UNIVERSITATEA « SPIRU HARET · ISBN 978-973-163-898-0 . Reproducerea integrală sau fragmentară,...

Conf. univ. dr. ELENA SABĂU Conf. univ. dr. DANIEL GHEORGHE

ATLETISM Curs în tehnologie IFR

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2012 http://www.edituraromaniademaine.ro/

Editură recunoscută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice

din Învăţământul Superior (COD 171)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ATLETISM/Curs în tehnologie IFR, autori: Elena Sabău, Daniel Gheorghe - Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2012

ISBN 978-973-163-898-0

Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă

şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

ELENA SABĂU

DANIEL GHEORGHE

ATLETISM – Curs în tehnologie IFR –

Anul I

Realizatori curs în tehnologie IFR

Conf. univ. dr. ELENA SABĂU Conf. univ. dr. DANIEL GHEORGHE

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2012

5

CUPRINS INTRODUCERE 7

Unitatea de învăţare 1 ATLETISM – REPERE CONCEPTUALE ŞI ISTORICE

1.1. Introducere 111.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 111.3. Conţinutul unităţii de învăţare 12

1.3.1. Obiectul şi problemele teoriei şi metodicii atletismului 121.3.2. Exerciţiile atletice în epoca primitivă, Grecia antică şi feudalism 131.3.4. Atletismul în epoca modernă şi contemporană 16

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare 23

Unitatea de învăţare 2 ATLETISM – CARACTERISTICI ŞI CONŢINUT


2.3.1. Definiţia şi particularităţile atletismului 272.3. 2. Atletismul - sport formativ 282.3.3. Atletismul – sport competiţional 292.3. 4. Organizarea internaţională a atletismului 312.3. 5. Organizarea atletismului în România 32


Unitatea de învăţare 3 SCHEMA TIP A ÎNVĂŢĂRII ÎN ATLETISM

3.1. Introducere 36 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 36 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare 37

3.3.1 Tehnica probelor 373.3.2. Metode de instruire în atletism 37

3.3.2.1 Etapa I 383.3.2.2. Etapa a II-a 393.3.2.3. Etapa a III-a 41


Unitatea de învăţare 4 ŞCOALA ALTLETISMULUI


4.3.1. Şcoala alergării 454.3.2. Şcoala săriturii 54

4.3.3.Şcoala aruncării 604.4.Îndrumar pentru verificare/autoverificare 63

Unitatea de învăţare 5 ALERGAREA DE SEMIFOND, FOND


5.3.1. Bazele tehnicii alergărilor 675.3.2. Tehnica de execuţie a alergărilor de rezistenţă 715.3 3. Metodica predării alergării de rezistenţă 735.3.4. Prevederile regulamentului de concurs 75


Unitatea de învăţare 6 ALERGAREA DE VITEZĂ


6.3.1. Tehnica alergării de viteză 796.3.2. Metodica predării alergării de viteză 826.3.3. Prevederile Regulamentului de concurs 86


Unitatea de învăţare 7 EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR


7.3.1. Obiectivele cadru 907.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază 90


Unitatea de învăţare 8 EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL

8.1. Introducere 958.2. Obiective şi competenţele unităţii de învăţare 958.3. Conţinutul unităţii de învăţare 96

8.3.1.Obiectivele cadru 968.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a V-a 968.3.3.Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VI-a 988.3.4. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VII-a 998.3.5. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VIII-a 100

8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare 101 Răspunsuri la testele de evaluare/autoevaluare 103

6

7

INTRODUCERE Studenţii care se instruiesc la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, trebuie să cunoască faptul

că domeniul pe care îl studiază este educaţia fizică şi sportul. În cadrul acestui domeniu, studiile universitare de licenţă se desfăşoară la câteva programe (sau specializări), printre care şi specializarea (programul) Educaţie fizică şi sportivă. În cadrul planurilor de învăţământ se regăsesc discipline de studiu cu caracter practic – sportiv şi discipline cu componentă dominant teoretică. La Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, studiile sunt de natură vocaţională, iar cunoştinţele studentului de la specializarea Educaţie fizică şi sportivă trebuie să acopere cele mai cunoscute şi practicate ramuri sportive. Printre acestea se află şi ATLETISMUL, disciplină sportivă ce acoperă o plajă largă de obiective formative şi instructive şi care, în acelaşi timp, se constituie în suport al pregătirii fizice la majoritatea ramurilor sportive. De ce atletismul? Pentru că atletismul este sportul cu cele mai naturale, accesibile deprinderi motrice, care poate fi practicat în condiţii simple, în aer liber sau în spaţii închise şi care are efecte favorabile în planul sănătăţii şi motricităţii umane.

Suportul de studiu pentru studenţii de la specializarea Educaţie fizică şi sportivă, de la Învăţământul cu frecvenţă redusă (ÎFR), este realizat într-o formă structurată pe unităţi de învăţare; în cadrul fiecărei unităţii, cursantul este introdus în tematica de studiu, află care sunt obiectivele de instruire şi competenţele pe care le dobândeşte după însuşirea cunoştinţelor, având în final mijloace de autoevaluare a nivelului de asimilare al informaţiilor oferite de unitatea respectivă. De asemenea, studentul are la îndemână sursele bibliografice pe care le poate consulta, pentru aprofundarea unităţii de învăţare.

Obiectivele cursului Ţinta principală a cursului de atletism, din anul I, este aceea de a oferi studenţilor de la IFR,

suportul teoretic şi metodic al disciplinei Atletism. Având informaţii teoretice fundamentale din domeniul acestei discipline, studenţii devin capabili să le folosească în plan practic. Obiectivul de însuşire al cunoştinţelor de specialitate fiind atins, studentul poate valorifica acumulările în scopul unei mai eficiente aplicaţii practice, respectiv a fi mai abil în execuţiile practice, dar şi în ceea ce înseamnă potenţialul de transmitere a instruirii către discipoli.

Ne propunem ca, după parcurgerea acestui curs, absolvenţii să cunoască începuturile şi evoluţia atletismului, cu recunoaşterea valorilor sportive care au contribuit la dezvoltarea atletismului. De asemenea, dorim să oferim studenţilor instrumentele operaţionale cele mai accesibile şi eficiente pentru a pune în aplicare teoria însuşită.

Competenţe conferite de curs Studentul care parcurge acest curs deţine competenţe de ordin teoretic în ceea ce priveşte: - realizarea de studii asupra unor evenimente sportive, derulate în diferite perioade ale evoluţiei

atletismului pe plan internaţional şi naţional; - alcătuirea unor trasee metodice de instruire practică în scopul însuşirii unor deprinderi de atletism; - aplicarea şi asigurarea respectării specificaţiilor curriculei în privinţa practicării exerciţiilor de

atletism în învăţământul primar şi gimnazial; - aplicarea şi asigurarea respectării prevederilor Regulamentului de desfăşurarea competiţiilor de atletism; Resursele şi mijloacele de lucru Pentru instruirea eficientă a studenţilor ÎFR, cursul de Atletism este susţinut de o bază teoretică

şi practică, ce se completează reciproc. Suportul teoretic este dat de manualul tehnoredactat, materialul electronic postat pe site-ul facultăţii, cărţi specifice aflate în biblioteca fizică şi virtuală. Materializarea informaţiilor de ordin practico-metodic se desfăşoară în baza sportivă, unde se desfăşoară lecţiile practice de atletism, prin care se învaţă, consolidează şi perfecţionează deprinderile practice de atletism.

8

Structura cursului Conţinutul cursului este structurat în opt unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. Atletism – repere conceptuale şi istorice - 2 ore Unitatea de învăţare 2. Atletism – caracteristici şi conţinut – 2 ore Unitatea de învăţare 3. Schema tip a învăţării în atletism -2 ore Unitatea de învăţare 4. Şcoala atletismului - 4 ore Unitatea de învăţare 5. Alergarea de semifond, fond -1 ore Unitatea de învăţare 6. Alergarea de viteză 1 ore Unitatea de învăţare 7. Exerciţiile de atletism în învăţământul primar 1 oră Unitatea de învăţare 8. Exerciţiile de atletism în învăţământul gimnazial 1 oră Teme de control (TC) Fiind o disciplină practică, o pondere semnificativă a cursului au activitatea practică, respectiv,

lecţiile practice desfăşurate în condiţii specifice disciplinei. Studenţii au activitate directă şi nemijlocită la lecţiile practice, unde depun efort sportiv în scopul însuşirii unor deprinderi de atletism.

După exersarea practică a unităţilor de învăţare, aceştia sunt evaluaţi în ceea ce priveşte atât execuţia tehnică, cât şi traseul metodic utilizat pentru predarea unor exerciţii de atletism.

Temele specifice: - Prezentaţi evoluţia atletismului în România! - Prezentaţi personalitatea şi performanţele unui atlet român sau străin, de valoare

internaţională! - Prezentaţi argumentele pentru susţinerea atletismului, ca sport formativ! - Descrieţi schema tip a învăţării în atletism! - Prezentaţi obiectivele şi mijloacele şcolii alergării! - Prezentaţi obiectivele şi mijloacele şcolii săriturii! - Prezentaţi obiectivele şi mijloacele şcolii aruncării! - Alergarea de rezistenţă – descrierea execuţiei tehnice şi precizările regulamentului de concurs! - Alergarea de viteză la proba de 100m – descrierea execuţiei tehnice şi precizările

regulamentului de concurs! - Prezentaţi succesiunea metodică utilizată în predarea alergării de viteză! - Prezentaţi şi descrieţi exerciţiile de atletism cuprinse în programa pentru clasele primare! - Specificaţi şi descrieţi exerciţiile de alergări/sărituri/aruncări cuprinse în programa ciclului

gimnazial! Bibliografie obligatorie Gheorghe, D., Atletism. Tehnica probelor. Editura Alexandru 27, Bucureşti, 2002. Kiriţescu, C., Palestrica. Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977. Nicu, A. şi colab. Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, vol. IV, Editura

Aramis, Bucureşti, 2002, pag. 165, 206-207. Nicu, A., Istoria exerciţiilor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. Petrescu, T., Gheorghe, D., Sabău, E., Atletism. Curs de bază, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007. Regulamentul concursurilor de atletism, FRA, Bucureşti, 2002. Raţă, G. Atletism Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Sabău, E., Monea, G. Atletism. Tehnica şi metodica probelor, Editura BREN, Bucureşti, 2007. Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

9

Metoda de evaluare La disciplina Atletism evaluarea se efectuează prin prestaţiile practice şi examenul teoretic din

finalul semestrului de studiu. Evaluarea practică se efectuează asupra execuţiei tehnice şi practico-metodice a unor exerciţii de atletism şi are pondere în nota finală. Temele şi referatele se evaluează cu notă şi au pondere în nota finală.

Examenul teoretic se susţine sub formă clasică. Nota finală este compusă procentual din evaluarea practică şi teoretică, conform cu prevederile

programei analitice şi calendarului disciplinei Atletism.

Unitatea de învăţare 1 ATLETISM – REPERE CONCEPTUALE ŞI ISTORICE

Cuprins: 1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul şi problemele teoriei şi metodicii atletismului 1.3.2. Exerciţiile atletice în epoca primitivă, Grecia antică şi feudalism 1.3.4. Atletismul în epoca modernă şi contemporană

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

1.1. Introducere Atletismul este o activitate practică ce include cele mai

naturale şi accesibile deprinderi motrice, prin prestaţie simplă sau stilizată. Aceste deprinderi au fost practicate diferit de-a lungul istoriei. Pe parcursul acestei unităţi de învăţare se prezintă începuturile şi evoluţia exerciţiilor de atletism, în lume şi în Romania.

1.2. Obiectivele şi conţinutul unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea obiectului şi principalelor probleme ale

teoriei şi metodicii atletismului; înţelegerea legăturii atletismului cu alte ştiinţe şi

discipline; cunoaşterea istoriei şi evoluţiei atletismului.

Competenţele unităţii de învăţare: elaborarea unor studii asupra evoluţiei atletismului

internaţional şi românesc; alcătuirea palmaresului unor atleţi români sau străini; realizarea unor monografii istorice ale unor probe de

atletism.

11

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Obiectul şi problemele teoriei şi metodicii atletismului

Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi sportului ce

are ca obiect studiul ansamblului de acte şi acţiuni motrice privind alergările, săriturile şi aruncările, executate cu scopul dezvoltării fizice armonioase pe de o parte sau obţinerii de performanţe cât mai înalte pe de altă parte.

Încă de la început facem diferenţierea între atletismul şcolar şi/sau de masă şi atletismul de performanţă, care deşi utilizează aproximativ aceleaşi metode şi mijloace au finalităţi diferite.

Indiferent de orientare se urmăreşte învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice:

- alergarea să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt pe distanţa cerută de fiecare probă în parte;

- săriturile să permită un drum cât mai lung al corpului subiectului fie în lungime fie în înălţime, funcţie de probă;

- aruncările trebuie să trimită obiectul specific cât mai departe.

Un rol însemnat în acest demers îl are regulamentul specific fiecărei probe în parte. Acesta îngrădeşte de obicei acţiunile subiectului, dar totodată permite egalitatea şanselor între concurenţi. Ca atare atletismul este un sport eminamente individual ce presupune de asemenea o bază materială specifică. Instrumentele cu care se măsoară performanţele sunt cronometrul şi ruleta, iar instrumentele de lucru sunt specifice fiecărei probe. Astfel, unităţile fundamentale de măsură sunt secunda şi metrul.

Efortul este şi el diferenţiat şi specific pe probe. De aici rezultă multitudinea de probleme pe care atletismul

le are de rezolvat. Încercând o clasificare a acestor probleme (fără a avea pretenţia de a fi singură şi exclusivistă), vom partaja după cum urmează:

Studiul tehnicii probelor: - tehnica în probele de alergări scurte şi lungi; - tehnica în probele de marş; - tehnica în probele de alergări de ştafetă; - tehnica în probele de garduri şi obstacole; - tehnica în probele de sărituri; - tehnica în probele de aruncări; - tehnica în probele combinate.

12

13

Studii asupra metodicii predării în cadrul aceloraşi probe. Studii privind atletismul în şcoală. Studii privind antrenamentul atletic:

- scopul, sarcinile şi părţile componente ale antrenamentului;

- mijloacele de bază ale antrenamentului; - cerinţele metodice generale ale antrenamentului; - pregătirea fizică; - pregătirea tehnică şi tactică; - pregătirea teoretică şi moral-volitivă; - selecţia copiilor şi juniorilor; - particularităţile antrenamentului pe probe. Studii şi interpretări reactualizate ale regulamentului pe probe. Cercetarea ştiinţifică pe diverse domenii.

Un accent deosebit se pune pe individualizarea specifică în cadrul fiecărei probleme enumerată. Deşi în practică se respectă regulamentul şi ca atare şi forma clasică a tehnicii în fiecare probă fiecare subiect rezolvă sarcina respectivă într-un mod original, specific fiecăruia în parte.

De asemenea în pregătire se folosesc metode şi mijloace individualizate deşi se pregătesc pentru aceeaşi probă, sau au aceeaşi vârstă şi sex. Individualizarea se mai referă şi la nivelul anatomic, biomecanic, biochimic, fiziologic, psihologic, pedagogic, sociologic, istoric, etc.

1.3.2. Exerciţiile atletice în epoca primitivă,

Grecia antică şi feudalism Oamenii de ştiinţă (istorici, antropologi, etnografi,

sociologi) sunt de părere că exerciţiile fizice îşi au originea din cele mai vechi timpuri în munca şi activitatea oamenilor.

Exerciţiile de alergare, de săritură sau de aruncare (întâi la ţinta care era prada) au apărut şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu condiţiile vieţii.

În Epoca Primitivă adulţii îşi pregăteau copiii pentru acţiuni de vânătoare şi de apărare, învăţându-i să alerge mai repede, să execute salturi asupra prăzii, să arunce cât mai precis cu piatra; astfel, copiii imitând adulţii, îşi perfecţionau aceste deprinderi necesare pentru procurarea hranei.

Cea mai importantă perfecţiune atinsă de om, a fost atunci când el a aruncat obiectele la distanţă: “aruncarea a devenit apanajul omului, exerciţiu fizic specific doar omului”.

Gestul aruncării a contribuit la evoluţia aparatului neuro-muscular, această deprindere legându-se de cele mai diverse acţiuni omeneşti.

În timp, aceste acţiuni utilitare s-au perfecţionat, devenind exerciţii fizice cu rol important în pregătirea luptelor între triburi, duse în scopul cuceririi sau apărării unor teritorii, care ofereau condiţii mai bune de hrană şi adăpost.

Este cert că toate categoriile de exerciţii atletice (alergările, aruncările şi săriturile) au avut rol determinant în dezvoltarea: însuşirilor fizice, intelectuale şi psihice (curaj, voinţă, perseverenţă, tenacitate) ale omului primitiv.

Aceste exerciţii s-au folosit şi în jocurile distractive ale copiilor şi adulţilor, organizate sub formă de întreceri, pentru demonstrarea şi compararea unor însuşiri fizice, îndeosebi iuţeala, îndemânarea, forţa şi rezistenţa. După unii autori, aceste jocuri erau şi o parte (un punct) în programul serbărilor mistico-religioase şi al unor întruniri organizate cu ocazia cinstirii unor daruri ale naturii.

Datorită faptului că alergările, aruncările şi săriturile se desfăşurau şi sub formă de întrecere, putem afirma că încă din epoca primitivă exerciţiile atletice au avut şi caracter competiţional-sportiv.

În Grecia antică existau sisteme de educaţie fizică, argumentate filosofic, ceea ce presupune existenţa unei concepţii avansate despre mişcare. În paralel cu Grecia antică, poate înaintea acesteia, în state precum India, Egipt, Persia, China, au existat preocupări pentru educarea fizicului, mai ales prin exerciţii specifice atletismului, precum: alergările, salturile, aruncările.

De la grecii antici ne-au rămas foarte multe documente: scrieri şi picturi pe vase, statui şi basoreliefuri despre întrecerile şi serbările sportive, documente care în majoritatea lor redau “scene” din probele atletice.

Alergările se practicau pe o pistă în linie dreaptă (având în compoziţie un sol nisipos) lungă de 1 stadiu (192.27 m) şi lată de 30 m. Pista fiind în linie dreaptă, întoarcerea concurenţilor se făcea prin ocolirea unui stâlp. Legenda spune că Heracle (Hercule) pornind din Creta, cu 15 secole înainte de Cristos şi debarcând în Olimpia, îi puse la o întrecere de “fugă” pe cei 4 fraţi ai săi, pe o distanţă stabilită de el, anume 600 de “picioare” (tălpi) – ceea ce a reprezentat distanţa de 1 stadiu. De la stadiu derivă şi denumirea de stadion.

Probele de alergare aveau denumiri şi distanţe precise: - 1 stadiu (192,27 m) - cursă de viteză denumită dromos; - 2 stadii - cursă de viteză prelungită denumită diaulos; - 4 stadii - cursă de semifond denumită hipichos; - 8-24 stadii - curse de fond denumite dolichos. Linia de start se afla între două statui a lui Hermes şi era

marcată printr-un rând de pietre fixate în sol. Se alerga în perechi stabilite prin tragere la sorţi, eliminându-se învinsul. Startul se dădea prin tragerea bruscă a unei benzi, aflată în faţa concurenţilor, care erau aliniaţi înapoia liniei de start, formată dintr-un şir de pietre fixate pe sol.

Alergători în Grecia antică

14

15

Aruncările practicate erau: Aruncarea discului, care era cea mai apreciată.

Discurile erau confecţionate din piatră sau bronz, având diametre cuprinse între 17-30 cm şi o greutate între 1,4 - 4,7 kg. Se arunca fără elan de pe o platformă numită balbis. “Discobolul” lui Miron, celebra statuie este un model de artă şi de tehnică a aruncării discului.

Discobolul lui Miron

Aruncarea suliţei este cea mai veche probă tehnica din

atletism, existând suliţe vechi de aproape 4000 de ani. La grecii antici şi la romani suliţele erau din lemn, lungi de 1,80 – 2,00m având vârful de metal. Se organizau întreceri de aruncări la ţintă şi la distanţă, cu priză (ţinere) la mijlocul suliţei sau sprijinită cu o mână la mijloc, iar cu cealaltă mână era “împinsă” de capătul fără vârf (“priză la coadă”). Aruncarea suliţei făcea parte şi din faimosul pentatlon grecesc.

Dintre sărituri se practicau: Săritura în lungime cu elan, în cadrul pentatlonului. Săritura fără elan, ca exerciţiu pregătitor.

Exerciţiile de atletism erau mijloacele principale de pregătire militară a grecilor “liberi”, iar prin întreceri era demonstrată superioritatea fizică a învingătorului.

Stadion în Grecia antică

16

În Grecia Antică se organizau foarte multe competiţii sportive rămase în istorie sub denumirea de “jocuri”. Dintre acestea, cele mai importante de la care există şi dovezi au fost următoarele:

- Jocurile Panatenaice organizate la Atena şi considerate ca primele competiţii sportive;

- Jocurile Olimpice organizate la Olimpia; - Jocurile Pitice organizate la Delfi; - Jocurile Istmice organizate la Corint; - Jocurile Nemeice organizate la Nemeia. La toate aceste competiţii fiecare stat (cetate) grec putea să-

şi trimită reprezentanţi (concurenţi). Întrecerile se organizau la toate cele 3 categorii de probe atletice: alergări, aruncări şi sărituri.

În Evul Mediu, activităţile fizice erau îndreptate spre vânătoare şi pregătire pentru război, fapt pentru care, seniorii şi cavalerii practicau unele exerciţii în scopul fortificării corporale şi stimulării curajului. Aceştia erau preocupaţi mai ales de aruncările cu lănci grele şi sporadic, de aruncările cu buzduganul, cu suliţa sau cu pietre, sub formă de întrecere (în organizare simplă); prin aceste manifestări puterea vremii, îşi etala în faţa celor de-o seamă şi a supuşilor, forţa fizică, superioritatea.

Alergările şi săriturile nu prezentau interes, deoarece la aceea vreme, întâietatea se confirma în condiţiile luptei duse călare, cu purtarea unor armuri metalice foarte grele.

În această perioadă, când biserica dirija toate domeniile vieţii, practicarea activităţilor fizice era interzisă în şcoli, fiind cultivat ascetismul, astfel că şi exerciţiile atletice, cu toată naturaleţea lor, şi-au pierdut caracterul practic şi sportiv, după strălucirea pe care au avut-o în Grecia Antică.

În secolul al VIII-lea, britanicii au organizat, după modelul grecilor antici, Jocurile Teilteaniene, care desfăşurau şi două probe de atletism, respectiv, săritura în înălţime şi aruncarea suliţei. În secolul al XII-lea, tot britanicii au organizat Jocurile atletice ale londonezilor, care aveau în program şi probe de alergări; în secolul următor, Biserica catolică a emis un act numit „ludus permisus” („jocurile îngăduite”), prin care li se permiteau tinerilor „ a se întrece la alergări şi aruncarea lancei”.

Totuşi, feudalismul rămâne ca perioadă de stagnare şi regres a evoluţiei exerciţiul fizic.

1.3.3. Atletismul în epoca modernă şi contemporană Atletismul s-a renăscut şi s-a reconstituit ca ramură a

sportului în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea. Englezi au organizat întreceri pe lângă colegiile şi universităţile în care studiau tinerii nobili. Primele înscrisuri despre întrecerile atletice sunt legate de Academia Militară Regală – Woolwich (din anul 194) şi Colegiul Exeter - Oxford (din anul 1850). În anii'50 competiţiile de atletism au constituit activităţi de mare interes pentru universităţile din Oxford şi Cambridge, acestea având prima confruntare abia în anul 1864.

Ca promotori ai atletismului, englezii au standardizat (în sistemul englezesc de măsurare), unele dimensiuni ale terenurilor şi materialelor sportive, precizări care de fapt, au rămas valabile şi azi.

Astfel s-au fixat: - 4 picioare (1,22m) pentru lăţimea culoarului de alergare,

lungimea pragului de la sărituri şi a celui de la cercul de aruncare a greutăţii, lungimea ciocanului (bila cu cablul şi mânerul);

- 7 picioare (2,135m) pentru diametrul cercului din care se aruncă greutatea şi ciocanul;

- 15 yarzi (13,72m) pentru proba de 110m garduri ca distanţă de la linia de start până la primul gard;

- 10 yarzi (9,14m) pentru distanţa dintre garduri; - 15 yarzi şi un picior (14,02m) pentru proba de 400 m

garduri (B) ca distanţă de la ultimul gard până la linia de sosire; - 1 yard (91,4cm) pentru înălţimea gardului În anul 1916 cea mai importantă competiţie de nivel

mondial, Jocurile Olimpice, programate să se desfăşoare la Berlin, au fost anulate, din cauza războiului. Între cele două războaie mondiale, supremaţia mondială în atletism s-a disputat între atleţii americani şi europeni, dintre ultimii remarcându-se “nordicii” (în mod deosebit finlandezii şi suedezii) şi britanicii. Dintre marii atleţi din această perioadă, nu pot fi uitaţi:

♦ Paavo Nurmi (Finlanda) sau „omul cronometru” (deoarece alerga cu cronometrul în mână) a obţinut 9 medalii de aur la trei ediţii consecutive ale J.O. (1920, 1924, 1928) şi a realizat 20 de recorduri mondiale de la 1500-20000 m într-un interval de 10 ani (1920-1930). În cinstea acestui mare atlet, finlandezii i-au ridicat statuie, chiar din timpul vieţii.

Paavo Nurmi ♦ Maty Jarvinen, un alt mare atlet finlandez, campion

olimpic în anul 1932 la aruncarea suliţei; a corectat de mai multe ori recordul mondial, ducându-l până la 77,23m, performanţă remarcabilă pentru vremea aceea, mai ales că a fost realizată cu o suliţă din lemn. În cinstea acestui atlet, finlandezii au înălţat în incinta Stadionului Olimpic din Helsinki, un turn înalt de 77,23 m.

17

♦ Jesse Owens, considerat cel mai faimos sprinter şi săritor în lungime, din prima jumătăte a secolului al XX-lea, câştigător a 4 medalii de aur la J.O. din 1936 de la Berlin.

Owens era atlet american de culoare. În decurs de numai 2 ore, el a corectat 3 recorduri mondiale şi a egalat unul în ziua de 25 mai 1935. Recordul său la săritura în lungime 8,13 m, a rezistat 25 de ani.

Jesse Owens

Dintre cele mai remarcabile atlete, le amintim, pe: ♦ Francina Blankers Koen (Olanda) – „olandeza

zburătoare”, care în 1948 la Londra a obţinut 3 titluri olimpice, ca dovadă a valorii sale, fiind desemnată „atleta secoluluiXX”.

♦ Iolanda Balaş-Soter (România) este cea mai celebră săritoare în înălţime a tuturor timpurilor. Mulţi specialişti în atletism, printre care şi noi, o considerăm cea mai valoroasă atletă din toate timpurile.

18

Iolanda Balaş - Soter

Dublă campioană olimpică cu performanţele de 1,85m la

Roma (1960) şi 1,90m la Tokio (1964), cu rezultate de excepţie pe vremea aceea, a câştigat cele 2 concursuri la mare diferenţă faţă de următoarea clasată. În decursul carierei sale şi-a înscris numele de 14 ori în dreptul recordurilor mondiale, fiind şi dublă campioană europeană.

♦ Wilma Rudolph (S.U.A.) – triplă campioană olimpică la Roma, „sprintera de abanos”, a impresionat prin execuţie tehnică şi frumuseţe fizică.

♦ Florence G. Joyner (S.U.A.) - triplă campioană olimpică la Seoul (1988), deţine recordurile la 100m (10.49s) şi 200m (21.34s) care şi în 2012 rămân neclintite şi vor fi greu de doborât.

Florence G. Joyer

Jocurile olimpice programate pentru anii 1940 la Tokio şi

1944 la Roma, nu s-au desfăşurat, din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, dar ediţia din anul 1948 de la Londra, s-a disputat într-un entuziasm surprinzător, dar necesar după o perioadă dramatică pe plan mondial.

Ulterior, atletismul s-a dezvoltat semnificativ: s-a perfecţionat sistemul de organizare, s-au lansat studii şi cercetări, au apărut subramuri distincte, precum: atletismul în educaţia

19

20

fizică şcolară, atletismul de performanţă şi înaltă performanţă, atletismul de masă, dezvoltându-se concomitent şi baza materială; în toate sistemele de educaţie fizică din lume s-au introdus exerciţii şi probe de atletism.

Privind atletismul ca sport de performanţă, s-au amplificat metodele şi mijloacele de antrenament, s-au diversificat concursurile, cât şi activităţile prin care se asigură creşterea performanţelor. Treptat, a crescut numărul competiţiilor de atletism de mare amploare: astfel, s-au organizat campionate mondiale pentru seniori (1983), campionate mondiale pentru juniori (1986), campionate mondiale de sală (1985) şi concursuri de Grand Prix.

Performanţele au crescut în ritm nebănuit de rapid, depăşind cele mai optimiste prognoze ale specialiştilor sau ale calculatoarelor.

Cu mii de ani în urmă, oameni stabiliţi în teritoriul carpato-dunărean, ca şi cei din alte zone ale globului, au fost nevoiţi să alege, să sară şi să arunce, pentru procurarea hranei sau în scop de apărare. Unele date atestă faptul, că acum 4000 de ani, oamenii foloseau la vânătoare, suliţe confecţionate din lemn, cu vârful din piatră.

Serbări şi întreceri sportive s-au organizat şi pe teritoriul ţării noastre, încă din perioada stăpânirii romane; din aceste întreceri, nu lipseau alergările şi aruncarea suliţei. Poetul latin Publius Ovidius Naso, aflat în exil la Tomis (Constanţa), a asistat la concursuri muzicale şi la diferite întreceri atletice, fiind numit “agonotet”, adică preşedinte al juriului concursurilor muzicale şi atletice.

Date din secolul al IV-lea î.e.n. atestă faptul că pe teritoriul tării noastre, se desfăşurau întreceri de atletism. Astfel, pe statuia lui Ares (numele unui cetăţean din Tomis) se află inscripţia „.. jocurile au durat 6 zile atleţii au făcut exerciţii în stadiu..”.

Tot din aceeaşi perioadă datează şi un basorelief care înfăţişează un suliţaş în poziţie de aruncare. Din secolul al II-lea se mai păstrează Monumentul din Tomis, dedicat unui alergător renumit, din vremea sa.

În Evul Mediu, exerciţii de atletism sunt semnalate pe la curţile nobililor, dar şi ţărănimea le practica, sub formă distractivă, prin unele alergări, sărituri şi aruncări cu pietre şi bolovani, cu ocazia unor serbări, pe la iarmaroace.

Într-o cronică din anul 1271 este menţionat un exerciţiu denumit „halcala”, care includea şi aruncarea suliţei. Există descrieri din care reiese faptul că în anul 1591, la curtea domnitorului Aron Vodă, existau „jocuri atletice”. În epoca feudalismului dominaţia şi restricţiile bisericii în legătură cu practicarea exerciţiilor fizice, a fost resimţită din plin şi în România.

Despre atletismul adevărat se poate vorbi abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Evoluţia a fost lentă şi a fost stimulată de tinerii care studiau în străinătate şi se întorceau acasă, cât şi de unii străini care veneau pentru demonstraţii atletice, în România.

Prima manifestare cu caracter atletic a avut loc în anul 1815, când austriaca Paukert Karolina a alergat, în schimbul unei taxe, pe distanţa cuprinsă între Piaţa Victoriei şi Calea Moşilor.

21

„Pionieratul” atletismului românesc a început cu adevărat în anul 1882, când s-a organizat la Bucureşti, primul concurs de atletism cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab; în program au figurat alergări pe plat şi peste obstacole.

Tot în acest an, Louis Schmetau, farmacist cu studii la Viena, a înfiinţat „Societatea română de alergări pe jos”, care a rezistat, doar 3 ani. În anul 1893 s-au organizat în parcul Cişmigiu, din Bucureşti, concursuri de alergări, iar în anul 1896, pe Velodromul de la şosea, situat între Arcul de Triumf şi Casa Presei Libere, s-au desfăşurat concursuri de alergări, aruncări şi sărituri, cu participarea elevilor de la liceul Gh. Lazăr.

Aşadar, atletismul organizat a fost practicat iniţial de elevi, în şcoli, primele probe fiind cele de alergări.

Tot în anul 1896 s-a organizat „cursa pedestră”, pe distanţa, Bucureşti – Piteşti – Bucureşti; au luat startul 335 de concurenţi, au terminat cursa 22 şi a câştigat trompetistul militar, Gh. Ilie.

Între anii 1906-1912 consemnăm întreceri atletice organizate cu ocazia serbărilor şcolare în oraşele: Bucureşti, Galaţi şi Ploieşti. Probele de concurs erau: alergări pe distanţe între 100-2.000m, sărituri în lungime, înălţime, prăjină, triplusalt şi aruncarea greutăţii „cu avânt” şi „fără avânt”.

De semnalat că în această etapă adepţii sistemului de gimnastică suedez (Ling) nu încurajau şi dezvoltarea altor ramuri sportive în şcoli. Dar, Federaţia Societăţilor de Gimnastică includea în programul său şi probe atletice, între care săritura cu prăjina, săriturile în lungime şi în înălţime, cât şi alergări de „iuţeală”, la care comenzile erau: „Băgaţi de seamă!”, „Gata!”, „Marş!”.

În anul 1912 s-a înfiinţat „Comisia de alergări pe jos şi concursuri”, care s-a transformat în „Comisiunea de Atletism”, de fapt, Federaţia Română de Atletism (F.R.A.) de azi. Tot în acest an s-a organizat şi primul campionat şcolar. Înfiinţarea Comisiunii de Atletism, a însemnat o revigorare a concursurilor care, în etapa următoare, s-au înmulţit, în ciuda regimului de austeritate.

FRA a fost afiliată la IAAF, în anul 1923. În anul 1914 au avut loc primele Campionate Naţionale ale

României pentru atleţii amatori, la numai 16 probe. Atletul Seceleanu I. a câştigat 3 probe, respectiv: 100m, 200m şi 400 m.

La dezvoltarea atletismului a contribuit substanţial existenţa primul stadion cu pistă de atletism, inaugurat în anul 1915, sub denumirea de Stadionul Federaţiilor Societăţii Sportive din România - azi Stadionul „Iolanda Balaş”.

În România, din cauza războiului, în anii 1917, 1918, 1919 nu s-au organizat Campionatele naţionale. Totuşi, în anul 1920 s-a elaborat primul Calendar competiţional şi un Regulament al concursului de atletism. Primul Campionat naţional, recunoscut oficial, a fost cel din anul 1921 organizat la Cluj, când atleţii din Transilvania şi Banat s-au dovedit a fi net superiori. Primele Campionate Naţionale pentru femei şi juniori au avut loc în anul 1924.

Prima participare a atleţilor români, la cea mai importantă competiţie mondială, respectiv la Jocurile Olimpice, a fost la

22

ediţia de la Amsterdam, din anul 1928, cu 10 atleţi şi 2 atlete, a căror prezenţă a fost simbolică şi rezultatele modeste. Tot în acest an se inaugurează prima ediţie a Campionatelor Universitare în România.

Între cele două războaie mondiale, oraşele cu cea mai bogată activitate atletică au fost: Bucureşti, Braşov, Cluj, Arad, Sibiu, Timişoara şi Petroşani.

După cel de al doilea război mondial, educaţia fizică şi sportul s-au dezvoltat în concordanţă cu ritmul impus de ţările europene cu tradiţie în aceste domenii, atletismul păstrând pasul cu această evoluţie.

Potrivit concepţiilor moderne, atletismul a fost inclus în toate programele de educaţie fizică şcolare, universitare sau militare. Formarea treptată a specialiştilor a permis înfiinţarea multor secţii de atletism la cluburi, precum şi diversificarea calendarului competiţional.

Astfel, s-au organizat concursuri la diferite nivele, finalizate prin campionate naţionale, pentru seniori, tineret şi juniori, cât şi campionate şcolare, universitare.

Atlete din România, care au impresionat prin performanţele obţinute, în calitate de campioane olimpice, sunt:

♦ Iolanda Balaş-Soter, campioană olimpică în anii 1960 şi 1964, având şi 2 titluri de campioană europeană. În cariera sa a stabilit 14 recorduri mondiale.

♦ Mihaela Peneş, medaliată cu aur în anul 1964 şi argint în 1968, la aruncarea suliţei, fiind la vârsta de 17 ani, cea mai tânără campioană olimpică, din istoria acestei probe.

♦ Lia Manoliu, participantă la 6 ediţii ale Jocurile Olimpice; campioană olimpică în 1968, la aruncarea discului; la ediţiile din 1960 şi 1964 a obţinut medalii de bronz.

♦ Viorica Viscopoleanu, campioană olimpică în anul 1964, la săritura în lungime, cu performanţa de 6,82m, reprezentând un nou record mondial.

♦ Anişoara Cuşmir-Stanciu, campioană olimpică în anul 1984, la săritura în lungime, deţinătoarea recordul mondial în anul 1983, cu performanţa de 7,43m.

♦ Doina Melinte, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 800 m şi medalie de argint la 1500m.

♦ Maricica Puică, campioană olimpică în anul 1984, la proba de 3000m şi medalie de bronz la proba de 1500m.

♦ Paula Ivan, campioană olimpică în anul 1988 la proba de 1500m şi medaliată cu argint la proba de 3.000m.

♦ Gabriela Szabo, campioană olimpică la proba de 5000m în anul 2000.

♦ Constanţa Diţă, campioană olimpică la proba de maraton în anul 2008, Beijing.

Din păcate atleţii nu au reuşit să cucerească nicio medalie olimpică de aur, cel mai bune rezultate ale acestora fiind, din partea lui:

♦ Marian Oprea, medaliat cu argint în proba de triplusalt la Atena, 2004.

♦ Gheorghe Megelea, medaliat cu bronz, la aruncarea suliţe, Montreal, 1976.

Paula Ivan Gabi Szabo

Constantina Diţă

1.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1 Atletismul este o activitate practică, ce are un fundament teoretic şi o anumită succesiune a

predării învăţării. În Antichitate, atletismul a fost mijloc al educaţiei fizicului şi spiritului. Feudalismul nu a încurajat, în general, exerciţiul fizic şi, implicit, nici atletismul. Anglia, prin studenţimea progresistă, a recunoscut din nou atletismul, ca disciplină demnă de a fi practicată În România, atletismul competiţional a fost practicat iniţial de către elevi, primele probe fiind cele de alergări. România a cucerit, la Jocurile olimpice, 10 medalii de aur, prin 10 atlete.

Concepte şi termeni de reţinut: istoric, exerciţiu, probele şi grupele de probe de atletism.

23

24

Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt problemele teoriei şi metodicii atletismului? 2. Care erau exerciţiile fizice practicate în epoca primitivă? 3. Precizaţi trei competiţii cunoscute sub numele „jocuri”, care se desfăşurau în Grecia antică. 4. Precizaţi probele de atletism practicate în Grecia antică. 5. Care este contribuţia englezilor la promovarea exerciţiilor de atletism? 6. Cine este campioana olimpică cu cele mai multe recorduri mondiale?

Teste de evaluare/autoevaluare ♦ Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi

ca propoziţia este falsă). 1. În România, iniţial, exerciţiile de atletism au fost practicate sub formă de întrecere oficială, de

tineri. ♦ Alegeţi varianta corectă! 2. Federaţia Română de Atletism a fost înfiinţată în anul? a) 1910 b) 1912 c) 1928 3. Primele probe de atletism practicate în şcoli au fost? a) alergările b) săriturile c) aruncările 4. Paula Ivan a devenit campioană olimpică la proba de: a) săritura în lungime b) alergarea de maraton c) alergare 1.500 m ♦ Completaţi câmpul liber din următorul enunţ: 5. Alergările se practicau pe o pistă în linie dreaptă cu lungimea de …………m).

25

Bibliografie

Gheorghe, D., Atletism. Tehnica probelor, Editura Alexandru 27, Bucureşti, 2002. Kiriţescu, C., Palestrica, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977. Nicu, A. şi colab. 2002, Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, vol. IV, Editura

Aramis, Bucureşti, pag. 165, 206-207. Nicu, A., Istoria exerciţiilor fizice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006. Petrescu, T., Gheorghe, D., Sabău, E., Atletism. Curs de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2007. www.google.ro/imagini

Unitatea de învăţare 2 ATLETISM –

CARACTERISTICI ŞI CONŢINUT Cuprins: 2.1. Introducere 2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Definiţia şi particularităţile atletismului 2.3.2. Atletismul - sport formativ 2.3.3. Atletismul – sport competiţional 2.3.4. Organizarea internaţională a atletismului 2.3.5. Organizarea atletismului în România


2.1. Introducere

Disciplină practică, cu caracter vocaţional, atletismul este unul dintre cele mai importante mijloace ale educaţiei fizice şi sportului. Valenţele acestuia sunt de ordin formativ şi competiţional, atât în practică, la nivelul populaţiei, cât şi pentru cei deveniţi atleţi de performanţă. Organizarea competiţională este manageriată de instituţii internaţionale şi naţionale.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea probelor atletice clasice şi a celor

neclasice; clasificarea probelor atletice; descrierea organizării interne şi internaţionale a

atletismului. Competenţele unităţii de învăţare ordonarea/clasificarea competiţiilor internaţionale de

atletism; argumentarea valenţelor formative ale atletismului; clasificarea competiţiilor de atletism, la nivel naţional

26



2.3.1. Definiţia şi particularităţile atletismului Atletismul este o activitate practică în care exerciţiile

diferă prin modul de execuţie, dar şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic.

Atletismul este o ramură a educaţiei fizice şi a sportului care, prin numărul mare şi diferit de exerciţii, vizează dezvoltarea armonioasă a organismului, dar şi întrecerea.

Scopul acestei activităţi, care se desfăşoară în anumite forme de organizare, după reguli şi prevederi exacte, este:

- adaptarea complexă a organismului; - realizarea unor performanţe sportive superioare. În literatura de specialitate, termenul de atletism este

definit ca un „sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, aruncărilor şi săriturilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”. La grecii antici, „atleţii” erau acele persoane, care se pregăteau special, cu scopul de a câştiga un premiu, într-o întrecere.

Termenul utilizat în literatura de specialitate, pentru atletism, este athletics (engleza britanică) şi track and field (engleza americană), respectiv probe pe pistă (track - alergări) şi probe de teren (field - sărituri şi aruncări).

Concursurile de atletism cuprind grupe de probe şi probe care au caracteristici specifice, în funcţie de cele 3 categorii fundamentale de exerciţii, respectiv alergări, sărituri şi aruncări. Oricum ordonăm aceste exerciţii, ele nu îşi schimbă sensul general şi esenţial motric, pe care îl exprimă noţiunile de alergare, săritură şi aruncare.

- În probele de alergări şi marş se urmăreşte parcurgerea în timp cât mai scurt a unei distanţe precizate.

- În probele de aruncări se urmăreşte trimiterea unor obiecte cu forme şi dimensiuni speciale, standardizate

27

28

(greutatea, discul, suliţa, ciocanul) la o distanţă cât mai mare. - În probele de sărituri se urmăreşte obţinerea unui zbor

cât mai lung (la săritura în lungime şi la triplusalt) sau a unui zbor cât mai înalt (la săritura în înălţime şi la săritura cu prăjina).

În toate probele este necesară respectarea unor precizări speciale, impuse prin „Regulamentul concursurilor de atletism”. Regulile sunt foarte exacte şi stabilesc condiţiile materiale şi de desfăşurare a concursurilor, departajează clar valoarea sportivă a fiecărui atlet, în raport cu spaţiul şi timpul, cât şi cu ceilalţi competitori.

Regulamentul prevede şi criterii de stabilire a clasamentelor, a situaţiilor de egalitate, a condiţiilor de omologare a recordurilor; anexele acestui document aduc precizări în prevenirea şi sancţionarea utilizării dopajului în activitatea de pregătire, cât şi cea competiţională a atleţilor.

2.3.2. Atletismul – sport formativ

Utilizarea raţională a exerciţiilor de atletism, prin alergări,

sărituri, şi aruncări, contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului, la educarea fizicului, în mod special la tânăra generaţie, efectul pozitiv fiind sesizat la toate vârstele.

Ca mijloc formativ al educaţiei fizice şi sportive, atletismul ţinteşte spre următoarele obiective generale:

- optimizarea stării de sănătate, prin ameliorarea condiţiei fizice, respectiv: creşterea rezistenţei organismului la agenţii patogeni, tonicitate troficitate şi supleţe musculară, rezistenţă cardio-respiratorie, greutate corporală optimă;

- favorizarea dezvoltării fizice armonioase cu ţinută corporală corectă şi prevenirea/corectare deficienţelor fizice;

- ameliorarea motricităţii generale şi ridicarea nivelului de practicare a unor probe de concurs;

- stimularea senzorio-motricităţii generale şi a proceselor psihice cognitive, afective, motivaţionale, volitive;

- activarea capacităţii de relaţionare cu mediul fizic şi comunicare socială.

Astfel, în şcoală în lecţiile de educaţie fizică, o serie de alergări, sărituri şi aruncări se exersează fără a avea caracter de întrecere sau având caracter de întrecere. În cazul al doilea, regulile sunt stabilite în funcţie de potenţialul elevilor şi de condiţiile materiale ale şcolii.

La alergări, în lecţiile de educaţie fizică, predomină ştafetele cu sau fără transport de obiecte, cu sau fără treceri peste obstacole, distanţele fiind în funcţie de mărimea spaţiului sau a terenului şcolii. Dintre sărituri, cel mai des, se practică săriturile de pe loc sau săriturile cu elan, în lungime şi în înălţime, iar dintre aruncări cele mai utilizate, sunt cu mingea de oină la ţintă sau la distanţă, cât şi aruncările cu mingea medicinală cu ambele braţe şi cu un braţ.

Adăugăm, la această succintă prezentare, şi faptul că exerciţiile de atletism sunt valoroase şi utile în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, precum: viteza, forţa, rezistenţa, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi la fortificarea organismului.

În programele şcolare, la toate clasele, cât şi în activitatea

sportivă a studenţilor şi militarilor, atletismul este prezent în lecţiile de educaţie fizică sau de antrenament sportiv.

2.3.3. Atletismul – sport competiţional

Atletismul, prin probele sale, este un sport individual

(excepţie fac alegările de ştafetă). Data la care s-au organizat primele concursuri nu poate fi precizată. Cert este că atletismul a fost prezent la toate ediţiile Jocurilor Olimpice antice şi moderne. Numărul probelor şi al concursurilor a crescut treptat.

În decursul istoriei sale, atletismul s-a diversificat în cadrul celor trei categorii de exerciţii (alergări, aruncări şi sărituri), formându-se probe distincte în cadrul fiecărei categorii.

Treptat, numărul probelor a crescut, s-au precizat regulile şi condiţiile organizatorice proprii pentru fiecare probă de alergare, săritură, aruncare sau probă combinată (decatlon, heptatlon).

În stabilirea clasamentelor, pe baza rezultatelor, la toate probele de atletism, factorul subiectiv este exclus. Aparatura cu care se măsoară timpul sau spaţiul este atât de perfecţionată încât nu se poate greşi (foarte precise au fost şi mai sunt ruleta şi cronometrul).

Regulile de concurs şi condiţiile organizatorice sunt concepute de aşa manieră, încât departajarea atleţilor să se realizeze în funcţie de performanţa individuală, în cadrul aceleaşi probe. Fiecare probă din atletism are un sistem de reguli şi de organizare propriu.

Clasamentele pe echipe (între ţări, cluburi, etc.) se întocmesc pentru angrenarea unui număr mai mare de atleţi la prestaţia echipei. În aceste cazuri, fiecare atlet se străduieşte să contribuie pe măsura valorii individuale, la clasarea echipei din care face parte, pe un loc cât mai bun.

Clasamentele, în competiţiile pe echipe, se fac prin atribuirea unor puncte, în funcţie de locul ocupat de fiecare component al echipei în proba sau probele la care a participat; la întrecerile de cros, câştigă echipa care acumulează cele mai puţine puncte.

29

Probele atletice considerate a fi cele mai importante sunt cunoscute sub denumirea de probe clasice. Acestea sunt obligatorii în programul concursurilor de mare amploare, precum: Campionatele Naţionale, Concursurile Regionale (Jocurile Balcanice, Jocurile Asiatice, Jocurile Mediteraniene, Jocurile Commonwealth-ului, etc.), Campionatele Europene, Campionatele Mondiale, Jocurile Olimpice.

Există şi concursuri în care nu sunt cuprinse toate probele clasice, respectiv Campionate şcolare, Campionate universitare, Campionate de juniori şi mai ales, Grand Prix -urile.

În afara probelor clasice, atletismul mai cuprinde şi alte probe, care în ţările anglo-saxone se organizează pe distanţe de 100 yarzi (1 yard = 91,439 cm), 200, 400, 800 yarzi, 1 milă (1609,344 m), 2 mile, 120 yarzi garduri.

F.I.A.A. păstrează evidenţa rezultatelor şi la aceste probe. Tabloul probelor de atletism (Tabel 2.1.) se ordonează în

primul rând în grupe de probe, respectiv: - grupa probelor de alergări: de viteză, de semifond, fond,

mare fond, garduri, obstacole, ştafetă; - grupa probelor de marş; - grupa probelor de sărituri; - grupa probelor de aruncări; - grupa probelor combinate.

Tabel 2.1 Grupele de probe de atletism

GRUPA DE PROBE

PROBA LOCUL DESFĂŞURĂRII

MASC. FEM.

Alergări de viteză

100 m 200 m 400 m

pista stadionului pista stadionului pista stadionului

x x x

x x x

Alergări de semifond

800 m 1500 m

pista stadionului pista stadionului

x x

x x

Alergări de fond 5000 m 10000 m


x x

x x

30

31

Alergări de mare fond

Maraton (42,195 km)

şosea x x

Alergări de garduri

100mgd 110 m gd 400 m gd

pista stadionului pista stadionului pista stadionului

- x x

x - x

Alergări de obstacole

3000 m obs pista stadionului x x

Alergări de ştafetă

4 x 100 m 4 x 400 m


x x

x x

Marş 20 km 50 km

şosea

șosea

x x

x -

Sărituri

Lungime Înălţime

Triplusalt Prăjină

stadion stadion stadion stadion

x x x x

x x x x

Aruncări

Suliţă Greutate

Disc Ciocan

stadion stadion stadion

“ stadion

x x x x

x x x x

Poliatloane (probe combinate)

Decatlon Izi:100m,săr

lung,arunc gr, săr înăl., 400m.

II zi:110m gd., disc, prăjină, suliţă, 1500m

Heptatlon Izi:100mgd., arunc greut,

săr înălţ, 200m, II zi: săr lung., arunc

suliţă, 800m

stadion

stadion

x

x

2.3. 4. Organizarea internaţională a atletismului

Activitatea atletismului în plan internaţional este dirijată de

Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism (I.A.A.F. International Association of Athletics Federations), for înfiinţat în anul 1912, la Stockholm şi alcătuit din reprezentanţi ai unor Federaţi Naţionale. Numărul ţărilor afiliate la Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism, a depăşit în prezent cifra de 200. Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism urmăreşte şi coordonează dezvoltarea atletismului pe plan mondial, promovând prietenia, respectul, fair-play-ul între ţări şi atleţi, cât şi spiritul olimpismului.

Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism este un organism eligibil, care are organisme (comitete şi comisii) proprii care activează în direcţii metodice, financiare, organizatorice, medicale (inclusiv antidoping), tehnice, etc. În sistemul competiţional internaţional sunt cuprinse foarte multe competiţii, dintre care le menţionăm pe cele mai importante, la care participă şi România:

32

▪ Jocurile Olimpice care se organizează din 4 în 4 ani, în anii pari, începând din anul 1896 (Jocurile Olimpice moderne). Nu s-au desfăşurat 3 ediţii (în anii 1916, 1940, 1944), din cauza războaielor mondiale.

▪ Campionatele Mondiale de Atletism, care se desfăşoară din 2 în 2 ani, în anii impari; prima ediţie s-a desfăşurat în anul 1983, la Helsinki.

▪ Campionatele Mondiale de cros se desfăşoară anual. ▪ Cupa Mondială de marş se desfăşoară în anii impari. ▪ Campionatele Europene de Atletism, care se organizează

începând din anul 2010 din 2 în 2 ani. Până atunci se organiza, din 2 în 2 ani, în anii pari, la mijlocul intervalului dintre două ediţii ale Jocurilor olimpice.

▪ Jocurile Mondiale Universitare, au loc din 2 în 2 ani, în anii impari.

▪ Cupa Mondială se organizează anual. ▪ Cupa Europei se desfăşoară în fiecare an. ▪ Campionatele Mondiale (începând din 1986) şi

Campionatele Europene de juniori au loc din 2 în 2 ani. ▪ Jocurile Balcanice se organizează în fiecare an. ▪ Campionatele mondiale şi europene pe teren acoperit

(indoor). ▪ Grand Prix-urile sunt concursuri cu număr redus de probe

la care pot participa atleţii clasaţi în primii 50, în topul mondial. Aceste concursuri se organizează anual în peste 20 de întâlniri în oraşe şi ţări diferite. Concurenţii se califică (primii 8 pe probe şi primii 8 la general), luându-se în considerare punctajul realizat în cele mai bune 5 concursuri, pentru Finala Grand Prix-ului, pe baza punctelor acumulate în concursurile la care participă. Se alcătuieşte şi un clasament general. Premiile substanţiale atribuite de F.I.A.A. şi organizatori reprezintă o serioasă motivaţie pentru participare.

▪ Finala Grand Prix se desfăşoară anual.

2.3.5. Organizarea atletismului în România În ţara noastră, atletismul este coordonat de Federaţia

Română de Atletism (F.R.A.), înfiinţată în anul 1912 şi alcătuită din specialişti ai domeniului. Acest for îşi desfăşoară activitatea în concordanţă cu prevederile Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism la care este afiliată. Cele mai importante organisme ale sale sunt: Biroul Federal şi Biroul Executiv. Preşedintele federaţiei coordonează activitatea secretarului general, a secretarilor federali şi antrenorilor federali.

La nivelul federaţiei îşi desfăşoară activitatea o serie de comisii: Comisia de arbitrii, Comisia medicală, Comisia de disciplină, Comisia de juniori, Comisia de cenzori, Comisia de cros, Comisia veteranilor, Comisia mass-media.

Federaţia Română de Atletism este organul reprezentativ al tuturor secţiilor de atletism din Cluburile şi Asociaţiile sportive din România.

33

Federaţia Română de Atletism este persoană juridică, care îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu Statutul şi Regulamentele proprii. Ea urmăreşte: organizarea, îndrumarea şi conducerea activităţii de atletism din România, afilierea tuturor secţiilor de atletism din Cluburi şi Asociaţii sportive, promovarea atletismului românesc în competiţiile internaţionale sub egida Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism.

Federaţia Română de Atletism are atribuţii în strategia participării atleţilor români la competiţii internaţionale oficiale (Jocurile Olimpice, Campionatele mondiale, Campionatele europene, etc), sprijină buna organizare şi dezvoltare a Centrelor olimpice, elaborează calendarele competiţionale şi regulamentele concursurilor naţionale, alcătuieşte loturile naţionale la toate categoriile de vârstă, îndrumă, controlează şi acordă sprijin metodic, tehnic, organizatoric şi material secţiilor din Cluburi şi Asociaţii sportive, precum şi Comisiilor judeţene de atletism.

De asemenea stabileşte şi întreţine relaţii cu Federaţii de atletism din alte ţări, cu Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Atletism şi Asociaţia Europeană de Atletism, Asociaţia Balcanică de Atletism, participă la Conferinţe şi Congrese organizate de acestea.

Federaţia Română de Atletism cuprinde un front larg de activitate, având în vedere faptul că atletismul se practică, în:

▪ cluburi sportive departamentale: Dinamo, Olimpia, Rapid, Steaua;

▪ cluburi sportive şcolare: C.S.S. 4 Bucureşti, C.S.S. 7 Bucureşti, C.S.S. Roman, C.S.S. Dâmboviţa etc;

▪ învăţământul de specialitate la nivel preuniversitar şi universitar: clase speciale de atletism, cluburi universitare.

În secţiile cluburilor sportive de la toate nivelele, procesul instructiv-educativ vizează performanţa sportivă, activitatea fiind organizată pe grupe valorice şi de vârstă:

- începători - sunt cuprinşi copiii până la 14 ani; - avansaţi - sunt cuprinşi juniori III şi II; - performanţă - sunt cuprinşi juniori I şi tineret; - înalta performanţă – atleţi care ating excelenţa sportivă. Sistemul competiţional intern cuprinde următoarele

concursuri de atletism: ▪ Campionatele Naţionale de seniori şi tineret anual. ▪ Campionatele Naţionale de juniori în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale Universitare în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale Şcolare în fiecare an. ▪ Campionatele Naţionale de copii, categoria I-a anual. ▪ Concursuri Naţionale „Grand Prix” pentru seniori,

tineret, juniori care se organizează anual pe etape. ▪ Concursuri Naţionale de sală pentru seniori, tineret, juniori şi copii, în fiecare an.

2.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2 - Atletismul este o disciplină sportivă practicată în scop formativ sau competiţional. - Formativ, atletismul contribuie la consolidarea stării de sănătate, consolidarea tehnicii

exerciţiilor de atletism, cât şi prin dezvoltarea calităţilor psihice. - Toate probele de atletism sunt practicate de ambele genuri, cu unele mici deosebiri. Concepte şi termeni de reţinut: atletism, probă sportivă, organizare Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Traduceţi termenul de atletism, conform limbii engleze britanice şi americane. 2. Numiţi documentul oficial care reglementează activitatea atletică pe plan mondial. 3. La ce fel de probe se referă conceptul de probe clasice. 4. Care este periodicitatea organizării Jocurilor Olimpice ? 5. Prezentaţii principalele concursuri de nivel naţional organizate de Federaţia Română de

Atletism.

Teste de evaluare/autoevaluare ♦ Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi ca propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi

ca propoziţia este falsă). 1. Alergarea de maraton este probă strict masculină.

34

35

♦ Completaţi câmpul liber din următorul enunţ 2. Atletismul este o ……………………… în care exerciţiile diferă prin modul de execuţie, dar

şi prin influenţele pe care le produce asupra organismului uman, ca sistem bio-psiho-social hipercomplex şi dinamic.

♦ Alegeţi varianta corectă! 3. Competiţiile Grand prix se adresează? a) atleţilor de performanţă b) atleţilor începători c) atleţilor special olympics 4. Termenul track and field provine din limba? a) engleză britanică b) engleză americană c) germană

Bibliografie

Nicu, A. şi colab., Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Editura Aramis, Bucureşti, 2002.

Petrescu, T., Gheorghe, D., Sabău, E., Atletism. Curs de bază, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.

Raţă, G., Atletism Tehnică. Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Sabău, E., Monea, G., Atletism.Tehnica şi metodica probelor, Editura BREN, Bucureşti, 2007. Regulamentul concursurilor de atletism, FRA, Bucureşti, 2002.

Unitatea de învăţare 3 SCHEMA TIP A ÎNVĂŢĂRII

ÎN ATLETISM Cuprins 3.1. Introducere 3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1 Tehnica probelor 3.3.2. Metode de instruire în atletism

3.3.2.1 Etapa I 3.3.2.2. Etapa II 3.3.2.3. Etapa III


1.1. Introducere

Procesul de predare al conţinutului disciplinei se transmite

discipolilor în mod organizat, specializat, respectiv, urmând unele etape şi reguli. Pentru o eficientă însuşire a tehnicii exerciţiilor de atletism, se urmează o metodologie, numită schema tip de învăţare, care introduce treptat şi sigur discipolul în practicarea deprinderilor atletice.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea principalelor caracteristici tehnico-metodice ale

probelor atletice; înţelegerea mecanismului de bază al fiecărei probe de

atletism; explicarea traseului general al instruirii în atletism.

Competenţele unităţii de învăţare: Stabilirea structurii tehnice şi a priorităţilor metodice pentru

crearea traseului metodic al predării; Comunicarea conform terminologiei specifice; Stabilirea etapelor şi conţinutului acestora specifice,

probelor de atletism.

36

Timpul alocat unităţii: 2ore


3.3.1. Tehnica probelor

Tehnica exerciţiilor fizice în general şi ca atare a alergării de

viteză în mod special, nu trebuie apreciată numai din punct de vedere cinetic (al succesiunii mişcărilor pasului) ci, şi mai ales, după forţele care intervin în desfăşurarea ei, adică după dinamica acestora. Ca atare, evoluţia cinetică a mişcărilor, urmează doar o componentă a tehnicii cu caracter spaţio-temporal, în timp ce exerciţiile de atletism (alergarea de viteză, spre exemplu) se exprimă mai ales pe baza unor procese dinamice, procese integrate de altfel evoluţiei cinetice. Se poate deci afirma că, tehnica înseamnă în esenţă, exploatarea raţională şi economică a posibilităţilor cinetice şi dinamice.

Când analizăm tehnica, luăm în considerare două aspecte importante care influenţează rezultatul final, în funcţie de cât de bine sunt stăpânite şi anume: tehnica pasului şi tehnica probei.

3.3.2. Metode de instruire în atletism

Metoda de bază a instruirii, în lecţia de educaţie fizică, cu teme

din atletism, este metoda practică (de acţiune), metoda exersării. Forma unitară, general aplicabilă, conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii exerciţiilor (probelor) de atletism, se numeşte: schema tip de învăţare a tehnicii.

Însuşirea tehnicii unui exerciţiu de atletism, impune înţelegerea de către subiecţii, a ceea ce trebuie însuşit, prin prezentarea şi reprezentarea corectă a execuţiei tehnice. Acest fapt, concretizat în activitatea de predare (de către profesor) şi activitatea de însuşire (de către elev), presupune:

- un proces pedagogic de transmitere a informaţiilor de către profesor şi însuşire de către discipol;

- în care între profesor şi discipol se stabilesc relaţii de comunicare, conlucrare, cooperare, unde subiectul este direct angajat la propria sa instruire;

- prin mijloace (exerciţii) care la începutul activităţii de învăţare sunt uşoare (şi de obicei cunoscute), dar se transformă (complică) treptat, până la identificarea cu tehnica exerciţiului atletic propus spre învăţare.

37

38

Exemplu: pentru învăţarea „săriturii în lungime cu 1 ½ paşi în zbor”, începătorii ştiu deja pasul săltat şi pasul sărit (exerciţii fundamentale din şcoala săriturii).

Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape:

▪ Etapa I – Pregătitoare are scopul de a iniţia, de a introduce subiectul în tehnica exerciţiului şi reprezintă prima etapă de formare a deprinderii motrice speciale.

▪ Etapa a II-a – Fundamentală are scopul de a învăţa începătorul execuţia tehnică propriu-zisă a exerciţiului de atletism.

▪ Etapa a III-a – Finală are scopul de a perfecţiona execuţia tehnică a exerciţiului atletic.

- Între cele 3 etape există unitate şi interdependenţă, separarea fiind de ordin metodic;

- În etapa I – rolul principal îl are profesorul, care transmite informaţii, iar elevii recepţionează (observă pe baza I şi II sistem de semnalizare);

- În etapele a II-a şi a III-a – rolul principal, activ îl are subiectul, care acţionează, respectiv exersează.

3.3.2.1. Etapa I

Etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica

exerciţiului. Obiective: - crearea unei imagini, reprezentări motrice, cât mai precise,

corecte, asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare; - indicarea planului de învăţare şi a mijloacelor utilizate. Conţinut: ▪ enunţarea exerciţiului → informare general: - profesorul denumeşte exact, corect exerciţiul, proba,

procedeul tehnic propus spre învăţare: Exemplu: - aruncarea mingii de oină (NU azvârlirea mingii de oină); - săritura în înălţime cu răsturnare dorsală (NU săritura în

înălţime cu răsturnare pe spate); - alergarea de (peste) garduri (NU sărituri peste garduri). - profesorul specifică unele aspecte de bază din regulamentul

probei, necesare activităţii ulterioare; - profesorul informează subiecţii despre proba atletică de

concurs, în legătură cu rezultate (recorduri mondiale, naţionale, la feminin, masculin, la juniori) şi personalităţi internaţionale sau naţionale care s-au evidenţiat în proba respectivă.

▪ demonstrarea exerciţiului propus spre învăţare → formarea imaginii motrice:

- demonstraţia iniţială (integrală) a exerciţiului: - demonstraţia este efectuată de profesor sau de o persoană care

execută foarte corect; - demonstraţia respectă integral viteza, ritmul şi amplitudinea

mişcărilor; - demonstraţia se efectuează în limitele vitezei unei execuţii

corecte. - demonstraţii speciale:

39

- exerciţiul integral sau părţi din el, care întăresc execuţia tehnică;

- demonstraţie cu viteze reduse pentru observarea elementelor de bază

- subiecţii urmăresc demonstraţiile din unghiuri de observaţie optime, stabilite de profesor.

Exemplu: la sărituri, la alergări, elevii urmăresc demonstraţia dintr-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului, mai aproape de locul de bătaie şi zbor; la alergarea de garduri, profesorul orientează atenţia elevilor asupra ritmului paşilor şi a execuţiei tehnice a pasului peste obstacol.

▪ explicarea, descrierea şi ilustrarea exerciţiului propus spre învăţare → întregesc, completează, imaginea execuţiei motrice:

- profesorul precizează fazele exerciţiului, accentuându-le pe cele determinante în eficienţa tehnică.

Exemplu: bătaia la săritura în lungime; efortul final – împingerea la aruncarea greutăţii; „biciuirea” finală la aruncarea mingii de oină;

- profesorul explică şi descrie exerciţiul sau faze ale exerciţiului, cu o exprimare corespunzătoare nivelului de înţelegere al subiecţilor (elevi/studenţi);

- profesorul foloseşte cuvinte, termeni simpli, concişi, pentru descrierea execuţiei tehnice;

- profesorul poate folosi pentru întregirea imaginii motrice materiale ilustrative: fotografii, desene, film.

→ La sfârşitul etapei I, profesorul poate cere subiecţilor să reproducă exerciţiul propus spre învăţare (prin „execuţii de încercare”, mai ales dacă exerciţiul nu este complicat), fără nicio tranziţie.

- reproducerea de încercare este motivată de nevoia de activitate a subiectului şi de nevoia profesorului de a aprecia puterea de înţelegere şi redare a subiecţilor;

- numărul execuţiilor de încercare este de 2-4, fără intervenţia cu precizări sau corectări a profesorului;

- „exerciţiile de încercare” se admit la probele mai simple, care nu au şi o componentă de periculozitate.

3.3.2.2. Etapa a II-a

Etapa este numită şi fundamentală sau de formare, de învăţare a

tehnicii propriu-zise, respectiv de însuşire a „profilului brut al execuţiei tehnice”.

Obiective: - însuşirea mecanismului de bază (baza tehnicii); - însuşirea verigii principale; - însuşire altor verigi ale exerciţiului; - însuşirea întregului exerciţiu Conţinut: - exerciţiul executat global, dar simplu, cu accent asupra verigii

de bază, apoi asupra altor verigi; - exerciţiul executat global, dar complicând condiţiile de

execuţie tehnică; - exerciţiul executat global, cu toate detaliile tehnice;

40

- verificarea gradului de însuşire a profilului brut al tehnicii. → însuşirea mecanismul de bază: - „succesiunea obligatorie a unor mişcări cu structură definită”; - „fazele exerciţiului, aflate în interdependenţă” Exemplu: mecanism de bază: - pentru alergări: succesiunea mişcărilor ciclice, date de paşii

de alergare, prin sprijin alternativ (de pe un picior pe celălalt); - pentru alergările de garduri: succesiuni de „unităţi ritmice”,

în care alternează alergarea cu trecerea peste un obstacol = alergare cu ritm de 3 sau mai mulţi paşi.

- pentru sărituri în lungime/înălţime: elan, bătaie pe un picior, zbor, aterizare;

- pentru săritura cu prăjina: elan, bătaie pe un picior, zbor peste ştachetă, prin sprijin indirect pe sol (prin prăjină), aterizare;

- pentru aruncări: elan (de alergare, săltare, rotare), efort final (de azvârlire, împingere sau lansare);

→ veriga de bază – „elementul tehnic de bază, determinant al execuţiei celorlalte elemente şi eficienţei execuţiei exerciţiului”:

Exemplu: verigi de bază - pentru alergări: impulsia activă sub un unghi ascuţit, în faza

de impulsie (perioada sprijin); - pentru alergări de garduri: pasul peste gard; - pentru săritura în lungime: bătaia orientată în unghi

favorabil (unghiul de desprindere 20-24º); - pentru aruncări: efortul final de tip azvârlire (prin tracţiune

liniară), de tip împingere (prin presiune), de tip lansare (prin tracţiune curbilinie);

→ metoda fundamentală de instruire este metoda exersării – globală şi parţială (fragmentată);

▪ exersarea globală – impune ca exerciţiul efectuat global să fie simplu, fără detalii (urmând ca, ulterior, să-i fie adăugate detaliile tehnice):

- Condiţii de simplificare: - reducerea amplitudinii mişcărilor, săritură în înălţime cu elan

3 paşi, peste ştachetă joasă; - efort redus: aruncări cu elan, folosind o greutate mai uşoară

(decât cea de concurs); - uşurarea unor condiţii de execuţie: săritura în lungime cu 1 ½

paşi în zbor, cu bătaie pe o cutie (ladă); - focalizarea atenţiei asupra unor faze (sarcini parţiale) din

execuţia globală: concentrarea execuţiei asupra aterizării la săritura în lungime.

- Condiţii de mărire treptată a gradului de dificultate a exerciţiului:

- mărirea amplitudinii mişcărilor şi precizarea ritmului de execuţie;

- intensificarea vitezei de execuţie şi a efortului depus; - execuţii în condiţii normale de exerciţiu – probă de atletism; - introducerea cerinţelor de regulament, care măresc dificultatea

execuţiei; - execuţii de studiu – prin care se urmăreşte ameliorarea

tehnicii.

3.3.2.3 Etapa a III-a Etapa este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice, de

realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice). Obiective: - stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii; - stabilirea particularităţilor individuale ale tehnicii. Conţinut: - exerciţiul executat în întregime, cu toate detaliile tehnice; - execuţie parţială a exerciţiului şi exerciţii suplimentare; - aprecierea execuţiei tehnice comparativ cu modelul tehnic; - stabilirea sarcinilor în vederea realizării performanţelor

superioare la proba atletică de concurs; → elaborarea profilului cizelat al tehnicii: - analiza gradului de stăpânire a tehnicii; - execuţii globale cu toate detaliile tehnice; - „execuţii de studiu” – cu multe repetări şi focalizarea atenţiei

asupra elementului tehnic care suportă perfecţionare. Exemplu: repetarea aruncării suliţei, cu atenţia orientată spre

execuţia pasului încrucişat, în cadrul celor 4 paşi specifici de aruncare.

- execuţii parţiale (fragmentate) ale unor elemente tehnice, care suportă perfecţionare;

- ameliorarea calităţilor motrice dominante în exerciţiul (proba) de atletism, care influenţează clar execuţia tehnică şi randamentul sportiv;

Exemplu: dezvoltarea forţei explozive, a vitezei de execuţie, a coordonării la probele de aruncări.

- compararea tehnicii individuale cu modelele, prin studiu comparativ al propriei execuţii.

- evaluarea capacităţii de performanţă – prin probe de control specifice şi mai ales în concursuri.


Sinteza unităţii de învăţare 3 Metodologia predării deprinderilor specifice atletismului respectă schema tip, care se

structurează în trei etape, cu obiective şi conţinut specific, fiecare etapă fiind în legătură sistemică cu celelalte. Prima etapa este numită şi pregătitoare sau de introducere în tehnica exerciţiului şi are ca obiectiv crearea unei imagini, reprezentări motrice, cât mai precise, corecte, asupra tehnicii exerciţiului atletic propus spre învăţare. A doua etapă este numită şi fundamentală sau de formare, de învăţare a tehnicii propriu-zise, respectiv de însuşire a „profilul brut al execuţiei tehnice” şi are ca obiective însuşirea bazei tehnici a probei. A treia etapă este numită etapa de perfecţionare a execuţiei tehnice, de realizare a (profilului cizelat al execuţiei tehnice), având ca obiective stabilirea căilor de perfecţionare a tehnicii şi a particularităţilor individuale ale tehnicii.

41

42

Concepte şi termeni de reţinut: tehnică, metodă, schema tip a învăţării Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt obiectivele etapei I? 2. Care este rolul demonstraţiei în etapa I? 3. Care sunt obiectivele etapei a II-a? 4. Care este mecanismul de bază la probele de alergări? 5. Care este mecanismul de bază la probele la sărituri? 6. Prezentaţi conţinutul etapei a II-a fundamentale. 7. Descrieţi conţinutul etapei a III-a!


ca propoziţia este falsă)! 1. Schema tip de învăţare urmează o succesiune formată din 3 etape. ♦ Alegeţi varianta corectă! 2. Unitatea de învăţare propusă spre predare este: a) alergarea peste garduri b) alergarea pe deasupra gardurilor c) săritura peste garduri ♦ Completaţi câmpul liber din următorul enunţ 3. Forma unitară, general aplicabilă, conform căreia se desfăşoară învăţarea tehnicii

exerciţiilor (probelor) de atletism, se numeşte ……………….. de învăţare a tehnicii. 4. Demonstraţia şi enunţarea exerciţiului fac parte din etapa: a) etapa I b) etapa a II-a c) etapa a III-a

43

Bibliografie


Raţă, G., Atletism.Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Sabău, E., Monea, G., Atletism. Tehnica şi metodica probelor, Editura BREN, Bucureşti, 2007. Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

Unitatea de învăţare 4 ŞCOALA ATLETISMULUI

Cuprins 4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţării 4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1. Şcoala alergării 4.3.2. Şcoala săriturii 4.3.3. Şcoala aruncării


44

4.1. Introducere

Exerciţiile de atletism sunt ordonate în funcţie de deprinderile

motrice de bază, de alergare, săritură şi aruncare, în şcoala alergării, şcoala săriturii şi şcoala aruncării. Aceste şcoli reunite formează şcoala atletismului. Unitatea de învăţare prezintă obiectivele şi mijloacele operaţionale pentru fiecare şcoală.


Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea obiectivelor şcolilor atletice; enumerarea elementelor şcolilor atletice; utilizarea jocurilor de mişcare cu conţinut din şcolile

atletice. Competenţele unităţii de învăţare: valorificarea deprinderilor de alergare, săritură şi aruncare; utilizarea exerciţiilor de atletism în scopul angrenării tuturor

grupelor musculare în efort; aplicaţii practice ale elementelor din şcolile parcurse, prin

jocuri de mişcare.



Şcoala atletismului reprezintă perioada iniţierii în atletism, pe

parcursul căreia, încă din primii ani de şcoală copiii încep să deprindă mecanismele de bază specifice probelor atletice. Acestea sunt importante pentru influenţa pe care o au atât în dezvoltarea calităţilor motrice de bază, dar şi în dezvoltarea motricităţii generale a copilului pentru activitatea cotidiană, datorită caracterului natural pe care îl au exerciţiile atletice. Ca atare atletismul este una dintre disciplinele de bază în educaţia fizică şcolară. Aproape că nu există disciplină sportivă în a cărei structură tehnică să nu se regăsească cel puţin una din mişcările specifice atletismului.

Pentru aceasta însuşirea corectă a exerciţiilor şi deprinderilor din şcoala atletismului trebuie învăţate cât mai corect, şi ne referim aici la alergări, sărituri şi aruncări, sub toate tipurile lor de manifestare.

Înainte de a învăţa oricare dintre probele atletice este obligatorie parcurgerea exerciţiilor cuprinse în sfera şcolii atletismului.

Exerciţiile din şcoala atletismului sunt structurate conform celor trei grupe specifice, astfel:

▪ Şcoala alergării ▪ Şcoala săriturii ▪ Şcoala aruncării

4.3.1. Şcoala alergării Alergarea este o deprindere care deşi solicită, în principal,

membrele inferioare, pune în acţiune şi membrele superioare dar implicit şi, trunchiul. Deprinderea de alergare, ca şi cea de mers, se consolidează de timpuriu, eficienţa mişcărilor îmbunătăţindu-se o dată cu vârsta.

Alergarea este o deprindere motrică naturală, elementară cu multiple aplicaţii în activitatea cotidiană; alergarea este un mod de locomoţie, în care datorită extensiei succesive a picioarelor, corpul omului este proiectat în zbor, revenind pe sol pe piciorul opus. Prin repetarea periodică a paşilor de alergare numiţi „unităţi ciclice”, deprinderea de alergare devine ciclică. Astfel, alergarea se constituie într-o „mişcare complexă, simetrică, reciprocă şi automatizată, care este determinată de forţele interne ale organismului în interacţiune cu forţa de gravitaţie, cu reacţia sprijinului şi cu rezistenţa aerului” (Ifrim, M., Iliescu, A. 1978).

În alergare, contactul cu solul este întrerupt la fiecare pas: între un sprijin (de exemplu, pe piciorul drept) şi celălalt (pe piciorul stâng), apare faza de zbor; aceasta trebuie să fie cât mai scurtă (ca timp) şi cu cât mai puţine modificări ale poziţiei segmentelor corpului. Faza de zbor din alergare corespunde fazei de sprijin bilateral din mers (care nu are fază de zbor).

45

46

Pasul de alergare se poate lua în considerare sub două forme: pasul simplu şi pasul dublu.

- Pasul simplu este cuprins între două sprijine succesive (deci de pe un picior, se trece pe celălalt picior).

- Pasul dublu („unitatea biomecanică”) este dat de distanţa desfăşurată între doi paşi simpli.

Obiectivele şcolii alergării: - însuşirea deprinderii de a alerga, corect şi relaxat; - ameliorarea coordonării motorii a membrelor superioare şi a

membrelor inferioare; - formarea capacităţii de control a respiraţiei în timpul alergării; - formarea capacităţii de a percepe corect viteza de deplasare; - ameliorarea tonusului muscular; - dezvoltarea capacităţii generale de efort. Mijloacele şcolii alergării: - alergare uşoară sau „alergare de coordonare”; - alergare în tempo moderat uniform; - alergare în teren variat; - alergare cu joc de glezne; - alergare cu genunchii sus; - alergare cu pendularea gambelor înapoi şi înainte; - alergare accelerată; - alergare ritmată („alergare cu ritm de 3 paşi, 5 paşi … peste

obstacole joase”). Alergarea, fiind un exerciţiu natural şi cunoscut, pare a nu pune

probleme în învăţarea tehnicii. Acest lucru este foarte adevărat dacă ne referim la copii. Problemele apar însă în perioadele de creştere şi mai târziu la cei care nu au o continuitate în instruire. Pierderea elasticităţii musculare şi a tendoanelor, cauzate de creşterea în lungime a sistemului osos, conduc la o rigiditatea şi implicit la o eficienţă scăzută a mişcărilor.

Un efect negativ asupra eficienţei tehnicii alergării o are deseori efectuarea unui număr mare de repetări a unor exerciţii de dificultate scăzută, care favorizează instalarea unor automatisme greşite din punct de vedere tehnic.

Se poate spune că, pentru începători elementele necunoscute din tehnica alergării sunt doar startul de jos şi lansarea de la start.

Dintr-o sinteză a materialelor de specialitate, putem stabili, în funcţie de dificultate, următoarea ordine a exerciţiilor din şcoala alergării şi care au următoarele sarcini:

Formarea deprinderii de alergare corectă în funcţie de diferitele sarcini şi abordări ale acesteia. Prin alergare corectă se înţelege deprinderea de a alerga economic şi relaxat.

Dezvoltarea calităţilor motrice necesare învăţării şi perfecţionării tehnicii exerciţiilor de alergări, a vitezei de deplasare, a forţei şi rezistenţei specifice alergării.

Din şcoala alergării cele mai folosite exerciţii sunt: ● Alergarea uşoară (a.u.) – „alergare de coordonare”- se

efectuează prin alergare relaxată, cât mai naturală, cu efort redus, mişcări fireşti tempo-ul de deplasare fiind uşor şi continuu. Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor.

- alergarea uşoară constituie prima etapă în învăţarea alergării; - această variantă de alergare are sarcina de a asigura pregătirea

organismului pentru efort, prin asigurarea adaptării la efort a marilor funcţiuni ale organismului şi prin încălzirea musculaturii şi articulaţiilor membrelor inferioare (Figura 4.1);

- alergarea uşoară este elastică, cu amortizarea şocului la contactul piciorului cu solul;

- alergarea respectă coordonarea corectă a acţiunii membrelor superioare şi a membrelor inferioare;

- ţinuta corectă în timpul alergării păstrează trunchiul la verticală, uşor înclinat spre înainte, capul în prelungirea trunchiului.

Se urmăreşte execuţia corectă a alergării, prin contact elastic pe sol cu toată talpa, coordonarea naturală a mişcărilor de braţe şi picioare, cu trunchiul în poziţie verticală şi privirea înainte spre orizont. Braţele îndoite uşor din cot şi cu degetele flexate relaxat, se pendulează continuu înainte – înapoi. Piciorul pendulant se mişcă uşor, flexia coapsei pe gambă fiind redusă şi ridicarea coapsei în pasul anterior fiind de asemenea redusă.

Exersarea se efectuează iniţial prin alternarea alergării cu mersul, urmând ca pe parcursul antrenării să se reducă până la eliminare secvenţele de mers. Antrenarea alergării uşoare se efectuează pe pista de alergare, pe iarbă, nisip, evitându-se suprafeţele dure asfaltate.

Se aleargă pe 100, 150, 200, 300, 400 m continuând lungimea distanţelor, până la 800-1200 m.

Greşeli frecvente: - contactul pe sol pe pingea sau pe călcâi ; - impulsia slabă în momentul desprinderii piciorului de pe sol; - pendularea braţelor în plan frontal; - ridicarea umerilor; - lipsa coordonării în relaţia de mişcare membre superioare-

membre inferioare.

Figura 4.1. Alergare uşoară

● Alergarea cu joc de glezne (a.j.g.) se execută printr-un pas

scurt cu contact pe pingea, membrul inferior fiind în flexie din articulaţia gleznei, genunchiului şi şoldului, urmat de extensia rapidă a celor trei articulaţii, simultan cu derularea piciorului de la vârf spre călcâi. Trunchiul are poziţie verticală, capul sus, cu privirea înainte, iar braţele cu coatele îndoite la 90° execută pendulări înainte-înapoi, coordonate cu mişcarea picioarelor.

Talpa se aşează paralel cu direcţia de alergare, iar derularea acesteia urmează succesiunea vârf-talpă-călcâi. Se insistă asupra finalizării contactului cu presiune fermă pe călcâi şi desprindere suplă şi completă a pingelei de pe sol.

47

48

Efectele exerciţiul se referă la: - coordonarea simplă a membrelor; - dezvoltarea elasticităţii musculaturii posterioare a membrelor

inferioare; - dezvoltarea mobilităţii şi flexibilităţii articulaţiei gleznei; - dezvoltarea vitezei de execuţie (în tempo maxim) pe loc şi în

deplasare; Mişcările se învaţă în tempo lent, cu concentrarea atenţiei spre

derularea tălpii. Se repetă: - pe loc cu sprijin oblic înainte la perete; - pe loc cu sprijin pe umerii unui partener; - din deplasare pe diferite distanţe, traiectorii, tempo-uri,

combinaţii. Distanţa de exersare este conform vârstei şi gradului de

pregătire sportivă şi poate fi de 10, 20, 30, 40, 50m, cu număr de repetări conform obiectivelor de urmărit (învăţare sau condiţie fizică).

Greşeli frecvente: - derularea incompletă a tălpii; - neîntreruperea contactului cu solul; - lipsa coordonării braţe-membre inferioare; - deplasare cu pas prea lung. ● Alergarea cu genunchii sus (a.g.s.) se efectuează printr-o

succesiune de paşi, cu zboruri scurte, cu accent pe faza pasului anterior, în care coapsa se ridică la orizontală, cu gamba perpendiculară pe sol. Trunchiul se află la verticală, braţele execută pendulări active, iar contactul cu solul se efectuează pe pingea cu rulare incompletă a tălpii. Braţele îndoite pendulează activ înainte-înapoi, coordonate cu lucru membrelor inferioare.

Efectele alergării cu genunchii sus: - dezvoltarea forţei muşchilor ridicători ai coapsei în plan

anterior; - ameliorarea mobilităţii articulaţiilor gleznelor şi a

genunchilor; - creşterea amplitudinii fazei anterioare a pasului alergător. Această alergare se efectuează: - pe loc şi din deplasare; - cu sprijin oblic înainte la perete sau cu parteneri; - distanţele de parcurs: 10-50 m, cu repetări de 2-4 ori, conform

distanţei per repetare. Greşeli frecvente: - contact pe sol pe toată talpa; - ridicarea insuficientă sau exagerată a coapsei; - înclinarea trunchiului înapoi. ● Alergarea cu pendularea gambelor înapoi (a.p.gb.înap.) se

efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi, cu accent pe pasul posterior, în care se realizează flexia completă a gambei pe coapsă. Contactul cu solul se reia pe partea anterioară a tălpii, poziţia trunchiului fiind uşor aplecată, braţele efectuând pendulări ritmice înainte-înapoi.

Exerciţiul are efecte pozitive în îmbunătăţirea coordonării acţiunilor membrelor, forţei gleznelor şi mobilităţii articulaţiei genunchiului.

49

- prelucrează musculatura posterioară a membrelor inferioare; - dezvoltă mobilitatea articulaţiei genunchiului; - prelucrează amplitudinea pendulului posterior al piciorului

pendulant. Alergarea se efectuează: - pe loc şi din deplasare; - liber sau cu partener; - pe distanţe 10-50 m. Greşeli frecvente: - aplecarea neadecvată a trunchiului; - rotarea externă a gambelor la momentul flexiei; - coordonarea neadecvată a membrelor superioare cu cele

inferioare. ● Alergarea cu pendularea gambelor înainte (a.p.gb.înai.) se

efectuează sub forma unei alergării „înalte”, în care este accentuată ridicarea coapsei piciorului pendulant, urmată de extensia gambei pe coapsă. Această alergare accentuează pasul anterior. Contactul pe sol se efectuează pe pingea, trunchiul se înclină înapoi, cu capul rămâne în prelungirea sa. Braţele imprimă dinamism alergării, prin pendularea lor energică şi bine coordonată cu membrele inferioare.

Efectele alergării cu pendularea gambelor înapoi: - dezvoltarea forţei flexorilor gambei pe coapsă; - dezvoltarea mobilităţii la nivelul genunchiului; - creşterea tonusului muscular la nivelul muşchilor ridicători ai

coapsei; - ameliorarea coordonării segmentare. Alergarea cu pendularea gambelor înainte se efectuează: - distanţe 10-25 m; - alternate cu alte variante ale şcolii alergării. Greşelii frecvente: - insuficienta ridicare a coapsei; - extensia incompletă a gambei pe coapsă; - rigiditatea în contactul cu solul; - coordonarea inadecvată a braţelor cu membrele inferioare. ● Alergarea cu pas adăugat înainte (a.p.ad.înai.) se

efectuează în deplasare înainte, prin apropierea şi depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care deplasarea piciorului dinapoi nu depăşeşte piciorul dinainte.

Se efectuează: - pe distanţe 10-30 m; - liber şi cu partener; - traiectorii şi tempo-uri diferite. Greşelii frecvente: - pas prea lung; - unghiul de impulsie prea mare; - contact p sol pe toată talpa. ● Alergarea în tempo uniform moderat (a.t.u.) - este o

alergate cu un tempo mai scăzut, care poate fi executată pe diferite distanţe, pe care alergătorul trebuie să le parcurgă în tempo uri prestabilite.

Alergarea este naturală, economică şi păstrează tempo-ul moderat pe parcursul desfăşurării. Se urmăreşte formarea simţul tempoului concomitent cu însuşirea tehnicii de alegare.

Această variantă se constituie în principalul mijloc de dezvoltare a rezistenţei de alergare şi se realizează prin gradarea timpului sau distanţei de alergare:

- în prima fază creşte alternativ timpul sau distanţa păstrând tempoul constant;

- în faza a doua scade distanţa, dar creşte tempo-ul. Se efectuează: - pe distanţe 40-80 m pentru controlul execuţiei tehnice; - pe distanţe 80-100 m în linie dreaptă şi în turnantă (traiectorie

curbilinie); - în grup, pe distanţe 200-400 m; - cu evadare din grup/pluton. Greşelii frecvente: - lipsa coordonării membrelor inferioare cu cele superioare; - lungimea indecvată a pasului alergător; - oscilaţii laterale evidente. ● Alergarea pe teren variat (a.t.v.) – este o variantă a alergării

în tempo uniform şi se realizează în afara stadionului, prin parcuri şi păduri (Figura 4.2).

Figura 4.2. Alergare pe teren variat

Datorită multitudinii de situaţii pe care le creează acest gen de

alergare este un exerciţiu foarte util, deoarece formează o serie de deprinderi specifice alergării pe terenuri diferite ca structură şi consistenţă.

Ca probă de concurs, acest gen de alergare este întâlnit la alergările de cros. Acest tip de alergare se învaţă după ce s-au însuşit celelalte tehnici de alergare. Această alergare este un mijloc pentru dezvoltarea rezistenţei generale: se începe cu alergări pe terenuri mai puţin accidentate şi pe distanţe mai scurte.

O dată cu obişnuirea cu acest gen de alergare se măresc distanţele şi se trece pe terenuri mai accidentate (poteci prin pădure, la deal, la vale, prin arătură, pe asfalt), crescând astfel dificultatea alergării.

Adaptarea pasului alergător la terenul variat se realizează, astfel:

- la urcuşuri (Figura 4.3.) pasul este scurt, contactul cu solul se efectuează pe pingea, impulsia este incompletă, iar corpul se aplecă înainte mai mult sau mai puţin în funcţie de înclinarea pantei;

50

- la coborâre (Figura 4.3.) contactul cu solul se efectuează pe călcâie, pasul se lungeşte, trunchiul se înclină spre pantă, alergătorul lăsându-se „purtat” de viteza obţinută prin alergare la vale;

Figura 4.3. Abordarea pasului de alergare la urcuş şi coborâre - trecerea obstacolelor joase (Figura 4.4.) se execută după o

accelerare prealabilă, pe distanţe cât mai reduse în raport cu obstacolul; obstacolele se depăşesc printr-un pas sărit prelungit sau prin călcare, procedeu mai economic şi mai sigur.

Figura 4.4. Abordarea obstacolelor joase

- în teren moale, nisipos (Figura 4.5.), trunchiul este vertical,

contactul cu solul se efectuează pe toată talpa cu derulare completă şi impulsie uşoară.

Figura 4.5. Alergare pe teren moale, nisipos

51

52

● Alergarea accelerată – contribuie la formarea deprinderii de a alerga cu viteză superioară, de a forma simţul accelerării. Obiectivul principal este de a obţine viteză maximă, printr-o alergare cu viteză crescută treptat şi continuu, în baza frecvenţei sau lungirii pasului de alergare.

- alergări repetate pe distanţe scurte (20-30 m) cu creşterea gradată a vitezei de deplasare până la un anumit reper;

- acelaşi exerciţiu cu participanţii în formaţie pe linie; - alergări accelerate în grup; - accelerări din alergări în linie; - scurtarea distanţei de accelerare şi creşterea menţinerii

acesteia. ● Alergarea cu pas adăugat lateral (a.p.ad.înap.) se

efectuează în deplasare laterală (stânga sau dreapta), prin apropierea şi depărtarea picioarelor, într-o mişcare de impulsie, în care piciorul plasat în sensul înaintării nu este depăşit de celălalt picior. Exerciţiul ameliorează coordonarea simplă şi forţa membrelor inferioare şi favorizează reducerea atitudinii cifotice prin lungirea musculaturii anterioare a trunchiului.

● Alergarea laterală cu pas încrucişat, pas care poate fi executat înainte, înapoi şi alternat (a.p.încr.înai./înap./alt.) solicită capacitatea de coordonare a membrelor inferioare, în care un picior este depăşit de celălalt, printr-o mişcare de avântare cu coapsa aproape de nivelul orizontalei. Alergarea ameliorează mobilitatea articulaţiei coxo-femurale şi tonifică musculatura ridicătorilor coapsei.

● Alergarea peste obstacole joase este un exerciţiu cu un puternic caracter formativ privind dezvoltarea simţului ritmului, simţ implicat cel puţin în alergările de garduri şi în elanurile diferitelor sărituri atletice. Alergările de garduri sunt mai dificile, prin componenta tehnică, dar în iniţiere se folosesc alergările peste obstacole joase. Alergarea peste obstacole joase implică însuşirea învăţarea mecanismului de bază reprezentat de ritmul de trei paşi între obstacole. In ceea ce priveşte alergarea peste garduri, aceasta se completează cu etapa învăţării verigii de bază, care cu timpul se va apropia de ceea ce ar trebui să însemne pasul peste gard.

Exerciţii folosite: - alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe egale,

favorizând trecerea peste obstacole cu un număr constant de paşi (3 sau 5 paşi);

- alergare peste 3-5 obstacole joase, cu 3 sau 5 paşi sub formă de întrecere între 2 sau mai mulţi alergători.

- alergarea peste obstacole joase aşezate la distanţe inegale, trecând obstacolele cu un număr variabil de paşi;

- alergare cronometrată sau sub forma de întrecere, cu plecare la comandă.

Obstacolele folosite pot fi: - liniii trasate pe sol; - zone de 20-30 cm marcate pe sol; - bastoane, stinghii de garduri; - banca de gimnastică; - obstacole metalice joase; - garduri poziţionate la joasă înălţime.

53

Greşeli frecvente: - schimbarea piciorului care trece primul peste obstacol, pe

parcursul cursei; - trecerea prea înaltă a obstacolelor; - pierderea ritmului de alergare între obstacole; - depăşirea obstacolelor cu gamba în lateral sau spre interior. Se impune ca trecerea obstacolelor să se efectueze cu acelaşi

picior (peste obstacol), dar şi exersarea cu celălalt picior. Pentru angrenare la lucru a executanţilor este indicată montarea

mai multor trasee, cu diferite distanţe pentru a fi accesibile tuturor executanţilor.

Notă: Toate variantele de alergare se pot executa: - individual, în perechi, câte 3, 4, - liber, de mâini, de coate încrucişat, de umeri apucat; în faţă-la

spate încrucişat apucat; - pe traiectorie liniară dreaptă, frântă, curbilinie, circulară; - în deplasare cu faţa, cu spatele sau lateral; - cu diferite poziţii simetrice sau asimetrice ale braţelor: libere,

pe şolduri, la ceafă, pe cap, sus, înainte, lateral; întinse, îndoite. - individual cu diferite acţiuni simultane sau alternative ale

braţelor: mişcare obişnuită, pendulare, rotare, forfecare; - cu acţiuni diferite ale membrelor inferioare: cu piciorul drept -

alergare cu genunchiul sus, cu piciorul stâng – alergare cu pendulare înapoi; cu piciorul drept pendulare înapoi-cu piciorul stâng pendulare înainte;

- prin structuri în care se intercalează unele variante de alergare: alergare cu joc de glezne, intercalând la 3 sau 4 paşi un genunchi sus; alergare cu genunchi sus, intercalând la 3 sau 4 paşi o pendulare înainte;

- în tempo-uri diferite; - prin structuri în care se leagă diferite variante de alergare:

a.j.g. (20m)+a.g.s.(15m)+a.p.gb.înai(15m). Şcoala alergării - Jocuri de mişcare Melcul Formaţia: Copiii se deplasează în coloană câte 1, în formaţie de

cerc. Desfăşurarea: Jucătorii aflaţi în alergare uşoară în şir, descriu

„un melc”, un cerc, care se micşorează spre centrul spaţiului de alergare; în momentul în care deplasarea nu se mai poate desfăşura, jucătorii execută o întoarcere 180° şi schimbă sensul de alergare, astfel încât cel care s-a aflat la coada şirului, devine capul şirului: jocul continuă până la “desfacerea” completă a melcului, pe marginea spaţiului de joc, după care, deplasarea se reia cu o nouă întoarcere de 180°; desfăşurarea depinde de spaţiul şi timpul consacrat destinat jocului.

Găseşte-ţi un partener! Formaţia: Copiii se află ordonaţi într-o formaţie de două

cercuri concentrice, dispuse faţă în faţă, cercul interior având un copil în plus.

54

Desfăşurarea: La semnalul conducătorului de joc, fiecare cerc, începe alergarea uşoară, în sensuri opuse; la comanda “stai!”, jucătorii se opresc, „cercurile” se întorc faţă în faţă şi în perechi se apucă de mâini; jucătorul care rămâne fără partener, este penalizat cu un punct. Jocul se reia cu schimbarea sensului de alergare; câştigă jucătorul fără penalizări sau cu cel mai mic număr de eşecuri în gruparea pe perechi.

Variante: - alergarea se poate desfăşura în acelaşi sens pentru toată

formaţia; - se poate schimba atât sensul deplasării, cât şi varianta de

alergare: alergare cu joc de glezne, cu pendularea gambelor înapoi, cu pas adăugat înainte sau lateral, cu pas încrucişat înainte sau înapoi.

Ocolirea razelor Formaţia: 5 echipe sunt dispuse în formă de raze de cerc,

respectiv şiruri cu jucătorii aflaţi la distanţă de o lungime de braţ, cu faţa spre interior.

Desfăşurarea: La semnal, ultimii jucători ai “razelor” având în mână un obiect mic (minge de tenis, oină, cub), pornesc în alergare, prin dreapta şirului, îl ocolesc, revin la locul de plecare şi oferă obiectul în mâna dreaptă a jucătorului dinaintea lor. Aceştia execută acelaşi traseu şi transmit obiectul în acelaşi mod. Jocul se continuă până când şi ultimii jucători au alergat în jurul razei şi s-au aşezat la locul lor, cu obiectul transmis în mâna dreaptă ridicată, semn că s-a încheiat jocul echipei sale. Ordinea sosirii, determină numărul punctelor acordate, echipa cu cel mai mic număr de puncte, fiind declarată câştigătoare.

Variante: - alergarea se execută cu obiectul în mâna stângă; - jucătorul primeşte obiectul într-o mână şi îl trece imediat în

cealaltă mână; - alergarea se poate face prin ocolirea întregii formaţii de raze.

4.3.2. Şcoala săriturii Săriturile sunt deprinderi motrice, formate din acţiuni

locomotorii aciclice, în care prin interacţiunea forţelor interne (date de contracţia musculară) şi a forţelor externe (reprezentate de reacţiile sprijinului), corpul este autoproiectat în zbor. Prin contracţia bruscă, voluntară a musculaturii membrelor inferioare, flectate în prealabil, sub efectul reacţiei reazemului, corpul, prin elementul de referinţă centrul general de greutate (C.G.G.) este proiectat pe o traiectorie de forma unei parabole, cât mai înalte sau cât mai lungi. Săriturile sunt comportamente motrice în care corpul este propulsat în zbor, după o desprindere uni sau bilaterală; temporar, corpul este lipsit de contact cu solul, şi trece în faza de zbor prelungit, în care, prin mişcări compensatorii (rotaţii compensatorii) se menţine echilibrul general al corpului; ulterior el revine, „aterizând” pe ambele picioare (sau pe un picior). Scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie orizontală este de a realiza un zbor cât mai lung, iar scopul fundamental al săriturilor cu traiectorie verticală este de a realiza un zbor cât mai înalt. Eficienţa săriturilor se îmbunătăţeşte o dată cu vârsta, prin ameliorarea forţei şi a coordonării.

Prin exerciţiile din şcoala săriturii se depistează piciorul de bătaie şi se consolidează deprinderea de bătaie unilaterală (pe un picior).

Obiectivele şcolii săriturii: - formarea deprinderii de a sări cu bătaie unilaterală (pe un

picior); - învăţarea aterizării amortizate, elastice şi echilibrate; - educarea echilibrului şi a coordonării dinamice în faza de

zbor; - formarea simţului elanului; - dezvoltarea forţei şi detentei. Mijloacele şcolii săriturii: ● Sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare

(Figura 4.6, Figura 4.7.);

Figura 4.6. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe înălţimea desprinderii

Prioritatea metodică în abordarea exerciţiilor din şcoala săriturii

este însuşirea exerciţiilor care contribuie la însuşirea aterizării corecte. Se va insista pe repetarea exerciţiilor cu impulsie şi aterizare pe ambele picioare, printr-o gamă extinsă de variante şi repetări. Se folosesc exerciţii cu desprindere de pe sol, cât şi de pe suprafeţe treptat înălţate. Se insistă pe execuţia corectă a aterizării, respectiv pe ambele picioare concomitent, cu flexia articulaţiilor membrelor inferioare şi păstrarea poziţiei aplecate uşor a trunchiul.

Figura 4.7. Sărituri pe ambele picioare cu accent pe lungimea desprinderii

55

- sărituri în adâncime (Figura 4.8);

Figura 4.8. Săritură în adâncime de pe suprafaţă înălţată - săritura în lungime cu desprindere de pe loc şi aterizare pe

ambele picioare - la groapa cu nisip (Figura 4.9);

Figura 4.9. Săritura în lungime de pe loc

- sărituri cu bătaie şi aterizare pe diferite obiecte (Figura 4.10):

Figura 4.10. Sărituri pe obiecte - sărituri peste obstacole aşezate în serie şi în „urcare", cu

înălţimi în progresie continuă şi cu obstacolele plasate astfel încât să permită accesul de la unul la celălalt printr-un singur pas;

- sărituri de pe loc cu desprindere pe un singur picior; - sărituri în înălţime, la înălţimi accesibile, cu elan

perpendicular pe ştachetă, în ghemuit; - sărituri în lungime de pe un picior, aterizând în groapă pe

acelaşi picior, pe celălalt picior sau pe ambele picioare (Figura 4.11);

56

Figura 4.11. Săritură cu desprindere de pe un picior

- sărituri cu desprindere şi aterizare pe acelaşi picior - pas

săltat (Figura 4.12). Această săritură consolidează deprinderea de bătaie pe un picior, în vederea desprinderii pe o traiectorie verticală, precum cele de la săritura în înălţime.

Impulsia efectuată pe piciorul de bătaie este simultană cu ridicarea piciorului de avântare cu coapsa la orizontală şi gamba perpendicular pe sol. Braţele se avântă spre înainte sus (în poziţia braţ şi picior opus) şi completează efectele forţei de avântare a corpului spre înainte-sus.

Poziţia astfel formată se păstrează cât mai ferm, urmând pregătirea pentru desprinderea în următorul pas săltat, prin aterizarea pe acelaşi picior şi reluarea acţiunii amortizare-impulsie pe piciorul respectiv.

Se pot efectua paşi săltaţi continuu pe acelaşi picior sau alternativ pe fiecare picior. În cazul pasului săltat alternativ, după primul pas se efectuează aterizarea pe piciorul de avântare şi se continuă aceeaşi structură de mişcare.

Execuţia se efectuează pe distanţe sau prin număr de paşi precizaţi:

- execuţii succesive pe acelaşi picior (stângul sau dreptul); - execuţii alternative; - execuţii cu diferite poziţii sau mişcări ale braţelor; - execuţii pe diferite traiectorii de deplasare; - execuţii cu legări de anumit număr de paşi. Pasul săltat poate fi executat cu zbor peste diferite marcaje

trasate pe sol, respectiv linii, zone (dreptunghiuri înguste), sau obstacole joase, care să provoace executanţii la un zbor înalt.

Greşeli frecvente: - impulsie incompletă la bătaie; - ridicarea sub orizontală a piciorului de avântare; - flexia gambei pe coapsă; - acţiunea braţ şi picior de aceeaşi parte; - ridicarea exagerată a braţului de avântare.

57

Figura 4.11. Pas săltat

● Sărituri cu desprindere pe un picior şi aterizare pe celălalt:

pasul sărit. Această săritură consolidează bătaie pe un picior şi pregăteşte desprinderea pe traiectorie orizontală, precum săriturile în lungime. Impulsia se efectuează concomitent cu avântarea piciorului liber spre înainte. Braţele se avântă natural spre înainte pentru a echilibra corpul în zbor. Poziţia se păstrează cât mai mult în timpul zborului, urmând pregătirea aterizării, pe piciorul de avântarea, săritura derulându-se de pe un picior pe celălalt. Aterizarea de la primul pas pregăteşte impulsia pentru următorul pas sărit.

Execuţia se efectuează pe distanţe sau număr de paşi precizaţi: - execuţii desprinderi continuu alternative; - execuţii cu deprindere numai pe acelaşi picior; - execuţii cu deprinderi pe acelaşi picior intercalate cu paşi de

alergare; Greşeli frecvente: - impulsia incompletă la desprindere; - ridicarea – avântarea insuficientă a coapsei; - grăbirea coborârii piciorului de avântare; - impulsie întârziată la aterizare, pentru execuţia pasului

următor. Pasul sărit poate fi repetat pentru stimularea zborului pe o

traiectorie lungă, trecere peste zone marcate, cu bătaie pe locuri special marcate, peste diferite obstacole joase. Acestea vor fi utilizate după ce executanţii şi-au însuşit foarte bine tehnica în condiţii de solicitare de efort minimă.

O combinaţie eficientă în perfecţionarea exerciţiilor din şcoala săriturii, o constituie combinaţia de paşi săltaţi şi paşi săriţi. Structura solicită coordonarea motrică, prin alternarea celor două sărituri, cât ţi interesul pentru exerciţii, având în vedere provocarea pe care o constituie solicitarea atenţiei şi a tenacităţii.

O altă gamă de sărituri interesante şi eficiente o constituie legările de paşi săriţi, în aşa numitele, plurisalturi. Se efectuează legări de trei paşi săriţi (triplusalt), cinci paşi săriţi (pentasalt), zece paşi săriţi (decasalt).

● Săritura în lungime (zbor în ghemuit) cu elan. Această săritură este cea mai simplă şi naturală săritură în

lungime cu elan. Face parte din gama de exerciţii din şcoala săriturii. Săritura în lungime cu elan are ca mecanism de bază bătaia pe un picior cu desprindere în lungime. Execuţia acestei sărituri impune efectuarea:

- elan (desfăşurat prin alergare accelerată, şi menţinerea vitezei pe ultimii paşii de alergare);

58

59

- bătaie scurtă şi puternică pe piciorul puternic (devenit piciorul de bătaie);

- zbor (gruparea corpului în poziţia ghemuit şi păstrarea poziţiei); - aterizare în poziţia deja pregătită din zbor. Săritura găseşte executantul începător în poziţia necesară fazei de

aterizare, ceea ce constituie un bun mijloc de însuşire a aterizării în siguranţă.

După însuşirea acestei sărituri, cu bătaie pe piciorul puternic (piciorul de bătaie) se continuă cu aceeaşi săritură efectuată cu bătaie pe celălalt picior. Acest fapt contribuie la dezvoltarea motricităţii, coordonării copiilor sau începătorilor. De asemenea este importantă solicitarea simetrică a părţilor şi segmentelor corpului, pentru dezvoltarea fizică armonioasă şi solicitare echilibrată a traseelor neuro-musculare.

Tot în beneficiul dezvoltării coordonării se poate apela la săritura în lungime cu elan liber, cu solicitarea efectuării unor sarcini suplimentare în zbor, cum ar fi: bătaie din palme, întoarcere 90° spre stânga sau dreapta, respectiv spre partea piciorului de bătaie sau partea opusă piciorului de bătaie.

Greşeli frecvente: - tendinţa de bătaie pe ambele picioare; - lungirea ultimului pas de elan, înainte de bătaie; - aplecarea excesivă a trunchiului în zbor; - aterizarea cu membrele inferioare insuficient flexate; - aterizare desincronizată (alternativ pe un picior şi altul). ● Săritura în înălţime (zbor în ghemuit) cu elan liber

perpendicular se constituie de asemenea în mijloc al şcolii săriturii. Exerciţiul solicită executantul la autopropulsare pe o traiectorie înaltă, liberă sau impusă de un reper obiectiv (ştacheta).

Mecanismul de bază al săriturii în înălţime se constituie din bătaie (impulsie) pe un picior.

Săritura se compune din: - elan sub formă de alergare pe o traiectorie liniară

perpendiculară; - bătaie pe piciorul puternic (piciorul de bătaie); - zbor ghemuit şi trecerea în această poziţie peste ştachetă; - aterizare în poziţia ghemuit, pe ambele picioare. Săritura poate fi executată în combinaţie cu alte sarcini motrice,

precum: - acţiuni ale braţelor; - întoarceri 90° spre partea piciorului de bătaie; - întoarceri 90° spre partea opusă piciorului de bătaie; - combinaţi ale sarcinilor. Greşeli frecvente: - tendinţa de oprire înaintea ştachetei; - bătaie prea aproape de ştachetă; - întârzierea grupării; - insuficienta ridicare a trenului; - forţă redusă la bătaie. Săritura în lungime cu elan liber (procedeul ghemuit) şi săritura în

înălţime cu elan (perpendicular pe ştachetă) sunt mijloace ale şcolii săriturii şi se constituie în bază a săriturilor fundamentale şi derivate din atletism. Săriturile figurează şi în curricula din învăţământul preuniversitar.

60

În programa şcolară sunt prevăzute din procedeele specifice săriturii în lungime următoarele:

- săritura în lungime întinsă pentru clasele a V-a şi a VI-a; - săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în zbor, pentru clasele a VII-a

şi a VIII-a. În şcoală, în funcţie de condiţiile diferite existente în teritoriu,

se foloseşte unul din procedeele: săritura în înălţime cu păşire şi răsturnare dorsală.

Exerciţiile de sărituri sunt utilizate ca mijloace de bază în lărgirea şi aprofundarea deprinderilor motrice de bază şi specifice şi dezvoltarea forţei membrelor inferioare.

Şcoala săriturii - Jocuri de mişcare

Barza şi broscuţele Formaţia: Copiii sunt dispuşi pe 4 linii, de-a lungul laturilor

unui pătrat cu latura de 4-5m, considerat „lacul”; imediat înapoia fiecărei linii se află câte o bancă de gimnastică.

Desfăşurarea: La semnal toţi copiii, consideraţi broscuţe, încep să sară de pe sol pe bancă şi invers; în acest timp, un alt copil cu rolul de „barză”, stă într-un picior într-un cerc de rază de 2m în centrul lacului. Barza părăseşte locul său şi încearcă să prindă broscuţele care sar în lac sau pe mal; cei prinşi în lac sunt aduşi la cuibul berzei; jocul continuă până când barza reuşeşte să prindă mai multe broscuţe, după care se schimbă rolurile. Sunt evidenţiaţi copiii – broscuţe, care nu au fost prinşi de nici o barză.

Doi paşi înainte – unul înapoi Formaţia: Copii sunt dispuşi pe 2-4 şiruri, aşezate înapoia liniei

de plecare. Desfăşurarea: La semnal primii, din fiecare şir, se deplasează

astfel: o săritură în lungime de pe loc înainte, una înapoi şi apoi încă o săritura înainte. Jocul continuă până la linia marcată la 10m depărtare, de cea de plecare. Ajuns aici, copilul ridică mâna dreaptă, semn al plecării pentru următorul. Jocul este câştigat de echipa care ajunge prima să se adune în şir pe partea opusă plecării.

Zece salturi Formaţia: Copiii sunt ordonaţi într-o formaţie cu 4-6 şiruri de

jucători, aflaţi în poziţia stând, înapoia liniei de plecare. Desfăşurarea: La semnal, primii copii, din capetele şirurilor

pornesc în pas sărit; cel care ajunge cel mai departe din 10 paşi săriţi este calificat pentru întrecerea finală. Pentru următorii, execuţia se desfăşoară la fel, reţinându-se jucătorii care la fiecare tur au reuşit cea mai lungă distanţă parcursă în pas sărit. Copiii cu cele 10 salturi cele mai lungi vor sări din nou. Cel care acoperă cea mai mare distanţă din 10 paşi săriţi este considerat câştigător.

4.3.3. Şcoala aruncării

Obiectivele şcolii aruncării - însuşirea deprinderii de a arunca obiecte la distanţă prin

azvârlire, împingere şi lansare;

61

- formarea capacităţii de angrenare treptată în aruncare, a întregului corp, prin acţiunea membrelor inferioare, a trunchiului şi a braţelor;

- dezvoltarea capacităţii de accelerare a acţiunii de aruncare; - formarea capacităţii de a păstra controlul bilateral în timpul

efortului final; - formarea capacităţii de a depăşi obiectul, avansând partea

inferioară a corpului în raport cu partea superioară; - dezvoltarea forţei trunchiului şi a membrelor superioare. Mijloacele şcolii aruncării: - aruncarea tip azvârlire; - aruncarea tip împingere; - aruncarea tip lansare. ♦ Aruncarea tip azvârlire are ca scop formarea deprinderii de

aplicare a forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune liniară, pe o traiectorie dinapoi-înainte, pe deasupra umărului sau a capului. Aruncarea tip azvârlire este deprinderea cea mai naturală de aruncare, în bagajul motric uman.

Obiectul eliberat prin azvârlire în şcoala aruncării este mingea medicinală (cu ambele braţe şi cu un singur braţ) şi mingea de oină (cu un singur braţ). Exerciţiile pregătesc proba de aruncarea suliţei.

- aruncări de pe loc cu mingea medicinală din: stând (depărtat, cu un picior înainte (Figura 4.12), cu latura opusă braţului de aruncare), pe un genunchi ( Figura 4.13), pe genunchi, aşezat (Figura 4.14), culcat dorsal - cu ambele braţe şi cu un braţ;

Figura 4.12. Aruncări azvârlite cu ambele braţe Exerciţiile tip azvârlire cu mingea medicinală se utilizează în

preiniţierea aruncătorilor de suliţă. Mişcarea braţului aruncător de tracţţune şi biciuire finală se constituie în mecanism biomecanic condiţional în aruncarea suliţei. Etapa următoare în pregătirea aruncătorilor de suliţă, este cea a exersării aruncării cu mingea de oină (execuţie cu un singur braţ).

Figura 4.13. Aruncare tip azvârlire, de pe un genunchi

- aruncări din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare cu ambele braţe şi cu un braţ;

Figura 4.14. Aruncare tip azvârlire, din aşezat încrucişat ♦ Aruncarea tip împingere are ca scop formarea deprinderii

de - aplicare a forţei executantului, dinapoi spre înainte, de jos în sus, prin presiune asupra obiectului.

- aruncări de pe loc, cu mingea medicinală, din diferite poziţii, cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări cu ambele braţe şi cu un braţ, efectuate din deplasare cu 2 sau 3 paşi de mers/alergare

- împingeri cu un braţ din stând lateral şi cu spatele spre direcţia de eliberare.

Exerciţiile cu mingea medicinală, de tipul aruncării prin împingere pregătesc din punct de vedere biomecanic şi tehnic aruncarea greutăţii.

♦ Aruncarea tip lansare are ca scop formarea deprinderii de aplicare a forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune curbilinie, pe o traiectorie dinapoi-înainte, de jos în sus.

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu faţa pe direcţia de lansare, prin tracţiune de jos, din lateral-înapoi (dreapta şi stânga);

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând lateral spre direcţia de lansare, cu ambele braţe şi cu un braţ;

- aruncări cu mingea medicinală de pe loc, din stând cu spatele spre direcţia de lansare, prin tracţiune pe deasupra umărului;

- aruncări cu piruetă simplă. Exerciţiile de aruncare de tip lansare pregătesc organismul din

punct de vedere biomecanic şi tehnic pentru aruncarea discului (cu un braţ) şi aruncarea ciocanului (cu ambele braţe).

Şcoala aruncării - Jocuri de mişcare Fereşte capul Formaţia: Participanţii sunt dispuşi pe şiruri egale ca număr,

depărtate la 2-3m; distanţa dintre jucători este de o lungime de braţ. Înaintea fiecărui şir, la 5-6m, se află un jucător „căpitan”, care are o minge uşoară.

Desfăşurarea: La semnalul conducătorului de joc, căpitanul azvârle mingea primului jucător din capul şirului, care după ce o azvârle şi el căpitanului, se ghemuieşte pe loc. Jocul continuă în acelaşi mod cu toţi copiii. Încheierea schimbului de aruncări, între căpitan şi ceilalţi copii, este marcată de ridicarea mingii deasupra capului, de către căpitan. Câştigă jocul echipa a cărui căpitan a ridicat primul mingea.

62

Mingile în stea Formaţia: Efectivul este împărţit în două părţi egale, care

formează două cercuri concentrice, aşezate faţă în faţă. Numărul jucătorilor, din fiecare cerc, este par, iar distanţa dintre cercuri este de 3-4m. În fiecare cerc, numerotarea se face din doi în doi, iar dispunerea pe cercuri se face astfel încât fiecare din ei să aibă un jucător cu alt număr.

Desfăşurarea: Doi jucători alăturaţi, din cercul interior, primesc câte o minge medicinală de 1-2kg şi, la un semnal, ei le aruncă coechipierului (copil cu acelaşi număr) din cercul exterior. Aruncarea va fi prin împingere cu ambele mâini de la piept, dar în sensuri opuse. Jucătorii din cercul exterior, după ce primesc mingea, execută aruncarea tip împingere, spre coechipierii din cercul interior. Câştigă echipa la care mingea a parcurs cel mai rapid traseu, ajungând la copiii care au început şi au ridicat-o deasupra capului.

Variante: Aruncările pot fi executate tip azvârlire, cu ambele mâini:

• o echipă execută aruncări azvârlite, cealaltă aruncări împinse, urmând apoi să fie schimbat tipul;

• aruncări cu un braţ, tip azvârlire. Mingile respinse Formaţia: Copiii sunt organizaţi în două echipe, egale ca

efectiv, despărţiţi în două terenuri printr-un fileu sau o „baricadă” de bănci de gimnastică.

Desfăşurarea: La semnal, fiecare echipă, care iniţial are acelaşi număr de mingi, încearcă să expedieze repede, prin azvârlire cu o mână, cât mai multe mingi în terenul advers. La semnalul declanşat, prin surprindere, pentru încetarea jocului, se numără mingile din fiecare teren. Câştigă echipa cu cel mai mic număr de mingi în terenul său.

Variante: • expedierea mingilor prin împingere cu ambele braţe; • expedierea din poziţii joase, precum ghemuit, aşezat.


Sinteza unităţii de învăţare Şcoala atletismului se constituie în principalul pachet de mijloace care se utilizează în instruirea

şcolarilor şi începătorilor în practica atletismului. Însuşirea exerciţiilor din şcoala alergării, săriturii şi aruncării se constituie în obiective principale ale motricităţii copiilor. Alergarea este o deprindere care deşi solicită, în principal, membrele inferioare, pune în acţiune şi membrele superioare dar implicit şi, trunchiul. Deprinderea de alergare, ca şi cea de mers, se consolidează de timpuriu, eficienţa mişcărilor îmbunătăţindu-se o dată cu vârsta.

63

64

Alergarea este o deprindere motrică naturală, elementară cu multiple aplicaţii în activitatea cotidiană. Săriturile sunt deprinderi motrice, formate din acţiuni locomotorii aciclice, în care prin interacţiunea forţelor interne (date de contracţia musculară) şi a forţelor externe (reprezentate de reacţiile sprijinului), corpul este autoproiectat în zbor.

Aruncarea tip azvârlire are ca scop formarea deprinderii de aplicare a forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune liniară, pe o traiectorie dinapoi-înainte, pe deasupra umărului sau a capului. Aruncarea tip azvârlire este deprinderea cea mai naturală de aruncare, în bagajul motric uman. Aruncarea tip împingere are ca scop formarea deprinderii de - aplicare a forţei executantului, dinapoi spre înainte, de jos în sus, prin presiune asupra obiectului. Aruncarea tip lansare are ca scop formarea deprinderii de aplicare a forţelor executantului, asupra obiectului de aruncat, într-o tracţiune curbilinie, pe o traiectorie dinapoi-înainte, de jos în sus. Toate exerciţiile din şcoala atletismului se utilizează sub forma de jocuri de mişcare, mai ales în etapa de iniţiere sportivă.

Concepte şi termeni de reţinut: alergare, săritură, aruncare Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt obiectivele şcolii alergării? 2. Precizaţi principalele mijloace ale şcolii alergării! 3. Care sunt obiectivele şcolii săriturii! 4. Enumeraţi exerciţiile din şcoala săriturii! 5. Care sunt obiectivele şcolii aruncării! 6. Descrieţi execuţia tehnică a pasului săltat! 7. Descrieţi execuţia tehnică a aruncării tip împingere! 8. Descrieţi aruncarea tip lansare! 9. Care sunt obiectele care se eliberează prin lansare! 10. Precizaţi poziţiile din care se efectuează exerciţiile din şcoala aruncării.


ca propoziţia este falsă). 1. Aruncarea tip azvârlire presupune o tracţiune liniară, dinapoi-înainte. ♦ Alegeţi varianta corectă!

65

2. Pasul săltat se efectuează: a) cu desprindere de pe un picior şi aterizare pe acelaşi picior b) cu desprindere de pe un picior şi aterizare pe picior opus c) cu desprindere de pe un picior şi aterizare pe ambele picioare ♦ Completaţi câmpurile libere din următorul enunţ: 3. Alergarea cu pendularea gambelor înapoi se efectuează printr-o succesiune de paşi scurţi, cu

accent pe pasul ……………, în care se realizează …..….. completă a gambei pe coapsă.

Bibliografia


Raţă, G., Atletism. Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Sabău, E., Monea, G., Atletism. Tehnica şi metodica probelor, Editura BREN, Bucureşti, 2007. Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

Unitatea de învăţare 5 ALERGAREA DE SEMIFOND, FOND

Cuprins 5.1. Introducere 5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1. Bazele tehnicii alergărilor 5.3.2. Tehnica de execuţie a alergărilor de rezistenţă 5.3 3.. Metodica predării alergării de rezistenţă 5.3.4. Regulamentul în alergările de fond


5.1. Introducere

Unitatea de învăţare tratează tehnica, metodica şi aspecte

de regulament în probe de alergare pe distanţe cuprinse între 800 şi 10km. Distanţele de alergare de rezistenţă pentru practicanţii din învăţământul preuniversitar sunt cuprinse între 600-800 şi 1-2 km. În alergarea de rezistenţă efortul este continuu şi suficient de solicitant, dar la o intensitate medie spre mică. Factorul limitativ în desfăşurarea alergării de rezistenţă este oboseala, care se instalează diferenţiat, în funcţie de gradul de antrenare al practicanţilor.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea mecanismelor tehnice ale alergării de

rezistenţă; judecarea, pe baza cunoştinţelor acumulate, comporta-

mentului atleţilor în competiţie conform regulamentului de competiţie;

utilizarea principalelor exerciţii de însuşire a tehnicii specifice.

66

67

Competenţele unităţii de învăţare: alcătuirea traseului metodic al predării probei; practicarea probei de alergare de semifond, fond şi

cros; arbitrarea probei de semifond, fond şi cros.

Timpul alocat unităţii: 1 ora


5.3.1. Bazele tehnicii alergărilor

Analiza tehnicii pasului alergător Pregătirea tehnică a atletului se referă la formarea şi

perfecţionarea deprinderii motrice specialităţii respective şi la consolidarea acestei deprinderi în aplicarea condiţionată de cerinţe concrete ale desfăşurării probei de concurs.

Alergarea este un mijloc de locomoţie, care se realizează prin mişcări ciclice, de treceri succesive de pe un picior pe celălalt, în aşa fel încât să realizeze o fază de zbor între fiecare contact cu solul.

Unitatea ciclică a alergării este pasul alergător. În analiza tehnică, pasul alergător poate fi luat în

considerare în doua forme şi anume: - Pasul alergător simplu. - Pasul alergător dublu. - Pasul alergător simplu este reprezentat de succesiunea

tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două contacte

- Pasul alergător dublu este reprezentat de succesiunea tuturor fazelor realizate de membrele inferioare, între două momente identice ale aceluiaşi picior, considerat ciclu complet (doi paşi simpli). Analiza ia în considerare ambele faze realizate de un picior, prin:

- perioada de sprijin; - perioada de pendulare. Parametrii pasului alergător Paşii de alergare au caracteristici prezente la toate tipurile

de paşi, dar prin care totuşi se pot diferenţia, specifica: - lungimea pasului simplu reprezintă distanţa (spaţiul) ce

separă două sprijine succesive, pe direcţia deplasării; -lungimea pasului depinde de lungimea traiectoriei de

zbor;

68

-lungimea pasului creşte datorită măririi vitezei de deplasare: pasul lansat de semifond-fond are 1,30-2,20m; pasul lansat de viteză are 2,30-2,60m; pasul de mers, la un adult cu talie normală, are 0,70-0,80m;

-la aceeaşi valoare a forţei de impulsie, sunt avantajaţi (au pasul mai lung) alergătorii cu segmente mai lungi.

- lărgimea pasului simplu determinată de spaţiul (distanţa) dintre suprafaţa de sprijin a tălpii şi linia de alergare (în plan sagital). Personale care au axa şoldurilor mai mare, vor avea un pas de alergare mai larg;

- unghiul pasului simplu are vârful în punctul de sprijin al tălpii, laturile sale fiind determinate de axa longitudinală a piciorului de sprijin şi orizontala solului În practică pentru a realiza o alergare cât mai eficientă, în faza de amortizare unghiul de contact trebuie să fie cât mai mare, pe când în faza de impulsie acesta urmează să fie cât mai mic;

- tempo-ul pasului de alergare este determinat de numărul paşilor efectuaţi în unitatea de timp; tempo-ul (cadenţa) paşilor de alergare este abordat în funcţie de tipul de alergare şi implicit influenţează valoarea vitezei de deplasare. În alergarea de viteză tempo-ul deplasării este mult mai ridicat, spre deosebire de alergarea de fond sau mare fond.

Oscilaţiile corpului în alergare Aceste mişcări ale corpului apar în urma acţiunilor

segmentelor corpului în diferite planuri şi anume: verticale, laterale, transversale.

- Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi impulsie ale piciorului, în perioada de sprijin şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. Diferenţa de nivel dintre aceste două faze (înălţimea zborului şi momentul verticalei) indică amplitudinea oscilaţiilor care este acceptată până la 8 cm la alergarea de viteză şi până la 12 cm în alergarea de semifond şi fond. Creşterea amplitudinii oscilaţiilor verticale determină o „alergare sărită”, situaţie nefavorabilă deplasării rapide.

- Oscilaţiile laterale se formează în plan frontal şi sunt produse de trecerea greutăţii corpului de pe un picior pe altul; ele se evidenţiază în alergare, în momentul verticalei, când latura care pendulează este mai jos decât cea de sprijin; trohanterul mare şi genunchiul piciorului oscilant sunt mai coborâte decât aceleaşi puncte ale piciorului opus. În practică, aceste oscilaţii se compensează prin înclinarea inversă a axei umerilor (centurii scapulare) Oscilaţiile laterale sunt evidente dacă în timpul alergării picioarele sunt depărtate (pasul este larg), dacă alergătorii au bazin lat sau dacă pasul se scurtează; aceste oscilaţii nefavorabile alergării se pot reduce prin efectuarea contactului cu solul pe axa alergării sau prin rotarea bazinului spre partea piciorului de sprijin.

- Oscilaţiile transversale se formează în plan orizontal şi sunt datorate proiectării înainte-sus a bazinului în faza de impulsie, când partea oscilantă a bazinului trece înaintea celei corespunzătoare piciorului de sprijin; ele au loc în plan transversal şi sunt considerate utile în alergare, în anumite limite,

pentru că favorizează impulsia în pasul de alergare. Oscilaţiile transversale prea mari, cauzate de prelungirea impulsiei şi implicit a avântării piciorului pendulant, duc la scăderea frecvenţei mişcărilor membrelor inferioare în alergare şi în consecinţă, a vitezei. Echilibrarea acestor oscilaţii este efectuată de axa umerilor care acţionează în sens opus (braţ şi picior opus).

În timpul fiecărei perioade, mişcarea piciorului se analizează în trei momente considerate a fi cele mai importante, astfel:

Perioada de sprijin (Figura 5.1.) este analizată prin trei faze sau momente. Analiza începe din momentul în care piciorul atinge solul, moment în care proiecţia centrului general de greutate este în punctul cel mai depărtat, spre înapoi, faţă de punctul de contact.

- Faza de amortizare sau aterizare începe o dată cu luarea contactului cu solul pe pingea.

Segmentul inferior cedează, îndoindu-se în momentul impactului, realizându-se amortizarea cu reducerea corespunzătoare a vitezei orizontale. Această amortizare trebuie să se realizeze mai puţin de articulaţia gleznei şi în principal de articulaţia genunchiului şi a bazinului, care nu trebuie să fie blocate.

A B C

Figura 5.1. Forţele active în perioada de sprijin şi perioada de pendulare

În acest moment, forţa de reacţie a reazemului R,

îndreptată în sus şi înapoi, are o acţiune negativă asupra vitezei de alergare. Aşadar, amortizarea constituie o fază care frânează continuitatea alergării şi care trebuie depăşită prin măsuri de execuţie tehnică. Aceasta presupune contactul cu solul cât mai aproape de proiecţia pe sol a centrului de greutate, pentru a reduce cât mai mult posibil acţiunea negativă a forţei de reacţie tangenţială.

- Momentul verticalei corespunde trecerii centrului de greutate prin verticala ridicată din punctul de sprijin. În această

69

70

fază, cele două forţe F şi R acţionează pe aceeaşi linie verticală, dar în sensuri contrare şi este momentul în care au valoarea cea mai mare. Tot în momentul verticalei viteza orizontală a centrului de greutate, raportată la secvenţa fiecărui pas este cea mai mică.

- Faza de impulsie începe când centrul de greutate depăşeşte verticala şi se raportează la momentul în care piciorul se pregăteşte să părăsească solul; această fază este pozitivă prin aplicarea forţei asupra solului şi efectul acesteia determinat de rezultanta reacţiei normale şi a reacţiei tangenţiale, care este forţa de reacţie. Efectul de acceleraţie creşte treptat odată cu înaintarea corpului. Faza de impulsie este faza activă a alergării, pe care o putem influenţa prin reducerea unghiul de impulsie sau/şi mărirea forţei de impulsie (forţa membrelor inferioare).

Perioada de pendulare (Figura 5.1.) începe din

momentul în care piciorul părăseşte solul, după finalizarea impulsiei. Ca şi în cazul perioadei de sprijin se observă trei faze sau momente de referinţă în analiza tehnică.

- Faza de pendulare posterioară începe prin ducerea coapsei piciorului pendulant (care tocmai a terminat impulsia), cât mai rapid şi economic spre înainte. Pentru a realiza această acţiune, se îndoaie genunchiul piciorului pendulat, prin flexia gambei pe coapsă. În pendularea posterioară unghiul dintre gambă şi coapsă se închide, iar genunchiul pendulează spre piciorul de sprijin.

- Momentul verticalei se formează când piciorul pendulant încrucişează piciorul de sprijin, flexia gambei pe coapsă fiind maximă. Pentru ca faza următoare să fie eficientă, în momentul verticalei genunchiul piciorului pendulant trebuie să depăşească genunchiul piciorului de sprijin. Astfel, în faza următoare, avântarea genunchiului spre înainte, poate ajunge în punctul maxim în acelaşi timp cu finalizarea impulsiei executată de piciorul de sprijin.

- Faza de pendulare anterioară începe din momentul în care centrul general de greutate, şi o dată cu el genunchiul piciorului pendulant, depăşesc în plan anterior genunchiul piciorului de sprijin şi se încheie o dată cu atingerea punctului maxim al avântării genunchiului spre înainte. Unghiul dintre coapsă şi gambă începe să crească, în timp ce coapsa se ridică energic spre înainte, acumulând o inerţie care se adaugă forţei de impulsie a piciorului de sprijin.

La viteze mari, când piciorul pendulant finalizează avântarea, şi începe faza de zbor, coapsa ajunge aproape de orizontală.

► Faza de zbor în alergare se desfăşoară între două perioade de sprijin, respectiv între sprijinul pe un picior şi sprijinul pe celălalt picior, când corpul alergătorului nu realizează vreun contact cu solul. Zborul începe în momentul în care piciorul de impulsie părăseşte solul şi membrele inferioare se află în direcţii opuse. Este un moment important al alergării, care cere o foarte bună coordonare a mişcărilor braţelor şi picioarelor.

71

Piciorul care a terminat avântarea se deplasează spre înapoi faţă de bazin, prin întinderea genunchiului într-o mişcare foarte activă de „călcare agăţată” din înainte - înapoi, spre următoarea fază de amortizare.

Pentru a avea acţiune cât mai eficientă a membrelor inferioare, acestea trebuie să acţioneze simultan folosind la maximum, mişcările compensatorii ale segmentelor unui corp aflat în zbor (când unul urcă, celălalt coboară, când unul este dus înainte, celălalt trece înapoi). La aceasta se adaugă şi mişcarea voluntară şi activă a membrelor superioare, pentru a întregi eficacitatea mişcării.

5.3.2. Tehnica de execuţie a alergărilor de rezistenţă În aceste alergări este necesară o dozare cât mai raţională a

efortului, pentru a se reuşi parcurgerea unor distanţe medii, mari şi foarte mari cu o viteză de regim apreciabilă; pentru aceasta este necesar ca mişcările alergătorului să fie cât mai economice, dar eficiente în acelaşi timp.

Tehnica de alergare urmăreşte stăpânirea unui pas cât mai suplu, relaxat, tinzându-se spre o impulsie neforţată şi eliminarea mişcărilor inutile ale capului, trunchiului şi braţelor. Un rol decisiv în alergările care solicită efortul de rezistenţă, îl are respiraţia, respectiv ritmul respirator.

La probele clasice din această grupă de alergări participarea este masculină şi feminină în următoarele curse: 800m şi 1500m (semifond); 5000m şi 10000m (fond); 42,195km (mare fond-maraton).

Tehnica alergării de semifond-fond Fazele sau structura alergărilor de semifond, fond sau mare

fond se ordonează tehnic în: - startul şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - finişul şi sosirea. - Startul şi lansarea de la start În aceste probe regulamentul de concurs obligă

participanţii la abordarea startului „de sus”; în această fază se urmăreşte obţinerea unei viteze suficiente pentru a ocupa un loc în pluton. La alergarea pe distanţele anterior enunţate, comenzile starterului sunt: „Pe locuri!” ... „pocnetul pistolului!”

La comanda „Pe locuri!”, alergătorul aşează piciorul mai puternic lângă linia de start (cât mai aproape de aceasta), trecând şi cea mai mare parte din greutatea corpului pe acest picior; celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea.

Trunchiul este aplecat înainte; braţul opus piciorului dinainte se află în faţa trunchiului, îndoit din cot, în aşa fel încât palma cu degetele semiflexate să se afle deasupra genunchiului, în dreptul coapsei; privirea este îndreptată la 2-3m, spre viitoarea direcţie de alergare. În această poziţie, alergătorul aşteaptă pocnetul pistolului; plecarea este realizată de pendularea activă şi energică a piciorului dinapoi şi impulsia puternică a piciorului

dinainte. Acţiunea picioarelor este secondată de cea a braţelor care, pendulează energic, susţinând lansarea prin alergare accelerată spre o poziţie cât mai avantajoasă încă de la debutul cursei; cu cât parcursul cursei este mai lung cu atât spaţiul de lansare este mai scurt (la 800m lansarea acoperă 100-120m; la fond aceasta durează 30-50m).

- Alergarea pe parcurs În această fază a alergării, deplasarea se realizează prin

„pasul lansat în tempo moderat”, caracterizat prin uniformitate şi constanţă; alergătorul trebuie să economisească energia, ceea ce impune amplitudine mică şi uniformă a mişcărilor, prin pas scurtat, cu impulsie şi pendulare mai puţin energice.

Lungimea pasului este de 1,35-2,15m în funcţie de particularităţile alergătorului. Contactul cu solul nu trebuie să fie dur, aspect ce se poate realiză prin micşorarea forţei tangenţiale, respectiv prin aşezarea piciorului în faza de amortizare, cât mai aproape de proiecţia verticală a centrului general de greutate a corpului. Aşezarea piciorului pe sol trebuie să permită o bună amortizare; în acest scop, la alergarea pe 800m, cei mai mulţi alergători iau contactul cu pista pe pingea; în proba de 1500m, unii alergători aşează piciorul pe pingea, alţii pe marginea externă a labei piciorului, urmând derularea întregii tălpii; în probele de fond şi mare fond, contactul se ia pe călcâi, urmând apoi derularea pe talpă.

În acest tip de alergare piciorul de impulsie nu se întinde complet sau se extinde complet dar nu energic; coapsa piciorului pendulant se ridică sub orizontală, la 75º, fiind avântată înainte, gamba deplasându-se sub propria greutate.

În alergările de rezistenţă (Figura 5.2.), trunchiul este păstrat la verticală (uşor înclinat uneori la alergarea pe 800m), umerii sunt relaxaţi, iar braţele îndoite la 90º şi uşor depărtate de corp, pendulează înainte şi înapoi degajate şi cu amplitudine redusă, ajutând deplasarea. Poziţia trunchiului, a braţelor şi a capului, care trebuie să se afle în prelungirea trunchiului favorizează respiraţia; este de subliniat rolul respiraţiei care trebuie să fie ritmică şi profundă, accentuându-se expiraţia, care va angrena automat şi inspiraţia.

Figura 5.2. Alergare de rezistenţă

72

73

- Finişul şi sosirea În această fază viteza de deplasare creşte, apropiindu-se de

alergarea de viteză. Finişul se declanşează în funcţie de capacitatea de viteză a alergătorilor; cei cu performanţe mai modeste la 100m şi 200m încep finişul cu 250-300m înainte de sosire, iar cei care sunt şi buni sprinteri îşi valorifică viteza pe finalul cursei, la ieşirea din ultima turnantă. Sosirea se efectuează, cu aceeaşi abordare tehnică de la alergarea de viteză, respectiv „atacarea” firului de sosire, pe ultimii paşi, accentuând aplecarea trunchiului spre planul vertical al liniei de sosire.

5.3.3. Metodica predării alergării de rezistenţă

Predarea tehnicii probelor de alergări care implică

rezistenţa de alergare respectă următoarea succesiune metodică a elementelor de însuşit:

- pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în tempo moderat), secondată de formarea ritmului respirator;

- startul de sus cu lansarea după start; - alergarea în pluton (tactică elementară); - percepţia spaţio-temporală. Pasul lansat în tempo moderat uniform (alergarea în

tempo moderat) - sistem de acţionare: Exerciţii fundamentale: - mers obişnuit şi mers cu pasul întins din ce în ce mai

rapid, urmat de trecere în alergare uşoară, alternări de mers obişnuit şi mers cu pasul întins, alergare uşoară şi odihnă activă. În timpul mersului cu pasul întins frecvenţa creşte, alternându-se tempo-urile reduse cu cele maxime, după care se trece în alergare. Exerciţiul se poate executa în cerc sau în linie dreaptă câte unul sau câte doi. Atenţia va fi îndreptată asupra atitudinii drepte a trunchiului, asupra poziţiei braţelor (îndoite din coate la unghi drept) şi contactului elastic cu solul. Lungimea alergării depăşeşte cu mult pe aceea a mersului cu pasul întins, care trebuie să dureze atâta timp până când cadenţa devine insuportabilă şi trecerea în alergare apare ca o uşurare;

- alergare în tempo moderat pe distanţa de 100-150 m. Se efectuează pe grupe de 6-10 elevi, aşezaţi în coloană prin flanc câte unul, pentru a putea fi observaţi cu mai multă uşurinţă. Pasul trebuie să fie relaxat, pendularea gambei înapoi să se execute nestingherit, iar contactul cu solul să se facă pe pingea sau deodată pe toată talpa, fiind urmat de o derulare completă a labei piciorului;

- aceleaşi exerciţii ca mai sus, însă parcursul se prelungeşte la 150-300 m. Forma de executare este aceeaşi, adică grupe mici, organizate prin flanc câte unul; se poate alege şi alergarea individuală.

Exerciţii suplimentare: - alergare pe linia marcată a culoarului cu atenţia

îndreptată asupra punerii tălpilor paralel cu axa alergării: în cazul alergării cu pantofi cu cuie şi pe o pistă de zgură, se vor putea face aprecieri asupra lungimii paşilor, importanţei împingerii şi a modului în care se efectuează contact cu solul;

74

- alergări cu aterizări diferite: pe călcâi, pe toată talpa, pe pingea;

- alergări cu avântarea exagerată a gambelor înainte şi înapoi, apoi a coapselor (figura nr.3);

- alergări pe distanţe de 80, 100, 150m, cu executarea unui număr minim de paşi (se va executa alergarea sărită); acelaşi exerciţiu cu efectuarea unui număr maxim de paşi;

- alergare cu fixarea unei linii orizontale (linie de sosire) care în cazul unei alergări corecte va rămâne nemişcată în câmpul vizual;

- alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe pistă), trasate la anumite distanţe.

Ritmul respirator - sistem de acţionare: - exersarea pe loc, din mers a ritmurilor de respiraţie prin

numărare în gând: 3 paşi inspiraţie, 3 expiraţie; 4 paşi inspiraţie, 4 expiraţie, treptat expiraţia va fi mai lungă; 3 paşi inspiraţie, 5 paşi expiraţie şi 4 inspiraţie cu 6 expiraţie şi alte variante, convenabile;

- aceleaşi exerciţii de respiraţie din alergare uşoară, din alergare în temp moderat şi în tempo de cursă.

Startul de sus şi lansarea după start - sistem de

acţionare: - stând depărtat plecări prin dezechilibrare; - acelaşi exerciţiu având un picior sprijinit înainte; - aşezarea în poziţie a startului de sus şi plecare liberă; - starturi la comandă pe grupe mici (3-5 alergători) în linie

dreaptă, apoi în turnantă. Alergarea în pluton: sistem de acţionare: - alergare câte doi, apoi câte trei sau patru elevi „pas în

pas”. Elevii sunt aşezaţi prin flanc câte unul, la început, între ei respectându-se un interval mai mare (2-3m), care va fi treptat micşorat în cursul aceleiaşi alergări, până când se va ajunge la un interval atât de apropiat încât „călcăturile” să se efectueze „pas în pas”;

- alergare pe linia dreaptă, în pluton strâns, 6-10 alergători; - acelaşi exerciţiu, pe distanţa de 150-200m, în turnantă (5-

6 alergători) încercând să alerge cât mai aproape de bordura inferioară a pistei, interzicându-se „tăierea” drumului sau părăsirea poziţiei ocupate în pluton în momentul intrării în turnantă;

- alergare în grup pe linie dreaptă cu încercări de evadare din pluton. Ordinea de evadare din pluton este prestabilită şi anunţată de profesor;

- alergare în pluton: un alergător rămâne în urmă la 10-12m, apoi încearcă să reintre în pluton, accelerând treptat alergarea pentru a reintra în grup;

- alergare în pluton: după 300-400m se execută finişul, prin fiecare alergător este liber să aprecieze momentul de începere pentru câştigarea alergării.

75

Percepţia spaţio-temporală: sistem de acţionare. „Simţul tempoului” se dobândeşte printr-o practică

îndelungată, dificultăţile fiind cauzate de apariţia, în măsuri variate, a oboselii care alterează (uneori în mod considerabil) aprecierea duratei timpului sau a vitezei de alergare. Se pune problema iniţierii începătorilor, dezvoltându-li-se capacitatea de a parcurge o distanţă dată, într-un timp prestabilit şi de a aprecia la rândul lor, timpul întrebuinţat după parcurgerea unei distanţe anumite:

Tabel 5.1. Distanţe şi tempo-uri de alergare

Tempo/100m Tempo/200m Tempo/300m 18.00 s 36.00 s 54.00 s 17.00 s 34.00 s 51.00 s

Tempo/200m Tempo/300m Tempo/400m Tempo/500m 37.00 sec 60.00 sec 74.00 sec 1:50.00 sec

- alergare în coloană cu viteză uniformă, pe distanţe

diferite şi în timpi prestabiliţi: tempoul în toate aceste alergări este controlat cu ajutorul cronometrului, urmând ca tempoul să fie menţinut pe parcursul exersării (Tabel 5.1.);

- alergare individuală în tempo uniform, pe o distanţă anumită; timpul este fixat în prealabil şi anunţat celui care va alerga şi care se va strădui să-l respecte. Tempoul poate fi controlat şi cel care aleargă avertizat: „prea încet”, „mai repede” etc.;

- alergare individuală în tempo uniform pe o distanţă dată (ca mai sus); la sfârşitul distanţei alergătorului va trebui să spună timpul întrebuinţat pentru parcurgerea distanţei.

5.3.4. Prevederile Regulamentului de concurs Alergările de fond şi semifond se desfăşoară pe pista

stadionului. Plecarea în toate probele din această grupă se efectuează

cu start din picioare, cu respectarea comenzii: „Pe locuri!”, urmată de pocnetul pistolului starterului. Pocnetul pistolului este lansat după ce starterul s-a asigurat de faptul că toţi concurenţi sunt nemişcaţi şi în poziţie corectă de plecare. La start concurenţii sunt obligaţi să-şi ocupe neîntârziat locurile înapoia liniei de start; o singură plecare greşită (înaintea pocnetului pistolului) este tolerată fără descalificarea unuia sau mai multor alergători, care au greşit, dar repetarea greşelii de către orice atlet, va atrage descalificarea acestuia.

În proba de 800m plecarea se face pe culoare, iar alergarea se păstrează astfel, doar pe parcursul primei turnante, respectiv până la linia de părăsire a culoarelor (linia lată de 5cm, ce traversează pista), după care se trece în alergare în pluton, la „coarda din stânga” (lângă bordură pe culoarul 1 şi 2) .

La proba de 1500m plecarea se efectuează în linie dreaptă, pe când la probele de 5000m şi 10000m, locul de start este marcat de o linie curbă, astfel încât fiecare concurent pleacă la aceeaşi distanţă de sosire. La aceste alergări plutonul se formează la începutul cursei, prin lansarea de la start.

Orice alergător care îmbrânceşte un alt concurent, îi taie calea sau îl obstrucţionează, în aşa fel încât îi incomodează înaintarea, este pasibil de descalificare din probă. În alergările de semifond şi fond, depăşirea unui concurent se face de obicei prin dreapta adversarului; când se întâmplă prin stânga adversarului, trebuie să existe spaţiu suficient pentru a nu îmbrânci sau jena alergătorul aflat în faţă, fapt ce ar atrage descalificarea.

Când intenţia de depăşire este regulamentară (prin dreapta), iar concurentul aflat în faţă se opune alergând în lateral (tăind calea) sau întrebuinţând alte mijloace care să-l jeneze pe adversar în deplasare, va fi de asemenea descalificat. În proba de 800 m, în scopul evitării busculadelor de la plecare, prima turnantă este parcursă pe culoare. Ieşirea din turnantă este marcată de o linie transversală după depăşirea căreia concurenţii vor putea ocupa orice loc pe pista de alergări.


Sinteza unităţii de învăţare 5 Alergarea de semifond, fond este structurată tehnic în: startul şi lansarea de la start, alergarea pe

parcurs, finişul şi sosirea. Metodic priorităţile sunt: însuşirea pasului lansat de în tempo moderat uniform, secondată de formarea ritmului respirator, startul de sus cu lansarea după start, alergarea în pluton (tactică elementară) şi percepţia spaţio-temporală.

Concepte şi termeni de reţinut: rezistenţă, metodică, regulament Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt oscilaţiile corpului ? 2. Care sunt fazele alergării de semifond ? 3. Care este specificul alergării pe parcurs în probele de fond ? 4. Care sunt principalele prevederi regulamentare în alergarea de rezistenţă? 5. Care sunt exerciţiile de însuşire a alergării în pluton ?

76

77


ca propoziţia este falsă). 1.Oscilaţiile verticale se formează în plan sagital şi sunt datorate momentelor de amortizare şi

impulsie ale piciorului, în perioada de sprijin, şi sunt mici la viteze mari şi mai mari la viteze mici. ♦ Alegeţi varianta corectă! 2. În proba de alergare 800m, se păstrează alergarea pe culoare? a) prima turnantă b) ambele turnante c) nicio turnantă

♦ Completaţi câmpurile libere din următorul enunţ: 3. La comanda ………… alergătorul aşează piciorul …………. , trecând şi cea mai mare parte

din greutatea corpului pe acest picior; celălalt picior se află în urmă, cu 1-1,5 lungimi de talpă sprijinit pe pingea.

Bibliografie


Regulamentul concursurilor de atletism, FRA, Bucureşti, 2002. Raţă, G., Atletism. Tehnică, Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.

Unitatea de învăţare 6

ALERGAREA DE VITEZĂ Cuprins: 6.1. Introducere 6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 6.3. Conţinutul unităţii de învăţare 6.3.1. Tehnica alergării de viteză 6.3.2. Metodica predării alergării de viteză 6.3.3. Prevederile regulamentului de concurs 6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

6.1. Introducere

Alergarea de viteză este o deprindere motrică, care trebuie

consolidată şi perfecţionată, deoarece, desfăşurarea ei este mai elaborată decât alergarea de semifond. Solicitarea este maximă, ca intensitate, dar repetările se efectuează pe cele mai scurte distanţe: 10m, 20 m, 30m, 40m, 50m. Graficul de desfăşurare a unei curse de viteză, indică o creştere continuă a vitezei de deplasare, urmată de menţinerea vitezei. În predarea alergării de viteze, se impune stăpânirea foarte bine a mijloacelor din şcoala alergării


Obiectivele unităţii de învăţare: descrierea mecanismelor tehnice ale alergării de viteză; selectarea exerciţiilor pentru iniţierea şi consolidarea

alergării de viteză; cunoaşterea prevederilor regulamentare în probelor alergare

de viteză. Competenţele unităţii de învăţare: practicarea probei de alergare de viteză; elaborarea traseului metodic al predării probei de alergare

de viteză; arbitrarea probei de alergare de viteză.

78

Timpul alocat unităţii: 1oră


6.3.1. Tehnica alergării de viteză Proba se desfăşoară în succesiune cronologică şi tehnică în

următoarele faze: - startul de jos şi lansarea de la start; - alergarea pe parcurs; - sosirea. - Startul reprezintă începutul alergării şi este foarte important în

probele de viteză. În probele de viteză startul se execută obligatoriu de jos, conform celor trei comenzi ale starterului: „Pe locuri!”.... „Gata!” .... pocnetul pistolului!

Pentru efectuarea startului de jos, se folosesc blocurile de start, în care atletul fixează tălpile picioarelor distanţate, în aşa fel încât să asigure alergătorului poziţia cea mai comodă în momentul pocnetului. În „varianta clasică”, primul bloc de start se aşează la o distanţă de aproximativ o lungime de gambă faţă de linia de plecare.

Cel de-al doilea bloc de start se aşază înapoia primului, la o distanţă de aproximativ o lungime de gambă sau ceva mai puţin.

Figura 6.1. Poziţia corespunzătoare comenzii „Pe locuri!” În poziţia corespunzătoare comenzii „Pe locuri!” (Figura 6.1.),

tălpile picioarelor sunt în contact cu blocurile de start, piciorul mei puternic fiind aşezat în blocul dinapoi.

Genunchiul piciorului dinapoi atinge solul, undeva lângă piciorul dinainte; trunchiul este aplecat înainte şi se sprijină pe braţe; braţele sunt paralele, cu mâinile aşezate la linie, dar fără să o atingă; proiecţia umerilor pe sol variază în funcţie de individ, fiind înaintea liniei, pe linie, sau înapoia ei.

Poziţia corespunzătoare comenzii „Gata!” (Figura 6.2.) este premergătoare pocnetului de pistol; atletul încearcă să fixeze corpul

79

într-o poziţie care să-i permită realizarea unei mobilizări şi echilibrări cât mai bune a întregului corp. Aceasta se realizează prin modul de repartizare egală, a greutăţii corpului, în puncte de sprijin.

Pentru aceasta, bazinul se ridică, genunchiul piciorului dinapoi părăseşte solul şi se întinde uşor, până când planul orizontal al bazinului depăşeşte destul de mult planul orizontal al umerilor. Axa umerilor se deplasează uşor înainte, astfel încât proiecţia pe sol să cadă în faţa liniei de plecare, asigurând un echilibru relativ stabil, foarte important în momentul plecării. Tot în această poziţie, se realizează unghiurile optime între coapse şi gambe: aproximativ 90º pentru piciorul dinainte şi între 120-140º pentru piciorul dinapoi. Între coapsa piciorului dinainte şi trunchi, unghiul este de 60º.

Figura 6.2. Poziţia corespunzătoare comenzii „Gata!”

- Lansarea de la start se realizează după pocnetul pistolului şi

urmăreşte ca din prima mişcare să se asigure impulsia în blocurile de start. Lansarea se efectuează cu paşii de alergare accelerată, în care primii 2-3 sunt lipsiţi de amortizare. Paşii de alergare se lungesc în mod progresiv, iar după 8-10, urmele lor, la început depărtate, se apropie de axa alergării. Viteza de deplasare creşte treptat, atingând valori aproape maxime, după 25-30m, până la 50-60m înregistrându-se creşteri mici, după care se urmăreşte menţinerea alergării lansate şi implicit, a vitezei obţinute.

- Alergarea pe parcurs urmăreşte câştigarea vitezei maxime, ceea ce aduce atletului beneficii importante din punct de vedere mecanic al randamentului de forţa, prin reducerea timpului de contact cu solul, a timpului de zbor şi implicit a îmbunătăţirii eficienţei în deplasare.

Specific acestei alergări este pasul lansat de viteză. Important este ca viteza de alergare să fie cât mai constantă, prin păstrarea lungimii paşilor. La alergările de viteză, contactul piciorului de sprijin cu solul se face pe pingea şi foarte aproape de proiecţia verticală a centrului de greutate, în scopul reducerii reacţiunii care apare în momentul amortizării.

Pasul lansat de viteză are o lungime cuprinsă între 2,30m şi 2,60m. În fiecare pas se urmăreşte transferul bazinului cât mai rapid peste punctul vertical de sprijin, fapt uşurat de piciorul pendulant, care în faza de pendulare anterioară, antrenează şi bazinul, proiectându-l spre înainte, determinând astfel o poziţie uşor arcuită a corpului din articulaţia coxo-femurală. Acest lucru obligă şi trunchiul la o poziţie verticală, favorabilă succesiunii contracţiei şi relaxării musculare.

80

81

Extensia rapidă în articulaţia gleznei favorizează viteza de alergare, lucru care se observă foarte bine la marii sprinteri; scăderea lungimii pasului, micşorează forţa de impulsie, şi viteza piciorului pendulant.

Braţele se mişcă amplu, din articulaţia umerilor, cu un unghi de 90º când sunt pendulate înainte şi circa 140º când sunt pendulate înapoi. Menţinerea vitezei, se identifică cu scăderea gradată a vitezei, cauzată de oboseala indusă de efortul fizic.

- Sosirea sau finişul (Figura 6.3.) constituie încheierea alergării, atunci când sprinterul atinge cu pieptul (nu cu capul, gâtul, mâinile sau picioarele) firul sau planul vertical dus prin marginea interioară a liniei de sosire.

Figura 6.3. Trecerea liniei de sosire Tehnica sosirii se realizează prin aplecarea energică a

trunchiului înainte, pe ultimul pas, cel mult pe ultimii doi paşi de alergare, fapt care nu stânjeneşte viteza de alergare. Reducerea vitezei de deplasare se realizează prin scurtarea pasului alergător, respectiv aşezarea pe sol a întregii tălpii a piciorului, coborârea centrului de greutate a corpului şi prin ducerea trunchiului uşor înapoi. Multe curse sunt pierdute din cauza lipsei de abordare tehnică a finişului.

Particularităţile alergării în turnantă În probele de 200m şi 400m, cheltuiala de energie este mai

mare pentru a învinge forţa centrifugă. Pentru a contracara această forţă, care poate ajunge până la 20 kg, la alergările pe 200m (la o turnantă semicirculară, cu rază de 36,50m), alergătorul se înclină spre interior cu 2-3m înaintea intrării în turnantă; în acelaşi timp se intensifică acţiunea energică a braţului şi piciorului drept (Figura 6.4).

Cu 2-3m înainte de intrarea în linie dreaptă începe îndreptarea trunchiului. Având în vedere faptul că două probe de viteză au parcursuri în turnantă (o turnantă la proba de 200m şi două turnante la 400m), aşezarea blocurile de plecare se adaptează, în scopul obţinerii unei lansării din start, pe o traiectorie tangentă la linia curbă interioară a propriului culoar de alergare.

În aceste condiţii, blocurile de start se aşează spre marginea laterală dreapta a culoarului, respectându-se avansul de turnantă al culoarelor începând de la cel de-al doilea.

Figura 6.4. Startul în turnantă

6.3.2. Metodica predării alergării de viteză

În procesul predării tehnicii alergării de viteză, ca deprindere

specifică atletismului, se urmăreşte corectitudinea şi eficienţa mişcărilor, concomitent cu dezvoltarea calităţilor motrice necesare susţinerii alergării. Important este ca predarea tehnicii alergării de viteză să fie precedată de etapa însuşirii exerciţiilor din şcoala alergării.

În predarea tehnicii alergării de viteză se va respecta următoarea succesiune a instruirii:

- pasul alergător accelerat (alergarea accelerată); - pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză); - startul şi lansarea de la start; - sosirea. Pasul alergător de accelerare (alergarea accelerată) Elementele asupra cărora se va atrage atenţia elevilor, în cursul

demonstrării şi explicării pasului alergător de accelerare, se referă la caracteristicile creşterii treptate a vitezei. Această creştere trebuie realizată la început prin lungirea treptată a paşilor, iar apoi, când aceasta a ajuns la valoarea ei normală (strâns legată de viteza atinsă în acel moment), prin mărirea – de asemenea treptată – a frecvenţei. Exerciţiile folosite pentru învăţarea tehnicii pasului alergător de accelerare se bazează exclusiv pe alergări în care viteza de deplasare reprezintă variaţii, uneori mai line, alteori mai bruşte.

Sisteme de acţionare Exerciţii fundamentale - alergare cu creşterea treptată a vitezei; distanţa (30m) va fi

segmentată în trei porţiuni de câte 10m. Pe primii 10m se va aborda o viteză redusă, de angrenare, în preajma a 25% din posibilităţi; pe următorii 10m se măreşte viteza la 50% din posibilităţi; în finalul ultimilor 10m viteza de alergare este în jur de 75% din posibilităţi.

viteza 25% viteza 50% viteza 75%

10 m 10 m 10 m

82

- alergare cu creşteri treptate, mai mari de viteză, pe aceleaşi distanţă, după următoarea schemă;

viteza 50% viteza 75% viteza 100%

10 m 10 m 10 m - alergare cu creşterea treptată a vitezei, după aceeaşi schemă

pedistanţa de 60m (segmente de 20m); - alergare accelerată, fără marcaje, cu atingerea vitezei maxime

după 30-40-50-60m ; - alergare accelerată în linie dreaptă la început pe 20-30m, apoi

pe 40-60m. Viteza nu depăşeşte la început 80-90% din posibilităţile maxime. Ulterior se poate ajunge la 95-100%. Se execută individual dar şi în perechi sau cu 4-6 elevi aşezaţi în linie. Creşterea vitezei se face lent şi treptat;

- alergare accelerată în turnantă. Distanţele de lucru 40-60m, individual, apoi pe perechi. Se indică aplecarea trunchiului spre interiorul turnantei şi acţiunea amplă a braţului exterior;

- alergare accelerată în turnantă, vizând intrarea şi ieşirea din turnantă.

- alergare în teren variat. Distanţa de alergare 100-150m. Se măreşte şi se micşorează viteza în tempo uri şi pe distanţe prestabilite, astfel se execută 5-6 schimbări de viteză ajungându-se şi la 90-95% din posibilităţile maxime ale executanţilor;

- starturi din picioare, în linie dreaptă pornindu-se de la început cu viteză maximă. Distanţa repetărilor este de 20-30m; oprirea din alergare (decelerarea) se efectuează pe o distanţă mai mare, lucrându-se individual, dar şi pe grupe de 4-5 executanţi aşezaţi în linie;

- acelaşi exerciţiu efectuat pe culoare, în turnantă. Exerciţii suplimentare: - trecere în alergare accelerată din alergare cu joc de glezne;

frecvenţa în jocul de glezne creşte treptat, până la maximum, apoi se trece în alergare accelerată cu pasul din ce în ce mai lung;

- accelerări bruşte efectuate din poziţii înalte, de pe loc, prin dezechilibrarea bruscă înainte; pentru a creşte căderea înainte, alergătorul este obligat să execute o alergare cu paşi scurtaţi şi rapizi, apoi din ce în ce mai lungi;

- alergare cu genunchii sus şi trecere în alergare accelerată, în acelaşi mod ca la jocul de glezne;

Pasul alergător lansat de viteză (alergarea lansată de viteză) Însuşirea unei tehnici corecte în alergarea de viteză se

realizează relativ uşor dacă elevii au pregătire fizică suficientă, obţinută pe baza jocurilor de alergare şi a alergărilor sub formă de joc, care sunt grupate în şcoala alergării.

Exerciţii fundamentale: - alergare cu accelerare, în linie dreaptă şi cu atingerea vitezei

maxime la sfârşitul accelerării; - alergare accelerată, în linie dreaptă pe 20-30m, atingerea

vitezei maxime urmată de o alergare liberă fără efort. Se execută individual apoi pe grupe mici în linie;

- exerciţiul de mai sus este repetat în continuare, fără pauze, accelerare, alergare liberă, accelerare, etc.

- alergare cu accelerare pe 20-30m, în linie dreaptă cu atingerea vitezei indicate (după exersări repetate, viteză maximă) şi menţinerea

83

84

ei pe o distanţă de 10-20m, urmată de încetinirea vitezei şi de oprirea alergării. Exerciţiul mai poartă denumirea de alergare cu start lansat şi treptat se va executa între repere (linii) bine precizate. Distanţa de menţinere a vitezei atinse în accelerare poate creşte la 30, 40, 50m. Se poate introduce şi controlul vitezei de deplasare cu ajutorul cronometrului;

- exceptând primul exerciţiu celelalte se vor executa şi pe turnantă, în vederea însuşirii particularităţilor tehnicii alergării pe turnantă.

Exerciţii suplimentare: - alergări pe linia culoarului şi examinarea urmelor; - alergare cu genunchii sus la diferite înălţimi; - alergare cu fixarea unei poziţii orizontale; - alergare cu trunchiul, capul, braţele în atitudini evident

greşite, în vederea aprecierii poziţiei corecte prin exagerarea acestor atitudini;

- stând, executarea mişcării corecte a braţelor în ritmuri diferite; - alergare la vale şi la deal, pe pante foarte puţin înclinate; - alergare cu atingerea unor semne marcate (linii transversale pe

pistă), trasate la anumite distanţe. Se efectuează în scopul determinării celei mai potrivite lungimi a pasului. Deplasarea se efectuează cu viteză maximă şi dacă este nevoie cronometrează alergarea.

Greşeli frecvente: - alergare pe toată talpa; - ridicarea insuficientă a coapsei; - ridicarea exagerată a coapsei; - pendularea braţelor în plan frontal; - ridicarea şi păstrarea umerilor crispaţi. Startul de jos Ca punct de plecare în explicaţiile privitoare la startul de jos se

va face apel la cunoştinţele pe care elevii le au deja despre startul din picioare, menţionându-se avantajele plecării de jos pentru creşterea rapidă a vitezei care este esenţială în sprint.

Exerciţii introductive: - plecări rapide, libere şi la comandă, din poziţii iniţiale diferite,

precum: stând şi stând depărtat prin dezechilibrare înainte, ghemuit, fandat, aşezat, culcat facial şi dorsal, cu spatele la direcţia de alergare etc.

Exerciţii fundamentale: - aşezare liberă în poziţia „pe locuri” (fără blocuri de plecare),

trecere în poziţia „gata”, cu revenire şi reluare a comenzilor, efectuând în acelaşi timp corectările necesare; acelaşi exerciţiu cu blocuri de start (Figura 6.5; Figura 6.6);

- starturi de jos la comandă, în linie dreaptă pe distanţe de 5-10m, apoi cu lansare pe 20-30m şi atenţia îndreptată asupra lansării de la start;

- starturi de jos, la comandă pe turnantă, distanţa de lansare 20-30m;

- starturi de jos cu viteză maximă cu alergare liberă la sfârşitul distanţei, ulterior cu menţinerea vitezei pe 10-20m;

Figura 6.5. Starturi libere – poziţia „Pe locuri!”

Figura 6.6. Starturi libere – poziţia „Gata!”

Exerciţii suplimentare: - starturi de jos pe sub o ştachetă sau un reper orizontal dispus

la înălţimea de 1,5m la distanţă de 6-8m, faţă de linia de plecare; - starturi de jos cu alergare pe semne trasate pe pistă, în scopul

reglării sau lungirii paşilor de lansare; - starturi de jos la comandă, cu pauze diferite între comanda

„gata” şi comanda de plecare (pocnetul), pentru îmbunătăţirea, pe de o parte a plecării prompte, iar pe de altă parte, educarea aşteptării şi controlul reacţiei de execuţie.

Greşeli frecvente: - aşezarea prea depărtată a braţelor la poziţia Pe locuri!; - greutatea inegal repartizată la poziţa Pe locuri! - proiecţia umerilor înapoi liniei de plecare la poziţia Gata! - ridicarea inadecvată (prea sus sau insuficient) a bazinului la

comanda Gata! Sosirea În cursul exersării este neapărat necesar ca firul întins între cei

doi stâlpi să existe în mod concret, el orientând executanţi în alegerea momentului în care debutează aplecarea trunchiului. Exerciţiile se efectuează la început individual, apoi pe serii, cu plecarea de la linie.

Sistemul de acţionare: - alergare cu start lansat şi trecere liberă peste linia de sosire; - alergare cu pas lansat şi cu aplecarea trunchiului peste linia de

sosire, efectuată pe ultimul pas de alergare; se va continua alergarea în viteză, peste şi după linia de sosire (5-6 m.).

85

86

6.3.3. Prevederile Regulamentului de concurs Toate alegările de viteză, se desfăşoară pe pista de atletism, mai

exact pe culoare. Pista de alergare (turul de pistă), de formă ovală, are lungimea de 400m şi este formată din două porţiuni rectilinii şi două porţiuni curbilinii.

Pista de alergări este împărţită în culoare. În stadion, culoarul are lăţimea de 1,22 (4 picioare), iar în sală de atletism de 0,90-1,10m fiind delimitat de linii late de 5cm; linia interioară (din stânga alergătorului) nu face parte din lăţimea culoarului său. Culoarele se numerotează de la interior spre exterior, culoarul 1, fiind primul de lângă bordura pistei. Alergarea se efectuează în sens invers mişcărilor acelor de ceasornic, respectiv cu umărul stâng spre interiorul pistei.

În probele de alergări de viteză, plecarea se efectuează cu start de jos, fiecare alergător fiind obligat să-şi păstreze culoarul până la sfârşitul cursei. Locul de plecare este diferit, în funcţie de lungimea cursei, dar sosirea pentru toate probele, se efectuează în acelaşi loc, respectiv la sfârşitul liniei drepte, la linia de sosire.

Când alergarea se desfăşoară în linie dreaptă şi un concurent se abate pe moment de la culoarul său, aceasta nu se consideră o infracţiune, mai ales dacă concurentul în cauză, nu a jenat un altul; dacă alergarea se desfăşoară în turnantă, călcarea liniei din stânga a culoarului se consideră infracţiune şi concurentul respectiv este descalificat, apreciindu-se că prin aceasta şi-a creat avantaj (a alergat o distanţă mai scurtă decât ceilalţi participanţi).

Culoarele de alergare sunt atribuite în serii prin tragere la sorţi; în etapele superioare culoarele sunt ocupate conform performanţelor obţinute în calificări: primii patru performeri aleargă pe culoarele 3, 4, 5 şi 6.

La toate probele de viteză este obligatorie plecarea cu start de jos, cu ambele picioare în contact cu blocurile.

Comenzile starterului sunt: „Pe locuri!”, „Gata!” şi când toţi concurenţi sunt nemişcaţi, starterul va declanşa focul de pistol sau semnalul de plecare. Dacă un concurent începe mişcarea sa de plecare, înainte de pocnetul pistolului, aceasta este considerată o plecare greşită; „o singură plecare greşită este îngăduită fără descalificarea unuia sau mai multor atleţi, ce au făcut plecarea greşită; ulterior, indiferent ce atlet face o plecare greşită în alergare, va fi descalificat, pentru acea alergare”.

Sosirea este marcată pe pista de alergări printr-o linie lată de 5cm, trasată perpendicular pe liniile culoarelor. Concurenţii vor fi clasaţi în ordinea în care o parte a trunchiului, atinge planul vertical al marginii interioare a liniei de sosire.

6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 6 Alergarea de viteză este structurată tehnic în: startul şi lansarea de la start, alergarea pe parcurs,

sosirea. Priorităţile metodice sunt: însuşire pasului alergător accelerat, a pasului lansat de viteză, a startului de jos şi a finişului.

Concepte şi termeni de reţinut: alergare, pas alergător de accelerare, start, alergare lansată

de viteză Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Precizaţi care sunt comenzile la startul de jos! 2. Descrieţi poziţia corpului la comanda „Gata”! 3. Descrieţi tehnica sosirii în alergarea de viteză! 4. Care este succesiunea în predarea tehnicii alergării de viteză? 5. Care sunt exerciţiile fundamentale utilizate pentru însuşirea alergării accelerate? 6. Care sunt exerciţiile fundamentale pentru învăţarea pasului lansat de viteză? 7. Precizaţi care sunt exerciţiile utilizate pentru însuşirea tehnicii la sosire! 8. Ce dimensiune are lăţimea culoarului de alergare ? 9. Care este greşeala pentru care un alergător este descalificat şi părăseşte competiţia? 10. Ce dimensiune are pista de alergare?

87

88


ca propoziţia este falsă). 1. Culoarele de alergare se numerotează de la interior spre exterior, culoarul 1, fiind primul de

lângă bordura pistei. ♦ Alegeţi varianta corectă! 2. În poziţia „Gata!”, genunchiul de pe sol: a) se ridică de pe sol b) nu se ridică de pe sol c) nu contează

♦ Completaţi câmpurile libere din următorul enunţ. 3. În probele de alergări de viteză, plecarea se efectuează cu start ……., fiecare alergător fiind

obligat să-şi păstreze …………… până la sfârşitul cursei

Bibliografie


Regulamentul concursurilor de atletism , FRA, Bucureşti, 2002. Raţă, G., Atletism Tehnică. Metodică, Regulament, Editura Alma Mater, Bacău, 2002. Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.


EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR Cuprins 7.1. Introducere 7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1. Obiectivele cadru din programa de educaţie fizică a învăţământul primar 7.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază cuprinse în programa şcolară din

învăţământul primar 7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

7.1. Introducere

La vârsta şcolarităţii mici, respectiv în învăţământul primar,

mişcarea este încă una dintre preocupările copiilor. Astfel, una dintre ramurile cele mai simple, atletismul, poate fi utilizat ca mijloc de formare şi iniţiere sportivă. Exerciţiile de atletism sunt simple şi pot fi folosite mai ales sub formă de joc. Programa analitică impune exerciţii de atletism simple, la nivelul dezvoltării fizice şi psihice a copilului.


Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea obiectivelor de instruire specifice de educaţiei

fizice din ciclul primar; descrierea standardelor din programa de educaţie fizică din

ciclul primar; utilizarea mijloacelor celor mai eficiente pentru însuşirea

exerciţiilor de atletism, specifice vârstei. Competenţele unităţii de învăţare: elaborarea planificării pregătirii atletice cu mijloacelor

specifice la vârsta şcolarităţii mici; selectarea şi dozarea exerciţiilor de atletism, specifice

claselor primare.

89

Timpul alocat unităţii de învăţare: 1 oră


7.3.1. Obiectivele cadru La clasele I-IV obiectivele cadru sunt: 1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea

capacităţii de adaptare a acestora la factorii de mediu. 2. Armonizarea propriei dezvoltării fizice şi prevenirea

instalării posibilelor abateri. 3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază,

aplicativ-utilitare, sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente.

4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi.

5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli acceptate.

7.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază

Clasa I: Calităţi motrice de bază · Viteza (viteza de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili,

viteza de execuţie) singulare, viteza de deplasare pe direcţie rectilinie).

· Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice realizate individual).

· Forţa (forţa dinamica segmentară). · Rezistenta (rezistenţa generală la eforturi aerobe). · Mobilitate şi stabilitate articulară. Deprinderi motrice de bază · Mers si variante de mers (pe vârfuri, pe călcâie, ghemuit). · Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, cu ocolire

pe, peste obstacole). · Săritura (săritura pe loc şi cu deplasare, cu desprindere de pe

ambele picioare). · Aruncare şi prindere de pe loc (aruncări azvârlite, lansate, la

ţintă, la partener, la distanţă; prinderi cu ambele mâini).

90

91

Clasa a II-a Calitati motrice de baza · Viteza (viteza de reacţie la stimuli vizuali, auditivi si tactili,

viteza de execuţie în acţiuni motrice. singulare, viteza de deplasare pe direcţie rectilinie). · Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice realizate

individual). · Forţa (forţa dinamica segmentară). · Rezistenţa (rezistenţa generală la eforturi aerobe). · Mobilitate şi stabilitate articulară. Deprinderi motrice de bază · Mers şi variante de mers (mers pe vârfuri, pe călcâie, mers

ghemuit). · Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, cu ocolire

de obstacole, peste obstacole). · Săritura (sărituri pe loc şi cu deplasare, cu desprindere de

ambele picioare, săritura la coardă). · Aruncare şi prindere de pe loc (aruncări lansate, azvârlite la

ţinta, la partener, la distanţa, autoaruncări şi prinderi în sus, în podea, la perete; prinderi cu două mâini).

Clasa a III-a Calităţi motrice de bază • Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei: - de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili, - de execuţie în acţiuni motrice variate, - de deplasare pe distanţe şi direcţii variate. • Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării: - coordonarea segmentelor corpului în acţiuni cu complexitate

crescândă, - coordonarea acţiunilor în relaţie cu un partener, - manevrări de obiecte. • Exerciţii pentru dezvoltarea forţei: - dinamice segmentare, cu învingerea greutăţii propriului corp; - explozive. • Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei: - la eforturi aerobe, cu creşterea progresivă a duratei - musculare locale. • Exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii şi stabilităţii

articulare: - mobilitatea articulaţiilor coloanei vertebrale şi a articulaţiilor

coxo-femurale, - stabilitatea articulaţiilor umărului, cotului, genunchiului şi

gleznei. Deprinderi motrice de bază • Mers şi variante de mers (mers cu pas fandat, mers cu pas

adăugat, mers cu diferite poziţii ale braţelor). • Alergare şi variante de alergare (alergare cu picioarele întinse

înainte, alergare cu paşi încrucişaţi, alergare cu schimbare de direcţie). • Săritură (săritură cu desprindere de pe unul şi de pe ambele

picioare, săritură cu trecere peste obstacole joase). • Aruncare şi prindere (aruncări prin diferite procedee la ţintă

fixă şi la distanţă, de pe loc; prinderea cu două mâini).

92

Deprinderi sportive elementare din atletism - alergarea de rezistenţă – pasul alergător de semifond, - startul din picioare; - alergarea de viteză – pasul alergător de accelerare, pasul

alergător lansat de viteză, startul din picioare; - săritura în lungime cu elan – şcoala săriturii, fazele săriturii; - săritura în înălţime cu păşire; - aruncarea mingii de oină de pe loc, la distanţă – exerciţii

introductive şi fundamentale pentru învăţarea tehnicii de aruncare. Clasa a IV-a Calităţi motrice de bază • Viteza (viteză de reacţie la stimuli vizuali, auditivi şi tactili,

viteză de execuţie în acţiuni motrice complexe, viteză de deplasare pe distanţa de 30 metri).

• Îndemânarea (coordonarea acţiunilor motrice în acţiunile segmentelor corpului; în manevrarea de obiecte; în relaţii motrice de colaborare cu partenerii).

• Forţa (forţă dinamică segmentară şi generală, forţă explozivă).

• Rezistenţa (rezistenţă generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală).

• Mobilitate şi stabilitate articulară. Deprinderi motrice de bază • Mers şi variante de mers (mers în cadenţă, mers cu

schimbarea direcţiei de deplasare, mers cu purtare de obiecte). • Alergare şi variante de alergare (alergare şerpuită, alergare

laterală cu pas adăugat, alergare cu diferite sarcini: opriri, ocoliri, întoarceri, alergare cu accelerare, alergare cu transport de obiecte).

• Săritură (sărituri în adâncime de pe suprafeţe înălţate, cu desprindere de pe ambele picioare, săritura la coardă, săritura în lungime de pe loc, pasul săltat).

Aruncare şi prindere de pe loc şi din deplasare (aruncări lansate, azvârlite, la ţintă, la distanţă, la partener şi prinderi în sus, în podea; prinderi cu două mâini).

Deprinderi motrice sportive elementare din atletism: - alergare de rezistenţă în tempo moderat cu start din picioare, - alergare de viteză cu start de jos, - săritura în lungime cu elan, - aruncarea mingii de oină de pe loc, la distanţă, - săritură în înălţime cu păşire.

7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 7 Deprinderile de atletism impuse spre a fi însuşite sunt simple şi pot fi folosite ca mijloace de sine

stătătoare sau prin împuternicire. Exerciţiile de atletism pot fi utilizate şi în scopul dezvoltării calităţilor motrice.

Concepte şi termeni de reţinut: mijloace, calitate motrică, deprindere Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt obiectivele cadru din ciclul primar ? 2. Care sunt calităţile motrice de bază ce trebuie dezvoltate la clasa a II-a ? 3. Care sunt deprinderile motrice de bază ce trebuie însuşite la clasa a III-a ? 4. Care sunt deprinderile motrice de bază ce trebuie însuşite la clasa a IV-a ? 5. Care sunt deprinderile motrice sportive elementare ce trebuie însuşite la clasa a IV-a?


ca propoziţia este falsă). 1. Aruncările tip azvârlire la ţintă, la partener, la distanţă nu sunt componente în curricula clasei

I.

93

94

♦ Alegeţi varianta corectă! 2. Distanţa de alergare de viteză l clasa a IV-a este de: a) 30m b) 40m c) 50m

♦ Completaţi câmpul liber din enunţul: 2. Menţinerea stării optime …………….. a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare a acestora

la factorii de mediu.

Bibliografia


Tatu, T., Plocon, E., Atletism. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. www.edu.ro/programe

http://www.edu.ro/programe


EXERCIŢIILE DE ATLETISM ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL Cuprins 8.1. Introducere 8.2. Obiective şi competenţele unităţii de învăţare 8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1. Obiectivele cadru 8.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a V-a 8.3.3. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VI-a 8.3.4. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VII-a 8.3.5. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VIII-a


8.1. Introducere

Învăţământul gimnazial continuă adăugarea unor deprinderi

motrice specifice atletismului. Exerciţiile de atletism sunt utilizate cu mai multă atenţie pentru

educarea ţinutei, dezvoltarea armonioasă a corpului, deoarece elevii traversează etapa pubertară, care poate aduce influenţe nefavorabile în armonia structurilor fizice.

8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare Obiectivele unităţii de învăţare: cunoaşterea obiectivelor de instruire în atletism, conform

programei de educaţie fizică din ciclul gimnazial; descrierea standardelor de pregătire din programa de

educaţie fizică pentru ciclul gimnazial. Competenţele unităţii de învăţare: elaborarea planificării pregătirii atletice cu mijloacelor

specifice la vârsta şcolarităţii mijlocii; selectarea şi dozarea exerciţiilor de atletism, specifice

claselor gimnaziale.

95

Timpul alocat unităţii: 1 oră


8.3.1. Obiectivele cadru

La clasele V-VIII obiectivele cadru sunt: 1. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare

desfăşurării activităţilor sportive 2. Asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice

specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara acesteia

3. Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare desfăşurării activităţilor sportive

8.3.2. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a V-a

Calităţi motrice de bază 1. Viteza − viteza de reacţie: • la stimuli vizuali; • la stimuli auditivi. − viteza de execuţie: • în acţiuni motrice singulare; • în acţiuni motrice cu obiecte portative. − viteza de deplasare: • pe direcţie rectilinie; • cu schimbări de direcţie. 1. Îndemânarea − coordonarea segmentelor faţă de corp; 2. Forţa − forţă dinamică segmentară; − forţă segmentară în regim de rezistenţă. 3. Rezistenţa − rezistenţă cardio-respiratorie la eforturi aerobe; − rezistenţa musculară locală. Deprinderi motrice de bază 1. Mersul − pe vârfuri; − pe călcâie;

96

97

− pe părţile laterale ale labei piciorului; − ghemuit; − cu pas adăugat; cu pas încrucişat. 2. Alergarea − fazele alergării; − pe direcţii diferite; − cu schimbări de direcţii; − cu ocoliri de obstacole; − pe perechi. 3. Sărituri − cu desprindere de pe unul şi ambele picioare: − în lungime; − în înălţime; − în adâncime; − sărituri peste obstacole joase; − sărituri de pe obstacole. 4. Aruncarea şi prinderea − aruncări azvârlite la ţintă; − aruncări lansate cu două mâini de jos, la distanţă; prindere cu două mâini de pe loc. Deprinderi sportive din atletism 1. Alergări − Elemente din „şcoala alergării”: • alergare cu joc de gleznă; • alergare cu genunchii sus; • alergare cu pendularea gambei înapoi. − Alergarea de viteză: • pasul alergător de accelerare; • pasul alergător lansat de viteză; • startul de jos şi lansarea din start. − Alergarea de rezistenţă: • pasul alergător lansat de semifond; • startul de sus şi lansarea din start. 2. Sărituri − Elemente din „şcoala săriturii”: • pasul săltat; • pasul sărit; • sărituri succesive cu desprindere de pe unul sau ambele

picioare. − Săritura în lungime cu elan, cu 1 1/2 paşi în aer: • exerciţii pregătitoare; • fazele săriturii (elanul, bătaia-desprinderea, zborul şi

aterizarea). 3. Aruncări − Elemente din “şcoala aruncării”; Aruncarea mingii de oină de pe loc la distanţă.

98

8.3.3. Calităţile şi depunderinderile motrice de bază – clasa a VI-a Calităţi motrice de bază 1. Viteza − viteza de reacţie: • la stimuli vizuali; • la stimuli auditivi; • la stimuli tactili. − viteza de execuţie: • în acţiuni motrice singulare; • în relaţie cu parteneri şi adversari. − viteza de deplasare: • pe direcţia rectilinie; • cu ocoliri de obiecte; • cu manevrarea unor obiecte. 2. Îndemânarea − coordonarea acţiunilor corpului în spaţiu şi timp; − coordonarea acţiunilor cu obiecte şi la aparate; − coordonarea acţiunilor cu partener şi adversar. 3. Forţa − forţă dinamică segmentară; − forţă segmentară în regim de rezistenţă. − forţă explozivă. 4. Rezistenţa − rezistenţă cardio-respiratorie la eforturi aerobe; − rezistenţa musculară locală; − rezistenţă cardio-respiratorie la eforturi variabile. Deprinderi motrice de bază 1. Mersul − mers cu variante; − cu schimbări de direcţii; − în formaţii diferite; − cu diferite poziţii de braţe; − cu purtare de obiecte. 2. Alergarea − cu schimbări de direcţie; − pe perechi şi în grup; − cu purtări de obiecte; − cu variaţii de ritm; − precedată şi urmată de alte deprinderi. 3. Sărituri − sărituri succesive, pe loc şi cu deplasare; − sărituri peste obstacole; − sărituri precedate şi urmate de alte deprinderi. 4. Aruncarea şi prinderea − aruncări lansate cu două mâini de jos, la distanţă şi la

partener; − prinderi cu două mâini de pe loc şi din deplasare; − aruncări şi prinderi la perete sau cu partener, de pe loc şi din

deplasare

99

Deprinderi sportive din atletism 1. Alergări − Elemente din „şcoala alergării”: • alergare cu pendularea gambei înapoi; • alergare cu pendularea gambei înainte. − Alergarea de viteză: • pasul alergător de accelerare; • pasul alergător lansat de viteză; • startul de jos şi lansarea din start. − Alergarea de rezistenţă: • pasul alergător lansat de semifond; • startul din picioare şi lansarea din start; • alergare pe teren variat. 2. Sărituri − Elemente din „şcoala săriturii”: • pasul săltat; • pasul sărit; • sărituri cu atingerea unui obiect suspendat; • sărituri cu trecere peste obstacole joase. − Săritura în lungime cu elan, cu 1 1/2 paşi în aer − Săritura cu bătaie în zonă precizată − Săritura în înălţime prin păşire 3. Aruncări − Elemente din „şcoala aruncării” − Aruncarea mingii de oină de pe loc, la distanţă − Aruncarea mingii de oină cu elan, la distanţă

8.3.4. Calităţile şi deprinderile motrice de bază – clasa a VII-a Calităţi motrice de bază 1. Viteza - Viteza de reacţie: la stimuli vizuali; la stimuli tactili.

- Viteza de execuţie: în acte motrice singulare; în acte şi acţiuni motrice cu obiecte portative; în relaţie cu parteneri şi adversari.

- Viteza de deplasare: cu schimbări de direcţie; cu manevrarea unor obiecte.

2. Îndemânarea - coordonarea segmentelor faţă de corp; - coordonarea acţiunilor corpului în spaţiu şi timp; - coordonarea acţiunilor faţă de obiect, aparat, parteneri,

adversari.

100

3. Forţa - forţa explozivă; - forţa în regim de rezistenţă. 4. Rezistenţa - rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi aerobe; - rezistenţa musculară locală; - rezistenţa în regim de forţă. Deprinderi sportive din atletism 1. Alergări - Alergare de viteză: pasul alergător de accelerare; pasul alergător lansat de viteză; startul de jos.

- Alergare de rezistenţă: pasul alergător lansat de semifond; startul din picioare; alergare pe teren variat.

2. Sărituri - Elemente din şcoala săriturii: sărituri cu trecere peste obstacole joase.

- Săritura în lungime cu elan, cu 1 ½ paşi în aer: sărituri cu bătaie în zonă precizată.

- Săritura în înălţime. 3. Aruncări - Aruncarea mingii de oină, cu elan, la distanţă. 8.3.5. Calităţile şi deprinderile motrice – clasa a VIII-a

Calităţi motrice de bază 1. Viteza: - viteza de reacţie şi execuţie în acţiuni motrice complexe; - viteza de deplasare pe distanţe progresive; - viteza de deplasare în condiţii variate; - viteza de reacţie, execuţie şi deplasare în regim de

îndemânare; - viteza de deplasare în regim de rezistenţă. 2. Îndemânarea: - orientarea corpului în spaţiu şi coordonarea mişcării

segmentelor; - îndemânare specifică probelor şi ramurilor de sport predate; - îndemânare în regim de viteză. 3. Forţa: - forţa dinamică segmentară; - forţa explozivă; - forţa segmentară în regim de rezistenţă; - forţa specifică probelor şi ramurilor de sport predate.

101

4. Rezistenţa: - rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi aerobe; - rezistenţa cardio-respiratorie la eforturi mixte; - rezistenţa musculară locală; - rezistenţa specifică probelor şi ramurilor de sport predate. Deprinderi sportive din atletism. 1. Alergări: - Alergarea de viteză cu start de jos: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare; pasul lansat de viteză; alergarea în turnantă.

- Alergarea de rezistenţă: pasul alergător de semifond; alergarea în pluton; alergarea pe teren variat; concursuri.

- Alergarea peste obstacole: atacul obstacolului; ritmul paşilor între obstacole.

2. Sărituri: - Elemente din „şcoala săriturii”: plurisalt.

- Săritura în lungime cu elan 1 ½ paşi: etalonarea elanului; bătaia şi desprinderea în zona precizată; structura paşilor în aer şi aterizarea.

- Săritura în înălţime. 3. Aruncări: - Elemente din “şcoala aruncării”: aruncări azvârlite şi lansate cu o mână; aruncări lansate şi împinse cu ambele braţe.

- Aruncarea mingii de oină cu elan, la distanţă: elanul; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă.


Sinteza unităţii de învăţare 8 Exerciţiile de atletism sunt prezente suficient în programa la gimnaziu, fiind una dintre

perioadele cele mai bune din dezvoltarea copiilor, în care atletismul aduce beneficii de sănătate şi motricitate evidente.

Concepte şi termeni de reţinut: motricitate, viteză, forţă Întrebări de control şi teme de dezbatere 1. Care sunt obiectivele cadru din ciclul gimnazial? 2. Care sunt deprinderile de atletism ce trebuie dezvoltate la clasa a VI-a? 3. Care sunt deprinderile de atletism ce trebuie însuşite la clasa a VII-a? 4. Care sunt deprinderile de atletism ce trebuie însuşite la clasa a VIII-a?


ca propoziţia este falsă). 1. Alergarea de viteză nu este cuprinsă în curricula claselor de gimnaziu ♦ Alegeţi varianta corectă! 2. Care dintre următoarele sărituri nu se însuşeşte în gimnaziu? a) săritura în lungime b) triplusalt c) plurisalt ♦ Completaţi câmpul liber din enunţul: 3. Aruncările folosite la clasele gimnaziale sunt cele de tip ………………..; …………………..;

……………… cu ambele mâini de jos, la distanţă.

Bibliografie


Tatu, T., Plocon, E., Atletism, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003. www.edu.ro/programe

102

http://www.edu.ro/programe

103

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE /AUTOEVALUARE

Unitatea 1 1. Adevărat; 2. b; 3. a; 4. c; 5. 192,27m Unitatea 2 1. Fals; 2. activ …..practică; 3.a; 4.b. Unitatea 3 1. Adevărat; 2.a; 3. Schema tip; 4.a Unitatea 4 1. Adevărat; 2.a; 3. ..posterior……….….. flexia Unitatea 5 1. Adevărat; 2.a; 3. ..pe locuri …….. mai puţin Unitatea 6 1. Adevărat;2.a; 3. de jos ………………culoarul Unitatea 7 1. Fals; 2. a; 3. de sănătate Unitatea 8 1. Fals; 2. b; 3. azvârlire, împingere, lansare

Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6

Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro

104

e-mail: [email protected]

mailto:[email protected]

UNIVERSITATEA « SPIRU HARET · ISBN 978-973-163-898-0 . Reproducerea integrală sau fragmentară,...

Documents

Transcript of UNIVERSITATEA « SPIRU HARET · ISBN 978-973-163-898-0 . Reproducerea integrală sau fragmentară,...