independentă sau, altfel spus, fac experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul în care subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei, atunci când aceasta este prezentă.

e) Manipulările puternice pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică semnificativă în datele cercetării. În proiectul experimental suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci când ea se dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii sunt cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia semnificativ comportamentul subiecţilor, producând diferenţe mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt substanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o manipulare puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite prin nivele mari. Apoi, dacă diferitele temperaturi influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm diferenţe mari din punctul de vedere al acesteia.

2.2 Variabila dependentă

Variabila dependentă este observată şi înregistrată de către experimentator. Ea depinde de comportamentul subiectului, comportament dependent de variabila independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea. Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect, aceleaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să producă acelaşi scor pe care l-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila dependentă.

Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale variabilei dependente, chiar dacă aceasta este stabilă. Cea mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei dependente, astfel că ea se „blochează“ la vârful sau la baza scalei sale. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi propune să vă trataţi prietenul cu o bere ori de câte ori loveşte bine. Prietenul dumneavoastră loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur. Deoarece este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit „efectul limitei inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit „efectul limitei superioare". Aceste două tipuri de efecte afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă, respectiv aceea de a se reflecta cu acurateţe într-o variabilă dependentă.

4

Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm. Abordarea variabilei dependente necesită una dintre următoarele metode:

a) Observaţia directă - variabila dependentă implică observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat;

b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice - comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependentă măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificările rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului respectiv. O modalitate uzuală de măsurare indirectă este timpul de reacţie, adică timpul necesar unui subiect pentru a răspunde la un stimul. După ce se prezintă stimuli ce diferă de-a lungul unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza diferenţelor timpului de reacţie se pot deduce procesele cognitive sau emoţionale implicate.

c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie. Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri multiple). Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise de tip DA / NU.

d) Raportul verbal - dacă dorim să determinăm procesele interne care au loc în subiect, putem cere direct subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal. Putem solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea unei judecăţi.

Controlul variabilei dependente

Pentru a se face o deducţie validă asupra comportamentului trebuie să ne asigurăm că răspunsurile subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe. Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi comportamentul care ne interesează; el nu trebuie să reflecte răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la experimentator, din mediu sau din cauza probei.

Se consideră că cea mai mare ameninţare directă la adresa validităţii variabilei dependente este reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt conştienţi că sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla prezenţă a unui experimentator care observă, înregistrează şi probabil „analizează“ comportamentul lor. Subiecţii ştiu că sunt în vizor şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni nervoşi sau neatenţi, pot să se concentreze asupra unei sarcini şi să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât dacă experimentatorul nu era prezent.

O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt observaţi, se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care le-ar putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială. Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. Aşa se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor, credinţelor sau dorinţelor rezervate „consumului public“. Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse, producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, dacă, de exemplu

5

studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu o afirmaţie , putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie puternică pentru a nu părea extremişti.

Contracararea efectelor reactivităţii şi dezirabilităţii sociale echivalează cu un bun control al variabilei dependente.Putem enumera următoarele modalităţi de control al variabilei dependente:

Obişnuirea subiecţilor cu particularităţile laboratorului de psihologie experimentală, familiarizarea lor cu caracteristicile sarcinii;

Tăinuirea anumitor caracteristici şi cerinţe ale experimentului care ar putea declanşa dezirabilitatea socială.Controlul variabilei dependente vizează şi procedele de măsurare. Trebuie să alegem

modul în care vom măsura şi înregistra un comportament astfel încât să eliminăm sursele de eroare. Pentru aceasta este faorte importantă automatizarea procesului de colectare a datelor. În laboratoarele moderne de psihologie, aparatura psihologică este conectată la calculator sau probele sunt prezentate direct prin intermediul calculatorului. Acest fapt sporeşte fidelitatea, precizia măsurătorilor asigurând obiectivitatea necesară.

Este foarte important ca în experimentele noastre să ne asigurăm că materialele şi aparatele pe care le utilizăm nu sunt uzate şi funcţionează corect.

De asemenea trebuie să menţinem cât mai constant comportamentul experimentatorului de-a lungul întregului experiment şi faţă de toţi subiecţii. Unii autori sugerează chiar participarea a doi experimentatori şi împărţirea grupurilor în variate condiţii experimentale la fiecare experimentator.

Dar, cea mai sigură modalitate de control a variabilei dependente şi de creştere a nivelului de încredere în rezultatele noastre este repetarea probelor. Pe cât se poate, se vor prezenta subiecţilor mai mulţi stimuli sau serii întregi de stimului pentru a evita efectul neatenţiei sau surprizei. De asemenea este important să evităm aşa-numitul „efect de ordine”. După mai multe probe, subiecţii tind să-şi intre în ritm devenind mai rapizi şi mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii pot obosi, se pot plictisi sau supraîncărca astfel încât performanţele scad. În aceste condiţii se impune schimbarea ordinii prezentării anumitor stimuli, schimbarea ordinii participării subiecţilor la situaţia experimentală.

Controlul variabilei dependente trebuie să aibă în vedere şi contracararea aşa-numitului „efect de prelungire” ce se manifestă atunci când experienţa unui subiect cu o anumită probă influenţează performanţa lui în probele următoare.

Controlul efectelor de ordine şi de prelungire poate fi contracarat prin două metode: asigurarea caracterului aleatoriu a participării subiecţilor la diferite faze ale experimentului şi contrabalansarea.

Contrabalansarea este procedeul de schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi subiecţi în mod echilibrat, astfel încât să cunoaştem influenţa fiecărei schimbări. Contrabalansarea poate fi parţială sau completă. Desigur că o contrabalansare completă prin testarea subiecţilor în toate ordinile posibile este extrem de dificil de realizat. De obicei se foloseşte contrabalansarea parţială. Prin contrabalansarea parţială putem menţine un control asupra experimentului; în schimb, prin contrabalansarea completă creşte variaţia erorilor din cauza producerii unor diferenţe majore în punctajul obţinut.

6

1.3 Variabila subiect

Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca persoana să poată fi distinsa de o alta. Din punct de vedere fizic subiecţii diferă prin sex, vârstă, metabolism, hormoni, viteză de ardere a neuronilor, musculatură, înălţime sau greutate. Pentru că structura fizică nu este identică, nici reacţiile fizice nu vor fi identice. Din punct de vedere cognitiv, deoarece ei diferă prin stil, strategii, inteligenţă şi memorie, nu vor prelucra în mod identic un stimul.

Definirea eşantionului depinde în primul rând de teoriile şi ipotezele experimentului. Dacă studiem comportamentul copiilor, atunci eşantionul şi populaţia pe care o reprezintă trebuie să fie compusă din copii de o anumită vârstă. O populaţie nu este însă o entitate fixă, definită de o singură variabilă. Membrii unei populaţii pot să difere în funcţie de multe variabile: grupul de copii, de exemplu, conţine băieţi şi fete având fiecare educaţii diferite şi provenind din medii diferite, prezentând diferite capacităţi şi aşa mai departe. Acurateţea generalizărilor la nivelul unei populaţii va depinde de gradul de asemănare dintre variabilele subiect (ce pot influenţa rezultatele) şi cele ale populaţiei pe care o reprezintă. Aşadar, criteriile noastre de selecţie trebuie să scoată în evidenţă un model, care este în mod esenţial o versiune miniaturală a populaţiei la care vom face generalizarea. Eşantionul de subiecţi pe care îl alegem pentru studiere trebuie să reflecte caracteristicile importante ale populaţiei la care vom generaliza rezultatele.

Factorii care afectează reprezentativitatea variabilei subiect

Procedeul cel mai frecvent utilizat de selecţie a subiecţilor în vederea construirii grupurilor este selecţia aleatorie care oferă fiecărui subiect şanse egale de a fi selectat. Putem folosi metoda eşantionării aleatorii simple (similar tragerii unor nume dintr-o pălărie) sau metoda eşantionării aleatorii sistematice (similar cu extragerea al X-lea nume de pe o listă). Prin selectarea subiecţilor într-o manieră nepărtinitoare dăm posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel de des şi în acelaşi grad în care se manifestă în cadrul populaţiei. De aceea, per total, subiecţii incluşi în experimentul nostru trebuie să fie reprezentativi pentru o anumită populaţie.

a) Caracterul limitat al eşantionului: întotdeauna vor exista limitări de facto în eşantioanele noastre. În primul rând, nu toată pupulaţia poate fi identificată. Dacă facem un studiu asupra alcoolismului vom observa că acesta se limitează în mare parte la bărbaţi. În al doilea rând, nu avem posibilitatea să îi contactam pe toţi subiecţii ce pot fi identificaţi. De obicei, eşantioanele noastre se vor limita la persoanele ce trăiesc în apropierea noastră.

b) Mărimea eşantionului: o problemă importantă în selecţia eşantionului ţine de reprezentativitatea acestuia raportată la populaţia de referinţă. Cu alte cuvinte, trebuie să decidem asupra valorii lui N, a numărului de subiecţi pe care ne-am propus să-i studiem. Simbolul N reprezintă numărul de subiecţi într-o situaţie (adunând toţi n egal N). Pentru a maximiza validitatea externă regula generala este „cu cât mai mult cu atât mai bine“. Cu cât mai vast este eşantionul nostru, cu atât mai mare este posibilitatea unei mai bune reprezentări a populaţiei deoarece studiem, de fapt, o mai mare parte a populaţiei. Şi prin observarea unei mai mari părţi a populaţiei, creşte posibilitatea de a include toate variabilele relevante ale unui subiect. În consecinţă, scade posibilitatea de a obţine un eşantion necorespunzător şi de a face erori atunci când tragem concluzii. Dimpotrivă, cu numai câţiva subiecţi, suntem expuşi să obţinem un eşantion având caracteristici atipice, astfel încât nu este reprezentativ pentru populaţie.

7

„Cu cât mai mult, cu atât mai bine“ nu înseamnă că trebuie să testăm sute de subiecţi pentru fiecare situaţie. În experimentele de laborator, seria N conţine între 50 şi 100, având n în număr de la 15 la 30. Nu este necesar să avem acelaşi număr de subiecţi – „n egali“ – pentru toate situaţiile (grupurile), totuşi dacă dorim să generalizăm rezultatele fiecărei situaţii şi să obţinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situaţie este recomandabil să evităm a folosi numai câţiva subiecţi pentru o situaţie (grup). Mai degrabă împărţim în mod egal subiecţii astfel încât să avem acelaşi număr de subiecţi şi totodată o reprezentare adecvată comparabilă cu cea a populaţiei pentru fiecare situaţie.

c) Voluntariatul subiecţilor: un aspect care ridică probleme serioase în calea validităţii externe a experimentului este voluntariatul subiecţilor. Sună paradoxal, dar tocmai pentru că se oferă voluntar, aceşti subiecţi afectează exigenţele selecţiei aleatorii. Există diferenţe considerabile între oamenii care decid să participe la experiment şi cei care nu doresc să participe. Voluntarii tind să fie persoane cu un rang social mai ridicat şi o mai mare inteligenţă, au o mai mare nevoie de aprobare, se conformează mai uşor şi sunt mai puţin autoritari. De asemenea, sunt mult mai predispuse să se ofere voluntar acele persoane ce consideră tema studiului ca fiind interesantă sau relevantă pentru propria lor personalitate.

d) Abandonul subiecţilor: generalitatea rezultatelor poate fi limitată şi de faptul că printre voluntari există unii care nu vor duce la capăt experimentul. Subiecţii pot să nu se prezinte la studiu sau pot să-şi înceteze participarea înainte ca studiul să se termine.

Tot aşa de bine putem renunţa la unii subiecţi dacă avem dubii serioase asupra modului cum s-au obţinut rezultatele. Din acest motiv se indică testarea unui număr ceva mai mare de subiecţi, încât să ne menţinem N în limitele reprezentativităţii.

Controlul varaibilei subiect

Sunt trei metode de bază pe care le putem utiliza în vederea controlului variabilei subiect: selecţia aleatorie, contrabalansarea, restrângerea eşantionului.

a) selecţia aleatorie:

Trebuie să avem grijă să desemnăm subiecţii pe grupuri într-un mod cu adevărat aleatoriu şi să evităm să permitem unei variabile ocazionale ascunse să influenţeze desemnarea subiecţilor.

O altă eroare ar fi selectarea tuturor subiecţilor care s-au oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la experiment. Cei care vin de la început pentru a participa la studiu pot crea o situaţie particulară, deoarece sunt în mod inerent mai prompţi, mai implicaţi sau mai ambiţioşi decât subiecţii care se prezintă mai târziu. Este recomandat să se alterneze aleatoriu selectarea subiecţilor pentru grupuri diferite după modul în care sosesc.

b) contrabalansarea:

Înainte de a desfăşura studiul propriu-zis, testăm potenţialii subiecţi pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim să le controlăm. De exemplu, putem măsura un atribut fizic (forţa subiecţilor), o capacitate cognitivă (abilitatea verbală), sau o trăsătură personală (nivelul anxietăţii). De subliniat faptul că a conduce un pretest nu este ceva diferit de evaluarea subiecţilor pe baza unei variabile dependente, deci avem nevoie de o tehnică de evaluare solidă: trebuie să ne preocupăm de problemele obişnuite de înregistrare a criteriilor,

8

a sensibilităţii, de automatizare şi instrumente, de probe practice, probe multiple şi succesiunea efectelor.

Folosind informaţia din pretest, creăm astfel o categorie separată de subiecţi pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale pe care dorim să o echilibrăm. De exemplu, putem crea o grupă formată din bărbaţi şi o alta din femei pentru a controla variabila ocazională a sexului. Pentru a controla gradul pregătirii intelectuale, putem identifica studenţii buni şi pe cei slabi folosind caracterizarea noastră operaţională a pregătirii individuale. Apoi, vom selecta din categorii în mod aleatoriu subiecţi şi îi vom desemna astfel încât fiecare categorie să fie reprezentată în fiecare situaţie în mod echilibrat. De exemplu, am putea selecta şi desemna aleatoriu subiecţi, astfel încât 25% din subiecţii desemnaţi unei situaţii să facă parte din categoria masculină a studenţilor buni, 25% să facă parte din categoria feminină a studenţilor buni ş.a.m.d.

Vom demonstra mai bine rostul contrabalansării raportându-ne la un experiment în care participanţii au de realizat două sarcini, A şi B. Imaginaţi-vă că toţi realizează sarcina A şi apoi sarcina B şi că performanţa este superioară în cazul A. Acest efect poate apărea pentru că participanţii au aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru că sarcina A este mai uşoară), dar poate apărea şi din faptul că participanţii erau obosiţi sau plictisiţi până când au trecut la sarcina B. Oricum, cea de-a doua interpretare poate fi eliminată dacă acelaşi efect apare după contrabalansare, astfel încât jumătate dintre participanţi au fost desemnaţi la întâmplare să realizeze mai întâi sarcina A iar cealaltă jumătate să realizeze mai întâi sarcina B. Contrabalansarea este o strategie simplă care permite cercetătorilor să neutralizeze sau să cuantifice orice efecte asociate cu ordinea în care sunt abordate sarcinile. În mod concret, procedeul contrabalansării implică suplimentarea proiectului experimental de bază, pre-test, tratament, post-test (adică O1 – X – O2) cu un control suplimentar pre-test – post-test (adică O1 – O2). Această condiţie controlată implică participanţi diferiţi într-un pre-test şi post-test care sunt identice din toate punctele de vedere (de ex., incluzând exact aceleaşi proceduri de măsurare şi aceeaşi experimentatori). Prin O1, O2 desemnăm observaţia, măsurarea, determinarea în pre şi post-test. Dacă participanţii sunt repartizaţi la întâmplare în aceste două condiţii, putem compara rezultatele obţinute la post-test (O2) în condiţia experimentală cu cele obţinute la post-test (O2) în condiţia de control (ca şi schimbarea dintre pre-test şi post-test în ambele cazuri). Dacă există o diferenţă suficient de mare, atunci aceasta trebuie să fie rezultatul tratamentului experimental (manipularea variabilei independente).

c) restrângerea eşantionului:

O alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale este restrângerea populaţiei bazate pe acea variabilă. Cu cât populaţia este mai numeroasă cu atât este mai heterogenă în termeni de variabile ocazionale. Dar dacă limităm în mod intenţionat populaţia, definind-o într-un mod mai restrâns, excludem sau menţinem constante anumite variabile ocazionale, nepermiţându-le să influenţeze rezultatele noastre. De exemplu, dacă ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile să difere major în nivelul de anxietate, am putea limita populaţia numai la bărbaţi.

Restrângerea populaţiei se face prin criteriile obişnuite de selectare. Dacă este necesar, vom supune subiecţii la un pretest, pentru a-i identifica pe acei care se încadrează în criteriile noastre şi pe aceia ale căror rezultate sunt aproximativ egale. Apoi, din această categorie selectăm şi desemnăm în mod aleatoriu subiecţi pentru grupurile noastre. Astfel obţinem un grad ridicat de precizie.

Avem, aşadar, la dispoziţie trei metode pentru controlarea variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra variabilele, contrabalansarea anumitor variabile

9

aleatorii, sau limitarea populaţiei astfel încât o variabilă ocazională să fie exclusă sau menţinută constantă. Aceste metode nu se exclud reciproc. Putem să limităm populaţia pe baza sexului subiectului şi apoi să contrabalansăm nivelul de pregătire profesională.

În selectarea unei metode sau a unor combinaţii de metode ne confruntăm cu două considerente. În primul rând, cât de importantă este variabila ocazională ? Cât de mult ar putea influenţa variabila independentă sau variabila dependentă? Nu vom lăsa controlul unei variabile foarte importante pe seama selecţiei aleatorii: ori o contrabalansăm ori limităm populaţia pentru a o menţine constantă.

10