Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova

Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative

Programul de studii: Drept

Disciplina: Drept procesual civil I

Anul: IV

SINTEZE CURS

Titular de disciplină, Lect. univ. dr. Budă Marian

1

CAPITOLUL I

Noțiunea și sistemul procesului civil. Fazele și etapele procesului civil. Izvoarele

dreptului procesual civil. Legile de procedură civilă. Conflictele de legi

procesuale.

1.1. Noţiunea dreptului procesual civil şi legătura acestuia cu dreptul material

civil

Termenul de ,,procedură” provine din latinescul procedere care înseamnă a merge

înainte, iar în limbajul comun desemnează săvârșirea unor operațiuni necesare pentru atingerea

unui anumit rezultat.

Înfăptuirea justiţiei în cauzele civile se realizează în conformitate cu procedura stabilită

de lege, pe baza unui ansamblu de norme juridice ce reglementează această procedură1.

Ramură distinctă a sistemului de drept, dreptul procesual civil reprezintă ansamblul

normelor juridice care reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a

pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea

justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri

executorii2.

Dreptul procesual civil prezintă următoarele caractere3:

a) caracter sancţionator - dreptul procesual civil, prin asigurarea rezolvării litigiilor

civile purtând asupra drepturilor subiective, garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material

care consacră aceste drepturi;

b) caracter reglementar - dreptul procesual civil este limitat de dispoziţiile cuprinse în

Constituţie şi în alte acte normative, care, în general, sunt de ordine publică;

c) caracter formalist – actele de procedură sunt supuse unor exigenţe de formă şi unor

termene. Formalismul nu prezintă numai inconveniente, deoarece el face previzibilă desfășurarea

judecății și reprezintă o garanție pentru protejarea intereselor justițiabililor împotriva unor

eventuale manevre a unui adversar de rea-credință, precum și împotriva arbitrariului

judecătorului.

d) caracter de drept comun - dreptul procesual civil constituie dreptul comun al

procedurii şi se aplică oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă. În art. 2 din Codul de

procedură civilă se arată că dispozițiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în

materie civilă [alin. (1)] . De asemenea, dispozițiile prezentului cod se aplică și în alte materii, în

măsura în care legile care le reglementează nu conțin dispoziții contrare [alin. (2)].

De remarcat faptul că și în procesul penal sunt aplicabile dispozițiile Codului de

procedură civilă, în ce privește latura civilă a procesului, dacă nu se prevede altfel.

1 A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1957, p.13

2 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti 1997, p.158

3 M. Tăbârcă Drept procesual civil, vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 9

2

La rândul lor, o serie de legi speciale fac trimitere, în mod expres, la dispozițiile

Codului de procedură civilă, care se aplică în mod corespunzător, precum art. 28 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 58 din Legea nr. 18/1991 a fondului

funciar, art. 54 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, art. 88 alin. (5) din Legea

nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, art. 156 din Legea nr. 263/2010

privind sistemul unitar de pensii publice.

Dreptul material civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile

sociale patrimoniale şi nepatrimoniale între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de

egalitate juridică. Dreptul procesual civil reprezintă aspectul sancţionator al dreptului material

civil, conferindu-i eficacitate prin folosirea constrângerii de stat. Dreptul material civil ar fi

ineficace dacă, pe calea procesului civil, nu s-ar asigura realizarea lui şi, tot astfel, procesul civil

ar fi de neconceput fără existenţa unui drept material care să-l apere şi să-l valorifice4.

Dreptul procesual civil reglementează fazele şi etapele pe care le parcurge procesul

civil, respectiv faza judecăţii şi faza executării silite. Fiecare din aceste faze având mai multe

etape.

Norma procesuală este menită să ofere căile cele mai potrivite pentru realizarea

drepturilor subiective consacrate de dreptul material.

În legătură cu drepturile subiective civile se impun următoarele precizări:

- se au în vedere nu numai drepturile recunoscute de legislaţia civilă, ci şi cele care intră

în conţinutul ramurilor de drept comercial, de drept al familiei, de drept al muncii, etc.;

- se au în vedere şi situaţiile în care se urmăreşte pe calea justiţiei realizarea sau apărarea

unui interes, nu numai situaţiile în care se încearcă valorificarea unui drept subiectiv;

- executarea silită se poate realiza nu numai în baza hotărârilor instanţei judecătoreşti ca

principale titluri executorii, ci şi în baza altor titluri executorii, care provin de la alte organe.

Legătura dintre dreptul procesual civil şi dreptul material civil, trebuie înţeleasă în

sensul că norma procesuală este subordonată normei de drept substanţial.

Desigur, dreptul procesual civil are legături şi cu alte ramuri de drept – dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul comercial.

Dreptul constituţional conţine norme cu valoare de principii pentru toate celelalte

ramuri ale dreptului, deci şi pentru dreptul procesual civil. În acest sens art.123 din Constituţie

prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun

numai legii. Se au în vedere, principiile publicităţii, dreptului la apărare, care dau expresie

democratismului din ţara noastră.

Deși Codul de procedură civilă este de aplicație generală, prevederile art. 3 și 4 din

acesta impun aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului,

respectiv aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.

1.2. Definiția procesului civil. Fazele şi etapele pe care acesta le parcurge

În conformitate cu art.6 pct.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale: “Orice persoană are dreptul să-i fie examinată cauza sa în mod

echitabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra

drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală

4 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 42

3

împotriva ei. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate

fi interzis persoanelor sau publicului în timpul întregului sau a unei părţi din proces, în interesul

moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când

interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura

considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale

publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Constituţia consacră, în art.21, accesul liber la justiţie – “orice persoană se poate adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime” – “nici o lege nu

poate îngrădi acest drept”.

Persoana ale cărei drepturi subiective civile sunt contestate sau încălcate se poate adresa

instanţei competente pentru a restabili această situaţie. Sesizarea instanţei se face prin cererea de

chemare în judecată.

Prin proces în sens etimologic se înţelege mers, evoluţie, desfăşurarea unui fenomen,

eveniment.

Noţiunea de proces în sens juridic presupune o evoluţie de la sesizarea instanţei şi până

la actul final al judecăţii, care este hotărârea.

Procesul civil este activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi, organe de executare şi

alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în

pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii

şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii

prevăzute de lege5.

Procesul civil serveşte ca formă specială a constrângerii de stat pentru valorificarea în

concret a dreptului subiectiv încălcat şi prin aceasta, la restabilirea ordinii de drept tulburate.

Procesul civil parcurge două faze:

- Faza judecăţii, care se desfăşoară mai întâi în faţa primei instanțe şi se finalizează cu

deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Faza judecăţii este declanşată prin cererea de chemare în

judecată, care învesteşte instanţa competentă. Această fază cuprinde mai multe etape.

Prima etapă (etapa scrisă), constă în încunoştiinţarea reciprocă a părţilor despre

pretenţiile, apărările şi probele ce urmează a fi administrate în vederea dovedirii lor.

Cea de a doua etapă este etapa dezbaterilor în şedinţa de judecată, etapă complexă ce se

desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părţilor să-şi susţină

în mod real şi contradictoriu pretenţiile şi apărările, să administreze probe şi să pună concluzii. În

procesul contencios, în care se dispută un drept, judecătorul nu poate rezolva litigiul numai pe

baza cererii reclamantului, ci trebuie să cheme în faţa sa şi persoana despre care se pretinde că a

încălcat dreptul şi care poartă denumirea de pârât. Dezbaterea dintre părţi este condusă şi

controlată de judecător, cu respectarea unor principii fundamentale (principiul

contradictorialităţii, principiul dreptului de apărare, principiul rolului activ al judecătorului,

principiul disponibilităţii, principiul publicităţii,principiul oralităţii ș.a.). După închiderea

dezbaterilor, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Prin epuizarea acestor etape se finalizează judecata în prima instanţă, dar partea

nemulţumită poate declanşa etapa căilor de atac. Poate exista şi o etapă a căilor extraordinare

de atac, care vizează, în condiţiile legii, hotărâri definitive (în vechiul Cod de procedură civilă

existau atât hotărâri definitive cât și hotărâri irevocabile).

- Faza executării silite, care include activitatea instanţei de executare şi a executorilor

judecătoreşti, aceștia îndeplinindu-și atribuţiile procesuale sub controlul instanţei.

5 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996,p 148

4

Nu este obligatoriu ca procesul civil să parcurgă toate aceste etape, astfel:

- faza executării silite intervine în cazul hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare

cu ajutorul forţei de constrângere a statului, în măsura în care debitorul nu-şi execută de bună

voie obligaţia, astfel, dacă debitorul îşi va executa de bună voie obligaţia consemnată în titlu

executoriu faza executării va lipsi;

- în ipoteza în care creditorul pune în executare un alt titlu executoriu decât o hotărâre

judecătorească, va exista numai faza executării;

- este posibil ca procesul să se termine fără o judecătă propriu-zisă atunci când

reclamantul işi retrage acţiunea sau renunţă la dreptul său, tranzacţionează ori lasă pricina în

nelucrare ori partea interesată nu exercită căile de atac împotriva hotărârii pe care o consideră

legală şi temeinică.

1.3 Izvoarele dreptului procesual civil. Legile de procedură civilă. Conflictele

de legi procesuale

Prin izvor de drept, în principiu, se desemnează orice formă de exprimare a normelor

juridice. Principalele izvoare ale dreptului procesual civil roman sunt legea, ordonanțele

Guvernului României, practica judiciară și cutuma, doctrina, dar nu în ultimul rând documentele

adoptate de Comisia Europeana și Parlamentul European. În ultimul timp se observă o tendință

de dezvoltare a unui drept procesual comunitar, fapt ce nu poate fi ignorant de doctrină și

practică, dar cu toate acestea, majoritatea izvoarelor dreptului procesual civil român aparțin

dreptului intern.

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată a principilor civile şi

punerea în executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii6.

Activitatea reglementată de normele de procedură civilă se desfăşoară în timp şi spaţiu şi

cu privire la anumite persoane.

Normele de procedură civilă se clasifică după următoarele criterii : după obiectul lor,

după întinderea câmpului de aplicare şi după caracterul conduitei pe care o prescriu7.

1.4. Clasificarea normelor de procedură civilă după obiect

Această clasificare în funcţie de obiectul de reglementare prezintă interes pentru

calificarea normelor după conduita pe care o prescriu ca şi pentru rezolvarea conflictelor în timp

a normelor de procedură.

După natura raporturilor pe care le reglementează, normele de procedură civilă se împart în :

a) norme de organizare judiciară care reglementează organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea magistraţilor, desemnarea acestora în funcţii de

6 V.M.Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996,p. 168

7 V.M.Ciobanu, op.cit p.168-175; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 66-74;

5

conducere a instanţelor, statutul magistraţilor, compunerea şi constituirea completurilor de judecată şi în legătură cu aceasta incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea; Cele mai multe norme din această categorie se regăsesc în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Norme de organizare judiciară conțin și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin hotărârea nr. 387/2005 a Plenului CSM, Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cât și Codul de procedură civilă, în art. 41-54. art. 19 și art. 214.

b) norme de competenţă care reglementează sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională (competenţa generală ), repartizarea pricinilor civile între instanţe de grad diferit (competenţa materială) şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa teritorială); În opinia noastră normele de competență materială se subîmpart în 2 categorii și anume: -norme de competență materială propriu-zisă, care reglementează repartizarea pricinilor civile între instanțe de grad diferit,determinând și instanțele competente să soluționeze căile de atac și care se regăsesc, în principal, în Codul de procedură civilă (art. 94-106) -norme de competență materială după natura litigiului, care reglementează repartizarea pricinilor civile între secțiile sau completele specializate ale unei instanțe, care se regăsesc cu precădere în cadrul Legii nr. 304/2004.

c) norme de procedură propriu-zise, care reglementează modul de judecată a cauzelor civile şi de executare silită a titlurilor executorii. Aceste norme se clasifică în : norme de procedură contencioasă, norme de procedură necontencioasă şi norme de executare silită. Normele de procedură contencioasă sunt înscrise în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă și reglementează modul de soluționare a unei cereri atunci când dreptul părții este încalcat sau contestat, precum și modul de soluționare a cererii privitoare la interese legitime pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie. Normele de procedură necontencioasă sunt cuprinse în Cartea a III-a Codului de procedură civilă și stabilesc reguli de urmat pentru rezolvarea unei cereri atunci când nu se invocă încălcarea ori contestarea unui drept. Normele de executare silită sunt înscrise în Cartea a IV-a Codului de procedură civilă și au ca obiect regulile de urmat pentru aducerea la îndeplinire a drepturilor constate printr-un titlu executoriu atunci când debitorul nu își execută obligația de bună-voie. În privința proceselor civile născute după intrarea în vigoare a legii de procedură, aplicarea în timp noi legi de procedură civilă este guvernată de 2 principii: -principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție; -principiul aplicării imediate a legii noi, ceea ce exclude supraviețuirea legii vechi. Potrivit art. 24 din Codul de procedură civilă dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Conform art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche, rămân supuse acelei legi. Drept urmare, modificarea normelor de procedură în cursul desfășurării judecății nu are niciun efect asupra proceselor deja începute, care vor continua să fie judecate potrivit legii vechi

8

1.5. Clasificarea normelor de procedură după întinderea câmpului de aplicare

După acest criteriu distingem între :

8 M. Tăbârcă op. cit., p. 19

6

- norme generale care se aplică în toate cazurile şi în orice materie dacă legea nu prevede altfel. În materia dreptului procesual civil, norma generală este Codul de procedură civilă; - norme speciale aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită. Aceste norme sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie. Norma specială se va aplica cu prioritate ori de câte ori se referă la un caz ce intră in prevederile sale şi se va completa cu cea generală întrucât, de regulă, norma specială derogă numai sub anumite aspecte de la norma generală. Normele speciale sunt cuprinse, de regulă, în legi speciale, cum ar fi art. 271 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii,care derogă de la art. 159 teza I din Codul de procedură civilă, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, care derogă de la art. 213 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dar sunt cuprinse și în Codul de procedură civilă, cum ar fi dispozițiile art. 135 alin. (4), care derogă de la dispozițiile art. 14 alin. (1) și art. 17 din același cod. În Cartea a VI-a intitulată ,,Proceduri speciale” este reglementat modul de soluționare a unor pricini în procedura divorțului, procedura punerii sub interdicție judecătorească, procedura de declarare a morții, măsurile asigurătorii, procedura partajului judiciar, procedura ordonanței președințiale, cererile posesorii, procedura ofertei de plată și consemnațiunii, procedura ordonanței de plată, procedura cu privire la cererile de valoare redusă, evacuarea din imobilelel folosite sau ocupate fără drept, procedura privitoare la înscrierile drepturilor dobândinte în temeiul uzucapiunii, procedura refacerii înscrisurilor și hotărârilor dispărute și cauțiunea judiciară.

1.6. Clasificarea normelor de procedură după caracterul conduitei pe care o

prescriu

Această clasificare se face după posibilitatea recunoscută de legiuitor părţilor de a se

îndepărta de la prevederile legii, iar din acest punct de vedere distingem între: - norme imperative, care impun părţilor o anumită conduită, sub sancţiunea prevăzută de normă, fiindu-le interzis acestora să deroge de la aceasta; - norme dispozitive, care îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul de dispoziţie, derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind.

În principiu, au caracter imperativ normele care determină ordinea firească a judecăţii , fazele şi etapele pe care le parcurge procesul civil şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil.

De exemplu, normele de organizare judiciară au caracter imperativ, pentru că aspectele pe care le reglementeză nu pot fi lăsate la aprecierea părților

Au caracter dispozitiv normele care stabilesc facilităţi pentru ambele părţi sau pentru una din ele.

Fiecare din aceste categorii de norme prezintă caractere specifice : - normele imperative, impunând o anumită conduită, părţile nu pot conveni, chiar cu

autorizarea instanţei, să se abată de la ele, în timp ce în cazul normelor dispozitive părţile se pot înţelege, expres sau tacit, ca în anumite limite, date de ordinea de drept, să deroge de la dispoziţiile legii;

- sancţiunea care intervine în cazul nerespectării normei procedurale este diferită după cum norma este imperativă , caz în care intervine nulitatea absolută, decăderea, perimarea sau dispozitivă, caz în care intervine nulitatea relativă;

- încălcarea normei imperative poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în timp ce nerespectarea normei dispozitive poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prescrisă norma;

7

- încălcarea prevederilor unei norme imperative poate fi invocată în orice fază a procesului, chiar şi direct în faţa instanţei de apel şi de recurs în timp ce încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată doar într-un anumit termen şi în anumite condiţii.

1.7. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Art.15 alin. 2 din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii

penale sau contravenţionale mai favorabile. Înscrierea principiului neretroactivităţii în Constituţie se justifică prin faptul că asigură securitatea juridică în condiţii mai bune, creşte încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.

În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii vechi rămân valabil efectuate, dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor legii procesuale sub imperiul căreia a început procesul civil-art. 25 alin. (1).

Normele de organizare judiciară sunt de imediată aplicare. În cazul desfiinţării unor instanţe, pricinile în curs de judecată, indiferent de faza sau etapa în care se află, vor trece la instanţele nou înfiinţate, însă dispozițiile art. 25 alin. (1) Cod procedură civilă rămân aplicabile, în sensun că procesele în curs de judecată precum și executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi

În actualul Cod de procedură civilă, mai exact în Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă există, în art. 3-6, dispozitii tranzitorii care explică aplicarea în timp a normelor noi. Art. 3 menționează că dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare.

1.8. Despre aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu se întelege situaţia în care litigiul are un element de extraneitate (calitatea de cetăţean străin a uneia din părţi; naţionalitatea părţii persoană juridică; domiciliul sau sediul părţii în străinătate).

Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se desfăşoară judecata, excluzând aplicarea legii altui stat.

Actualul Cod de procedură civilă conține, în art. 1094-1109 norme cu privire la recunoașterea și executarea hotărârilor străine, acestea putând beneficia de autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 1194 si 1195.

În ceea ce privește executarea silită a hotărârilor străine, procedura încuviințării executării silite este reglementată tot în articolele menționate mai sus, cu respectarea art. 1195, precum și a normelor prevăzute în Cartea a V-a a Noului cod de procedură civilă.

1.9. Despre aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor

La aplicarea normelor de procedură civilă asupra persoanelor, se are în vedere principiul

egalităţii, principiu consfiinţit în art. 16 din Constituţie :”cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări…Nimeni nu este mai presus de lege”

Egalitatea în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică în egală măsură cetăţenilor români şi străini şi persoanelor fără cetăţenie, aceştia având aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii români, cu

8

excepţia exercitării drepturilor politice. Cetăţenii străini beneficiază în faţa instanţelor române, în procesele privind raporturile de drept internaţional privat, de scutiri sau reduceri de taxe, precum şi de asistenţă juridică gratuită, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii români, sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau de domiciliu al persoanei străine. Mai mult decât atât, actualul Cod de procedură civilă prevede, expres, principiul egalității, pricipiu fundamental la care ne vom referi în cele ce urmează.

1.10. Legea aplicabilă mijloacelor de probă Potrivit art. 26 alin.(1) Cod procedură civilă legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii, ori, după caz a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii. Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data adiminstrării lor-art. 26 alin. (2) Cod procedură civilă.

CAPITOLUL II

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român.

Titlul preliminar al Legii 134/2010 reglementează cu caracter de noutate principiile

fundamentale ale procesului civil. Capitolul II al acestui titlu reglementează expres principii care

în doctrină și practică există încă de la inceputul istoriei moderne a dreptului procesual civil.

Reglementarea principiilor începe cu art. 5 care prevede îndatorirea judecătorilor privind

primirea și soluționarea cererilor. Judecătorii au obligația de a primi și soluționa orice cerere de

competența instanțelor judecătorești. Niciun judecător nu poate respinge cererea sau refuza să o

judece pe motiv că legea nu prevede , este neclară sau incompletă.

În alin. (3), legiuitorul reiterează un principiu general aplicabil în dreptul civil conform

căruia dacă o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa

acestora, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, aceasta va trebui să

fie judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele

acesteia, tinându-se seama de cerințele echității. De asemenea, judecătorului îi este interzis să

stabilească prin hotărârile pronunțate dispoziții general obligatorii.

2.1. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil.

Pentru a fi în concordanță cu legislația Uniunii Europene și a respecta hotărârile CEDO,

legiuitorul a introdus, în art. 6, dreptul fiecărei persoane de a avea parte de o judecată echitabilă,

în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege și,

de asemenea, obligația instanței de a dispune toate măsurile permise de lege în vederea

9

soluționării, cu celeritate, a procesului civil. Aceste dispoziții se aplică asemănător și în faza

executării silite, aceasta fiind parte a procesului civil.

Art. 6, C. pr. civ. corespunzător art. 6 par. 1 din CADOLF (Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale) extinde protecția asupra oricărei persoane,

astfle încât pot invoca acest text atât persoanele fizice cât și persoanele juridice, inclusiv cele de

drept public, cetățeni români sau străini, precum și apatrizii care se găsesc sub jurisidicția

Statului Român, atunci când dreptul pretins are un caracter civil în sensul art. 6 din Convenție.

Și în art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice,

ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212, prevede că orice persoană are

dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal

competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă asupra contestațiilor privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

De asemenea, Constituția României prevede, în art. 21 alin. (3), că părțile au dreptul la un

proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil9 .

Dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil nu implică, în toate cazurile, parcurgerea

dublului grad de jurisdicție, legea procesuală neprevăzând acest principiu.

Codul de procedură civilă român, care constituie procedura de drept comun în materie

civilă, nu conține vreo reglementare care să stabilească principiul dublului grad de jurisdicție.

În acest sens, potrivit art. 460 alin. (1), hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi

atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Accesul liber la justiție nu înseamnă accesul, în toate cazurile la toate structurile

judecătorești și la toate căile de atac, ci accesul egal la gradele de jurisdicție stabilite prin lege.

În situația în care o persoană s-a adresat unei instanțe ea trebuie să beneficieze, în

derularea procesului, de garanții fundamentale de procedură, de natură să-i asigure protecția

drepturilor pe care i le conferă CADOLF și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și

politice.

Pentru ca soluționarea cauzei să aibă loc în termen optim și previzibil, instanța va estima

durata necesară pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejurările cauzei.

În funcție de durata cercetării procesului, se va determina dacă întregul proces înaintea

primei instanțe, inclusiv cercetarea și dezbaterea în fond, s-a desfășurat într-un termen optim și

previzibil

În baza dizpozițiilor art. 6 alin. 1) C. pr. civ., judecătorul trebuie să asigure soluționarea

cu celeritate a fiecărui proces, pentru recunoașterea și stabilirea în timp util a drepturilor și

intereselor legitime deduse judecății și să nu îngăduie nicio încercare de tergiversare a judecății,

din partea oricăreia dintre părți.

În acest scop judecătorul va lua măsurile necesare, prevăzute de lege, dar fără a încălca,

dreptul la apărare sau alte drepturi procesuale ale părților și fără a dăuna soluționării legale și

temeinice a procesului.

Măsurile pe care le poate lua judecătorul, pentru asigurarea celerității10

în etapa cercetării

procesului sunt prevăzute de art. 241 și 242 C. pr. civ..

Codul de procedură civilă stabilește pentru judecător și o serie de limitări astfel încât

acesta să nu poată săvârși orice act de procedură invocând necesitatea respectării principiului

9 M. Tăbârcă-Drept procesual civil; vol I- Teoria generală; Editura Universul Juridic; București 2013;p. 43

10 I. Deleanu-Drepturile fundamentale ale părților în procesul civil. Norme naționale, norme convenționale și norme

comunitare. Editura Universul Juridic; București-2008, p. 282.

10

judecării cauzei în termen optim și previzibil, cum ar fi dispozițiile art. 90 alin. 3), art. 193 alin.

2).

Independența instanței rezulta din modul în care sunt numiți judecătorii, din durata

mandatului acestora, din inamovibilitatea lor, din nivelul pregătirii profesionale și din asigurarea

unui salariu corespunzător.

Imparțialitatea implică absența unei păreri preconcepute a judecătorului cu privire la

litigiul respectiv, astfel încât părțile să fie apărate împotriva convingerilor personale ale acestuia.

Principiul imparțialității a fost consacrat la nivel constituțional, prin art. 124 alin. 2) din

Constituție, care prevede că justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

Pentru ca procesul să fie echitabil trebuie ca instanța să fie stabilită prin lege, acestă

cerință rezultând din art. 6 alin. 1) C. pr. civ..

Potrivit dispoziților art. 6 alin. 2) C. pr. civ., dispozițiile privitoare la dreptul la judecarea

cauzei în mod echitabil în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă și stabilită

de lege se aplică în mod corespunzător și în faza executării silite.

2.2 Principiul legalității.

În cazul acestuia, la fel ca și în cazul celorlalte principii, legiuitorul a înțeles să consacre

expres aceste principii în lege, dând caracter cert și previzibil principiilor, care până la acest

moment erau extrase pe cale de interpretare a legii, dar și din doctrină. Art. 7 C. pr. civ. prevede

că procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii și că judecătorul are obligația

să asigure respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor

părților din proces.

Având în vedere dispozițiile constituționale precum și cele ale legii privind organizarea

judiciară și cea privind statutul magistraților, principiul legalității presupune că justiția se

înfăptuiește în numele legii, iar judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe

judecătorești stabilite de lege, fiind interzisă înființarea de instanțe extraordinare, după cum

prevăd dispozițiile art. 126 alin. 1) și 5) din Constituție.

Art. 126 alin. 5) prevede că prin lege organică pot fi înființate instanțe specializate în

anumite materii, cu posibilitatea participării unor persoane din afara magistraturii, cum este cazul

asistenților judiciari care participă la soluționarea, în primă instanță a cauzelor privind conflictele

de muncă și asigurări sociale.

Pe de altă parte, competența instanțelor judecătoreși și procedura de judecată sunt

prevăzute numai de lege, de asemenea și compunerea și constituirea completelor de judecată.

Un alt aspect legat de principiul legalității procesului civil este cel legat de exercitarea

căilor de atac care, sunt prevăzute de lege.

Astfel, art. 457 C. pr. civ. preved că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de

atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din

dispozitivul hotărârii.

Principiul legalității impune în sarcina judecătorului, potrivil art. 7 alin. 2) C. pr. civ.,

îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea

obligațiilor părților din proces.

Raportat la dispozițiile art. 7 alin. 1) și art. 22 alin. 1) C. pr. civ., părțile nu pot conveni,

nici atunci când litigiul poartă asupra unui drept de care pot să dispună, ca judecata să se

11

desfășoare în echitate11

, respectiv, părțile nu pot decide ca judecătorul să nu analizeze raportul

juridic dedus judecății potrivit regulilor de drept ce îi sunt aplicabile.

2.3 Principiul egalității.

Potrivit art. 8 C. pr. civ.: ”În procesul civil, părților le este garantată exercitarea

drepturilor procesuale, în mod egal și fără discriminări”.

Potrivt art. 16 din Constituție cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice, fără

privilegii și fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Totodată, potrivit art. 124 alin. 2) din Constituție și art. 2 alin. 1) din Legea nr. 304/2004,

justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.

De asemenea, potrivit art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile

și politice: ,,toți oamenii sunt egali în fața tribunalelor și curților de justiție”.

Egalitatea părților în fața justiției presupune următoarele:

-judecarea proceselor trebuie să se realizeze, pentru toți cetățenii, de către aceleași organe

și potrivit acelorași reguli procedurale12

;

-în cursul soluționării unui proces, fiecărei părți trebuie să i se recunoască vocația la

aceleași drepturi pe care le conferă o anumită poziție procesuală, în sensul că fiecare parte

trebuie să aibă posibilitatea de a-și susține cauza în condiții care să nu o dezavantajeze într-o

manieră apreciabilă față de adversar.

-celui arătat ca titular al dreptului îi este comunicată o copie de pe cererea de chemare în

judecată, de pe întâmpinare și de pe înscrisurile de la dosar [ art. 77 alin. (1) C. pr. civ.]

-reclamantului îi este comunicată întâmpinarea depusa de către pârât în termenul prevăzut

de lege [art. 206 alin. (1) C. pr. civ.]

Egalitatea de mijloace presupune că, atunci când pentru o anumită procedură este

prevăzuta forma scrisă atât pentru reclamant cât și pentru pârât, modalitatea de aducere la

cunoștiință a respectivelor acte de procedură să beneficieze de același tratament13

.

-dacă ordonanța președințială se dă fără citarea părților, reclamantul nu poate pune

concluzii orale.

Trebuie remarcat faptul că nu se încalcă principiul egalității părților dacă:

-martorul lipsit de discernământ în momentul audierii, nepus sub interdicție, este ascultat

sub jurământ, asemenea martorului cu discernământ, audiat la propunerea adversarului celui ce la

propus;

-după primul termen de judecată reclamantului i este încuviințată administrarea unei

dovezi care nu a fost propusă prin cererea de chemare în judecată, într-una dintre situațiile de

excepție prevăzute de C. pr. civ., fără ca pârâtul să poată să solicite și el o dovadă nouă pentru a

combate cererea introductivă, dar cu privire la un alt aspect decât cel pentru care s-a încuviințat

proba pentru reclamant;

-judecătorul dispune, din oficiu, administrarea de probe după primul termen de judecată14

11

A se vedea V. Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial” , București 2000, p.

400 12

E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, organizare judecătorească și competință, Vol. I, Institutl

de Arte Grafice Viața Românească , Iași 1926,p 73 13

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 6-a, 2008, Institutl Român pentru

Drepturile Omului, p. 262; 14

M. Tăbârcă, Drept procesual civil.Vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 68 și 69;

12

2.4 Principiul disponibilității.

Obiectul și limitele procesului civil sunt stabilite de către părți prin cererile și apărările

acestora, procesul civil nu poate fi pornit decât la cererea celui interesat sau, în cazurile anume

prevăzute de lege, la cererea altei persoane, cu unele excepții.

În condițiile legii, partea într-un proces civil poate renunța la judecarea cererii, sau poate

renunța la însuși dreptul pretins, aceasta poate recunoaște pretențiile părții adverse, poate încheia

un acord cu aceasta, pentru a pune capăt procesului, poate achiesa la pretentiile părții adverse,

poate renunța la calea de atac ori executarea unei hotărâri sau dispune de drepturile sale în orice

mod permis de lege.15

În cursul procesului civil, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în

condițiile, ordinea, termenele stabilite de lege sau judecător, să își probeze pretențiile și apărările,

să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia. Așadar,

aceasta normă prevăzută în art. 10, aduce limitări principiului disponibilității în sensul că odată

aleasă calea procesului civil, fiecare parte este obligată să se supună legii și regurilor prevăzute

în Cod, cu consecințele ce decurg din acestea.

Acest principiu este consacrat în art. 9 din C. pr. civ. sub denumirea de ,,dreptul de

dispoziție al părților”.

În conținutul său, principiul disponibilității cuprinde următoarele drepturi:

-dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil.

De regulă, instanța civilă nu se sesizează din oficiu, procesul civil trebuie să fie declanșat

printr-o cerere de chemare în judecată de către partea care are o pretenție împotriva unei alte

persoane sau urmărește rezolvarea în justiție a unei situații juridice.Numai această persoană

poate să aprecieze dacă este sau nu cazul să pornească procesul civil, dar și momentul în care va

sesiza instanța.

În procesul civil român legiuitorul a recunoscut legitimare procesuală activă și altor

persoane sau organe decât titularului dreptului, pentru ocrotirea unor persoane sau interese.

Astfel art. 9 alin. (1) C. pr. civ arată că în anumite cazuri prevăzute de lege, procesul civil

poate fi pornit la cererea altei persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes

public.

În aplicarea acestui text în art. 37 C. pr. civ. se arată că în cazurile și în condițiile

prevăzute de lege, se pot introduce cereri sau formula apărari și de persoane, organizații, instituții

sau autorități, care, fără a justifica un inters personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau

intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii

unui inters de grup ori general.

În anumite situații și instanța civilă se poate pronunța din oficiu, cum este cazul

exercitării autorității părintești [art. 918 alin. (2) C. pr. civ.] sau în cazul numelui pe care îl vor

purta soții după divorț.

-dreptul de a determina obiectul și limitele procesului.

15

Art. 9 Noul Cod de procedură civilă(Legea 134/2010)

13

Obiectul procesului este determinat de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în

judecată16

, cererea reconvențională, cereri de intervenție sau este dat de situația juridică a cărei

rezolvare în justiție se urmărește, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. 1) C. pr. civ.

În art. 22 alin. 6) se arată că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a

cerut, fără însă a depăși limitele învestiri, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

De asemenea în art. 397 alin. 1) se prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra

tuturor cererilor deduse judecății, însă ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut,

dacă legea nu prevede altfel.

Limitele procesului sunt fixate atât prin cererea de chemare în judecată, cererea

reconvențională, cererile de intervenție, cât și prin apărările făcute prin întâmpinare ori, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, în condițiile prescrise de lege.

Limitele apărării sunt determinate de către pârât, care se va raporta la cererea

reclamantului în funcție de interesele sale procesuale.

Spre deosebire de obiect, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii17

, în art. 22

alin. 4) C. pr. civ. arătându-se că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și

faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, însă judecătorul este

obligat să pună în discuția părților calificarea jurdică exactă.

În ce privește latura subiectivă a procesului, art. 22 alin. 3) teza I stabilește o limitare a

disponibilității, judecătorul putând dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile

legii18

.

Părțile pot lărgi sfera subiectivă a procesului prin formularea unei cereri de chemare în

judecată a altor persoane ( art. 68-71 C. pr. civ.), chemare în garanție (art. 72-74 C. pr. civ) sau

de arătare a titularului dreptului (art. 75-77 C. pr. civ.).

De asemenea, terții pot solicita să participe la judecată, formulând o cerere de intervenție

voluntară (art. 61-67 C. pr. civ.).

-dreptul de a renunța la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare și dreptul

de stinge litigiul printr-o tranzacție.

Reclamantul poate să renunțe la judecată [art. 406 alin. (1), art. 923 C. pr. civ] sau la

dreptul subiectiv pretins [art. 408 alin. (1) C. pr. civ.]; pârâtul poate să achieseze, să recunoască

pretențiile reclamantului [art. 436 C. pr. civ]; partea care a pierdut procesul poate să achieseze la

hotărârea prin care a fost obligată la o prestație către cealaltă parte ( art. 463 C. pr. civ.); ambele

părți pot conveni să stingă litigiul printr-o tranzacție (art. 438 C. pr. civ).

Aceste drepturi există și atunci când procesul a fost pornit de o altă persoană decât

titularul dreptului, deorece în acest caz titularul va fi introdus în proces.

-dreptul de a ataca sau nu hotărârea prin intermediul căilor de atac.

Partea care a pierdut procesul poate să ceară reformarea sau retractarea hotărârii prin

intermediul căilor de atac, însă poate să și achieseze la hotărâre, fie în mod expres, declarând că

renunță la calea de atac [art. 404, art. 464 alin. (2) C. pr. civ.] chiar înainte de comunicarea

hotărârii, fie tacit atunci când achiesarea poate fi dedusă din acte sau fapte precise și concordante

care exprimă intenția certă a părții de a-și da adeziunea la hotărâre [art. 464 alin. (3) C. pr. civ.].

Dacă o parte a exercitat o cale de atac, aceasta poate să și renunțe la judecata acelei căi de

atac [art. 463 alin. (3) C. pr. civ.].

16

M. Tăbârcă, Drept procesual civil.vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013. p. 72; 17

Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, decizia nr. 1174/1999- Revista Dreptul Nr. 6/2000,p. 168; 18

A se vedea art. 78-79 Cod procedură civilă;

14

Ca expresie a principiului disponibilității, partea poate să critice hotărârea în întregime,

cu privire la soluția dată tuturor capetelor de cerere, sau poate să limiteze critica la anumite

aspecte, aceasta însemnând că instanța de apel nu va putea cerceta legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate decât în raport de critica formulată de apelant (art. 477 C. pr. civ.).

De asemenea, instanța de recurs va examina legalitatea hotărârii numai pe baza a ceea ce

s-a criticat prin motivele de recurs, astfel încât partea din hotărâre care nu a fost criticată în apel

rămâne definitivă [art. 488 alin. (2) C. pr. civ.].

Și sub acest aspect principiul disbonibilității cunoaște unele limitări, în art. 92 alin. (4)

arătându-se că procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțate în

cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și atunci când a

participat la judecată, în condițiile legii.

-dreptul de a cere executarea titlurilor executorii.

Dacă debitorul nu își execută de bună-voie obligația înscrisă în titlul executoriu,

creditorul are dreptul să ceară executarea silită a hotărârii însă, în același timp, poate să și

renunțe la punerea în executarea a hotărârii.

Și acest aspect al disponibilității este atenuat de dreptul procurorului de a cere executarea

silită a hotărârilor date în favoarea minorilor, interzișilor, dispăruților, precum și în alte cazuri

expres prevăute de lege, potrivit art. 92 C. pr. civ.

2.5 Principiul respectării de către părți a obligaților ce le revin în

desfășurarea procesului.

În art. 10 C. pr. civ. se prevede că părțile au obligația să îndeplinească actele de

procedurp în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze

pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără înârziere a procesului, urmărind

finalizarea acestuia. Dacă o parte deține un mijloc de probă, judecătorul poate, din oficiu, sau la

cererea celeilalte părți, să dispună înfățișarea acestuia, sub sancțiunea plății unei amenzi

judiciare.

Atitudinea procesuală a părților este de natură să influențeze modul de derulare a

procesului civil. Îndeplinirea de către părți a actelor de procedură în condițiile, ordinea și

termenele stabilite de lege sau de judecător, ca și îndeplinirea obligației de a-și proba pretențiile

și apărările, de a contribui la soluționarea cu celeritate a procesului, urmărind finalizarea

acestuia, nu depind numai de rol activ al judecătorului ci și de atitudinea procesuală a fiecărei

părți.

Potrivit C. pr. civ., părțile sunt obligate să îndeplinească actele de procedură în condițiile

stabilite de lege.

Art. 10 alin. (1) C. pr. civ., care stabilește în sarcina părților obligația de a-și proba

pretențiile și apărările se referă la orice parte, nu doar la reclamant sau pârât, astfel încât este

aplicabil și intervenientului, care, după ce a devenit parte în proces, poate să săvârșească acte de

procedură.

Potrivit art. 249 C. pr. civ., cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o

dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

15

Sancțiunile specifice pentru neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de art. 10 alin. (1) C. pr.

civ. se regăsesc în textele care dezvoltă aspectele reglementate cu valoare de principiu de acest

articol,cum ar fi art. 295 sau art. 358 teza I.

2.6 Principiul privind obligațiile terților în desfășurarea procesului civil

În art. 11 C. pr. civ. se prevede că orice persoană este obligată, în condițiile legii, să

sprijine realizarea justiției, iar cel care, fără motiv legitim se sustrage de la îndeplinirea acestei

obligații poate fi constrâns să o execute sub sancțiunea plății unei amenzi judiciare, și , dacă este

cazul, a unor daune-interese.

Art. 11 C. pr. civ. nu stabilește o obligație generală și abstractă în sarcina tuturor

persoanelor străine de proces, ci face trimitere la ,,condițiile legii” , deci persoana pe care o

vizează, va fi determinată în concret de textele care fac aplicația acestui principiu.

Expresia ,,orice persoană”19

este menită să explice faptul că obligația de sprijin pentru

realizarea justiției se impune oricui, indiferent cine este deținătorul elementului de probă,

persoană fizică sau juridică, de drept privat sau public.

Codul de procedură civilă face aplicația acestui principiu printr-o serie de texte, de pildă

referitoare la înfățișarea unui înscris, cum ar fi art. 297 alin. (1) și (2), art. 298 alin. (1);

informații ce trebuie puse la dispoziția executorului judecătoresc în faza executării silite,

prevăzute în art. 659 alin. (1)-(3).

Terțul poate refuza îndeplinirea obligației de a sprijini realizarea justiției în cazurile

prevăzute de lege, cum ar fi art. 296 alin. (1) și art. 298 alin. (2) C. pr. civ.

2.7 Buna-credință.

Fiind reglementată în același capitol cu principiile fundamentale de drept procesual civil,

buna-credință reprezintă unul din principiile care stau la baza dreptului, cu atât mai mult la baza

dreptului procesual civil, cu cât, fiind vorba despre o procedură contencioasă, în care părțile au

de cele mai multe ori interese contrare, este important pentru realizarea procesului civil ca

acestea să își exercite drepturile procesuale în mod corect, fără a urmări încălcarea drepturilor

procesuale ale celeilalte părți și fără a produce prejudicii părții adverse, în mod abuziv.

Conform art. 12 C. pr. civ., „partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv

răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii și

la plata unei amenzi judiciare”.

De asemenea, partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale

răspunde potrivit alin. (2) [alin. (3)].

Acest text este corespunzător art. 57 din Constituție care prevede că cetățenii români,

cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-

credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Există abuz procesual și dacă partea, în mod conștient, acționează de o asemenea

manieră în îndeplinirea obligației procesuale încât poate provoca adversarului o pagubă

procesuală sau materială20

.

19

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 86; 20

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p 90;

16

Nu numai apărarea pârâtului poate să fie abuzivă, dar și reclamantul ori intervenienții pot

să-și exercite drepturile procesuale în mod abuziv.

Acționarea în justiție a unei persoane, ca expresie a liberului acces la justiție, constituie

un drept, însă, reclamantul trebuie să exercite acest drept, atât la declanșarea procesului, cât și pe

parcursul judecății, cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia acesta a fost

recunoscut de lege, deoarece exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim, constituie un

abuz de drept care trebuie sancționat.

Codul de procedură civilă nu arată criterile pentru determinarea abuzului de drept, însă,

trebuie considerat că doar acțiunea pornită cu rea-credință sau dintr-o eroare gravă, cu intenția de

a produce o pagubă, morală sau materială, ori constrângerea părții adverse, constituie abuz de

drept21

.

Potrivit art. 12 alin. (2) C. pr. civ., pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale,

partea poate să fie obligată atât la despăgubiri pentru pagubele cauzate adeversarului, cât și la

plata unei amenzi către stat.

2.8 Dreptul la apărare.

Reglementat de art. 13 C. pr. civ., dreptul la apărare presupune existanța pentru fiecare

parte din procesul civil, dreptul de a fi reprezentată, sau, după caz, asistată, în condițiile legii. De

asemenea acest principiu aduce și un caracter de noutate, în sensul că în recurs, cererile și

concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat, sau, după caz, consilier

juridic, cu excepția situației în care partea sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al

doilea inclusiv, este licențiată în drept. Părțile au dreptul ca în orice fază a procesului să aibă

posibilitatea de a participa, putând să ia cunostință de conținutul dosarului, să își facă apărări, să

prezinte susținerile în scris și oral, să exercite căile de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute

de lege. Chiar dacă părțile sunt reprezentate, instanța poate dispune înfățișarea acestora în

persoană, daca va considera de cuvință.22

Prevederea conform căreia dreptul la apărare23

este garantat, este înscrisă și în texte din

alte legi,precum art. 24 din Constituție, principiul având o valoare constituțională.

O componentă a dreptului la apărare o constituie faptul că parte nu își poate înrăutății

situația în propria cale de atac, dacă prin lege nu se prevede altfel, excepțiile fiind prevăzute în

art. 432, 481 și art. 502 C. pr. civ.

Dreptul la apărare este asigurat și printr-o serie de alte dispoziții din Codul de procedur

civilă, precum:

-instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților,

dacă legea nu prevede altfel-art. 14 alin. (1);

-părțile trebuie să-și facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul

instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările,

precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să-și

poată organiza apărarea-art. 14 alin. (2). Totodată, cererile de intervenție se comunică părților

inițiale ale procesului sau terților introduși în proces;

21

Idem. p, 92; 22

Art.13, alin (3), NCPC. 23

T. Vasiliu, Realizarea dreptului de apărare și unele probleme referitoare la exercitarea profesiei de avocat, Revista

română de drept, nr. 3/1971, p. 13-24;

17

-este recunoscut dreptul părților de a propune probe-art. 194 lit. e, art. 205 alin. (2) lit. d,

art. 254 alin. (2) C. pr. civ.;

-președintele completului de judecată este obligat să dea cuvântul părților, stabilind și

ordinea în care acestea pun concluzii-art. 216 alin. (2) C. pr. civ.;

-potrivit art. 383 C. pr. civ., după administrarea probelor încuviințate, reclamantul, prin

avocat, va redacta concluziile scrise privind pretențiile sale, pe care le va trimite, direct sau prin

scrisoare recomandată celorlalte părți din proces, după care, fiecare parte, prin avocatul său va

redacta propriile concluzii scrise pe care le va comunica, reclamantului, celorlalte părți și

Ministerului Public, când este cazul;

-amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate,

numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părșții sau

reprezantului ei-art. 222 alin. (1) C. pr. civ.;

Dacă instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții

pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată și prin posibilitatea ca partea să-și angajeze

un apărător.

O garanție importantă a dreptului la apărare o constituie și asistența judiciară,

reglementată de art. 90 C. pr. civ., care face trimitere la legea specială a ajutorului public

judiciar.

Potrivit art. 13 alin. (2) teza a II-a, în recurs, cererile și concluziile părților nu pot fi

formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic cu excepția situației în

care parte sau mandatarul acesteia, soț ori rudă până la gradul al 2-lea inclusiv este licențiată în

drept.

Dreptul la apărare al părților mai este asigurat și prin faptul că:

-președintele completului nu poate schimba ordinea prevăzută de lege pentru darea

cuvântului părților;

-instanța încuviințează pârâtului probe care nu au fost cerute prin întâmpinare, dacă există

acordul expres al tuturor părților;

-judecătorul trebuie să verifice legalitatea procedurii de citare pentru fiecare termen.

Asigurarea dreptului la apărare implică și dreptul părții la motivarea măsurilor dispuse de

judecător pe parcursul procesului, precum și a hotărârii finale.

CAPITOLUL III

Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român-continuare

3.1 Principiul contradictorialității.

Actualul Cod de procedură civilă prevede, expres, în art. 14 acest principiu, oferind

caracter unitar și previzibil acestuia, spre deosebire de vechea reglementare unde se găsea

18

dispersat în diverse articole, fiind, pe cale de interpretare, adus la rangul de principiu de către

doctrină. Art. 14: „(1) Instanța nu poate hotarî asupra unei cereri decât după citarea sau

înfațisarea părților, dacă legea nu prevede altfel.(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc

și în timp util, direct sau prin intermediul instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care

își întemeiaza pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care ințeleg să se

folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată organiza apărarea.(3) Părțile au obligația de

a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în mod corect și complet,fară

a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au obligația de a expune un punct de

vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurari de fapt relevante in

cauză.(4) Parțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept

invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de catre instanță din

oficiu.(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile,

excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.(6) Instanța îsi va întemeia hotărârea

numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în

prealabil, dezbaterii contradictorii”

Contradictorialitatea24

presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care

a sesizat instanța, cât și pe cel care se apără.

Fiecare parte are dreptul de a cunoaște toate piesele dosarului și observațiile aduse de

adversar la cunoștiința judecătorului, de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea

pretențiilor sau apărărilor sale25

, precum și dreptul de a lua la cunoștiință, de a discuta și combate

susținerile și probele celeilalte părți.

De asemenea, fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea de a-și exprima punctul de

vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu, în scopul aflării

adevărului și pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Art. 14 alin. (2) C. pr. civ., stabilește în sarcina părților o serie de obligații în ce privește

înștiințarea adversarului cu privire la motivele de fapt și de drept pe care își întemeiează

pretențiile și apărările, precum și mijloacele de probă de care înțeleg acestea să se folosească,

această comunicare între părți putându-se face direct sau prin intermediul instanței, după caz.

Transmiterea directă de acte se poate face în baza art. 169 teza I C. pr. civ., cât și în baza

art. 241 alin. (1) și (4) C. pr. civ., atunci când dispune judecătorul.

Comunicarea actelor prin intermediul instanței este reglementată în art. 170 alin. (1) teza

I și a II-a, cât și în art. 170 alin. (2) C. pr. civ.

Actualul Cod de procedură civilă a prevăzut reguli noi la primirea cererii de chemare în

judecată respectiv a apelului și recursului.

Astfel în art. 201 alin. 1) și 2) se reglementează modalitățiile de transmitere a actelor între

părți, respectiv cererea de chemare în judecată, întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare, precum

și termenele în care trebuiesc făcute aceste comunicări; în art. 471 alin. (5)-(7) este reglementată

transmiterea cererii de apel, a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, precum și termenele

de comunicare, iar în art. 490 alin. (2) teza I, referitoare la depunerea recursului, se arată că

dispozițiile art. 471 se aplică în mod corespunzător.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 4) C. pr. civ., după închiderea dezbaterilor nu mai poate

să fie invocată nicio chestiune de fapt sau de drept și nici nu pot să fie depuse la dosar mijloace

de probă.

24

Al. Velescu, Contradictorialitatea-Principiu fundamental al dreptului procesual civil, Revista română de drept, nr.

7/1970, p. 21-31 25

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 107;

19

Dispozițiile art. 390 C. pr. civ. arată că, dacă în cursul cercetării judecătorești nu au fost

soluționate cereri, excepții sau apărări, ori sunt excepții care pot să fie invocate oricând pe

parcursul procesului, acestea vor putea fi puse în discuție, cel mai târziu, înainte de a se trece la

dezbaterea fondului cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 6) C. pr. civ., judecătorul nu își poate întemeia hotărârea

decât pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în

prealabil, dezbaterii contradictorii.

După închiderea dezbaterilor părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei,

sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă-art. 394 alin. 3) C. pr. civ.

Instanța este obligată, în orice proces, să pună în discuția părților toate cererile,

excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau

invocate din oficiu-art. 224 C. pr. civ.

Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a

legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, scop în care judecătorul este în drept

să le ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice

împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să

dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de

lege, chiar dacă părțile se împotrivesc-art. 22 alin. (2) C. pr. civ.

Pentru respectarea principiului contradictorialității părțile nu trebuie să se prezinte în

instanță, prezența lor fiind necesară numai pentru a se încerca împăcarea acestora, așa cum

prevăd dispozițiile art. 13 alin. 4) și art. 227 alin. 1) C. pr. civ.

De asemenea, pentru respectarea principiului contradictorialității nu este obligatoriu să se

înfățișeze toate părțile, așa după cum rezultă din prevederile art. 223 alin. 2) C. pr. civ.,

contradictorialitatea fiind păstrată și atunci când ambele părți, legal citate, lipsesc, dar cu condiția

ca cel puțin una din ele să fi solicitat judecarea cauzei în lipsă, în condițiile art. 223 alin. 3) C. pr.

civ.

În unele cazuri, datorită urgenței, legiuitorul permite ca soluționarea unor cereri să se facă

citarea părților, cu consecința înlăturării contradictorialității, cum sunt cazurile prevăzute de art.

135 alin. (4), art. 143 alin. (1), art. 230, art. 360 alin. (5), art. 493 alin. (5), (6) și (7).

Și pentru faza executării silite legiuitorul a prevăzut posibilitatea înlăturării

contradictorialității-art. 656 alin. (3), art. 665 alin. (2) teza I, art. 718 alin. (7), art. 757 alin. (6).

Cu toate acestea, ori de câte ori actele executorului judecătoresc sunt supuse căilor de

atac, în etapa căilor de atac se revine la contradictorialitate, judecata acestora făcându-se numai

cu citarea părților.

Pentru respectarea contradictorialității trebuie să se recunoască avocaților părților dreptul

de a se prezenta la judecată și a susține cauza înaintea judecătorului, însă instanța nu este

obligată să acorde termene până la prezentarea apărătorului, în acest caz contradictorialitatea

fiind asigurată prin recunoașterea dreptului avocatului de a depune concluzii scrise.

Principiul contradictorialității își găsește consacrarea și în alte texte ale Codului de

procedură civilă, cum ar fi art. 64 alin. 1) și 2), art. 69 alin. 1), art. 74 alin. 1), art. 77 alin. 1), art.

149 alin. 1), art. 153, art. 216 alin. 2).

Pentru a se asigura contradictorialitatea C. pr. civ. impune o serie de obligații și în sarcina

judecătorului, cum sunt cele prevăzute de art. 200 alin. 1) și 2), art. 219, art. 425 alin. 3) și art.

922.

20

3.2 Principiul oralității.

Art. 15 C. pr. civ. prevede că: „Procesele se dezbat oral, cu excepția cazului în care legea

dispune altfel sau cand părțile solicită expres instanței ca judecata să se faca numai pe baza

actelor depuse la dosar”.

Oralitatea dezbaterilor este un principiu fundamental al procesului civil în virtutea căruia

președintele completului are obligația să dea cuvântul părților pentru a-și susține verbal

pretențiile sau apărările, pentru a discuta reguralitatea actelor de procedură și cererile celorlalte

părți, materialul probator administrat, pentru a de explicații, a propune probe și a formula

concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului26

.

Oralitatea permite un dialog între parte și judecător, judecătorul putând să pună întrebări

părților pentru a obține lămuririle necesare.

Arguementația orală completează și întărește cele arătate în scris.

Oralitatea dezbaterilor nu vizează numai etapa dezbaterilor în fond, ci și etapa cercetării

procesului fiind supusă cerinței oralității.

Codul de procedură civilă conține și alte texte care se referă la oralitate precum: art. 43

alin. 3), art. 47 alin. 1), art. 85 alin. 2), art. 126 alin. 1), art. 204 alin. 2), art. 46 alin. 1), art. 408

alin. 3), art. 449 alin. 3), art. 459 alin. 2), art. 464 alin. 2) și art. 757 alin. 5).

De la principiul oralității există două categorii de excepții, prevăzute chiar de art. 15 C.

pr. civ.:

-atunci când legea dispune că actul de procedură poate să îmbrace numai forma scrisă.

Este cazul unor acte de procedură ale părților cum sunt cererea de chemare în judecată,

întâmpinarea, cererea reconvențională, cererile de intervenție, cererile de exercitare a căilor de

atac.

De asemenea, îmbracă această formă anumite acte de procedură precum: citația, minuta,

încheierea de ședință, hotărârea.

De asemenea, pentru a se putea realiza controlul judiciar, susținerile verbale ale părților și

ale altor participanți sunt consemnate în scris în încheieri, depoziții de martori, concluzii scrise,

procese verbale, etc.

-atunci când părțile solicită expres instanței ca judecata să se facă numai pe baza actelor

depuse la dosar.

Totuși27

, simplul fapt că părțile solicită instanței să se înlăture oralitatea, nu este de ajuns

pentru ca judecătorul să fie ținut de această cerere, acest aspect rezultând și din prevederile art.

227 alin. 1) C. pr. civ., care permite instanței să dispună ca părțile să se prezinte înaintea sa

atunci când consideră că, prin îndrumările pe care le-ar da acestora, s-ar realiza împăcarea.

De asemenea, judecătorul poate ordona administrarea probelor pe care le consideră

necesare pentru aflarea adevărului, altele decât înscrisurile.

Totodată, pot exista litigii în care prezența părților să fie obligatorie, cum ar fi procesele

de divorț sau litigii în care audierea minorului ori a părților să fie obligatorie.

Sancțiunea nerespectării cerințelor legate de oralitatea dezbaterilor este nulitatea

hotărârii, în condițiile art. 175 alin. C. pr. civ., dacă se face dovada că prin nerespectarea

oralității s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfințarea hotărârii.

26

M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 122; 27

Idem p. 125;

21

3.3 Principiul nemijlocirii

Art. 16. C. pr. civ. prevede că probele se administrează de către instanța care judecă

procesul, cu excepția cazurilor în care legea stabilește altfel.

Principiul nemijlocirii presupune obligația instanței de a cerceta direct și nemediat toate

elementele care interesează dezlegarea cauzei28

.

Potrivit art. 261 alin. 1), administrarea probelor se face în fața instanței de judecată

sesizate, în camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel.

În ce privește audierea martorilor, instanța trebuie să stabilească, prin audierea lor

nemijlocită, faptele relatate de aceștia și modul în care le-au peceput.

Cu privire la înscrisuri, deși art. 150 alin. 1) stabilește, ca regulă, faptul că la fiecare

exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înțelege să se folosească

în proces, art. 292 alin. 2), dispune că dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus

este obligată să aibă asupra sa originalul și, la cerere, să-l prezinte instanței, sub sancțiunea de a

nu se ține seama de înscris.

Există însă și excepții de la acest principiu:

-în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în fața instanței necompetente

rămân câștigate judecății și instanța competentă, învestită cu soluționarea cauzei, nu va dispune

refacerea lor decât pentru motvie temeinice-art. 137;

-când se face o nouă cerere de chemare în judecată, părțile pot folosi dovezile

administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește că nu

este necesară refacerea lor-art. 422 alin. 2);

-în cazul strămutării hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte

de strămutare urmează a fi păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispun strămutarea a

procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este deființată de drept prin

efectul admiterii cererii de strămutare-art. 145 alin. 2);

-dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara

localității de reședință a instanței, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o

instanță de același grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanță de

același grad-art. 261 alin. 2);

-când există urgență în administrarea unei probe, dacă este pericol ca proba să dispară sau

să fie greu de administrat în viitor, înainte de formularea unei cereri principale, se recurge la

procedura asigurării dovezilor-art. 360 C. pr. civ.;

3.4 Principiul publicității

Art. 17 C. pr. civ. prevede că ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile

prevăzute de lege, acest principiu fiind prevăzut și de art. 127 din Constituție, un conținut similar

având și art. 12 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Totodată și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice

cuprinde o asemenea dispoziție.

Publicitatea ca element esențial al procesului echitabil, pentru că îi protejează pe

justițiabili contra judecății secrete și arbitrariului, presupune că procesul civil se desfășoară în

28

Al. Velescu, Semnificația și rolul principiului procedural al nemijlocirii în soluționarea cauzelor civile, Revista

română de drept, nr. 10/1976, p. 37-40;

22

prezența părților, dar și a oricăror persoane străine de litigiu care dorește să asiste la cercetare

procesului și căreia instanța, pentru motive teminice i-a admins să asiste la proces, în condițiile

art. 213 alin. 3) C. pr. civ., sau la dezbaterile în fond29

.

Publicitatea este constituită din elemente divere și anume:stabilitatea locului unde

instanțele își desfășoară activitatea, fiecare instanță având un sediul stabil și cunoscut;

periodicitatea ședințelor de judecată, în zilele și la orele fixate-art. 157 alin. 1 lit. d; afișarea listei

proceselor ce se vor dezbate în fiecare ședință de judecată-art. 215 alin. 1; accesul liber în sala de

ședință; pronunțarea hotărârii în ședință publică.

O formă sub care se manifestă publicitatea o constituie și posibilitatea de accesare a

hotărârilor judecătorești publicate online, potrivit hotărârii nr. 308 din 5 martie 2009 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii.

De la principiul publicității există și excepții:

-potrivit art. 213 alin. 1), în fața primei instanțe cercetarea procesului se desfășoară în

camera de consiliu, dacă legea nu prevede altfel30

.

Excepția de la principiul publicității vizează numai etapa cercetării procesului în fața

primei instanțe, nu și dezbaterile în fond-art. 244 alin. 1).

Părțile pot conveni, însă, ca și dezbaterile în fond să aibă loc în camera de consiliu-art.

244 alin. 3).

-dezbaterea fondului poate să se desfășoare fără prezența publicului, dar numai dacă

părțile convin în acest sens sau dacă prin dezbaterea publică s-ar aduce atingere unor valori

anume prevăzute de lege.

În situația în care ,în căile de atac, este necesar să se parcurgă etapa cercetării procesului,

aceasta se face în ședință publică, potrivit art. 240 alin. 2) C. pr. civ.

Sancțiunea pentru nerespectarea publicității este nulitatea, necondiționată de vătămare în

condițiile art. 176 pct. 5 C. pr. civ.

3.5 Principiul desfășurării procesului în limba română

Potrivit art. 18 C. pr. civ. procesul civil se defășoară în limba română-alin. 1). Cetățenii

români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fața

instanțelor de judecată, în condițiile legii-alin. 2). Cetățenii străini și apatrizi care nu înțeleg sau

nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a

vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel-

alin. 3). Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română-alin. 4).

Principiul potrivit căruia procesul civil se desfășoară în limba română este unul

constituțional, fiind înscris în art. 128 din Constituție, alin. 1)-5).

De asemenea, art. 14 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară a preluat textul

constituțional.

Modalitatea de folosire a traducătorului, respectiv a interpretului este dezvoltată în art.

225 C. pr. civ. precum și în Legea nr. 178/1997.

29

M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 129; 30

Potrivit dispozițiilor art. XII din Legea nr. 2/2013, dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, republicată, privind cercetarea procesului și, după caz dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică

proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a

prezenti legii și până la data de 31 decembrie 2015, cerecetarea procesului și, după caz, dezbaterea fondului se

desfășoară în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel;

23

Persoanele prevăzute în alin. 2) și 3) ale art. 18 C. pr. civ. nu pot pretinde că le-a fost

încălcat dreptul la apărare dacă au fost reprezentate sau asistate de un avocat cunoscător al limbii

române

3.6 Principiul continuității completului de judecată

Presupune ca judecătorul învestit cu soluționarea unei cauze civile să nu poată fi înlocuit

pe durata procesului decât pentru motive temeinice și numai în condițiile legii.31

În condițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de

judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității,

cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.

Potrivit art. 95 alin. 5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești,

completele se vor constitui la începutul fiecărui an și se numerotează pe instanță, sau, după caz,

pe secții, ținându-se seama de materile în care se judecă, de specializarea completelor și de faza

procesuală în care se află cauzele.

Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbare judecătorilor care le

compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii.

În aplicarea acestui principiu, art. 214 alin. 1) C. pr. civ. prevede că membrii completului

care judecă procesul trebuie să rămână aceiași în tot cursul judecății.

Conform art. 214 alin. 2) C. pr. civ., în cazurile în care, pentru motive temeinice, un

judecător este împiedicat să participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile

legii.

Potrivita art. 214 alin. 3), în măsura în care incidentele procedurale care duc la

necesitatea înlocuirii judecătorului apar în etapa deliberării, dacă înlocuirea prevăzută la alin. 2)

a avut loc după ce s-a dat cuvântul părților în fondul cauzei, cauza se va repune pe rol.

3.7 Principiul privitor la încercarea de împăcare a părților

În art. 21 C. pr. civ. se prevede că judecătorul va recomanda părților soluționarea

amiabilă a litigiului, potrivit legii speciale-alin. 1). În tot cursul procesului, judecătorul va

încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii-alin. 2).

Norma care stabilește în sarcina judecătorului încercarea de împăcare a părților este una

imperativă, însă judecătorul nu are obligație de rezultat, ci doar una de mijoace.

Există 2 modalități prin care judecătorul va încerca să realizeze împăcarea părților: fie

îndrumându-le să apeleze la mediere32

, în condițiile legii speciale, fie recomandându-le să se

concilize în tot cursul procesului.

Pentru a realiza împăcarea judecătorul nu are nevoie să fie mandat de părți cu această

misiune.

Legea specială la care face trimitere art. 21 alin. 1) C. pr. civ. este Legea nr. 192/2006.

31

Art. 19,C. pr. civ.(Legea nr. 134/2010) 32

A se vedea I. Deleanu, Medierea în procesul civil, Revista Dreptul nr. 10/2006, p. 63-86;

24

În vederea obținerii împăcării părților, art. 227 alin. 1) C. pr. civ. dă dreptul judecătorului

să dispună ca părțile să se înfățișeze personal, chiar dacă acestea sunt reprezentate, indiferent

dacă reprezentarea este legală sau convențională.

Judecătorul va încerca împăcarea părților în tot cursul procesului, deci atât în faza

judecății, cât și în faza executării silite

3.8 Principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului

Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala

privind aflarea adevarului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în

scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și

motivarea în drept pe care parțile le invoca, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte

explicații, oral sau în scris, să puna în dezbaterea acestora orice împrejurari de fapt sau de drept,

chiar daca nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe

care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevazute de lege, chiar dacă părțile se

împotrivesc. Judecatorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunța la judecată sau

la dreptul pretins, de a achiesa la pretențiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o

tranzacție. Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse

judecații, chiar dacă parțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să

pună în discuția părților calificarea juridica exactă. Cu toate acestea, judecătorul nu poate

schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care parțile, în virtutea unui acord expres

privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de

drept asupra cărora au inteles să limiteze dezbaterile, daca astfel nu se încalca drepturile sau

interesele legitime ale altora. Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut,

fără însa a depași limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Ori de

cate ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere sa țină seama de toate

circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale

dreptului, de cerințele echității și de buna-credință.33

Rolul instanței34

în aflarea adevărului se manifestă sub următoarele aspecte principale:

-cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul

este în drept să le ceară explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice

împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să

dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de

lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Datorită acestei posibilități a judecătorului, cererea de chemare în judcată nu poate să fie

respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată.

Cu toate acestea, potrivit art. 254 alin. 6), părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea

instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii,

aceasta însemnând că nici instanța de control judiciar nu ar putea invoca, din oficiu, nesocotirea

în plan probatoriu a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului.

33

Art. 22, C. pr. civ. (Legea 134/2010). 34

A se vedea C.E. Alexe, Judecătorul în procesul civil între rol activ și arbitrar, vol II, Editura C.H. Beck, București,

2008;

25

-judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii-art.

78 alin. 1) și 2).

Potrivit art. 79 alin. 1) C. pr. civ., cel introdus în cauză va fi citat.

-judecătorul dă sau restabilește califacarea35

juridică a actelor și faptelor deduse judecății,

chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

-judecătorul poate să ia măsuri pentru pregătirea judecății.

Astfel conform art. 203, judecătorul, sub rezerva dezbaterii la primul termen de judecată,

dacă s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată va putea dispune citarea pârâtului la

interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum și orice alte măsuri necesare

pentru desfășurarea procesului potrivit legii- alin. 1). În condițiile legii, se vor putea încuviința,

prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, precum și măsuri pentru asigurarea probelor-alin.

2)

-judecătorul fixează primul termen de judectă și termenele ulterioare.

În acest sens sunt dispozițiile art. 180 alin. 3) și art. 201 alin. 3) C. pr. civ.

-judecătorul ordonă măsurile necesare judecării cererii. În acest scop acesta poate dispune

conexarea sau disjungerea cauzelor, suspendarea și redeschiderea judecății, repunerea procesului

pe rol etc.

-judecătorul poate invoca din oficiu încălcarea normelor imperative, dacă prin lege nu se

prevede altfel.

-judecătorul stăruie prin toate mijloacele legale, penru a preveni orice greșeală privind

aflarea adevărului în cauză.

În acest sens el va face aplicarea prevederilor art. 79 alin. 1, art. 254, art. 260 și art. 338

C. pr. civ.

-în exercișiul rolului activ, judecătorul poate urmări și atenuarea unor dispoziții legale

restrictive, prin aplicarea altor dispoziții legale.

3.9 Principiul respectului cuvenit justiției

Art. 23. C. pr. civ. prevede că cei prezenți la ședința de judecată sunt datori să manifeste

respectul cuvenit față de membrii completului de judecată și să nu tulbure buna desfășurarea a

ședinței de judecată-alin. 1). Președintele completului veghează ca ordinea și solemnitatea

ședinței să fie respectate, putând lua în acest scop orice măsură permisă de lege-alin. 2).

În art. 217 C. pr. civ sunt prevăzute măsurile pe care le poate lua președintele

completului:

-dacă nu mai este loc în sala de ședință le poate cere celor care ar veni mai târziu sau care

depășesc numărul locurilor existene să părăsească sala;

-îi poate îndepărta din sală pe cei care au asupra lor arme și nu le poartă în exercitarea

serviciului pe care îl îndeplinesc în fața instanței;

-persoanele care iau parte la ședință sunt obligate să aibă o purtare și o ținută

cuviincioase. Cei ce se adresează instanței în ședință publică trebuie să stea în picioare, însă,

președintele poate încuviița, atunci când apreciază că este necesar, excepții de la această

îndatorire;

35

M. Tăbârcă, Drept procesual civil, Vol. I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p.146;

26

-președintele atrage atenția părții sau oricărei alte persoane care tulbură ședința ori

nesocotește măsurile luate să respecte ordinea și buna-cuviință, iar în caz de nevoi dispune

îndepărtarea ei. Pot fi îndepărtați din sală minorii.

Dacă înainte de închiderea dezbaterilor una dintre părți a fost îndepărtată din sală, va fi

rechemată pentru a i se pune în vedere actele efectuate în lipsa ei, însă această cerință nu există

în cazul în care partea îndepărtată este asistată de un apărător care a rămas în sală.

În cazul în care cel ce tulbură liniștea ședinței este chiar apărătorul părții, președintele îl

va chema la ordine și, dacă din cauza atitudinii lui continuarea dezbaterilor nu mai este cu

putință, procesul se va amâna, aplicându-se amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. 1) pct. 2

C. pr. civ., iar cheltuielile ocazionate de amânare vor fi trecute în sarcina sa, prin încheiere

executorie.

3.10 Principiul respectării principiilor fundamentale

În art. 20 C. pr. civ. se prevede că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să

respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Sancțiunile ce intervin în caz de nerespectare de către părți sau de către judecători a

principiilor fundamentale sunt prevăzute în diferite dispoziții ale C. pr. civ., cum ar fi art. 480,

art. 488, art. 503 și art. 509

CAPITOLUL IV

Acţiunea în procesul civil. Dreptul la acțiune. Elementele acțiunii civile.

4.1. Noţiune. Natura juridică şi corelaţia dintre dreptul subiectiv civil,

acţiunea civilă şi dreptul la acţiune

Noţiunea de acţiune civilă a primit diferite interpretări, în literatura de specialitate

neexistând un punct de vedere comun.

Într-o opinie36

se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană

cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin

încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire

corespunzătoare.

36

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil.Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

1977, p. 229

27

Într-o altă opinie37

se consideră că acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important

de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite

de lege.

Într-o altă definiţie38

se arată că acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de

a pretinde şi obţine concursul organelor judecătoreşti în vederea recunoşterii sau realizării unor

drepturi subiective încălcate sau nerecunoscute, sau a apărării unor situaţii juridice ocrotite de

lege.

În literatura juridică de specialitate, acţiunea civilă a mai fost definită ca fiind ansamblul

mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului

subiectiv civil, prin recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat39

.

Referitor la noţiunea de acţiune civilă, în doctrină s-au făcut următoarele precizări40

:

- acţiunea civilă este de conceput numai în legătură cu protecţia drepturilor subiective

civile şi a unor interese apărate de lege, pentru care calea justiţiei este obligatorie;

- acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea

procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv sau a altor interese care se pot realiza numai pe

calea justiţiei;

- indiferent de dreptul care se valorifică, acţiunea este uniformă, în sensul că ea cuprinde

aceleaşi mijloace procesuale;

- acţiunea se individualizează, devine proces imediat ce titularul dreptului subiectiv

apelează la acţiune.

Actualul Cod de procedură civilă reglementează distinct noțiunea de acțiune civilă în

Cartea I, Titlul I ”Notiune: Art. 29. - Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale

prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei

alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării parților în proces.”

Noţiunile de acţiune civilă şi drept subiectiv civil sunt noţiuni independente, aparţinând

unor ramuri diferite de drept, respectiv dreptul procesual civil şi dreptul civil.

Dreptul subiectiv civil este o posibilitate, putere ori facultate recunoscută de legea civilă

subiectului activ, persoană fizică sau persoană juridică. În temeiul acestei posibilităţi subiectul

activ poate avea el însuşi o anumită conduită în limitele prevăzute de lege, poate pretinde o

conduită corespunzătoare subiectului pasiv, sau poate apela la concursul forţei de constrângere a

statului41

Legătura dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă o constituie dreptul la acţiune ca

parte integrantă a dreptului subiectiv civil în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul

îi este încălcat, la forţa coercitivă a statului.

Acţiunea civilă fiind abstractă şi generală, nu se confundă cu dreptul la acţiune.

Dreptul la acţiune se naşte în momentul în care dreptul subiectiv civil este încălcat, dar

pentru a pune în mişcare formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară şi

voinţa titularului acestui drept. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile sunt: dreptul

subiectiv încălcat să fie actual, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

37

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983, p. 15 38

Al.Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p.108 (apud

V.M.Ciobanu) 39

V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol I, Editura Național, București, 1997, p. 250 40

idem 33; 41

Ghe.Dinu, Drept civil. Partea Generală, Editura Ex-Ponto, Constanţa, 2003, p. 71

28

În conţinutul dreptului la acţiune se includ o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a

sesiza instanţa, de a administra probe, de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul pretins determină caracterul acţiunii şi îi imprimă calificarea sa, astfel, acţiunea

va fi prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum şi dreptul ce se valorifică este prescriptibil sau

imprescriptibil, acţiunea va fi personală sau reală potrivit naturii dreptului ce se valorifică,

acţiunea va fi mobiliară sau imobiliară în funcţie de bunul ce formează obiectul dreptului42

.

Potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958 dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se

stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Aceasta înseamnă că

se stinge dreptul de a apela la forţa de constrângere a statului, însă rămâne valabil dreptul de a

sesiza instanţa competentă.

În altă ordine de idei, acțiunea nu se identifică cu cererea de chemare în judecată,

aceasta din urmă fiind doar o parte componentă a acțiunii civile, o formă de manifestare a

acțiunii, așa cum sunt și cererea reconvențională, cererile de intervenție voluntară sau forțată,

excepțiile43

etc.

4.2. Elementele acţiunii civile

Elementele acţiunii civile determină cadrul necesar44

, indispensabil al oricărei acţiuni şi

servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acţiune.

Orice acțiune civilă presupune existența a trei elemente: părți, obiect și cauză.

4.2.1. Părţile acţiunii civile

Acţiunea civilă fiind legată de dreptul subiectiv, nu poate fi concepută fără existenţa cel

puţin a unei persoane care să fie interesată în protecţia dreptului subiectiv nesocotit sau încălcat. În momentul în care acţiunea civilă este exercitată este nevoie de cel puţin două

persoane, una care pretinde (reclamantul) şi una care se opune (pârâtul). Aceste persoane, dacă îndeplinesc condiţiile necesare pentru exerciţiul acţiunii civile (afirmarea unui drept actual, capacitate procesuală, calitate procesuală şi interes), devin părţi în procesul civil

45.

Părţile au denumiri specifice în raport cu diferitele faze ale procesului civil. Astfel, în etapa judecăţii în primă instanță, părţile poartă denumirea de reclamant şi pârât. Partea care exercită o cale de atac poartă denumirea de apelant, recurent, revizuent sau contestator, întrucât prin activitatea sa urmăreşte reformarea sau retractarea hotărârii atacate. În schimb partea căreia îi este favorabilă hotărârea atacată, intimatul, urmăreşte menţinerea acesteia

46.

Părţile sunt persoanele între care s-a legat iniţial raportul juridic dedus judecăţii. Părţilor iniţial legate prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane, prin intervenţia voluntară sau forţată.

De asemenea, au calitatea de parte și persoanele sau organele cărora legiuitorul le-a recunoscut legitimare procesuală activă sau pasivă, deși nu fac parte din raportul juridic dedus judecății.

42

Fl.Măgureanu, Drept procesual civil, Ediția a IV-a, Editura ALL Beck, București 2001., p. 48 43

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 156; 44

A se vedea I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 237 “Nu se poate concepe o acţiune fără elementul subiectiv,

respectiv fără părţile litigante şi, tot astfel, fără formularea unei pretenţii concrete, alcătuind obiectul acţiunii şi fără

fundamantarea juridică a dreptului reclamantului, constând în precizarea cauzei, a temeiului juridic al acestui drept”. 45

V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol I, Editura Național, București, 1997 , p. 261 46

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 332

29

4.2.2. Obiectul acţiunii civile

Obiectul acţiunii civile este ceea ce se cere prin acţiunea respectivă47

, concretizându-se

în raport cu mijlocul procesual folosit.

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv civil, acţiunea are întotdeauna ca obiect

protecţia acestui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie

chiar dacă nu se contestă un drept48

(ex- procedura necontencioasă – art. 527-540 C.proc.civ. în

care nu se urmăreşte un drept potrivnic fată de o altă persoană).

În cazul cererii de chemare în judecată obiectul acţiunii constă în pretenţia concretă a

reclamantului. Excepţiile procesuale au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare

judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zisă (excepţii de procedură), sau a unor

lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune (excepţii de fond). Măsurile asigurătorii au ca

obiect luarea unor măsuri de indisponibilizare şi conservare a bunului în litigiu.

Căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă.

Obiectul executării silite constă fie în bunurile debitorului care pot fi vândute pentru

satisfacerea creanţei creditorului, fie în obligaţia debitorului de a preda bunul determinat

prevăzut în titlul executoriu.

4.2.3. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile se înţelege scopul către care se îndreaptă voinţa celui care

reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa sa în justiţie, scop explicat cu

împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze49

.

Cauza unei acţiuni este temeiul juridic al cererii (causa petendi) fundamentul legal al

dreptului pe care una din părţi îl valorifică împotriva celeilalte părţi50

.

Cauza acţiunii (causa petendi) nu se confundă cu cauza raportului juridic (causa

debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel care formulează

pretenţia.

De pildă, dacă se revendică un bun, cauza acțiunii (scopul) este intenția reclamantului

de a redobândi posesia bunului considerat a fi deținut pe nedrept de altă persoană, iar cauza

cererii de chemare în judecată prin care se revendică bunul (temeiul juridic) este titlul de

proprietate al reclamantului, care poate fi un contract, o succesiune, legea etc.

Distincția este necesară atunci când se invocă autoritatea de lucru judecat, care

presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie confundată cu motivul

cererii, care este dovada ce servește la justificarea cauzei.

Cauza acţiunii trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

- să existe – acestă condiţie de regulă, se îndeplineşte, fiind neconceput ca o persoană

să se adreseze instanţei fără a avea vreun scop;

- să fie reală – intentarea acţiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului

urmăreşte să-l obţină prin hotărârea judecătorească;

47

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 237 48

V.M.Ciobanu, op. cit, p.262 49

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 263 50

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 238

30

- să fie licită şi morală – adică să nu contravină legii şi regulilor de convieţuire morală

şi socială.

4.3. Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile

Condiţiile cerute pentru exerciţiul acţiunii civile respectiv pentru punerea în mişcare a

tuturor formelor procedurale ce intră în conţinutul acţiunii civile (cererea de chemare în judecată,

căile de atac etc.) sunt următoarele:

- afirmarea unui drept subiectiv civil ce se cere protejat;

- interesul urmărit prin punerea în mişcare a acţiunii;

- capacitatea procesuală;

- calitatea procesuală.

Conform art. 32 C. pr. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă

autorul acesteia: a)are capacitate procesuală, în condițiile legii; b) are calitate procesuală; c)

formulează o prentenție; d) justifică un interes-alin. 1). Dispozițiile alin. 1) se aplică, în mod

corespunzător și în cazul apărărilor-alin. 2).

Aceste condiții de exercițiu trebuie să fie îndeplinite cumulativ atunci când este

formulată orice cerere prin care se invocă o pretenție, cum ar fi: o cerere de chemare în judecată,

o cerere reconvențională, o cerere de intervenție prinicipală etc.

4.3.1. Dreptul

Pornind de la corelaţia dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv civil, pentru punerea în

mişcare a acţiunii civile se cere în primul rând existenţa unui drept subiectiv ce se cere protejat,

ori a unui interes legitim care nu se poate realiza decât pe calea justiţiei.

Condiţii51

ce se cer a fi îndeplinite de dreptul subiectiv civil pentru a se bucura de

protecţie juridică:

a) să fie recunoscut şi ocrotit de lege;

b) să fie exercitat conform scopului recunoscut de lege (art.3 alin.2 Decretul nr.

31/1954);

c) să fie exercitat cu bună-credinţă, adică să nu fie exercitat abuziv;

d) să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

În cazul drepturilor afectate de un termen sau condiţie suspensivă, creditorul poate cere

măsuri de asigurare sau conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor. În ipoteza în care dreptul

nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, însă reclamantul va putea introduce o nouă

cerere la împlinirea termenului sau condiţiei. Acţiunea nu poate fi respinsă dacă pârâtul nu a

invocat excepţia prematurităţii, în cazul în care dreptul era afectat de termen şi a acceptat discuţia

asupra fondului.

În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite aceste condiţii sau că reclamantul nu

justifică un drept subiectiv, cererea va fi respinsă.

De la condiția ca dreptul să fie actual, legiuitorul a stabilit și excepții, care sunt de

strictă interpretare, ele neputând fi extinse prin analogie. Este cazul acțiunilor preventive

reglementate prin art. 33 și 34. C. pr. civ. Prin faptul introducerii acțiunii înainte de termen 51

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 292-294

31

debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului, deorece hotărârea obținută înainte de termen

va putea fi pusă în executare numai la scadență, la împlinirea termenului.

Judecata se face în procedură contencioasă pentru că se urmărește stabilirea unui drept

potrivnic față de altă persoană, însă pârâtul nu va putea fi obligat la cheltuieli de judecată, el

nefiind în culpă procesuală.

Ipoteza din art. 34 alin. 3) C. pr. civ. nu este identică cu cea reglementată în art. 33 C.

pr. civ..

Cererea prevăzută de art. 33 C. pr. civ. poate să fie formulată indiferent dacă dreptul

celui care acționează este sau nu afectat de termen, pe când cererea la care se referă art. 34 alin.

3) C. pr. civ. este condiționată de existența unui drept afectat de termen suspensiv, neîmplinit.

Spre deosebire de cazul acțiunilor preventive reglementate de art. 34 C. pr. civ., în cazul

celor reglementate de art. 33 C. pr. civ. pârâtul va putea fi obligat la cheltuieli de judecată, dacă

este în culpă procesuală.

Dacă dreptul nu este actual, lipsa acestei condiții poate să fie invocată pe parcursul

procesului prin intermediul excepției de prematuritate, de către oricare dintre părți, de procuror

sau instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii.

În cazul în care excepția va fi admisă, cererea va fi respinsă ca prematur introdusă.

Dacă s-a admis excepția, după împlinirea termenului sau condiției suspensive, atunci

când dreptul a devenit actual, reclamantul va putea formula o nouă cerere de chemare în

judecată, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 40 alin. 2) C. pr. civ., încălcarea dispozițiilor privind lipsa dreptului poate

atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are

dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.

4.3.2. Interesul

Interesul reprezintă folosul practic pe care o parte îl urmăreşte punând în mişcare

procedura judiciară pentru valorificarea dreptului subiectiv civil ce se cere protejat52

.

Interesul poate fi : material sau moral după cum se urmăreşte obţinerea unui folos

patrimonial sau a unei satisfacţii morale.

Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a

daunelor morale. Această condiţie trebuie să existe nu numai la punerea în mişcare a acţiunii civile prin

introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii (judecata în primă instanță, căile de atac, executarea silită).

Interesul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii53

: a) să fie legitim, adică să nu vină în contradicţie cu legea sau cu normele morale;

Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unei situații juridice ocrotite de lege. Exercitarea unui drept subiectiv fără interes legitim constituie un abuz de drept care trebuie să fie sancționat, în condițiile art. 12 alin. 2) C. pr. civ.

52

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 294 53

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 295-296; V.M.Ciobanu, op. cit., p. 271-272; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 53

32

b) să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune s-ar expune unui prejudiciu;

Un interes eventual ca și un interes care a trecut54

, a fost depășit, nu poate permite formularea unei cereri în justiție. Ca regulă, dacă dreptul este născut și actual, atunci și interesul este născut și actual. Dacă dreptul este afectat de termen sau condiție suspensivă și acestea nu s-au împlinit, nu s-a născut interesul de a acționa, motiv pentru care cererea va fi respinsă ca fiind lipsită de interes, cu excepțiile prevăzute de art. 34 C. pr. civ.

c) să fie personal în sensul că folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală . De la această cerinţă există anumite derogări în cazurile în care legea recunoaşte legitimare procesuală activă şi altor persoane sau organe, precum procurorul, autoritatea tutelară, etc.

d) să fie determinat, adică folosul material sau moral pe care l-ar putea obține oricare dintre părți de pe urma activității judiciare pe care intenționează să o desfășoare, să fie unul concret, iar nu abstract.

Lipsa interesului în exercitarea acţiunii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond şi peremtorii. În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes sau că interesul nu îndeplineşte condiţiile menţionate, o va respinge. Excepţia lipsei de interes poate fi invocată şi de procuror sau de instanţă din oficiu-art. 40 alin. 1) C. pr. civ.

Și în acest caz sunt aplicabile prevederile art. 40 alin. 2) C. pr. civ. în sensul că cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.

4.3.3. Capacitatea procesuală şi sancţiunea lipsei capacităţii procesuale Capacitatea procesuală reprezintă aplicaţia pe plan procesual a capacităţii civile

55.

În dreptul civil, capacitatea civilă este acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în aptitudinea acesteia de a avea şi de a-şi exercita drepturile subiective civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile. Capacitatea procesuală este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, în plan procesual pentru a valorifica în justiţie dreptul sau interesul în legătură cu care s-a născut litigiul

56. Capacitatea procesuală se analizează sub două

aspecte, respectiv capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu.

4.3.4. Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care

constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesual civile.

Potrivit art. 56 alin. 1) și 2) C. pr. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are

folosința drepturilor civile. Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățiile sau alte

entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

În cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinţă începe la naştere şi încetează la

moarte.(art.7 din Decretul 31/1954) . În anumite situaţii expres prevăzute de lege capacitatea de

folosinţă a persoanei fizice poate fi îngrădită. Îngradirile aduse capacităţii de folosinţă înseamnă,

implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual în sensul că persoana respectivă nu poate figura

ca parte în proces, în limitele îngrădirii.

54

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 238; 55

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 279 56

Fl.Măgureanu, op.cit., p.54

33

În cazul persoanelor juridice capacitatea de folosinţă se dobândeşte fie la data

înregistrării, fie la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, fie de la data recunoaşterii ori

autorizării înfiinţării lor. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice încetează la data încetării

persoanei juridice ca urmare a comasării, divizării totale sau dizolvării. În cazul persoanelor

juridice capacitatea de folosinţă este guvernată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice (art. 34 Decretul. 31/1954 :”persoana juridică nu poate avea decât acele

drepturi care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut” ).

Lipsa capacităţii procesuale de folosinţă (legitimatio ad processum ) se invocă pe cale de

excepţie (excepţie de fond, peremptorie, absolută ) de către oricare dintre părţi, de procuror sau

de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului. Întrucât partea nu are folosinţa unui anumit drept

subiectiv civil, înseamnă că cererea va fi respinsă ca şi când dreptul lipseşte, deci, ca nefondată.

Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, dobândesc capacitatea de folosință

de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii

oricărei alte cerințe prevăzute de lege- art. 205 alin. 2).

Potrivit art. 28 alin. 1) Cod civil, regula este capacitatea, iar potrivit art. 29 C. civ.

nimenu nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și condițiile expres

prevăzute de lege și nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte la capacitatea de folosință57

.

Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații, afară de acelea care, prin natura

lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice- art. 206 alin. 1) C. civ.

Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care

sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Potrivit art. 56 alin. 3) teza I C. pr. civ., lipsa capacității procesuale de folosință poate fi

invocată în orice stare a procesului.

În recurs lipsa capacității procesual de folosință poate fi invocată doar în măsura în care o

permite art. 488 alin. 2) C. pr. civ.

Excepția lipsei capacității procesuale de folosință este una de fond, peremptorie

(dirimantă ) și absolută.

Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz,

anulabile- art. 40 alin. 1).

Potrivit art. 56 alin. 3) teza a II-a, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are

capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută, care nu este condiționată de vătămare.

Potrivit art. 40 alin. 2) C. pr. civ., încălcare condițiilor de exercitare a acțiunii civile poate

atrage aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are

dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun.

4.3.5. Capacitatea procesuală de exerciţiu

Prin capacitate procesuală de exerciţiu se înţelege acea parte a capacităţii procesuale care

constă în aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest

drept în justiţie exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile

procesuale.

În cazul persoanelor fizice capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea

vârstei de 18 ani, sau, în cazul minorei care se căsătoreşte, la vârsta de 16 ani, sau în anumite

condiţii la 15 ani (art. 8 din Decretul 31/1954).

57

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 165;

34

Conform art. 37 C. civ., capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia

singură acte juridice civile.

În condițiile art. 57 alin. 1) C. pr. civ., cel care are calitatea de parte își poate exercita

drepturile procedurale în nume propriu sau prin reprezentant, cu excepția cazurilor în care legea

prevede altfel.

Capacitatea procesuală de exerciţiu este urmarea firescă a capacităţii de folosinţă, pentru

că în lipsa unui drept nu este de conceput nici exerciţiul lui. Se poate întâmpla ca o persoană să

aibă capacitatea de folosinţă dar să nu aibă capacitate de exerciţiu.

Reprezentarea intervine în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul

care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească), aceste

persoane fiind reprezentate de părinţi, tutori sau curatori. În situaţia în care cel lipsit de

capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi se impune soluţionarea urgentă a cauzei se va

numi un curator special care să-l reprezinte pe incapabil până la numirea reprezentantului legal.

Numirea curatorului de către instanţă este impusă de necesitatea ca cealaltă parte să nu fie

expusă riscului de a suporta amânarea judecăţii până la numirea reprezentantului legal. De

asemenea în ipoteza în care există contrarietate de interese între reprezentatul legal şi cel

reprezentat se va asigura reprezentarea incapabilului în proces şi apărarea acestuia de către un

curator.

Asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minorii între

14 – 18 ani ) şi este realizată de către ocrotitorul legal. Aceasta nu se confundă cu asistarea părţii

de către avocat care se realizează în cadrul asistenţei juridice sau a asistenţei judiciare, după caz.

Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi

de părinţi sau în lipsa acestora de către tutore.

În situaţia în care reprezentantul legal sau minorul asistat de ocrotitorul legal doreşte să

săvârşească un act de dispoziţie instanţa nu poate lua act de acesta decât cu autorizarea specială

prealabilă dată de organul competent.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte la data înfiinţării lor şi este

limitată de principiul specialităţii, persoana juridică neputând să-şi exercite drepturi şi să-şi

asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.

Deoarece capacitatea de exercițiu nu poate să fie mai întinsă decât capacitatea de

folosință, dispozițiile art. 206 alin. 2) C. civ., care impun principiul specializării capacității de

folosință, sunt valabile și în cazul capacității de exercițiu a persoanelor juridice fără scop

patrimonial.

Deși capacitatea procesuală de exercițiu este urmarea firească a capacității de folosință se

poate întâmpla ca o personă să aibă capacitate de folosință, dar să nu aibă capacitate de exercițiu.

Spre deosebire de lipsa capacității de folosință, lipsa capacității de exercițiu nu interzice

unei persoane să stea în justiție.

În condițiile art. 57 alin. 2) C. pr. civ., parte care nu are exercițiul drepturilor procedurale

nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată sau autorizată în condițiile

prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de

organizare.

Reprezentarea intervine în privința persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu,

respectiv în cazul minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani și a interzisului judecătoresc.

Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanei cu capacitate de exercițiu

restrânsă, respectiv minorul care a împlinit vârsta de 14 ani.

35

Acesta va fi citat și va sta personal în proces, dar va fi asistat de părinți sau, în lipsa

acestor, de tutore, care va semna alături de minor cererile adresate instanței.

Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de

exercițiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exercițiu restrânsă face acte procedurale

de dispoziție.

Potrivit art. 58 C. pr. civ., în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de

exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate va

numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii.

De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între

reprezentantul legal și cel reprezentat sau când o persoană juridică sau o entitate dintre cele

prevăzute de art. 56 alin. 2) C. pr. civ., chemată să stea în judecată, nu are reprezentant. Numirea

acestor curatori se va face de instanța care judecă procesul, dintre avocații anume desemnați în

acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească.

Potrivit art. 57 alin. 3) C. pr. civ., lipsa capacității de exercițiu poate fi invocată în orice

stare a procesului.

În recurs acesta poate fi invocată în condițiile art. 488 alin. 2) C. pr. civ. și ale art. 247

alin. 1) C. pr. civ.

Lipsa capacității procesuale de exercițiu se invocă pe cale de excepție, care este una de

fond, peremptorie, absolută, ea putând fi invocată de orice parte, de procuror sau de către

instanță din oficiu.

Încălcarea condițiilor de exercitare a acțiunii civile atrag sancțiunea nulității sau

anulabilității, după caz- art. 40 alin. 1) teza I C. pr. civ.

Potrivit art. 57 alin. 4) teza I, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul

drepturilor procedurale sunt anulabile.

Când instanța constată că actul de procedură a fost îndeplinit de o parte lipsită de

capacitate de exercițiu, va acorda un termen pentru confirmarea lui- art. 57 alin. 5) teza I.

Încălcarea dispozițiilor privitoare la capacitatea procesuală de exercițiu poate atrage

aplicarea și a altor sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a

fi despăgubit potrivit dreptului comun.

4.3.6. Calitatea procesuală. Definiţie. Justificare. Sancţiunea lipsei

calitaţii procesuale. În afară de capacitatea procesuală trebuie justificată şi îndreptăţirea de a figura în acel

proces, deci părţile trebuie să aibă şi calitate procesuală58

.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi

persoana care este titulara dreptului în raportul juridic dedus judecăţii ( calitate procesuală activă

şi între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă)59

.

Calitatea cerută pentru a putea exercita o acţiune în justiţie, trebuie să corespundă cu cea

de titular al dreptului, deoarece acţiunea are ca obiect protecţia dreptului subiectiv.

58

Deosebirea dintre capacitatea procesuală şi calitatea procesuală consistă în aceea că, pe când capacitatea

procesuală se determină în general pentru o anumită categorie de persoane, potrivit normelor de drept comun,

calitatea procesuală priveşte posibilitatea unei persoane de a lua parte, ca reclamant sau pârât, la un anumit proces, la

speţă şi ea se determină în raport cu litigiul concret care se judecă, prin îndeplinirea unor condiţiuni particulare şi de

aceea se spune că părţile trebuie să-şi legitimeze dreptul lor de a sta în instanţă (I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p.

286) 59

V.M.Ciobanu, op. cit. p. 280; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 286.

36

Calitatea procesuală nu se confundă cu interesul, legea recunoscând, în cazul intereselor

ce se pot realiza pe calea justiţiei, în mod expres, pentru fiecare caz în parte, legitimare

procesuală. Astfel, există cazuri în care deşi unele persoane au interes, nu pot exercita acţiunea

civilă, întrucât legea nu le recunoaşte calitate procesuală ( ex. – desfacerea căsătoriei prin divorţ

poate fi cerută numai de soţi, nu şi de părinţii soţilor), iar în alte cazuri legea prevede calitate

procesuală pentru unele organe sau persoane care nu justifică un interes personal (ex. –

autoritatea tutelară are dreptul de a porni acţiunea civilă în anumite cazuri prevăzute de Codul

familiei, interesul fiind de fapt al incapabilului sau al minorului)60

Reclamantul fiind cel care porneşte acţiunea va trebui să justifice atât calitatea sa

procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului, instanţa fiind obligată să verifice

ambele calităţi deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii

dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii61

.

Conform art. 36 C. pr. civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și

subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau

inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Potrivit art. 643 alin. 1) și 3) C. civ., fiecare coproprietar poate sta singur în justiție,

indiferent de calitatea procesuală, în orice acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul

acțiunii în revendicare. Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere

introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și condițiile

prevăzute de Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane62

.

Potrivit art. 37 C. pr. civ., în cazurile și condițiile prevăzute de lege se pot introduce

cereri sau formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica

un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor sau interesolor legitime ale unor

persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup, ori

general.

Întrucât reclamantul este acela care declanșează procedura judiciară, lui îi revine obligația

de a justifica atât calitatea sa procesuală cât și calitatea procesuală a pârâtului.

Deoarece instanța este interesată în pronunțarea unei soluții legale și temeinice, este

datoare să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă.

Instanța de control judiciar trebuie să stabilească, în privința calității procesuale a părților

în calea de atac, faptul că acestea au participat la judecata în fața instanței inferioare, personal

sau prin reprezentanți.

4.3.6.1. Despre transmisiunea legală sau convenţională a calităţii procesuale63

Drepturile şi obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus judecăţii pot fi

transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o transmisiune a calităţii procesuale

active sau pasive, după caz.

Transmisiunea este legală când prin lege se prevede trecerea drepturilor procesuale

asupra anumitor persoane fizice sau juridice64

.

60

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 57 61

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 286 62

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 188; 63

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 287-288; Fl.Măgureanu, op. cit.., p. 58 64

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 289;

37

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii,

moştenitorii acceptanţi preluând poziţia procesuală a autorului lor. Fac excepţie situaţiile în care

sunt puse în discuţie drepturi nemijlocit legate de persoană sau legea prevede o altă soluţie în caz

de deces a uneia din părţi.

Transmiterea legală a calității procesuale este posibilă și în cazul acțiunii de divorț.

Astfel, potrivit art. 925 alin. 2) teza I, atunci când cererea de divorț se întemeiază pe culpa

pârâtului și reclamantul decedează în cursul procesului, lăsând moștenitori, aceștia vor putea

contina acțiunea pe care instanța o va admite, numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului

pârât.

În cazul persoanei juridice, transmisiunea legală se realizează pe calea reorganizării

acesteia prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată dobândeşte

calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării (pentru că persoana

juridică nou creată preia atât drepturile, cât şi obligaţiile, atât creanţele, cât şi debitele).

Transmisiunea convenţională intervine în baza înţelegerii dintre una din părţi şi o terţă

persoană, ca în cazul cesiunii de creanţă, a preluării datoriei şi a vânzării sau donării bunului

litigios, procesul continuând în contradictoriu cu cel care a dobândit calitate procesuală activă, cu

cel care a preluat datoria sau cu cumpărătorul ori donatarul .

Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu

particular, judecata va continua între părțile inițiale- art. 39 alin. 1) teza I. C. pr. civ.

Dacă transferul este făcut prin acte cu titlu particular pentru cazuă de moarte, judecata va

continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz- art. 32 alin. 1) teza a

II-a C. pr. civ.

În toate cazurile succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are

cunoștiință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu.

Instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul

sau succesorul universal, ori cu titlu universal al acestuia va rămâne, sau după caz, va fi scos din

proces.

Potrivit art. 39 alin. 3) C. pr. civ. hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau

succesorului universal, ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce, de drept, efecte și

contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu

excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit

legii, de către adevăratul titular.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată în orice stare a procesului, atât în primă

instanță, cât și direct în căile de atac.

Lipsa calității procesuale este o excepție de fond, peremptorie și absolută și poate fi

invocată de oricare dintre părți, de procuror, sau de către instanță din oficiu.

Când instanța constată lipsa calității procesuale, va fi respinge acțiunea ca fiind făcută de

o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate.

Încălcarea dispozițiilor cu privire la calitatea procesuală poate atrage aplicarea și a altor

sancțiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit,

porivit dreptului comun.

38

Capitolul V

Clasificarea acțiunilor. Criterii. Caracteristici.Apărările în justiție

5.1. Despre tipurile de acțiuni civile65

Criteriile după care se clasifică, în general, acţiunile civile sunt:

- scopul material urmărit de reclamant;

- natura dreptului ce se valorifică prin intermediul acţiunii;

- calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului.

5.1.1. Clasificarea acțiunilor civile după scopul material urmărit de reclamant

După acest criteriu acţiunile civile se clasifică în acţiuni în realizarea dreptului, în

constatarea dreptului şi în constituirea de drepturi.

5.1.1.1. Acţiuni în realizarea dreptului – acţiuni în adjudecare, în condamnare

sau în executare

Acţiunile în realizarea dreptului sunt acele acţiuni prin care reclamantul, ce se pretinde

titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar

dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat66

.

Hotărârile pronunţate în cadrul acestor acţiuni contituie titlu executoriu.

Categorii de acţiuni în realizarea dreptului:

- acţiunea în revendicare;

- acţiunea prin care se cere predarea unui bun sau a unei sume de bani;

- evacuarea dintr-un imobil;

- rezilierea sau rezoluţiunea unui contract.

Cererile în realizare sunt reglementate de art. 30 alin. 1) C. pr. civ.

5.1.1.2. Acţiuni în constatarea dreptului

Acţiunile în constatare sau în recunoaştere sunt acele acţiuni prin care reclamantul

solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al

pârâtului împotriva sa.

În această situaţie, hotărârea instanţei nu este susceptibilă de executare silită.

Acţiunile în constatare pot fi:

- acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului;

- acţiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă

de reclamant;

65

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 240; V.M.Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Vol I,

Editura Național, București, 1997, p. 290; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 50 66

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 241

39

- acţiuni declaratorii – cele prin care se cere instanţei să se constate existenţa sau

inexistenţa unui raport juridic67

, ori să pronunţe că un raport juridic există sau nu68

. Are un

asemenea caracter, spre exemplu, acţiunea prin care unul dintre soţi solicită instanţei de judecată

să constate că un anumit bun este comun, sau dimpotrivă, că face parte din categoria bunurilor

proprii69

;

- acţiuni interogatorii – sunt acele acţiuni prin care titularul dreptului cheamă în mod

preventiv în judecată o persoană care ar putea să-i conteste dreptul, pentru a o întreba dacă

recunoşte sau nu dreptul. Are caracter interogatoriu, spre exemplu, cererea moştenitorului legal

care cheamă în judecată pe cel ce se pretinde legatar universal spre a-şi justifica pe baza

testamentului, pe care îl invocă, această calitate70

;

- acţiuni provocatorii – acţiunile prin care este chemată în judecată persoana ce ridică

în mod public şi serios pretenţii asupra dreptului reclamantului, tulburându-i astfel exerciţiul

liber al dreptului său. Prin promovarea acestei acţiuni, pârâtul este provocat să-şi valorifice

pretenţiile, în cazul admiterii acţiunii, dreptul contestat se consolidează, iar în situaţia în care

acţiunea este respinsă, acel drept devine, practic, inexistent71

.

Potrivit art. 35 C.proc.civ.: “Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei

sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea

dreptulu pe orice altă cale prevăzută de lege”. Deci textul impune pentru admisibilitatea acţiunii

în constatare, condiţia negativă ca partea să nu poată să ceară realizarea dreptului dedus judecăţii.

Această condiţie este o cerinţă specială a acţiunii în constatare, care se adaugă celor patru

condiţii generale de exercitare a oricărei acţiuni (drept, interes, calitate şi capacitate procesuală).

Întrucât caracterul subsidiar al acţiunii în constatare este o condiţie pentru însăşi exercitarea

dreptului la acţiune, înseamnă că existenţa, la îndemâna titularului dreptului, a unei acţiuni în

realizare, este invocată prin intermediul unei excepţii de fond.

În toate cazurile reclamantul trebuie să justifice un interes pentru constatarea pe care o

solicită, pentru că dacă pârâtul nu îl împiedică în exercițiul normal al dreptului, inclusiv într-o

formă pasivă, prin acțiune, formularea cererii nu se justifică și poate constitui chiar un abuz de

drept72

.

Acțiunea în constatare prezintă anumite particularități:

-pe calea unei astfel de acțiuni se poate solicita numai constatare existenței sau

inexistenței unui drept nu și a unui fapt;

-hotărârea pronunuțată într-o astfel de acțiune nu poate fi pusa în executare silită;

-cererea în constatare nu poate fi primită daca partea poate cere realizarea dreptului pe

orice altă cale prevăzută de lege;

-într-o acțiune în constatare competența instanței de judecată a instanței după regulile

prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului

67

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 296; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 60 68

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 248 69

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 18 70

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 20 71

M.Costin, I,Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 49 72

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 243

40

5.1.1.3. Acţiuni în constituire de drepturi – acţiuni în transformare Prin aceste acţiuni reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le

invocă, pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creării unei situaţii juridice noi73

. Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex. acţiunea de divorţ). Există

însă şi situaţii în care deşi se crează o situaţie juridică nouă, hotărârea produce efecte şi pentru trecut (ex. stabilirea filiaţiei, anularea căsătoriei, declararea judecătorească a morții).

5.1.2. Clasificarea acţiunilor civile după natura dreptului ce se valorifică prin

acţiune

Criteriul de clasificare are în vedere acţiunile prin care se valorifică drepturile reale, drepturile de creanţă, sau în acelaşi timp un drept real sau de creanţă (acţiuni personale, acţiuni reale, acţiuni mixte).

Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei

74.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional. Acţiunea reală conferă, prin dreptul real pe care-l apără, şi un drept de preferinţă fată de creditorii personali ai pârâtului, pe când acţiunea personală nu exclude concursul altor creditori, afară de cazul creditorilor privilegiaţi. În consecinţă acţiunea reală va fi îndreptată numai împotriva deţinătorului bunului, deoarece dreptul real conferă drept de urmărire.

Referitor la competenţa teritorială în cazul acţiunilor personale, se aplică regula de drept comun, acţiunea fiind de competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului.Această regulă este aplicabilă şi acţiunilor reale cu excepţia celor imobiliare. În cazul acţiunilor mixte competenţa este alternativă sau facultativă.

Cât priveşte prescripţia – există acţiuni reale imprescriptibile extinctiv (acţiunea în revendicare imobiliară) şi acţiuni reale prescriptibile.

Acţiunile personale sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie de 3 ani. După caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se valorifică,

acțiunile pot fi: -patrimoniale (acțiunea în revendicare, de reparare a prejudiciului patrimonial, în

evacuare etc.); -nepatrimoniale (acțiunea de divorț, în anularea căsătoriei, de stabilire a paternității

etc.); La rândul lor acțiunile patrimoniale pot fi: -acțiuni reale (acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie, acțiunea de partaj etc.); -acțiuni personale

5.1.2.1. Acţiunile personale

Acţiunile personale sunt acele acţiuni prin care se valorifică drepturile de creanţă

izvorâte din contracte sau din alte acte juridice, precum şi a acelora care îşi au sursa în lege, fapte

73

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 297-298 74

V.M.Ciobanu, op. cit, p. 301

41

cauzatoare de prejudicii etc75

. (ex. Acţiunea pentru plata pensiei de întreţinere, acţiunea pentru

revocarea unei donaţii).

Aceste acţiuni sunt nelimitate ca număr, deoarece şi numărul drepturilor de creanţă este

nelimitat.

Acţiunile personale pot fi imobiliare sau mobiliare după cum dreptul personal

valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa, prin destinaţie, prin obiectul la care se

aplică sau un bun mobil prin natura sa, prin determinarea legii, prin anticipaţie.

În acțiunile personale titularul dreptului se poate îndrepta numai împotriva celui obligat

în același raport juridic.

În cazul cererilor personale imobiliare competența este alternativă, între instanța

domiciliului pârâtului și instanța locului unde se află imobilul, potrivt art. 113 pct. 4 C. pr. civ.

5.1.2.2. Acţiunile reale

Acţiunile reale sunt acţiunile prin care se valorifică un drept real (ex. acţiunea în

revendicare).

Aceste acţiuni sunt limitate ca număr deoarece, drepturile reale sunt limitate.

Acţiunile reale pot fi mobiliare sau imobiliare, după cum dreptul valorificat are ca

obiect un bun mobil sau un bun imobil.

Acţiunile imobiliare pot fi petitorii sau posesorii, după cum urmăresc apărarea dreptului

de proprietate sau a altui drept real imobiliar, ori doar posesiunea bunului imobil.

În cazul acțiunilor reale calitate procesuală pasivă are deținătorul bunului asupra căruia

reclamantul pretinde un drept real, indiferent cine este acesta, doarece dreptul real conferă

dreptul de urmărire.

În cazul acțiunilor reale mobiliare comeptența aparține instanței de la domiciliul sau

sediul pârâtului (art. 107 C. pr. civ.) , iar în cazul celor reale imobiliare competența aparține

instanței locului situării imobilului (art. 117 C. pr. civ.).

5.1.2.3. Acţiunile mixte

Sunt acele acţiuni prin care se valorifică în acelaşi timp un drept de creanţă şi un drept

real, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se gasesc într-un raport

de conexiune.

Acţiunile mixte se clasifică în76

:

a) acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic, care a creat sau transferat un drept

real asupra unui imobil, dând naştere totodată unor obligaţii personale (ex. Obligaţia vânzătorului

din contractul de vânzare – cumpărare de a preda lucrul vândut);

b) acţiuni în anulare sau rezoluţiune a unui act juridic prin care se transmite sau se

constituie un drept real imobiliar (ex. acţiunea în revocarea donaţiei unui imobil pentru

neexecutarea de sarcini).

75

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 48 76

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 250-252

42

5.1.3. Clasificarea acţiunilor civile după calea procedurală aleasă de parte

pentru apararea dreptului

Potrivit art. 30 alin. 2) C. pr. civ., cererile în justiție sunt: principare, accesorii,

adiționale și incidentale

Caracterul accesoriu sau principal al unei cereri depinde de calea procesuală aleasă, iar

nicidecum de caracterul principal ori accesoriu al dreptului dedus judecăţii77

.

Acţiunile accesorii şi incidentale, pot fi întâlnite în cazul în care există o acţiune

principală pusă în mişcare. Acţiunile formulate într-un proces care a început, se numesc acţiuni

incidentale (ex. cererea de chemare în garanţie).

Prin acţiuni accesorii se înţeleg acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţionarea

cererii principale. Pentru a califica o cerere drept accesorie este esenţial, pe de o parte, să

depindă de soluţia dată cererii principale, iar pe de altă parte, să se raporteze la cererea principală

din acelaşi proces, iar nu din procese diferite78

. Spre deosebire de cererile accesorii, cererile

incidentale sunt, în fond, cereri principale, dar care, fiind formulate într-un proces deja început,

reprezintă incidente procedurale, de unde şi denumirea de cereri incidente79

.

Potrivit art. 30 alin. 5 C. pr. civ. constituie cerere adițională acea cerere prin care o parte

modifică pretențiile sale anterioare.

Prin urmare cererea adițională are ca obiect pretenții cuprinse implicit în cererea pe care

o modifică, aceasta fiind o prelungire imediată a cererii introductive de instanță, pe care o

completează printr-o pretenție accesorie sau pe care o reevaluează pentru a se ține cont de faptele

ulterioare declanșării procesului și care constituie o consecință a ceea ce a fost invocat80

(de

exemplu cererea prin care partea mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii, cererea de

înlocuire a unei acțiuni în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers).

Ca și în cazul cererii accesorii nici cererea adițională nu este numai la dispoziția

reclamantului, ci a oricărei părți care a dedus judecății pretenții.

Potrivit art. 30 alin. 4 C. pr. civ. cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare

depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal (de exemplu într-o acțiune de divorț,

capătul de cerere principal este desfacerea căsătoriei, iar toate celelalte cereri care ar putea fi

formulate – nume, încredințare minori etc. - sunt accesorii).

Conform art. 123 alin. 1) C. pr. civ. cererile accesorii, adiționale, precum și cele

incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de

competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești cu excepția celor de la art. 120

C. pr. civ. (cereri privitoare la insolvență sau concordatul preventiv)

Potrivit art. 460 C. pr. civ., o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri

numai o singură dată, dacă legea prevede același termen de exercitare pentru toate motivele

existente la data declarării acelei căi de atac (alin. 1).

77

V.M.Ciobanu, G.Boroi, M.Nicolae, notă la decizia C.S.J. nr.VIII/2000, în Dreptul nr.5/2001, p. 222-227 78

M.Tăbârcă- comentariu la decizia C.S.J. nr. 1645/2000, în Juridica nr.6/2000, p. 243-244 79

ibidem 55 80

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013, p. 255

43

Dacă prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în

întregul ei, căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală- art. 460 alin. 2) C. pr. civ.

În cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri principale sau

incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei

este supusă apelului. Hotărârea dată în apel este supusă recursului- art. 460 alin. 3).

Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici

apelului, nici recursului, soluția cu privire la celelalte cereri este supusă căii de atac în condițiile

legii- art. 460 alin. 4).

În cazurile prevăzute la alin. 2) - 4) termenul de apel sau, după caz, de recurs este cel de

drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel- art. 460 alin. 5).

Cererea accesorie sau incidentală urmează procedura instituită pentru judecarea cererii

principale.

5.2 Apărările în justiție

Din cuprinsul dispozițiilor art. 29 C. pr. civ. reiese că obiectul acțiunii civile reprezintă

protecția unui drept sau a unor interese pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie,

precum și asigurarea apărării părților în proces.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul prezintă anumite fapte despre care

pretinde că au corespondent într-o anumită regulă de drept material81

.

Apărările pe care și le face pârâtul în cursul procesului civil constituie urmarea firească a

cererii de chemare în judecată, aceste apărări nebenficiind de o autonomie totală față de cererea

reclamantului, avându-și rațiunea în existența acesteia.

5.2.1 Apărări de fond.Apărări procedurale

Potrivit art. 31 C. pr. civ. apărările pot fi de fond sau procedurale.

Constituie apărare de fond orice mijloc prin care se urmărește respingerea cererii

reclamantului după examenul fondului raportului juridic dedus judecății.

Apărarea de fond este îndreptată direct împotriva pretenției formulate de către reclamant,

pentru a se stabili că această pretenție este nefondată.

Constituie apărare procedurală, orice mijloc prin care, fără să se pună în discuție fondul

raportului juridic litigios, se tinde la constatarea unor neregularități procedurale care pot duce la

declinarea competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte de procedură, ori anularea,

respingerea sau perimarea cererii- art. 245 C. pr. civ.

Apărarea procedurală se realizează prin invocarea de excepții procesuale.

Deosebirea esențială dintre apărările de fond și excepții apare la nivelul obiectului.

Prin apărarea de fond, pârâtul tinde să dovedească împrejurarea că pretenția

reclamantului nu este întemeiată în fapt sau în drept.

81

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I- Teoria generală, Editura Universul Juridic, București 2013, p 259

44

Excepția procesuală poate fi caracterizată ca un refuz al pârâtului de a discuta, în fond,

prentenția reclamantului.

Momentul discutării apărărilor pe fond este, în timp, ulterior momentului discutării

excepțiilor, chiar și atunci când excepția se unește cu administrarea probelor sau cu fondul

cauzei.

Potrivit art. 248 alin. 4) C. pr. civ., excepțiile vor putea fi unite cu administrarea probelor,

respectiv cu fondul cauzei numai dacă, pentru judecarea lor este necesar să se administreze

aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru

soluționarea fondului.

În art. 243 C. pr. civ. se arată că în cazul în care, în cursul cercetării procesului,

reclamantul renunță la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine

invoiala părților sau sunt admise cereri ori excepții care pun capăt în întregime procesului, fără a

mai fi necesară dezbaterea asupra fondului, judecătorul se va pronunța asupra cauzei.

Potrivit art. 390 C. pr. civ., înainte de a trece la dezbaterea fondului cauzei, instanța, din

oficiu, sau la solicitarea părților, pune în discuția acestora cererile, excepțiile procesuale și

apărările care nu au fost soluționate în cursul cercetării procesului, precum și pe cele care,

potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului.

În art. 392 C. pr. civ. se arată că dacă părțile declară că nu mai au cereri de formulat și nu

mai sunt incidente de soluționat, președintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei, dând

cuvântul părților, în ordinea și condițiile prevăzute de art. 216 C. pr. civ., pentru ca fiecare să-și

poată susține cererile și apărările formulate în proces.

O asemănare între apărările de fond și excepțiile procedurale este aceea că ambele sunt

forme de manifestare a acțiunii civile și în legătură cu fiecare dintre ele trebuie să se

îndeplinească condițiile de exercitare a acțiunii, astfel cum sunt prevăzute de art. 32 C. pr. civ.

Atât apărarea de fond cât și excepția procesuală sunt mijloace de apărare și pot să fie

folosite nu numai de către pârâtul inițial, dar și de reclamantul care a păstrat această poziție

procesuală, sau, prin formularea de către pârât a unei cereri reconvenționale ori prin invocarea de

excepții procesuale, a devenit și el pârât.

Ambele mijloace de apărare pot fi invocate prin întâmpinare, în condițiile art. 205 alin. 2)

lit. b și c C. pr. civ.

45

CAPITOLUL VI

Participanţii la procesul civil. Instanța de judecată

Din definiția procesului civil rezultă că la activitatea de soluționare a pricinilor civile și

de punere în executare a titlurilor executorii participă instanța, părțile, organele de executare, alte

persoane și organe.

6.1. Instanţa de judecată şi rolul acesteia în procesul civil

În statul de drept, rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asumat statul, prin organele sale legal

constituite.

Un rol important în înfăptuirea justiţiei revine instanţei de judecată în calitate de

autoritate statală specializată. Activitatea instanţei de judecată se declanşează prin actul de

sesizare, respectiv cererea de chemare în judecată, act care învesteşte instanţa şi o obligă să

soluţioneze pricina.

Soluţionarea litigiului civil de către instanţa de judecată implică cercetarea cauzei, adică

stabilirea pe baza probelor administrate a situaţiei de fapt care a generat litigiul între părţi, şi

soluţionarea cauzei cercetate prin aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt

stabilite82

.

Potrivit art.2 alin.2 din Legea nr. 304/200483

, justiţia se realizează prin următorele

instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale

specializate, instanţe militare şi judecătorii.

Organizarea judiciară instituită prin Legea 304/2004 are ca finalitate asigurarea

respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei prin respectarea dreptului la un

proces echitabil în mod imparţial şi independent de orice influenţe exterioare. Justiţia este unică,

imparţială şi egală pentru toate persoanele, competenţa judiciară şi procedura de judecată fiind

stabilite de lege.

În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit

competenţei sale (art. 18 alin. 1 şi 2 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară).

Instanţa supremă este structurată în patru secţii, completele de 5 judecători şi

Secţiile Unite, fiecare având competenţă proprie.

Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt următoarele: Secţia I civilă ; Secţia

penală; Secţia a II-a civilă ; Secţia contencios administrativ şi fiscal.

82

A se vedea în acest sens V.M.Ciobanu, op. cit., p. 306 83

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576

din 29 iunie 2004, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 1168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.300 din 11 aprilie 2005. Legea nr.304/2004 a fost

republicată în Monitorul Oficial al României nr. 827 din 13 septembrie 2005, în temeiul art.XVI din Legea nr.

247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare.

46

Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora

funcţionează mai multe tribunale şi tribunale specializate. În cadrul acestora funcţionează secţii

pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale (cauze civile între profesioniști) , cauze cu

minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze pentru conflicte de muncă

şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale

sau pentru alte materii (art.35 din Legea 304/2004).

Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi

în municipiul Bucureşti, având în circumscripţie toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din

municipiul Bucureşti (art.36 alin.1-2 din Legea nr.304/2004). În cadrul tribunalelor funcţionează

secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze

comerciale(cauze civile între profesioniști), cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios

administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi în raport

cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii (art.36 alin.3 din

Legea nr.304/2004).

Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care se pot înfiinţa la

nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă

de judeţ (art.37 alin.2din Legea 304/2004). Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele

specializate vor fi stabilite, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform

al Consiliului Superior al Magistraturii (art.142 alin.1 din Legea 304/2004).

Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele

municipiului Bucureşti. De asemenea, în cadrul judecătoriilor se organizează secţii sau complete

specializate pentru minori şi familie.

Noțiunea de instanță este folosită cu mai multe înțelesuri.

În înțelesul cel mai larg instanța desemnează organul căruia, prin lege, i-a fost

recunoscută atribuțiunea de rezolvare a unui diferend.

Într-un înțeles mai restrâns, noțiunea de instanță desemnează doar instanțele

judecătorești.

Într-un înțeles și mai restrâns, prin instanță se înțelege un anumit grad de jurisdicție, de

pildă se spune că un litigiu este în primă sau în ultimă instanță, este în apel sau în recurs, în etapa

revizuirii sau a contestației în anulare.

În înțelesul cel mai restrâns, noțiunea de instanță desemnează completulul de judecată.

6.1.1. Compunerea şi constituirea instanţei de judecată

În ceea ce priveşte compunerea completelor de judecată, soluţiile au evoluat în istoria

dreptului de la sistemul judecătorului unic, care oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente

a personalului judecătoresc, la sistemul colegial predominant în dreptul modern84

. Între acestea

se situează sistemul mixt, promovat în ultimele decenii de legiuitorul român şi, care reprezintă,

incontestabil, cea mai optimă soluţie în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor

judecătoreşti85

. Prin modificările succesive aduse legii de organizare judecătorească, la judecata

în primă instanţă s-a renunţat la aplicarea principiului colegialităţii, stabilindu-se următoarea

regulă: cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor

şi curţilor de apel se judecă de un singur judecător. La principiul colegialităţii nu s-a renunţat

însă în totalitate. Astfel, în anumite situaţii expres prevăzute de lege soluţia adoptată a fost cea a

84

Pentru argumente şi contraargumente a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., p. 50-51 85

I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002

47

sistemului colegial. În acest sens, la soluţionarea conflictelor de muncă s-a stabilit că acestea se

judecă în primă instanţă de către un complet format dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari,

din care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt reprezintă sindicatele.

Asupra acestor dispoziţii s-a revenit prin noua lege de organizare judiciară, în sensul că

de această dată legiuitorul a consacrat, în mod expres, sistemul mixt şi a stabilit, ca regulă

generală, colegialitatea completelor de judecată, excepţiile fiind expres prevăzute de lege. Astfel,

în formularea sa iniţială, art.57 alin.1 din Legea nr.304/2004, a stabilit judecarea în primă

instanţă a cauzelor în complet format din 2 judecători, cu excepţia următoarelor cauze care se vor

judeca de un singur judecător:

- în materie civilă, cererile privind pensii de întreţinere, cererile privind

înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea

executării silite, investirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asiguratorii; cererile de

ordonanţă preşedinţială; acţiunile posesorii; somaţia de plată;

- în materie penală- plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a

contravenţiilor şi a sancţiunilor contravenţionale; reabilitarea; constatarea intervenţiei amnistiei

ori graţierii; percheziţia şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale.

Deşi sistemul mixt, care combină în mod eficient sistemul colegial cu cel al judecătorului

unic, reprezintă o soluţie modernă şi eficientă, aceste dispoziţii care urmau să intre în vigoare la

data de 1 ianuarie 2005, au fost modificate prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr.124/200486

, legiuitorul revenind astfel, în scurt timp, la reglementarea anterioară. Potrivit

acestei modificări, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei,

tribunalului şi curţii de apel se judecă de un singur judecător. Apelurile se judecă în complet

format din 2 judecători. Recursurile se judecă în complet format din 3 judecători. Legiuitorul a

completat şi aceste dispoziţii prin Legea nr.71/200587

, în sensul că aceste dispoziţii se aplică,

exceptând cazurile în care legea prevede altfel88

.

În legătură cu alcătuirea completelor de judecată legea prevede că acestea se stabilesc de

colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii

acestora. Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se realizează aleatoriu, în sistem

informatizat, acestea neputând fi date altui complet, decât în condiţiile prevăzute de lege (art.52-

53 din Legea nr.304/2004).

Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare

judecătorească cu caracter imperativ, astfel încât greşita compunere poate fi invocată de oricare

dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu89

.

Constituirea instanţei înseamnă alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi

persoanele cerute de lege90

. Constituirea instanţei nu se confundă cu compunerea instanţei.

Se are în vedere participarea procurorului în cazurile în care legea prevede

obligativitatea concluziilor sale şi participarea grefierului sau a magistratului asistent la nivelul

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum și a asistenților judiciari în conflictele de muncă și

asigurări sociale.

86

Publicată în Monitorul Oficial nr.1168 din 9 decembrie 2004 87

Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.124/2004 pentru modificarea Legii nr.303/2004

privind statutul magistraţilor şi a Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial

nr.300 din 11 aprilie 2005 88

A se vedea art.54 din Legea nr.304/2004 republicată 89

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 309 90

Fl:Măgureanu, op.cit., p. 69

48

Codul de procedură civilă prevede pentru participarea Ministerului Public

următoarele:„ Participarea Ministerului Public in procesul civil: Modalitati de participare Art. 92.

- (1) Procurorul poate porni orice actiune civila, ori de cate ori este necesar pentru apararea

drepturilor si intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdictie si ale

disparutilor, precum si in alte cazuri expres prevazute de lege. (2) Procurorul poate sa puna

concluzii in orice proces civil, in oricare faza a acestuia, daca apreciaza ca este necesar pentru

apararea ordinii de drept, a drepturilor si intereselor cetatenilor. (3) În cazurile anume prevazute

de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea

nulitătii absolute a hotărârii. (4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor

pronunțate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, precum și

atunci cand a participat la judecata, in conditiile legii. (5) Procurorul poate să ceară punerea în

executare a oricăror titluri executorii emise în favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1). (6) În

toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru și nici cauțiune.”

Alături de completul de judecată, în instanţă mai participă şi grefierul – persoană

auxiliară a instanţei care îndeplineşte următoarele atribuţii :

- îndeplineşte toate atribuţiile ce-i revin în baza legii , executând orice alte

însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui completului de judecată;

- întocmeşte citaţiile şi mandatele de aducere, completează borderourile şi

expediează corespondenţa;

- ţine la zi registrele de evidenţă privind lucrările de punere în executare a

hotărârilor;

- au rolul de a atesta conformitatea celor hotărâte de judecători prin semnarea

încheierilor,minutei, hotărârii, etc.

6.1.2. Nelegala compunere sau constituire a instanței.

Nelegala compunere a completului de judecată înseamnă că pricina a fost judecată de un

număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel impus de lege.

Nelegala constituire a completului presupune că instanța nu a fost alcătuită cu toate

organele și persoanele prevăzute de lege.

În cursul procesului această neregularitate poate fi invocată pe cale de excepție, această

excepție fiind una de procedură, dilatorie și absolută.

Instanța se va pronunța asupra acestei excepții printr-o încheiere interlocutorie.

Hotărârea pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la compunerea sau

constituirea instanței este lovită de nulitate, necondiționată de existența vreunei vătămări, în

condițiile art. 176 pct. 4 C. pr. civ.

6.1.3. Incidente procesuale privind compunerea şi constituirea instanţei

de judecată. Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea .

Pentru ca hotărârea ce urmează a se pronunţa să fie dată în condiţii de

obiectivitate judecătorul trebuie să nu fie interesat în cauza pe care o judecă şi să nu fie pus în

situaţia de a se pronunţa de două ori asupra ei, ori de a-şi controla propria hotărâre91

. În situaţia

91

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 311

49

în care obiectivitatea judecătorului ar putea fi pusă la îndoială, partea interesată poate formula

obiecţii care constituie incidente procesuale ce împiedică pe judecător să judece pricina. Pentru a

asigura condiţii de obiectivitate legea procesuală a reglementat instituţiile incompatibilităţii,

abţinerii şi recuzării.

6.1.3.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea este instituția procesuală care permite ca judecătorul procesului, aflat

într-una dintre situațiile anume prevăzute de lege, să nu participe la judecată, prezumându-se că

nu poate să fie imparțial92

.

Codul de procedură civilă prevede următoarele cazuri de incompatibilitate:

-potrivit art. 41 alin. 1), judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o

hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație

în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare;

-conform art. 41 alin. 2), nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert,

arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeași cauză;

-art. 42 C. pr. civ prevede și următoarele cazuri de incompatibilitate absolută:

1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost

desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de

drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;

2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori

descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se judecă;

3. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori

reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia dintre aceste

persoane;

4. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu

vreuna dintre părţi;

5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz,

sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător;

6. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,

după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a fi desemnat să

judece pricina. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul procesului, judecătorul

devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa;

7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi;

8. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni de

daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi;

9. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii

lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele acesteia până la

gradul al patrulea inclusiv;

10. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a sa

până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi

pricini înaintea altei instanţe;

11. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un alt

membru al completului de judecată;

92

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 278.

50

12. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat

sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe;

13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparţialitatea sa.

(2) Dispoziţiile alin. (1) privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor.

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin

analogie.

Pe parcursul judecăţii, incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie. Excepţia

incompatibilităţii este o excepţie de procedură deoarece priveşte încălcarea regulilor referitoare

la compunerea instanţei. Pentru că tinde la amânarea judecăţii, ca efect al admiterii ei excepţia

este dilatorie. Excepţia este absolută (interesul ocrotit prin normele93

care reglementează

incompatibilitatea este unul general, pentru că societatea este interesată ca în toate pricinile să se

asigure o judecată obiectivă) şi poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă

din oficiu, oricând.

Dacă excepţia de incompatibilitate este respinsă, instanţa va pronunţa o încheiere

interlocutorie (care leagă instanţa în sensul că nu mai poate reveni asupra acestei soluţii ),

încheiere care nu mai poate fi atacată decât odată cu fondul.

6.1.3.2. Abţinerea şi recuzarea

Incompatibilitatea este instituția procesuală menită să asigure imparțialitatea în

judecată, astfel încât judecătorul să nu se manifeste subiectiv față de nicio parte, însă, mijloacele

procesuale prin care se invocă incompatibilitatea pe parcursul procesului sunt abținerea și

recuzarea.

Potrivit art. 44 alin. 1) C. pr. civ., judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate

poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri.

Conform art. 43 alin. 2), judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în

privința sa este obligat să se abțină de la judecarea pricinii, iar potrivit art. 48 alin. 1) C. pr. civ.,

judecătorul împotriva căruia este formulată o cerere de recuzare poate declara că se abține.

Deoarece recuzarea constituie mijlocul prin care se invocă existența unui caz de

incompatibilitate, recuzarea nu poate constitui obiect al unei excepții procesuale94

.

Judecătorul poate să fie recuzat numai pentru motivele de incompatibilitate limitativ

prevăzute de art. 41 și 42 C. pr. civ., de asemenea, judecătorul nu se poate abține arbitrar, ci

numai pentru aceleași motive pentru care poate să fie recuzat.

Potrivit art. 176 pct. 4 C. pr. civ., hotărârea pronunțată de un judecător incompatibil este

lovită de nulitate, necondiționată de vătămare.

În conformitate cu prevederile art. 45 teza I, în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul

nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abținut ori nu a fost recuzat, aceasta însemnând

că hotărârea pronunțată în aceste condiții este lovită de nulitate absolută.

93

Normele privitoare la incompatibilitate nu se pot considera dispozitive din moment ce sunt date pentru a proteja

interesul general al bunei administrări a justiţiei-Gh. Piperea, Consideraţii privind natura juridică a

incompatibilităţii, în Dreptul nr.2/1996, p. 46-52 94

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 297.

51

Potrivit art. 45 teza II C. pr. civ., această neregularitate poate fi invocată în orice stare a

pricinii.

Această nulitate poate fi invocată atât ca motiv de apel, de recurs, ori de contestație în

anulare, cât și prin intermediul excepției incompatibilității, direct în calea de atac.

Pentru cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 42 C. pr. civ., interesul ocrotit prin

îndepărtarea din complet a judecătorului incompatibil aparține părților, astfel că nulitatea actului

de procedură săvârșit în aceste condiții este relativă, incompatibilitatea neputând fi invocată

direct în calea de atac95

.

6.1.3.3. Procedura de judecată

Potrivit art. 43 alin. 1) C. pr. civ. înainte de primul termen de judecată, grefierul de

ședință va verifica, pe baza dosarului cauzei, dacă judecătorul se află în vreunul dintre cazurile

de incompatibilitate prevăzute la art. 41 și, când este cazul va întocmi un referat corespunzător.

Dacă vreuna dintre situațiile prevăzute la art. 41 C. pr. civ. este cunoscută după începerea

dezbaterilor, recuzarea poate fi făcută în condițiile art. 44 alin. 2) C. pr. civ., fără să se poată

opune inadmisibilitatea recuzării sub pretextul că invocarea incompatibilității trebuia să fie

precedată de întocmirea referatului de către grefierul de ședință.

După primul termen de judecată grefierul de ședință nu mai are obligații sub acest aspect,

urmând să-și găsească aplicarea dispozițiile art. 43 alin. 2), respectiv art. 44 C. pr. civ.

Abținerea provine de la judecătorul cauzei, așa după cum rezultă din interpretarea

dispozițiilor art. 43 alin. 2), art. 44, art. 46 și art. 43 alin. 1) C. pr. civ.

Judecătorul se abține atunci când, după fixarea primului termen de judecată știe că în

privința sa există un motiv de incompatibilitate și atunci când este recuzat.

Potrivit art. 43 alin. 3 C. pr. civ., declarația de abținere se face în scris de îndată ce

judecătorul a cunoscut existența cazului de incompatibilitate sau verbal în ședință, fiind

consemnat în încheiere.

Potrivit art. 44 alin. 1) C. pr. civ. judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate

poate să fie recuzat de oricare dintre părți.

Avocatul părții nu poate face în nume propriu recuzarea, iar pentru cazurile de

incompatibilitate prevăzute de art. 42 C. pr. civ. instanța de control judiciar nu poate invoca din

oficiu nelegalitatea hotărârii cauzată de incompatibilitatea judecătorului care a pronunțat

hotărârea atacată.

Art. 44 alin. 1) C. pr. civ. impune ca recuzarea să fie făcută înainte de începerea oricărei

dezbateri.

Potrivit art. 44 alin. 2) C. pr. civ., când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost

cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de

îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Instanța este obligată să analizeze cererea după procedura instituită de art. 50-52 C. pr.

civ.

Conform art. 46 C. pr. civ. pot fi recuzați numai judecătorii care fac parte din completul

de judecată căruia pricina i-a fost repartizată spre soluționare, aceasta însemnând că nu pot fi

recuzați, prin aceeași cerere, toți judecătorii unei instanțe sau ai unei secții a acesteia.

95

M. Tăbârcă, Drept procesual civil. Vol I-Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 300.

52

De altfel, art. 47 alin. 3) C. pr. civ. arată că o astfel de cerere, privitoare la alți judecători

decât cei din complet, se va respinge ca inadmisibilă.

Partea poate, totuși să îi recuze pe rând pe judecătorii care, în urma admiterii altor cereri

de recuzare, ajung să facă parte din complet, sau poate solicita strămutarea cauzei pe motiv de

bănuială legitimă.

Față de dispozițiile art. 46 C. pr. civ., judecătorii instanțelor ierarhic superioare nu pot să

fie recuzați prin cereri formulate la instanța inferioară, care soluționează litigiul, această

prevedere urmărind să evite abuzul de drept procesual și tergiversarea procesului.

Potrivit art. 47 alin. 3) C. pr. civ., un judecător nu poate să fie recuzat dacă o altă cerere

de recuzare, întemeiată pe același motiv de incompatibilitate, a fost respinsă.

Așa după cum prevede art. 51 alin. 2) C. pr. civ., dacă la același termen s-au formulat

cereri de recuzare și de abținere, pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.

Cererea de recuzare se poate face verbal în ședință sau în scris, pentru fiecare judecător în

parte, arătându-se cazul de incompatibilitate și probele de care partea înțelege să se folosească.

În privința probelor art. 51 alin. 3) C. pr . civ. prevede că nu se admite interogatoriul ca

mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

Potrivit art. 49 C. pr. civ., până la soluționarea declarației de abținere nu se va face niciun

act de procedură în cauză- alin. 1).

Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății.Cu toate aceasta,

pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare-alin.

2).

Conform art. 50 C. pr. civ. abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al

instanței respective în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că

se abține.

Când din pricina abținerii sau recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea

se judecă de instanța ierarhic superioară.

Conform art. 98 alin. 4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești, în situația în care incidentele procedurale se referă la o parte dintre membrii

completului de judecată, soluționarea acestora se va face de către un complet constituit prin

includerea judecătorului sau judecătorilor stabiliți prin planificarea de permanență, pe materii,

realizată cel puțin semestrial. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru

judecată în situația în care se va admite cererea de admitere sau de recuzare.

Potrivit art. 98 alin. 2) și 3) din același regulament, dacă abținerea sau recuzarea se va

soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie.

Dacă se va admite cererea, dosarul se va repartiza aleatoriu.

Atunci când participă la judecata unui proces, procurorul trebuie să pună concluzii și

aspura cererii de abținere sau recuzare a oricărui participant la procesul respectiv (judecător,

procuror, magistrat asistent, asistent judiciar, grefier).

Nerespectarea prevederilor art. 50 alin. 1 C. pr. civ., prin prezența judecătorului vizat de

incidentul procedural în completul care soluționează abținerea sau recuzarea, atrage nulitatea

hotărârii finale, necondiționat de existența vreunei vătămări procesuale, art. 176 pct. 4 C. pr. civ.

Potrivit art. 53 alin. 2) C. pr. civ., încheierea prin care s-a încunviințat sau s-a respins

abținerea, cea prin care s-a încuviințat recuzarea, precum și încheierea prin care s-a respins

recuzarea în cazul prevăzut de art. 48 alin. 3) nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Art. 51 alin. 1 C. pr. civ., legat de procedura propriu-zisă de judecată a abținerii sau

recuzării, arată că instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și

53

ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este

necesar. În aceleași condiții vor putea fi ascultate și părțile.

Atunci când abținerea și recuzarea sunt judecate împreună, art. 48 alin. 4) C. pr. civ.

prevede că în cazul in care declarația de abținere se respinge, prin aceeși încheiere instanța se va

pronunța și asupra cererii de recuzare.

Judecata abținerii sau recuzării are loc în camera de consiliu, însă pronunțarea încheierii

se face în ședință publică, în condițiile art. 402 C. pr. civ.

Conform art. 47 alin. 2) și 3) este inadmisibilă cererea în care se invocă alte motive decât

cele prevăzute la art. 41 și 42 alin. 2), cererea de recuzare privitoare la alți judecători decât cei

prevăzuți la art. 46, precum și cea îndreptată împotriva aceluiași judecător, pentru același motiv

de incompatibilitate.

În art. 51 alin. 4) se arată că în cazul admiterii abținerii sau recuzării întemeiate pe

dispozițiile art. 42 alin. 1) pct. 11, instanța va stabili care dintre judecători nu va lua parte la

judecarea pricinii.

Conform art. 53 alin. 1) C. pr. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi

atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă

hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în

termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Potrivit art. 53 alin. 3), în cazul prevăzut la alin. 1), dacă instanța de apel constată că

recuzarea a fost greșit respinsă, reface toate actele de procedură și, dacă apreciază că este

necesar, dovezile administrate la prima instanță. Când instanța de recurs constată că recuzarea a

fost greșit respinsă, ea va casa hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de apel, sau atunci când calea de atac a apelului este suprimată, la prima instanță.

Conform art. 54 C. pr. civ. dispozițiile referitoare la abținerea și recuzarea judecătorilor

se aplică în mod corespunzător și procurorilor, magistraților asistenți, asistenților judiciari și

grefierilor.

Capitolul VII

Părțile în procesul civil. Terții

7.1. Consideraţii generale privind poziţia procesuală a părţilor în procesul

civil

În orice mijloc procesual ce intră în compunerea acţiunii (judecata în primă instanţă, în

căile de atac, etc.) poziţia părţilor în procedura de drept comun, contencioasă, este contradictorie.

Poziţia ofensivă sau defensivă dintr-o formă procesuală se poate transforma. Astfel, spre

exemplu, în cererea reconvenţională pârâtul iniţial este reclamant, iar reclamantul iniţial este

pârât. Poziţia contradictorie a părţilor este specifică numai în procedura contencioasă deoarece,

spre deosebire de aceasta, procedura necontencioasă se caracterizează prin inexistenţa unei

contrarietăţi de interese, prin caracterul unilateral al cererii, care nu se îndreaptă împotriva unui

adversar, care ar fi interesat să se opună la admiterea cererii.

54

Rolul părţilor în proces este esenţial, deoarece înfăptuirea justiţiei gravitează în jurul lor,

astfel încât dacă procesul este necesar părţilor şi părţile sunt necesare procesului, fără părţi şi fără

instanţă neputând exista proces96

.

Aşa cum după cum s-a mai arătat, părţile poartă denumiri diferite în procesul civil, în

raport cu etapa procesului. Astfel, la judecata în primă instanţă părţile se numesc pârât şi

reclamant, în apel părţile se numesc apelant şi intimat, în recurs recurent şi intimat, în contestaţia

în anulare părţile se numesc contestator şi intimat, în revizuire revizuent şi intimat iar în faza

executării silite creditor şi debitor.

Rolul părților în cadrul procedurii judiciare este deosebit de important, întrucât în jurul

lor gravitează întreaga activitate de soluționare a unui litigiu.

Structura procesului civil și principiile ce stau la baza realizării actului de justiție

determină însăși poziția părților în procesul civil97

.

7.2.Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a fi parte în proces

Condiţiile pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi parte în proces

constituie în acelaşi timp condiţii pentru exerciţiul dreptului la acţiune.

Indiferent de forma procesuală şi indiferent dacă este vorba de un litigiu între două părţi

sau de o coparticipare procesuală trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- dreptul;

- interesul;

Activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes de

către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri.

Actualui Cod de procedură civilă prevede condiția interesului printre cerințele de

exercitare a acțiunii civile, din cuprinsul art. 32 alin. 1) C. pr. civ. rezultând că o atare condiție nu

este doar una necesară pentru susținerea unei cereri, ci și pentru formularea ei98

.

Interesul reprezintă o condiție de ordin subiectiv, care se analizează atât în persoana

celui care acționează în justiție, cât și în persoana adversarului acestuia.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce

promovează acțiunea. Semnificația interesului este aceeași și în cazul oricărui alt act procedural

îndeplinit în cursul procedurii judiciare.

Interesul trebuie justificat ulterior și de către pârât, în legătură cu actele procedurale

îndeplinite de către acesta.

Interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual.

Legitimitatea presupune conformitatea sa cu ordinea de drept.

Caracterul personal presupune ca interesul să fie propriu celui ce promovează acțiunea

sau celui care se apără în procesul civil.

Caracterul născut și actual presupune că interesul judiciar există și devine actual din

momentul încălcării unui anumit drept subiectiv, existând însă și excepțiile prevăzute de art. 33

C. pr. civ.

- capacitatea procesuală;

96

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 317 97

I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Vol I, Editura Universul Juridic, București 2014, p. 142 98

I. Leș, op. cit., p. 150

55

În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi și obligații

procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosință.

În noul Cod de procedură civilă se realizează o demarcare între capacitatea de folosință

și cea de exercițiu.

Potrivit art. 56 alin. 1) C. pr. civ., poate fi parte în judecată orice persoană care are

folosința drepturilor civile rezultând că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în

judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin urmare, pentru a fi parte în procesul

civil legea nu pretinde și condiția capacității procesuale de exercițiu.

- calitatea procesuală.

7.3.Coparticiparea procesuală

Potrivit art.59 C.proc.civ.: “Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte

dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile

lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”. Prin această dispoziţie legea

procesuală oferă posibilitatea coparticipării procesuale, înlăturând astfel riscul pronunţării unor

hotărâri contradictorii la care s-ar ajunge dacă persoanele între care există legătura menţionată ar

figura ca părţi în procese distincte.

Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă sau obiectivă după cum se referă la

existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice, sau la reunirea într-un singur proces a mai

multor cereri între aceleaşi părţi sau împreună cu alte părţi, dacă între acestea există legătură.

Coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) şi

mixtă (mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi)99

.

În raport de rolul voinţei părţilor, coparticiparea procesuală poate fi facultativă sau

necesară.

În cazul coparticipării facultative, raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de

principiul independenţei procesuale prevăzut în art.60 alin.1 C.proc.civ.: “Actele de procedură,

apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu le pot profita celorlalți și nici nu îi

pot prejudicia”. Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu produce efecte faţă de

reclamanţii care vor continua judecata. De asemenea în situaţia în care acţiunea unui reclamant

este îndreptată împotriva mai multor persoane având calitatea de pârât, renunţarea faţă de unul

dintre aceştia nu produce nici un efect cu privire la poziţia procesuală a celorlalţi, procesul

continuând împotriva acestora.

Art. 60 alin.2 C.proc.civ. derogă de la regula independenţei procesuale a

coparticipanţilor în sensul că dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a

legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură

îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei folosesc şi

celorlalţi. Deci, dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară, exercitarea şi admiterea căii de atac

unuia dintre coparticipanţi poate folosi şi celor care nu au exercitat calea sau cărora le-a fost

respinsă fără a fi soluţionat fondul.

Când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalți, se va ține

seama de actele cele mai favorabile.

Menţionăm că numai actele utile îşi întind efectele asupra celorlalţi.

99

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 73

56

Potrivit art. 60 alin.3 C.proc.civ., reclamanții sau pârâții care nu s-au înfățișat ori nu au

îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuși să fie citați, dacă, potrivit legii, nu au

termenul în cunoștiință, dispozițiile privind reprezentarea fiind aplicabile.

Coparticiparea facultativă este regula, totuşi există şi cazuri de coparticipare necesară,

obligatorie, cum ar fi ieşirea din indiviziune.

7.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor. Abuzul de drept

procesual

Legea procesuală acordă o serie de drepturi părţilor pentru a garanta exerciţiul liber al

acţiunii civile. De asemenea, legea impune anumite îndatoriri părţilor sub sancţiunile prevăzute

de lege.

Activitatea judiciară trebuie să se desfășoare numai în limitele determinate de lege și cu

respectarea drepturilor recunoscute de lege părților, unele dintre aceste drepturi fiind ridicate la

nivelul principiilor de bază ale procesului civil.

7.4.1. Drepturile procesuale ale părţilor100

Drepturile procesuale ale părților pot fi clasificate în:

-drepturi comune ale reclamantului și pârâtului;

-drepturi procesuale ale reclamantului;

-drepturi procesuale ale pârâtului101

;

Cele mai importante drepturi procesuale comune reclamantului și pârâtului sunt:

a.dreptul la apărare;

b.dreptul de a participa la dezbateri judiciare;

c.dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor;

d.dreptul părților de a pune capăt litigiului dintre ele printr-o tranzacție

e.dreptul de a exercita căile legale de atac;

f.dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen optim și

previzibil;

g.dreptul de a introduce alte persoane în proces, pe căile procedurale prevăzute de lege;

h.dreptul de a solicita executarea silită a hotărârii judecătorești;

Principalele drepturi procesuale ale reclamantului sunt:

a.dreptul de a își întregi sau modifica cererea de chemare în judecată;

b.dreptul de a renunța la acțiune sau la dreptul subiectiv dedus judecății;

Principalele drepturi procesuale ale pârâtului sunt:

a.dreptul de a invoca pretenții proprii printr-o cerere reconvențională;

b.dreptul de a recunoaște pretențiile pârâtului;

c.dreptul de a îl indica pe adevăratul titular al dreptului în cazul acțiunilor reale

imobiliare

100

V.M.Ciobanu, op cit., p. 320; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 273; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 74 101

I. Leș, op. cit., p. 154

57

7.4.2. Principalele îndatoriri ale părţilor

Obligațiile părților în cadrul procesului civil sunt, în principiu, comune reclamantului și

pârâtului.

Printre cele mai importante obligații ale părților se pot menționa:

-obligația de a exercita drepturile procedurale cu bună-credință;

-obligația părții care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată;

-obligația de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate;

-obligația de a acorda respectul datorat justiției;

În cuprinsul art. 10 C. pr. civ. sunt prevăzute și următoarele obligații ale părților:

-obligația de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de

lege sau de judecător;

-obligația de a-și proba pretențiile și apărările;

-obligația de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și la finalizarea lui;

7.4.3. Abuzul de drept procesual

Art. 12 alin. 1) C.proc.civ. prevede că: “Drepturile procesuale trebuie exercitate cu

bună-credinţă, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de legeși fără a se încălca

drepturile procesuale ale altei părți.”.

Abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv constând în exercitarea cu

rea-credinţă a dreptului procedural şi un element obiectiv constând în deturnarea dreptului de la

scopul social-economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

În literatura de specialitate102

sunt apreciate ca forme de manifestare a exerciţiului

abuziv de drept următoarele:

- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri, vădit netemeinice, cu scopul de a-l şicana

pe pârât, sau rezistenţa cu rea credinţă a pârâtului în fata unei cereri a cărei temeinicie este

evidentă;

- introducerea unei cereri de chemare în judecată fără ca în prealabil să fie pus în

întârziere pârâtul;

- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de citare a pârâtului prin publicitate;

- introducerea cu rea-credinţă a unei cereri de recuzare, de strămutare, de acordare a

asistenţei juridice gratuite, de verificare de scripte;

- exercitarea abuzivă a dreptului de apărare, prin cereri repetate de amânare;

- exercitarea abuzivă a dreptului de dispoziţie sub forma renunţării la judecată sau a

tranzacţiei;

- exercitarea abuzivă a dreptului de a folosi căile de atac;

- exercitarea abuzivă a contestatiei la executare.

Pe parcursul procesului, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale poate fi invocată

pe cale de excepţie (deoarece vizează condiţiile de regularitate în care se desfăşoară procedura de

judecată, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale poate fi calificată ca o excepţie de

procedură şi pentru că scopul urmărit de cel care o invocă este respingerea sau anularea cererii

102

V.M.Ciobanu, op. cit.,p. 232

58

abuzive, excepţia este dirimantă; această excepţie poate fi invocată şi de judecător având în

vedere rolul său activ, astfel încât poate fi calificată drept o excepţie absolută).

Noul Cod de procedură civilă a transpus în plan judiciar principiul constituțional (art.

57) privitor la exercitarea cu bună-credință a drepturilor subiective.

Principala sancțiune procedurală a exercitării abuzive a drepturilor o constituie

obligarea autorului abuzului la plata unor despăgubiri față de partea vătămată.

Potrivit art. 12 alin. 2) C. pr. civ., partea care își exercită drepturile procesuale în mod

abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, textul prevăzând și posibilitatea

obligării părții la plata unei amenzi judiciare, în afara obligării acesteia la despăgubiri.

7.5. Terțele persoane în procesul civil. Generalități

În materie civilă, hotărârea pronunţată produce efecte relative, având autoritate de lucru

judecat numai cu privire la părţile din procesul respectiv. Există uneori interesul, apărut în cursul

procesului, de a face ca hotărârea să fie opozabilă şi altor persoane decât cele între care s-a legat

iniţial raportul procesual, de asemenea există posibilitatea ca terţe persoane să aibă interes de a

interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane103

.

În plan procesual, drepturile și interesele legale ale terților sunt ocrotite nu doar prin

aplicarea principiului relativității lucrului judecat, ci și printr-un mijloc procedural cu caracater

preventiv, care este reprezentat de instituția participării terțelor persoane în procesul civil.

Astfel, pe lângă soluționarea raporturilor litigioase dintre părțile prinicipale, se pot

soluționa și raporturile dintre una din părțile principale, pe de o parte și terțele persoane, pe de

altă parte.

Legea procesuală a dat părţilor posibilitatea să cheme în cadrul procesului început terţe

persoane sub forma intervenţiei forţate, şi de asemenea a îngăduit terţelor persoane să ceară

introducerea lor în proces, sub forma intervenţiei voluntare.

7.5.1. Condițiile generale de admisibilitate a participării terților în procesul

civil.

Dreptul de a participa într-un proces civil aflat pe rol între alte părți trebuie să fie supus

unor cerințe de fond și de formă.

Pe lângă condițiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activități judiciare trebuie

îndeplinite și unele condiții specifice, care sunt următoarele:

-existența unui proces civil în curs de judecată;

Această condiție este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare

a terților în procesul civil.

Astfel, potrivit art. 61 alin. 1) C. pr. civ., oricine are interes poate interveni într-un proces

care se judecă între părțile originare.

Ca atare trebuie ca terțul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în

procesul civil respectiv104

.

-interesul;

103

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 324 104

I. Leș, op. cit., p. 159;

59

Interesul pe care trebuie să-l justifice cel ce formulează o cerere de participare, ca terță

persoană, în procesul civil îmbracă forma interesului de a interveni. Interesul de a inerveni

constituie o noțiune convențională, utilizată pentru toate formele de participare a terțelor

persoane în procesul civil105

.

Interesul de a interveni desemnează interesul pe care trebuie să-l justifice cel ce

formulează o cerere de intervenție în temeiul art. 61 C. pr. civ., însă această condiție trebuie să

fie îndeplinită și în cazul în care una dintre părțile principale formulează o cerere de participare a

unei terțe persoane în procesul civil.

Interesul de a interveni se află într-o strânsă legătură cu intersul de a acționa în justiție,

însă, ele nu se confundă, interesul de a interveni fiind mai complex decât interesul de a acționa,

el implicând, pe lângă justificarea unui folos practic de pe urma activității judiciare și justificarea

interesului de a intra într-un proces aflat pe rol.

-preexistența unui litigiu;

Toate formele de participare a terților în procesul civil au un caracter incident, în sensul

că se realizează în cadrul unui proces civil în curs de soluționare între alte persoane, deoarece

numai în cadrul unui proces civil în curs de judecată terțul poate formula o cerere de participare

la acest proces.

-existența unei legături de conexitate;

Legătura de conexitate implică existența unei anumite relații între cererea privind

participarea unei terțe persoane în procesul civil și cererea principală în așa fel încât protejarea

unui interes al terțului intervenient sau al uneia dintre părți să depindă de modul de soluționare a

celor două cereri.

Cerința legăturii de conexitate decurge din chiar scopul participării terțelor persoane în

procesul civil, instituție prin care se urmărește tocmai soluționarea unor raporturi juridice conexe

în cadrul aceluiași litigiu.

7.5.2 Formele de participare a terțelor persoane în procesul civil

Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă există două forme de participare a

terților și anume: intervenția voluntară și intervenția forțată.

Distincția se face în funcție de persoana care are inițiativa formulării cererii de participare

a terților în proces.

La rândul său intervenția voluntară îmbracă două forme: intervenția prinicipală și

intervenția accesorie.

Intervența forțată se poate manifesta sub următoarele forme: chemarea în judecată a altor

persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului și introducerea forțată în cauză, din

oficiu, a altor persoane.

7.5.3. Intervenţia forţată

Intervenția forțată este acea formă de participare a terților în proces care se realizează din

Inițiativa uneia dintre părțile principale sau a instanței de judecată pentru ca hotărârea ce se va

pronunța să devină și opozabilă acestora.

Formele de intervenție forțată sunt:

105

I. Leș, op. cit., p. 159;

60

- chemarea în judecată a altor persoane;

- chemarea în garanţie;

- arătarea titularului dreptului;

- introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane;

Chemarea în judecată a altor persoane.

Acesta este definită ca acea formă de participare a terților în procesul civil care, în

scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă părților dreptul de a solicita introducerea în

proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul- art. 68-71 C. pr.

civ.

Chemarea în judcată a altor persoane este admisibilă numai dacă sunt întrunite toate

condițiile generale ale participării terților în procesul civil.

Cel introdus în proces în cauză va avea întotdeauna calitatea procesuală de reclamant-

art. 70 C. pr. civ.

Cererea de chemare în judcată a altor persoane trebuie să îndeplinească condițiile de

formă a unei cereri de chemare în judecată. După depunearea acesteia, ea se va comica atât

terțului care urmează a fi introdus în proces cât și părții potrivnice, iar la exemplarul destinat

terțului se vor alătura copii ale cererii de chemare în judecată, ale întâmpinării și ale înscrisurilor

de la dosar106

.

Reclamantul și intervenientul principal pot formula cererea pentru chemarea în judcată a

altor persoane până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe.

Pârâtul poate depune acestă cerere în termenul prevăzut pentru depunerea întâmpinării

în fața primei instanțe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul

termen de judecată.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă odată cu cererea principală și

cuprinde două faze: admiterea în principiu și judecata cererii.

Terțul introdus în proces va trebui să preia procedura în starea în care se află în

momentul admiterii cererii în principiu.

După admiterea în principiu a cererii de chemare în judecată a terțului acesta

dobândește calitate de parte în proces cu toate consecințele ce derivă din această calitate.

Chemarea în garanţie Chemarea în garanție constituie una dintre formele de participare a terților în procesul

civil.

Potrivit art. 72 C. pr. civ. partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană,

împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri107

.

Chemarea în garanție urmărește realizarea obligației de garanție în cadrul procesului în

care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persoană.

Obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă

transmisiunea se face cu titlu oneros.

În actele cu titlu gratuit obligația de garanție există numai în mod excepțional.

Cererea de chemare în garanție trebuie să îndeplinească toate condițiile unei cereri de

chemare în judecată.

Art. 72 C. pr. civ. consacră principiul potrivit căruia chemarea în garanție poate fi

promovată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în

garanție sau în despăgubire.

106

I. Leș, op. cit., p.182; 107

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București, 2013, Vol I, p. 450;

61

Cererea de chemare în garanție trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de lege

pentru introducerea unei acțiuni principale, adică elementele enunțate de art. 194 C. pr. civ.

Cererea de chemare în garanție trebuie formulată de reclamant sau de intervenientul

principal cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe.

Pârâtul poate promova această cerere în termenul prevăzut pentru depunerea

întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de

judecată.

După depunerea cererii de chemare în garanție instanța va comunica această cerere celui

chemat în garanție, care va fi însoțită de copii ale cererii de chemare în judedecată, ale

întâmpinării și ale înscrisurilor de la dosar.

Cererea de chemare în garanție se judecă în două etape: admiterea în principiu, care se

pronunță printr-o încheiere și judecarea cererii.

Chematul în garanție devine parte în proces după admiterea în principiu a cererii, acesta

fiind obligat să preia procedura în starea în care se afla în momentul introducerii sale în proces.

Terțui chemat în garanție poate formula întâmpinare în termenul stabilit de către

instanță, potrivit dispozițiilor art. 74 alin. 3) raportat la art. 65 alin. 3) C. pr. civ.

Terțui introdus în proces va avea posibilitatea de a opune cererii principale orice apărări

și excepții, chiar dacă acestea nu ar fi invocate de către cel garantat sau chiar dacă acesta s-ar

opune108

.

Cererea de chemare în garanție se soluționează odata cu cererea principală, însă, dacă

prin chemarea în garanție se întârzie soluționarea acțiunii principale, instanța va putea dispune

disjungerea celor două cereri.

Arătarea titularului dreptului Arătarea titularului dreptului este o formă particulară de intervenție forțată și constă în

posibilitatea conferită de lege pârâtului ce deține un lucru pentru altul, sau care exercită un drept

asupra acelui lucru, de a-l indica pe adevăratul titular al dreptului dedus în judecată.

Pârâtul care procedează în acest fel poate fi scos din proces, acesta continuând numai

între reclamant și cel arătat ca titular al dreptului.

Cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să îndeplinească condițiile generale

de participare a terților în procesul civil, dar și două cerințe specifice.

Prima cerință vizează formularea cererii de către pârâtul ce deține cu titlu precar un bun,

sau care exercită în numele altuia un drept asupra acelui lucru.

A doua cerință vizează obiectul acțiunii principale, care trebuie să poarte asupra unui

drept real.

Cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să fie motivată, ea trebuind să

îndeplinească și celelalte condiții cerute de art. 148 C. pr. civ.

Potrivit art. 46 C. pr. civ. cererea se depune înaintea primei instanțe în termenul

prevăzut de lege pentru depunerea întâmpinării, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea

se poate face cel mai târziu până la primul termen de judecată.

Cererea va fi comunicată celui arătat ca titular al dreptului, însoțită de copii ale cererii

de chemare în judecată, ale întâmpinării și ale înscrisurilor care o însoțesc.

Cel arătat ca titular al dreptului va putea formula întâmpinare109

.

După introducerea terțului în proces se va proceda la judecarea cererii de către pârât.

108

I. Deleanu, op. cit., p. 456; 109

I. Leș, op. cit., p.197;

62

În ipoteza în care terțul neagă arătările pârâtului, litigiul se va soluționa în continuare cu

privire la ambele cereri, însă instanța va pronunța o singură hotărâre care va cuprinde soluția atât

cu privire la cererea principală, cât și cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului.

Sunt aplicabile dispozițiile art. 66 C. pr. civ. privitoare la disjungerea cererii, cât și

dispozițiile art. 64-66 C. pr. civ. privitoare la admiterea în principiu, la regimul încheierii

pronunțate, la obligativitatea luării de către terț a procedurii în starea în care aceast se află la

momentul introducerii sale în proces și la judccarea cererii.

Cererea privind arătarea titularului dreptului produce unele efecte, din momentul

introducerii terțului în proces, precum: prorogarea competenței sesizate cu cererea principală

asupra cererii incidente și obligația luării de către terț a procedurii în starea în care se afla la

momentul introducerii sale în proces; dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile

pârâtului și reclamantul consimnte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces; dacă

reclamantul nu este de acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular al dreptului nu se

înfățișează sau contestă cele susținute de pârât, terțul dobândește calitatea de intervenient

principal.

Introducerea forțată în cauză, din oficiu, a altor persoane.

Introducerea din oficiu este acea instituție procesuală care, în situațiile determinate de

lege, impune soluționarea procesului civil și în raport cu o terță persoană asupra căruia s-ar putea

răfrânge efectele hotărârii judecătorești.

Art. 78 C. pr. civ. prevede două ipoteze de aplicare a acestei instituții.

Prima ipoteză este cea care instituie obligativitatea introducerii unui terț în cauză din

oficiu în cazurile expres prevăzute de lege.

Un asemenea caz este prevăzut de art. 161 din Legea nr. 554/2004.

A doua ipoteză vizează introducerea din oficiu în cauză în materia procedurii

necontencioase.

Introducerea în proces se dispune, atunci când este cazul, printr-o încheiere, pronunțată

până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanțe-art. 78 alin. 3) C. pr. civ.

Procedura de judecată a cererii de introducere a terțului în cauză este comună tuturor

situațiilor determinate de art. 78 C. pr. civ.

7.5.4. Intervenţia voluntară

Intervenția este acea instituție procesuală care conferă terțului posibilitatea de a

participa din proprie inițiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane, în scopul

valorificării unui drept propriu, sau pentru a sprjini apărarea reclamantului sau pârâtului.

În Codul de procedură civilă sunt consacrate două forme ale intervenției: intervenția în

interes propriu (prinicipală) și intervenția în interesul uneia dintre părți (accesorie)

Intervenţia principală

Intervenția principală este regelementată în art. 62 C. pr. civ.

Din punct de vedere al caracterului ei, intervenția principală constituie un incident

procedural care determină lărgirea cadrului procesual în care urmează să se soluționeze litigiul.

63

Sub aspectul conținutului, intervenția principală constituie o adevărată acțiune, întrucât

prin intermediul ei se urmărește valorificarea unui drept subiectiv110

.

Pentru promovarea și exercitarea intervenției principale trebuie să fie întrunite toate

condițiile acțiunii civile.

Intervenția principală este una dintre formele de participare a terților în procesul civil a

cărei aplicativitate în practica judiciară este frecventă.

În afara condițiilor generale de admisibilitate, intervenția principală mai trebuie să

îndeplinească și unele condiții speciale:

-afirmarea unui drept care urmează a se valorifica prin intermediul intervenției

principale-art. 61 alin. 2) C. pr. civ.

-cererea de intervenție principală trebuie să cuprindă toate elementele cerute de art. 194

C. pr. civ.

-potrivt art. 62 alin. 2) C. pr. civ., cererea de intervenție principală poate fi făcută numai

în fața primei instanțe, înaintea închiderii dezbaterilor în fond.

Procedura de judecată a cererii de intervenție principală cuprinde două etape: admiterea

în principiu și judecarea cererii.

Potrivit art. 64 alin. 2) C. pr. civ. admiterea în principu a intervenției se poate dispune

numai după ascultarea intervenientului și a părților.

Asupra admiterii în principiu instanța se pronunță printr-o încheiere motivată, care are

caracter interlocutoriu (instanța este legată de aceasta).

Încheierea de admitere în principiu nu poate fi atacată decât odată cu fondul, doar în

cazul respingerii, ca inadmisibilă, această încheiere poate fi atacată în termen de 5 zile de la

pronunțare, pentru partea prezentă și de la comunicare pentru partea lipsă.

Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la înregistrare.

Întâmpinarea în apel sau recurs nu este obligatorie.

Din momentul admiterii în principiu intervenientul dobândește calitatea de parte în

proces.

În cazul intervenției principale depunerea întâmpinării este obligatorie-art. 65 alin. 3) C.

pr. civ., aceasta trebuind să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 205 alin. 2) C. pr. civ.

Intervenția principală se soluționează odată cu acțiunea principală, pronunțându-se o

singură hotărâre asupra ambelor cereri- art. 66 alin. 1) C. pr. civ.

Dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenție, instanța

poate dispune disjungerea ei, cu excepția situației în care intervenientul pretinde pentru sine, în

tot sau în parte, însuși dreptul dedus judecății.

Potrivit art. 66 alin. 4) C. pr. civ. intervenția principală va fi judecată, chiar dacă

judecarea cererii principale s-a stins prin unul dintre modurile prevăzute de lege111

.

Intervenţia accesorie Intervenția accesorie este o cerere incidentă prin intermediul căreia o terță persoană,

interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia

dintre părți(se mai numește auxiliară sau conservatoare).

În practică intervenția accesorie este folosită în cadrul acțiunilor reale imobiliare, în

litigiile locative, în litigiile succesorale etc.

110

I. Leș, op. cit., p. 163 111

I.Leș,op. cit., p.173;

64

Sub aspectul formei intervenția accesorie se prezintă ca o simplă cerere, iar nu ca o

acțiune nouă, aceasta trebuind să respecte condițiile de formă prevăzute de art. 143 alin. 1) C.

pr. civ.

Potrivit art. 63 alin. 2) C. pr. civ. intervenția accesorie poate fi formulată până la

închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.

Procedura de soluționare a intervenției accesorii este comună cu cea statuată de art. 64

C. pr. civ. pentru intervenția principală.

Aceasta se judecă odată cu cererea principală, însă, nu se poate dispune disjungerea

cererii de intervenție accesorie de cererea principală.

Împotriva cererii de intervenție accesorie partea interesată poate face înâmpinare, însă,

împotriva ei nu se poate formula o cerere reconvențională.

Potrivit art. 67 alin. 3 C. pr. civ., după admiterea în principu, intervenientul accesoriu

poate renunța la judecarea intervenției sale numai cu acordul părții pentru care a intervenit.

Potrivit art. 67 alin. 4 C. pr. civ., calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se

consideră neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat

la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în

fond.

După admiterea în principiu terțui dobândește calitatea de parte în proces, iar hotărârea

ce se va pronunța i va fi opozabilă.

Capitolul VIII

Reprezentarea în procesul civil. Participarea procurorului.

8.1 Noțiunea și formele reprezentării

Prin reprezentare se înțelege situația în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește

acte procedurale în numele și în interesul altei persoane care este parte în procesul civil.

Actele procedurale îndeplinte de către reprezentant se resfrâng întotdeauna asupra părții

principale, adică asupra persoanei reprezentate.

Legislația procesuală românească cunoaște trei forme ale reprezentării:

-reprezentarea legală;

-reprezentarea convențională;

-reprezentarea judiciară;

Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege, ea având loc

în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu, în cazul persoanelor juridice, precum

și în alte împrejurări expres prevăzute de lege.

Potrivit art. 43 Cod civil nu au capacitate de exercițiu minorul care nu a împlinit vârsta de

14 ani și interzisul judecătoresc, aceștia putând fi reprezentați în procesul civil de reprezentanții

lor legali.

Persoanele juridice sunt reprezentate în justiție prin organele lor de administrare, de la

data constituirii lor-art. 209 alin. 1) Cod civil.

65

Reprezentarea voluntară se produce în temeiul unui acord de voință al părților, adică în

temeiul unui mandat.

Reprezentarea judiciară este dispusă printr-o decizie a judecătorului, în situațiile

determinate de lege sau atunci când circumstanțele cauzei impun o atare măsură, spre a se

asigura dreptul la un proces echitabil.

Potrivit art. 80 alin. 3) C. pr. civ., părțile pot să stea în judecată printr-un reprezentant

ales, în condițiile legii, cu excepția cazului în care legea impune prezența lor personală în fața

instanței.

Potrivit art. 81 alin. 1) C. pr. civ. actele de dispoziție sunt rezervate doar titularului

dreptului, reprezentantul neputând face acte de dispoziție precum renunțarea la judecată,

renunțarea la drept, achesarea și tranzacția.

În toate aceste situații, pentru îndeplinirea actelor de dispoziție de către reprezentant,

acesta va avea nevoie de o procură specială ori de o încuviințare prealabilă a instanței sau a

autorității administrative competente.

În ce privește actele de dispoziție îndeplinite de reprezentanții minorilor, ai persoanelor

puse sub interdicție și ai dispăruților, instanța are puterea de a aprecia dacă actele de dispoziție

făcute în proces de reprezentanți sunt sau nu în interesul persoanelor reprezentate-art. 81 alin. 2)

C. pr. civ.

Calitatea de reprezentant nu poate fi prezumată, părțile având obligația de a indica

calitatea în care participă la judecată.

Mandatarul are, în toate cazurile, obligația de a-și justifica calitatea în fața instanței de

judecată.

Reprezentantul avocat își justifică calitatea cu împuternicirea eliberată în baza

contractului de asistență juridică și conform Legii nr. 51/1995.

Reprezentantul care nu este avocat își justifică calitatea prin înscris autentic.

Reprezentanții persoanelor juridice își vor justifica calitatea prin indicarea actului de

numire, sau, după caz, a actului prin care au primit împuternicirea de a reprezenta în justiție.

Nejustificarea calității de reprezentant conduce la nulitatea cererii112

- art. 82 alin. 1) C.

pr. civ.

8.2. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

8.2.1. Reprezentarea convențională a persoanelor fizice

În procesul civil, reprezentarea părţilor este posibilă, exceptând situaţiile în care aceasta

nu este ingăduită.

Reprezentarea convențională este acea formă de reprezentare care ia naștere în temeiul

unei convenții de mandat între partea litigantă și un terț care acceptă să îndeplinească acte

procedurale în numele și folosul părții reprezentate.

Potrivit art. 83 C. pr. civ., în fața primei instanței, precum și în apel, persoanele fizice pot

fi reprezentate de către de avocat sau alt mandatar.

Legea nu permite reprezentarea convențională în îndeplinirea anumitor acte procedurale

cum este cazul chemării la interogatoriu sau în procesele de divort, dar și în aceste situații legea

prevede anumite excepții.

112

I. Leș, Tratat de drept procesual civil, vol I, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 207;

66

Cu toate că legea nu impune condiții speciale pentru ca o persoană să aibă calitatea de

reprezentant, atunci când acesta nu este avocat, el nu va putea pune concluzii decât printr-un

avocat.

Conform art.2 alin.3 din Legea 51/1995113

„avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte

persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de

jurisdicţie...”, deci legea acordă preferinţă reprezentării prin avocat.

Potrivit art.28 alin.1 din Legea 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de

avocat, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte partea pe baza unui contract de asistenţă

juridică încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă prin înregistrarea în registrul oficial

de evidenţă.

Inițial, prin art. 83 alin. 3) C. pr. civ. s-a instituit obligativitatea reprezentării părților în

materie de recurs, prin avocat sau consilier juridic, însă, prin Decizia nr. 462/2014 a Curții

Constituționale, dispozițiie acestui articol și a celor corelative au fost declarate

neconstituționale114

8.2.2. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice

In ceea ce priveşte persoana juridică, de regulă, aceasta este reprezentată în procesul civil

prin jurisconsult115

. Jurisconsultul este obligat să susţină interesele persoanei juridice în instantă,

să exercite căile de atac legale şi să ia măsurile necesare apărării.intereselor legale ale acesteia.

Juriconsultul îşi justifică calitatea de reprezentant în faţa instanţei prin delegaţie.

Menţionăm că, şi acesta are nevoie de o delegaţie specială pentru actele procesuale de

dispoziţie.

În cazul în care persoana juridică nu are jurisconsult ori având nu-l poate folosi deoarece

reprezintă şi interesele unităţii potrivnice sau când are nevoie de o asistenţă juridică specială, va

putea recurge la apărarea intereselor prin avocat.

Potrivit art. 4 din Legea 514/2003 consilierul juridic asigură consultanța și reprezentarea

autortității sau instituției publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are

raportul de muncă, apără drepturile și interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu

autoritățile publice, instituțiile de orice natură, precum și cu orice persoană juridică sau fizică

română sau străină, în condițiile legii și ale regulamentelor specifice unității, avizează și

contrasemnează actele cu caracter juridic.

113

Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.113 din 6 martie 2001, cu modificările şi completările aduse prin: Legea nr.489/2002 privind

modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în

Monitorul Oficial nr.578 din 5 august 2002; Legea nr.201 privind completarea Legii nr.51/1995, publicată în

Monitorul Oficial nr. 486 din 28 mai 2005; Legea nr.255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995

pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004;

Ordonanţa Guvernului nr.94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial

nr.303 din 31 august 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr.507/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1080

din 19 noiembrie 2004; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.190/2005, publicată în Monitorul Oficial nr.1179 din

28 decembrie 2005 114

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, București, 2013, vol. I, p. 385; 115

A se vedea Legea 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, publicată în

Monitorul Oficial nr.867/5.12.2003

67

Conform art. 5 din Legea 514/2003, consilierii juridici pot constitui asociații profesionale

în scopul apărării și promovării intereselor profesionale, în condițiile legii privind asocierea și

constituirea persoanelor juridice.

Persoanele juridice nu pot fi reprezentate printr-un mandatar neavocat, această concluzie

putându-se desprinde din interpretarea prevederilor art. 84 alin. 1) C. pr. civ. 116

8.2.3. Avocatul. Asistenţa juridică şi dreptul la apărare

Potrivit art.24 din Constituţie: “Dreptul la apărare este garantat, în tot cursul procesului,

părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales, sau numit din oficiu”.

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, în

condiţiile legii şi ale statutului profesiei, exercitarea acesteia fiind supusă Constituţiei, legii,

statutului profesiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte şi regulilor eticii

profesionale.

Dreptul la apărare, drept fundamental cetăţenesc ce are două accepţiuni117

:

- într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care

oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste

învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa;

- în accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui

avocat.

În vederea acordării de asistenţă juridică între parte şi avocat se încheie un contract de

asistenţă juridică118

care prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă

avocatului, iar în baza acestuia, avocatul se legitimează prin împuternicirea avocaţială119

.

Asistenţa juridiciară este asigurată prin intermediul barourilor, prin serviciile de asistenţă

judiciară de pe lângă instanţele de judecată şi organele de urmărire penală din circumscrpţia lor.

Serviciile de asistenţă judiciară asigură şi apărarea gratuită în cazuri excepţionale, dacă drepturile

persoanei lipsite de mijloace materiale ar fi prejudiciate prin întârziere (art.156 alin.1 din Statutul

profesiei de avocat coroborat cu art.68 alin.2 din Legea nr.51/1995).

Potrivit art.161 din Statutul profesiei de avocat, asistenţa juridiciară gratuită poate fi

retrasă de către decanul baroului, dacă se dovedeşte că a fost obţinută fără prezentarea stării

materiale reale a părţii ori dacă această stare s-a ameliorat şi permite plata onorariului.

În exercitarea profesiei, avocatul trebuie să respecte anumite reguli deontologice

specifice profesiei sale120

:

- faţă de clienţi, avocatului i se cere să depună toată diligenta pentru apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime ale acestora (art.115 din Statutul profesiei de avocat);

- faţă de magistraţi, avocatul are datoria să aibă o atitudine de consideraţie. Avocatul îi

este interzis să folosească expresii care ar putea leza instanţa (art.216 alin.3 din Statutul profesiei

de avocat). De asemenea, avocatul este obligat să poarte robă în faţa instanţelor judecătoreşti

(art.45 din Legea nr.51/1995);

- faţă de partea adversă avocatul este ţinut să fie cuviincios în pledoariile sau concluziile

scrise, să se abţină de la calificări calomnioase sau care să lovească în demnitatea umană; 116

I. Leș., op. cit., p. 215; 117

I.Muraru “Drept constituţional şi instituţii politice” Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 205 118

Pentru un model de contract de asistenţă juridică a se vedea ADEENDA, Anexa 8, conform Statutului profesiei

de avocat (Anexa nr.I), publicat în Monitorul Oficial nr.45 din 13 ianuarie 2005 119

A se vedea ADDENDA, Anexa 9, conform Statutului profesiei de avocat (Anexa nr.II) 120

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 103

68

- faţă de avocaţii adversarului avocatul trebuie să manifeste corectitudine, loialitate şi

diligenţă;

- faţă de baroul din care face parte, avocatul este ţinut să se supună regulilor stabilite;

- faţă de societate, avocatului i se cere să se supună legilor, să dea dovadă de moralitate,

să aibă un comportament din care să reiasă că este un factor de ordine faţă de regulile stabilite în

societate.

Potrivit legii şi statutului profesiei, avocaţii au următoarele drepturi:

- să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract

încheiat în formă scrisă, care prevede în mod expres obiectul şi limitele mandatului primit,

precum şi onorariul stabilit (art.28 alin.1 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.209 alin.1 din

statutul profesiei de avocat);

- avocatul, precum şi clientul au dreptul să renunţe la contractul de asistenţă juridică sau

să îl modifice de comun acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei (art.28 alin.2 din

Legea nr.51/1995);

- dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei de avocat, în

condiţiile prevăzute de lege (art.29 din Legea nr.51/1995);

- dreptul la onorariu pentru activitatea profesională şi la acoperirea cheltuielilor făcute

în interesul procesual al clientului (art.30 alin.1 din Legea nr.51/1995);

- dreptul de asigurare socială în condiţiile prevăzute de lege ori de Statutul Casei de

Asigurări a Avocaţilor(art.32 din Legea nr.51/1995);

- dreptul la asigurarea secretului profesional (art.33 din Legea nr.51/1995);

- dreptul la sediul profesional în circumscripţia baroului în care sunt înscrişi şi la sedii

secundare în alt barou din ţară sau din străinătate unde sunt luaţi în evidenţă (art.35 din Legea

nr.51/1995 coroborat cu art.211 din Statutul profesiei de avocat);

- dreptul la ocrotirea de către lege în exercitarea profesiei, fără a putea fi asimilaţi

funcţionarilor publici sau altor salariaţi (art.37 alin.1 din Legea nr.51/1995).

Potrivit legii şi statutului profesiei, avocaţii au următoarele îndatoriri:

- avocatul trebuie să studieze temeinic cauzele încredintate, angajate sau din oficiu, să

se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecată, conform mandatului încredinţat, să

manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi

de părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă ori de câte ori natura sau

dificultatea cauzei cere aceasta ori instanţa de judecată dispune în acest sens (art.38 din Legea

nr.51/1995 şi art.216 alin.1 şi 4 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică in cauzele în care a fost desemnat din

oficiu sau când exercită profesia gratuit (art.39 din Legea nr.51/1995 şi art.217 alin.1 Teza a I-a

din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul nu poate asista sau reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauză sau

în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva părţii care l-a consultat mai înainte în legătură cu

aspectele litigioase concrete ale pricinii (art.44 alin.1 din Legea nr.51/1995);

- să prezinte clientului, la cerere, situaţia cheltuielilor efectuate în îndeplinirea

serviciului profesional încredinţat (228 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat sa respecte solemnitatea şedintelor de judecată, să pledeze cu

demnitate (216 alin.3 din Statutul profesiei de avocat);

- dacă avocatul a fost ascultat ca martor în cauză, nu mai poate desfăşura nici o

activitate profesională în acea cauză (art.44 alin.4 din Legea nr.51/1995);

69

- avocatul nu poate fi expert sau traducător în aceeaşi cauză (art.44 alin.5 din Legea

nr.51/1995);

- avocatul nu poate folosi procedee incompatibile cu demnitatea profesiei în scopul

dobândirii clientelei (art.44 alin.5 din Legea nr.51/1995);

- avocatul este obligat să păstreze secretul profesional (art.215 din Statutul profesiei de

avocat);

- avocatul este obligat să ţină evidentele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele

în care s-a angajat, respectiv contractele de asistenţă juridică; registrul de evidenţă a contractelor

încheiate cu clientii sai; registrul de înregistrare a actelor juridice atestate de avocat cu privire la

identitatea partilor, a conţinutului şi a datei actelor (art.42 din Legea nr.51/1995 coroborat cu

art.226 din Statutul profesiei de avocat);

- avocatul este obligat să achite cu regularitate şi la timp, taxele şi contribuţiile stabilite

pentru formarea bugetului baroului şi a fondului Casei de Asigurări a Avocaţilor din România

(art.42 din Legea nr.51/1995 coroborat cu art.222 din Statutul profesiei de avocat).

Profesia de avocat se exercită în cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile

profesionale sau cu răspundere limitată (art.5 din Legea 51/1995).

Potrivit art. 87 alin. 2) C. pr. civ., avocatul care a reprezentat sau asistat partea la

judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse

unui termen și care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp și poate să introducă orice cale de

atac împotriva hotărârii pronunțate. În aceste cazuri toate actele de procedură se vor îndeplini

numai față de parte. Susținerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri.

Împuternicirea de reprezentare trebuie să cuprindă mențiunile esențiale ale raportului

juridic de mandat, adică mențiuni privitoare la împuternicirea de reprezentare, la întinderea

mandatului, date privitoare la mandatar și la partea reprezentată, însă, în cazul avocaților

activitatea de reprezentare derivă din contractul de asistență juridică între avocat și client121

În procedura civilă română nu există restricții cu privire la numărul persoanelor care pot

reprezenta pe una dintre părți în același proces.

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă

părțile pot solicita acest ajutor și pentru plata onorariului pentru asigurarea reprezentării,

asistenței juridice și, după caz, a apărării, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau

ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu.

Potrivit art. 7 din același act normativ, ajutorul public judiciar se poate acorda, separat

sau cumulat, în oricare dintre formele prevăzute la art. 6.

Conform art. 11 alin. 1) din O.U.G. nr. 51/2008, cererea de acordare a ajutorului public

judiciar se adresează instanței competente pentru soluționarea cauzei în care se solicită ajutorul.

În cazul ajutorului public judiciar solicita pentru punerea în executare a unei hotărâri, cerere este

de competența instanței de executare.

121

I. Leș, Instituții judiciare contemporane, p. 304-307; L. Dănilă, Organizarea și exercitarea profesiei de avocat, Ed.

Lumina Lex, București, 1999, p. 193-198;

70

8.3. Formele participării procurorului în procesul civil122

Ministerul Public este o instituție destinată să apere interesele generale ale societății

precum și drepturile și interesele fundamentale ale cetățenilor.

Potrivit art. 132 alin. 1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit

principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului

justiției.

Potrivit unei decizii a Curții Constituționale123

, Ministerul Public, deși face parte din

autoritatea judecătorească, totuși reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții

de natură jurisdicțională. Potrivit aceleași decizii, deoarece procurorii își desfășoară activitatea

sub autoritatea ministrului justiției, organ esențialmente executiv, ei sunt, pe cale de consecință

agenți ai autorității executive124

.

Cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 92-93 din

C. pr. civ.

Potrivit art. 92 C. pr. civ.:

(1) Procurorul poate porni orice acţiune civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea

drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale

dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

(2) Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă

apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi intereselor cetăţenilor.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către

procuror sunt obligatorii, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

(4) Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile

prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la

judecată, în condiţiile legii.

(5) Procurorul poate să ceară punerea în executare a oricăror titluri executorii emise în

favoarea persoanelor prevăzute la alin. (1).

(6) În toate cazurile, Ministerul Public nu datorează taxe de timbru şi nici cauţiune.

Dispozițiile Codului de procedură civilă nu conțin precizări privitoare la calitatea

procesuală a procurorului, această problemă fiind controversată în doctrină.

În literatura de specialitate din țara noastră s-a făcut distincție între calitatea de parte în

sens procesual și în sens material, pentru a se sublinia că procurorul este parte în procesul civil

doar în prima accepțiune.

Prin prizma reglementărilor din actualul Cod de procedură civilă procurorul are o poziție

specială în procesul civil, distinctă de cea atribuită părților125

.

Este semnificativ în acest sens faptul că efectele hotărârii judecătorești nu se resfrâng în

mod direct asupra procurorului.

8.3.1. Promovarea acțiunii civile

122

E. Poenaru, Procurorul-parte în procesul civil, Editura ALL Beck, București, 2003; 123

Decizia nr. 73/ 4 iunie 1996 124

A se vedea în acest sens și hotărârea CEDO în cauza Vasilescu c. România; 125

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă,vol I, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 585;

71

Exercitarea acțiunii civile de către procuror nu se încadrează în tipologia clasică a acestei

instituții, un atare drept al procurorului fiind limitat la cerințele impuse de art. 92 alin. 1) C. pr.

civ., adică la situațiile în care se impune apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor,

ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute

de lege.

Când legitimarea exercitării acțiunii civile de către procuror este prevăzută în situații

expres determinate de lege, procurorul nu poate aprecia asupra necesității sau oportunității

exercitării acțiunii civile, cum este atunci când această acțiune poate fi exercitată dacă se

apreciază că este în interesul minorului, al persoanei puse sub interdicție, sau al persoanei

dispărute.

O astfel de situație este prevăzută, de exemplu, de art. 1 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.

8.3.2. Intervenția procurorului în procesul civil

Principiul promovat de actualul Cod de procedură civilă este acela al participării

facultative a procurorului în procesul civil, cazurile de participare obligatorie fiind relativ reduse

[art. 16 din Legea nr. 115/1996, art. 23 alin. 1) din Legea nr. 33/1994, art. 30 alin. 4) din Legea

nr. 47/1992 etc.].

Posibilitatea intervenției procurorului în procesul civil rezultă din prevederile art. 92 alin.

2) și 3) C. pr. civ.

Astfel, în toate situațiile în care procurorul participă la activitatea judiciară, el va putea

formula cereri, invoca excepții, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului și în finalul

judecății poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei și la aplicarea legii.

Acesta trebuie să aibă un rol activ și să contribuie la aflarea adevărului în procesul civil.

Procurorul va pune concluzii după părțile principale.

Nerespectarea normei care impune intervenția procurorului în procesul civil determină

nulitatea absolută a hotărârii pronunțate de către instanță.

8.3.3 Exercitarea căilor de atac de către procuror

Potrivit art. 92 alin. 1) C. pr. civ. procurorul poate exercita căile de atac în cazurile în care

apreciază că aceasta este necesară pentru apărarea intereselor minorilor, ale persoanelor puse sub

interdicție, ale dispăruților și în alte cazuri prevăzute de lege.

Dreptul procurorului de a exercita căile de atac este recunoscut chiar dacă nu el a pornit

acțiunea civilă.

Potrivit art. 92 alin. 4) C. pr. civ. procurorului îi este recunoscut dreptul de a exercita

căile de atac în toate cazurile în care a participat la judecată, în condițiile legii.

Procurorul poate exercita și căile extraordinare de atac de retractare: revizuirea și

contestația în anulare.

72

În acest context, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție îi este recunoscut dreptul de a exercita recursul în interesul legii, precum și să sesizeze

Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru rezolvarea

unor chestiuni de drept126

.

8.3.4. Participarea procurorului la activitatea de executare silită

Potrivit art. 92 alin. 5) C. pr. civ. procurorul poate să ceară punerea în executare a

oricăror titluri executorii în favoarea persoanelor prevăzute la alin. 1), adică în favoarea

minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres

prevăzute de lege.

Acest drept al procurorului rezultă și din dispozițiile art. 657 C. pr. civ.

În acest context procurorul poate exercita și calea procedurală a contestației la executare,

pentru a solicita instanței competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în

activitatea de executare silită.

CAPITOLUL IX

Competenţa în materie civilă. Noţiune şi clasificare

9.1. Noţiunea şi clasificarea normelor de competenţă

9.1.1. Noţiune

În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege aptitudinea recunoscută de lege

unei instanţe judecătoreşti (unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a

judeca o anumită pricină (a soluţiona un anumit litigiu)127

.

Normele de competenţă se raportează la instanţă (sau la alt organ de jurisdicţie sau cu

activitate jurisdicţională) şi nu la judecătorii încadraţi la acea instanţă128

.

Competenţa este reglementată în Codul de procedură civilă, în Cartea I, Titlul III.

9.1.2. Clasificarea normelor de competenţă

Clasificarea normelor de competenţă se face după următoarele criterii129

:

- după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe dinacelaşi sistem,

distingem între competenţa generală şi competenţa jurisdicţională. Criteriul are în vedere

126

I. Deleanu, op. cit., p. 591; 127

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 134 128

V.M.Ciobanu, op. cit., p. 371 129

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 136; V.M.Ciobanu, op. cit., p. 371; Fl.Măgureanu, op.cit., p. 152

73

împrejurarea că soluţionarea pricinilor civile este dată în competenţa instanţelor judecătoreşti şi a

altor organe cu activitate jurisdicţională;

- în cadrul aceluiaşi sistem de organe, deci a competenţei jurisdicţionale, distingem

între competenţa materială şi competenţa teritorială.

Competenţa materială cuprinde competenţa materială funcţională (care se stabileşte după

felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe) şi competenţa materială

procesuală (care se stabileşte în funcţie de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus

judecăţii).

Competenţa teritorială poate fi competenţă teritorială de drept comun, competenţă

teritorială alternativă sau facultativă şi competenţă teritorială exclusivă sau excepţională. Această

clasificare are în vedere criteriul potrivit căruia reclamantul are posibilitatea să introducă cererea

la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, are alegerea între mai multe instanţe

deopotrivă competente sau cererea trebuie introdusă la o anumită instanţă.

- după caracterul normei care reglementează competenţa, distingem între competenţă

absolută (reglementată de norme cu caracter imperativ) şi competenţa relativă (reglementată de

norme cu caracter dispozitiv).

Au caracter imperativ, normele de competenţă generală, normele de competenţă materială

şi normele de competenţă teritorială exclusivă.

Au caracter dispozitiv, normele de competenţă teritorială, altele decât cele de competenţă

exclusivă sau excepţională.

9.1.3. Principiul stabilirii competenţei generale a instanţelor judecătoreşti.

Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa altor

organe cu activitate jurisdicţională130

Înfăptuirea justiţiei este încredinţată, de regulă, instanţelor judecătoreşti, soluţionarea

unor pricini civile fiind dată în competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională, în cazurile

expres prevăzute de lege.

Potrivit art.126 alin.1. din Constituţie :”Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Dacă legea nu prevede expres

competenţa altui organ jurisdicţional sau cu activitate jurisdicţională, litigiul va reveni spre

soluţionare instanţelor judecătoreşti.

Accesul liber la justiţie consacrat în art. 21 din Constituţie impune ca în toate cazurile să

existe posibilitatea sesizării instanţelor judecătoreşti.

Pentru a stabili competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este necesar să fie

identificate punctele de contact care există între activitatea instanţelor judecătoreşti şi cea a altor

organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională cărora legea pentru organizarea şi

funcţionarea lor le-a recunoscut posibilitatea de a soluţiona unele pricini civile din domeniul lor

de activitate.

130

A se vedea V.M.Ciobanu, op. cit., pp. 373

74

9.1.3.1. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa

în materia controlului de constituţionalitate

Potrivit art.1 din Legea 47/1992131

Curtea Constituţională este garantul supremaţiei

Constituţiei, unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România, este independentă faţă de

orice altă autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.

Potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională îndeplineşte următoarele atribuţii:

- se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la

sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre Preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de

deputaţi sau cel puţin 25 de senatori precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a

Constituţiei;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la

sesizarea unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau

de cel puţin 25 de senatori;

- se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului la sesizarea unuia

dintre Preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui grup de cel puţin 50 de

deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;

- hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de

neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;

- soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, la

cererea Preşedintelui României, a unuia din preşedinţii celor două Camere, a primului – ministru

sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;

- hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională se supune numai Constituţiei şi legii ei organice şi este singura în

drept să hotărască asupra competenţei sale. Competenţa sa nu poate fi contestată de nici o

autoritate publică (art.1 şi 3 din Legea 47/1992).

Curtea Constituţională îndeplineşte rolul de judecător electoral deoarece veghează la

respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului.

Curtea Constituţională acţionând ca garant al instituţiilor statului îndeplineşte şi

următoarele atribuţii care-i revin în exclusivitate :

- constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de

Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului (art. 146 lit. g

din Constituţie);

- dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui

României (art. 146 lit. h din Constituţie);

- veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului

şi confirmă rezultatele acestuia (art. 146 lit. i din Constituţie);

- verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către

cetăţeni ( art. 146 lit. j din Constituţie);

- îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

În consecinţă, instanţele judecătoreşti nu au competenţă în aceste probleme.

131

Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004

75

Totuşi, în condiţiile în care în faţa unei instanţe judecătoreşti se ridică o excepţie de

neconstituţionalitate, instanţa poate respinge excepţia respectivă, ca inadmisibilă, fără a o trimite

Curţii Constituţionale, cu condiţia ca acea excepţie să nu aibă nici o înruruire asupra cauzei.

9.1.3.2. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa

în materia contenciosului administrativ

Potrivit art. 1 din Legea nr.544/2004132

privind contenciosul administrativ :”Orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei

cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea

actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost

cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public “.

Nu pot fi atacate în contenciosul administrativ potrivit. art.5 din Legea nr.544/2004 :

- actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu

Parlamentul;

- actele de comandament cu caracter militar;

- actele administrative pentru defiinţarea sau modificarea cărora se prevede prin lege

organică, o altă procedură judiciară;

- actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de

asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise

pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea calamităţillor naturale,

epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.

În consecinţă aceste cereri nu pot fi soluţionate de instanţe, ci de organele care le-au

emis.

Ca element de noutate în materia excepţiilor, Legea nr.554/2004 prevede invocarea

excepţiei de nelegalitate în faţa instanţelor de judecată, indiferent de obiectul litigiului.

Odată sesizată cu această excepţie, insatanţa în faţa căreia s-a invocat este obligată să

suspende judecarea pricinii şi să trimită dosarul în vederea soluţionării acestei excepţii de

nelegalitate instanţei de contencios administrativ competente, respectiv tribunal sau curte de

apel.

Instanţa de contencios administrativ, în situaţia în care respinge excepţia de nelegalitate,

după rămânerea definitivă a soluţiei, trimite dosarul instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia,

care va continua judecata, repunând cauza pe rol.

În situaţia în care excepţia de nelegalitate este admisă definitv, instanţa în faţa căreia s-a

invocat excepţia de nelegalitate, repunând pe rol pricina o va soluţiona fără să ţină seama de

actul în litigiu a cărei nelegalitate a fost admisă.

9.1.3.3. Delimitarea între competenţa instanţelor judecătoreşti şi competenţa

Curţii de Conturi

Potrivit art. 140 alin.1 din Constituţie, Curtea de Conturi exercită controlul asupra

modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale

132

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1154 din 7

decembrie 2004

76

sectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea Curţi de Conturi se

soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate, toate atribuţiile jurisdicţionale fiind

transferate secţiilor de contencios administrativ ale instanţelor judecătoreşti.

Curtea de Conturi, ca organ suprem de control financiar, funcţionează pe lângă

Parlament, exercitându-şi atribuţiile în mod independent, prezentând, anual, Parlamentului un

raport asupra conturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetar expirat,

cuprinzând şi neregulile constatate.

Potrivit actualei reglementări, consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un

mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi sunt

independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia, fiind supuşi

incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecător.

Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturi numiţi de Parlament,

din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

9.1.3.4 Competența în materie arbitrală

Codul de procedură civilă cuprinde dispoziții privind arbitrajul în Cartea a IV-a, art. 541-

621.

Jurisdicția de drept comun se deosebește de cea realizată în cadrul arbitrajului privat.

Orice persoană poate recurge la soluționarea unui litigiu patrimonial pe calea arbitrajului.

Calea arbitrajului nu este obligatorie, ci reprezintă o simplă facultate a părților, chiar și în

cazul în care există o convenție de arbitraj,

Calea arbitrajului reprezintă o soluție pe care legiuitorul a consacrat-o chiar și în litigiile

cu un elemen de extraenitate- art. 1111 alin. 1) C. pr. civ133

.

Existența unei convenții arbitrale reprezintă un important criteriu de delimitare a

competenței instanțelor judecătorești față de competența organelor arbitrale.

Potrivit art. 554 C. pr. civ., încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care

face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.

Există și alte criterii ce trebuie avute în vedere pentru delimitarea competenței.

Astfel, potrivit art. 554 alin. 2) C. pr. civ., instanța va reține spre soluționare procesul

dacă:

-pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția

arbitrală;

-convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;

-tribunalul aribitral nu poate fi constituit vădit imputabile pârâtului în arbitraj;

Competența tribunalului arbitral nu exclude orice interferență a activității acestuia cu

activitatea instanței de judecată.

Potrivit art. 547 alin. 1) C. pr. civ., orice incident cu privire la organizarea și desfășurarea

arbitrajului se soluționează de instanța în circumscripția căreia are loc arbitrajul.

De asemenea, hotărârea arbitrală poate fi desfințată numai pe calea acțiunii în anulare

pentru motivele expres și limitativ determinate de art. 608 C. pr. civ.

133

I. Leș, op. cit., p. 290

77

La procedura arbitrală se recurge mai frecvent în litigiile dintre profesioniști, în special în

litgiile de comerț exterior. În acest scop a fost creată Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României134

.

Această curte nu reprezintă singura instituție arbitrală din România.

Prin Decretul Lege nr. 139/11.05/1990 au fost organizate camerele județene de comerț și

industrie, iar pe lângă aceste organizme pot funcționa și arbitraje constituite ad-hoc.

Mai există, de asemenea, Camera Arbitrală a Bursei de Valori- organizată în baza Legii

nr. 52/1994, Curtea de Arbitraj de pe lângă Uniunea Națională a Cooperației Meșteșugărești135

.

Trebuie menționat și faptul că, potrivit art. 48 alin. 1) din Legea nr. 36/1995- privind

notarii publici, pe lângă Camere pot funcționa curți de arbitraj.

9.1.3.5 Competența în materie succesorală

Litigiile succesorale se soluționează de către instanțele judecătorești, potrivit regulilor de

drept comun.

Cererile necontencioase în această materie au fost scoase de sub jurisdicția instanțelor

judecătorești, fiind atribuite notarilor publici.

Potrivit art. 15 lit. a din Legea nr. 36/1995, competența generală asupra cauzelor

succesorale necontencioase revine notarului public din biroul notarial din raza teritorială a

judecătoriei în care defunctul a avut ultimul domiciliu. Orice problemă litigioasă în materie

succesorală conduce la suspendarea procedurii în fața notarului public și atrage după sine

competența instanței judecătorești, aceasta însemnând că procedura succesorală are un caracter

necontencios.

Legislația în vigoare conferă procedurii succesorale notariale un caracter facultativ.

Potrivit art. 109 alin. 1) din Legea nr. 36/1995, succesibilul sau altă persoană interesată

poate sesiza direct instanța de judecată în vederea dezbaterii unei succesiuni136

.

Caracterul contencios sau necontencios al cererilor succesorale reprezintă criteriul de

delimitare a competenței instanțelor judecătorești de atribuțiile birourilor notariale.

În această materie, legiuitorul a instituit un sistem de control judecătoresc asupra

activității desfășurate de biroul notarial, prevăzând, în art. 100 din Legea nr. 36/1995 două

mijloace procesuale și anume: acțiunea în anulare și plângerea.

Acțiunea în anulare este prevăzută în art. 119 și art. 158 alin. 1) din această lege, iar

procedura plângerii este prevăzută în art. 143 alin. 2) din această lege.

9.1.3.6 Competența în procesele funciare

Procesele funciare sunt de competența instanțelor judecătorești.

Astfel, potrivit art. 1 din Titlul XIII al Legii nr. 247/2005, în scopul accelerării judecării

plângerilor, contestațiilor și a altor litigii apărute în urma aplicării Legii fondului funciar nr.

18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 1/2000

134

I. Leș, op. cit., p. 292 135

I. Apostu, Comptența instanțelor judecătorești în materie civilă, Editura Național, București, 1997, pag. 50; 136

I. Leș, op. cit., p. 293-294;

78

pentru reconstituirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere,

solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 16/1997, cu

modificările și completările ulterioare, numite procese funciare, procedura în fața instanțelor

judecătorești se va efectua conform prevederilor acestui titlu, care se vor completa cu cele ale

Codului de procedură civilă.

Legea nr. 18/1991 a atribuit unele competențe și altor organe decât instanțelor

judecătorești137

.

Potrivit art. 12 alin. 1) din Legea nr. 18/1991, în scopul stabilirii dreptului de proprietate

prin reconstituirea sau constituirea acestuia, atribuirii efective a terenurilor celor îndreptățiți și

eliberării titlurilor de proprietate, s-au constituit în fiecare comună, oraș sau municipiu, comisii

conduse de primari.

Aceste comisii, înființate prin ordinul prefectului, funcționează sub îndrumarea unei

comisii județene conduse de prefect. Comisiile județene sunt competente să soluționeze

contestațiile și să valideze sau să invalideze măsurile luate de comisiile locale.

Hotărârile pronunțate de comisiile județene pot fi controlate, sub aspectul legalității și

temeiniciei lor, pe calea procedurală a plângerii potrivit art. 53 alin. 2) din Legea nr. 18/1991138

9.1.3.7 Competența în cazul conflictelor de muncă

În prezent, soluționarea conflictelor individuale de muncă este de competența instanțelor

judecătorești-art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Cu toate acestea, există în diferite materii organe speciale de jurisdicțite disciplinară.

Astfel, de exemplu, potrivit art. 44 alin. 1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al

Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii

disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

Hotărârea motivată, pronunțată de Consilul Superior al Magistraturii, se comunică

judecătorului sau procurorului vizat, Inspecției Judiciare, sau, după caz, titularului acțiunii

disicplinare. Împotriva acestor hotărâri se poate face contestație în termen de 15 zile de la

comunicare, competența soluționării acesteia revenind completului de 5 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție- art. 51 alin. 3) din Legea nr. 317/2004.

Soluții legislative asemănătoare sunt prevăzute și în alte reglementări speciale precum:

art. 65 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale; art. 306

alin. 1) și 3) și art. 317 alin. 2) din Legea educației naționale nr. 1/2011; art. 75 alin. 4) din Legea

nr. 36/1995 privind notarii publici139

137

F. Scrieciu, Drept agrar și drept funciar, Editura Lumina Lex, București, 2000, pag. 574-579; 138

G.C. Frențiu, Competența materială și teritorială în cauzele de fond funciar, potrivt noului Cod de procedură

civilă, Dreptul nr. 12/2013, p. 52-66; 139

I. Leș, op. cit., p. 296-298;

79

Capitolul X

Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

Prin intermediul regulilor de competenţă jurisdicţională se realizează o delimitare a

atribuţiilor concrete ale instanţelor judecătoreşti, orice sistem judiciar fiind constituit dintr-un

număr însemnat de instanţe judecătoreşti, unele dintre ele de acelaşi grad, iar altele de grad

diferit. Astfel încât se impune o delimitare a atribuţiilor în cadrul celor două forme ale

competenţei jurisdicţionale, respectiv competenţa materială şi competenţa teritorială.

10.1. Competenţa materială (ratione materiae)

Competenţa materială presupune o delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti pe

linie ierarhică, între instanţe de grad diferit sau între instanţe de drept comun şi instanţe speciale.

Competenţa materială se află în legătură cu organizarea întregului sistem judiciar şi este astfel

determinată de consideraţii de ordin general140

, astfel încât încălcarea normelor de competenţă

materială poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu în orice

stare a pricinii.

Competenţa materială este reglementată în C. proc. civ. Cartea I, Titlul III, art. 94-97.

10.1.1 Competența materială funcțională

Prin această competență se stabilește ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul

delimitării organelor care desfășoară jurisdicția de primă instanță, de cele ce exercită controlul

judiciar ordinar sau extraordinar. De asemenea, se determină care dintre instanțele judecătorești

pot cumula judecata în primă instanță cu judecata în apel sau în recurs.

Normele ce reglemeantează competența materială funcțională sunt cele cuprinse în art.

94-97 C. pr. civ.

Potrivit concepției noului Cod de procedură civilă, tribunalele sunt instanțele cărora li s-a

conferit plenitudinea de competență în materie civilă, curțile de apel primind, în prinicipal, rolul

de a soluționa calea de atac ordinară a apelului, Înalta Curte de Casațtie și Justiție având atribuții

de instanță de drept comun în materie de recurs, judecătoriile având o competență mai redusă.

Potrivt art. 21-27 din Legea nr. 304/2005 privind organizarea judiciară, Înalta Curte de

Casație și Justiție are plenitudine de jurisdicție în materia recursului și este unica instanță

competentă a se pronunța asupra recursurilor în interesul legii.

Potrivit art. 18 alin. 2) din aceeași lege, rolul instanței supreme este acela de a asigura

interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit

competenței sale.

Recursul în casație nu este singura cale procedurală menită a realiza unificarea practicii

judiciare, exesitând reglementate și instituția recursului în interesul legii, precum și cea a

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept141

.

140

Gr.Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol.I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 35 141

I. Leș, op. cit, pag. 301

80

10.1.2 Competența materială procesuală

Aceasta determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi

soluționate de anumite categorii de instanțe, dar cu indicarea concretă a secției specializate sau a

completului specializat competent.

Normele care reglementează competența materială procesuală se regăsesc atât în

cuprinsul Codului de procedură civilă, art. 94-97, dar și în cuprinsul Legii nr. 304/2004 [art. 35

alin. 2), art. 36 alin. 3), art. 37 alin 1), 2) și 3), art. 39 alin. 1) și 2), art. 40 și art. 41], dar și în

diverse legii speciale, cum ar fi Legea nr. 10/2001 sau Legea nr. 18/1991.

10.2 Competenţa materială a judecătoriilor

Potrivit art. 94 C. pr. civ. judecătoriile judecă următoarele cauze civile142

:

1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz,

neevaluabil în bani:

a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de

cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau

spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile

juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după

caz;

d) cererile de evacuare;

e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor,

dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate

prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească;

f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

g) cererile posesorii;

h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de

izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor

instanţe;

i) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent

de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

2. în primă şi ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de

bani de până la 2.000 lei inclusiv;

3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate

jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

Din noul Cod de procedură civilă a fost eliminat conceptul de ,, proces”, în material

competenței deoarece acesta nu poate forma obiectul judecății, reprezentând chiar activitatea

instanței de judecată, cererea de chemare în judecată fiind mijlocul procesual prin care o

persoană se poate adresa unei autorității judiciare sau altui organ cu activitate jurisdicțională. În

cuprinsul Codului de procedură civilă, dar și al Legii nr. 304/2004 sunt folosiți și alți termeni

142

A se vedea și Gh. L. Zidaru, Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, p. 258-277;

81

care s-au dorit a fi echivalenți, respectiv ,,litigiul” (art. 550- 553 C. pr. civ.) ,,proces” (art. 22 lit.

a din Legea nr. 304/2004), ,,cauze” [art. 32 alin. 6) din Legea nr. 304/2004].

Expresiile folosite de legiuitor trebuie înțele într-un sens mai larg, acela de litigii sau

pretenții deduse judecății143

, această formulă fiind în concordanță cu prevederile art. 32 alin. 1)

lit. c C. pr. civ., text care enunță pretenția ca pe o cerință de exercitare a acțiunii civile.

Trebuie subliniat faptul că, în ce privește competența judecătorilor în materie de

împărțeală judidiciară, aceasta este atrasă numai în cazul în care cererile sunt formulate pe cale

principială, dar nu și atunci când o astfel de cerere este formulată ca una accesorie la o cerere

principală, cum ar fi cazul unor acțiuni privitoare la stabilirea masei succesorale ori la

reducțiunea liberalităților, situații în care competența se determină în considerarea crieriului

valoric al cererii principale.

Prin Legea nr 76/2012 textului inițial i s-au adus unele modificări, prin trecerea tuturor

cauzelor în materie de tutelă și de familie în competența de primă instanță a judecătoriilor.

10.2.1 Determinarea competenței materiale (de atribuțiune) după criteriul

valoric

Această regulă este stabilită în cuprinsul art. 98 C. pr. civ.

Potrivit primului alineat al acestui articol, valoare obiectului cererii, după care se

determină competența instanței este cea arătată în capătul principal de cerere.

Potrivit prevederilor alin. 2) din același articol, în stabilirea valorii cererii nu se vor avea

în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățiile, fructele, cheltuielile

sau altele asemenea, indiferent de data scadenței.

În confomitate cu prevederile art. 98 alin. 3) C. pr. civ., în caz de contestație, valoarea se

stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți.

Potrivit art. 106 alin. 1) C. pr. civ., instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare

la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulteriro

învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect.

10.2.2 Situații particulare

Actualul Cod de procedură civilă cuprinde și unele dispoziții speciale privitoare la

determinare competenței materiale în funcție de valoarea obiectului litigiului ( art. 98-106 ).

Potrivit art. 99 alin. 1) C. pr. civ., când reclamantul a sesizat instanţa cu mai multe capete

principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competenţa se stabileşte în raport cu

valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul fiecărei pretenţii în parte. Dacă unul dintre capetele

de cerere este de competenţa altei instanţe, instanţa sesizată va dispune disjungerea şi îşi va

declina în mod corespunzător competenţa.

Potrivit alin. 2) al aceluiași art., în cazul în care mai multe capete principale de cerere

întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă

legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa

competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage

competenţa unei instanţe de grad mai înalt.

143

I. Leș., Principii și instituții de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, București, 1998, Vol I, p. 291-292;

82

Conform art. 100 alin. 1) C. pr. civ. dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de

chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi

juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună,

determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori

obiectului fiecărei pretenţii în parte, iar conform alin. 2) al aceluiași articol, dispoziţiile alin. (1)

sunt aplicabile şi atunci când unul sau mai mulţi reclamanţi formulează, prin aceeaşi cerere de

chemare în judecată, pretenţii împotriva mai multor pârâţi, invocând raporturi juridice distincte şi

fără legătură între ele.

Potrivit art. 101 alin. 1), în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act

juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia

sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii, iar potrivit alin. 2) al aceluiași

articol, aceeaşi valoare va fi avută în vedere şi în cererile privind constatarea nulităţii absolute,

anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită şi repunerea părţilor

în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui

drept.

Totodată potrivit alin. 3) al art. 101 C. pr. civ., în cererile de aceeaşi natură, privitoare la

contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în acelea privitoare la predarea sau restituirea

bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria sau arenda anuală.

Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea cererii se socoteşte

după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă- art. 102 C. pr. civ.

În cererile care au ca obiect un drept la prestaţii succesive, dacă durata existenţei

dreptului este nedeterminată, valoarea lor se socoteşte după valoarea prestaţiei anuale datorate-

art. 103 C. pr. civ.

În cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui

imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei

fiscal- art. 104 alin. 1) C. pr. civ.

Potrivit alin. 2) al aceluiași articol, în cazul în care valoarea impozabilă nu este stabilită,

sunt aplicabile dispozițiie art. 98 C. pr. civ.

În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără scăderea sarcinilor

sau datoriilor moştenirii- art. 105 C. pr. civ..

10.2.3 Competența de control judecătoresc

Potrivit art. 94 alin. 3), judecătoriile soluționează căile de atac împotriva hotărârilor

autorităților publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în

cazurile prevăzute de lege.

O astfel de activitate este considerată cea desfășurată de comisiile constituite în baza

dispozițiilor Legii nr. 18/1991.

Alte situații în care judecătoriile exercită controlul judecătoresc sunt cele reglementate de

art. 52 alin. 5) din Legea nr. 67/2004; art. 31-32 din O. G nr. 2/2001; art. 56 alin. 2) din Legea nr.

188/2000; art. 158 alin. 2) din Legea nr. 36/1995.

10.2.4 Competența diversă a judecătoriilor

Potrivit art. 94 pct. 4 C. pr. civ. judecătoriile soluționează și orice alte cereri date prin

lege în competența lor.

83

În acest sens judecătoriile soluționează cereri precum: asigurarea dovezilor ( art. 360 alin.

1)); cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri (art. 510 alin. 1)); contestațiile la

executare, în toate situațiile când, potrivit legii aceasta este instanță de executare (art. 713 alin. 1)

și 2)) etc.

10.3. Competenţa materială a tribunalelor

Potrivit art. 95 C. pr. civ tribunalele judecă:

1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii

în primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

În concepția actualui Cod de procedură civilă tribunalele sunt instanțe de drept comun,

adică au plenitudine de jurisdicție în materie civilă144

.

În ce privește conflictele individuale de muncă, art. 208 din Legea nr. 62/2011 a

dialogului social conferă tribunalelor competența de soluționare a acestora în primă instanță.

Codul de procedură civilă nu mai determină competența materială a tribunalului în

materia contenciosului administrativ, deoarece, potrivit legii speciale, competența în materia

contenciosului administrativ este partajată între tribunalele administrative și curțile de apel.

Tribunalele nu mai au plenitudine de competență în materie de apel deoarece, potrivit art.

96 pct. 2 C. pr. civ., curțile de apel au plenitudine de jurisdicție în materie de apel.

Tribunalele au o competență de excepție în materia căii extraordinare de atac a recursului.

De asemenea, tribunalelor le mai este recunoscută și o competență diversă, cum ar fi:

conflictele de competență dintre două judecătorii din raza lor teritorială-art. 135 alin. 1) C. pr.

civ. ; conflictele de competență dintre o judecătorie și un organ cu activitate jurisdicțională, art.

135 alin. 3) C. pr. civ.; sesizările privind contractele întocminte de către profesioniști care conțin

clauze abuzive- art. 12 alin. 1) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 505 alin. 1) și art. 510 alin. 1) C. pr. civ. tribunalele judecă și contestațiile în

anulare, precum și cererile de revizuire îndreptate împotriva propriilor hotărâri.

Există și dispoziții legale prevăzute în legi speciale care le conferă tribunalelor

competența de a soluționa anumite litigii, precum: O.G nr. 10/2004- art. 3 alin. 2) ; art. 153 din

Legea nr. 263/2010 ( lit. a-j );

O competență specială este recunoscută în favoarea Tribunalului București de Legea

partidelor politice nr. 14/2003.

10.4 Competenţa materială a curţilor de apel

Potrivit art. 96 C. pr. civ. curțile de apel judecă:

1. în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ şi fiscal, potrivit legii

speciale;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în

primă instanţă;

3. ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

144

I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Vol I, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 318;

84

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

În determinare competenței de primă instanță a curților de apel trebuie avute în vedere

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, articol modificat prin Legea nr. 76/2012.

Potrivit acestui text de lege:

(1)Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale

si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si

accesorii ale acestora de pana la 1.000.000 de lei se solutioneaza in fond de tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile

publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum

si accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se solutioneaza in fond de sectiile de

contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege organica speciala nu se

prevede altfel.

(11)Toate cererile privind actele administrative emise de autoritatile publice centrale care

au ca obiect sume reprezentand finantarea nerambursabila din partea Uniunii Europene,

indiferent de valoare, se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale

curtilor de apel.

(2)Recursul impotriva sentintelor pronuntate de tribunalele administrativ-fiscale se judeca

de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, iar recursul impotriva

sentintelor pronuntate de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel se

judeca de Sectia de contencios administrativ si fiscal a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, daca

prin lege organica speciala nu se prevede altfel.

(3)Reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul

paratului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului, nu se poate invoca

exceptia necompetentei teritoriale.

În afară de faptul că legiuitorul a atribuit curților de apel plenitudinea de a judeca în

materie de apel, există și norme speciale care conferă acestora competența de a soluționa anumite

categorii de apeluri, cum ar fi art. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Potrivit art. 96 pct. 3 C. pr. civ., curțile de apel judecă, ca instanțe de recurs, în cazurile

anume prevăzute de lege. Pot fi incluse în această categorie cererile privitoare la: soluționarea

cererilor de competență dintre două tribunale din raza aceleași curți de apel; soluționarea

confictelor de competență dintre o judecătorie și un tribunal din raza aceleași curți de apel;

soluționarea cererilor de strămutare bazate pe bănuială legitimă; soluționarea conflictelor de

competență dintre birourile executorilor judecătorești din raza aceleiași curți de apel.

Curțile de apel au competența de a soluționa cererile de contestație în anulare și revizuire

îndreptate împotriva propriilor hotărâri.

La fel ca și judecătoriile și tribunalele, curțiile de apel au competența de a soluționa

cererile de îndreptare și de completare a propriilor hotărâri, cele privind înțelesul, întinderea și

aplicarea dispozitivului, în cazul în care au pronunțat hotărârea respectivă.

Potrivit art. 610 C. pr. civ. soluționează și acțiuniile în anularea hotărârilor arbitrare.

De asemenea, mai soluționeaza în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi, art. 113 alin. 3)

din Legea nr. 304/2004; art. 48 alin. 5) din Legea nr. 188/2000.

10.5. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Potrivit art. 97 C. pr. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

85

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege;

2. recursurile în interesul legii;

3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept;

4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

Noul Cod de procedură civilă a instituit un mijloc procedural destinat a conduce la o

selectare a recursurilor care sunt susceptibile de a fi soluționate în fond de către instanța

supremă, acest mijloc fiind acela al procedurii de filtrare a recursurilor, procedură instituită prin

prevederile art. 493 C. pr. civ.145

O competență particulară este conferită secțiilor unite, care, potrivit art. 25 din Legea nr.

304/2004 se constituie pentru:

a) soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și

Justiție;

b) sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de

promulgare.

La instanța supremă funcționează și un complet pentru soluționarea recursurilor în

interesul legii, potrivit art. 19 alin. 21) din Legea nr. 304/2004, compunerea completului fiind

prevăzută de dispozițiile art. 516 C. pr. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 519-521 C. pr. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție este

competentă în a soluționa cererile pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea

unor probleme de drept, aceste cereri soluționându-se de un complet special constituit.

Potrivit art. 97 pct. 4 C. pr. civ., instanța supremă are competența de a soluționa și alte

cereri, precum: cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre două curți de

apel; cererile privitoare la soluționarea conflictelor de competență dintre două tribunale din raza

teritorială a unor curți de apel diferite, dintre un tribunal și o curte de apel, dintre o judecătorie și

o curte de apel, dintre două judecătorii din circumscripția teritorială a unor tribunale și curți de

apel diferite; cererile de strămutare întemeiate pe motive de siguranță publică etc.

De asemenea. instanța supremă soluționează și alte tipuri de cereri precum: îndreptarea

propriilor hotărâri; soluționarea căilor extraordinare de atac de retractare ( contestația în anulare

și revizuire) îndreptare împotriva propriilor hotărâri; contestațiile împotriva hotărârilor Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit art. 29 alin. 7) din Legea nr. 317/2004.

10.6. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială presupune o delimitare între competenţele instanţelor de acelaşi

grad146

. Formele de competenţă teritorială sunt următoarele: competenţa teritorială de drept

comun (generală), competenţa teritorială alternativă, competenţa teritorială excepţională,

competența teritorială convențională și competența facultativă147

.

10.6.1. Competenţa teritorială de drept comun (generală)

145

I. Leș, op. cit. p. 329; 146

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 170 147

I. Leș., op. cit., p. 332;

86

Competenţa teritorială de drept comun este acea formă a competenţei teritoriale care

instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din

circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul148

.

Această regulă este înscrisă în art. 107 C. pr. civ., care are valoarea unei norme de drept

comun în materia competenței teritoriale.

Competența teritorială generală este determinată de domiciliul sau sediul pârâtului la data

introducerii cererii de chemare în judecată, schimbările ulterioare ale domicilului sau reședinței

neputând avea niciun efect asupra competenței determinate inițial.

Potrivit art. 89 alin. 2) C. pr. civ. nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se

mută într-un anumit loc a facăut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală, dovada

intenției rezultând din declarațiile persoanei fizice făcute la organele administrative competente

să opereze stabilirea sa schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestei declarații, din orice alte

împrejurări de fapt.

Potrivit art. 91 alin. 1) C. pr. civ., dovada domiciliului și a reședinței se face cu

mențiunile cuprinse în cartea de identitate.

Potrivit art. 109 C. pr. civ., cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane

juridice se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrâmânt fără personalitate

juridică, pentru obligațiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izovărăsc din acte

încheiate prin reprezentantul dezmembrământului, ori din fapte săvârșite de aceasta.

Conform art. 111 C. pr. civ. cererile îndreptate împotriva statului, autoritățiilor și

instituțiilor centrale sau locale, precum și a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse

la instanța de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanța de la sediul pârâtului.

Această soluție este similară cele prevăzute de art. 10 alin. 3) din Legea nr. 554/2004.

10.6.2. Competenţa teritorială alternativă sau facultativă

10.6.2.1 Cazul coparticipării procesuale pasive

Competența teritorială alternativă este acea formă a competenței care consacră dreptul

reclamantului de a alege între două sau mai multe instanțe deopotrivă competente.

În cazul în care acțiunea civilă este exercitată împotriva mai multor pârâți, potrivit art.

112 C. pr. civ. cererea de chemare în judecată poate fi introdusă la instanța competentă pentru

oricare dintre pârâți.

Prin Legea nr. 76/2012 a fost adăugat alin. 2) al art. 112 C. pr. civ., care arată că, dacă un

pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare

dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal

citate în fața primei instanțe.

10.6.2.2 Cazuri de competență teritorială alternativă prevăzute de art. 113 C. pr. civ.

Potrivit art. 113 alin. 1) C. pr. civ., în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai

sunt competente:

1. instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;

148

I.Leş, op. cit. , p. 197

87

2. instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile

referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru copii;

3. instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în

cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract;

4. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de

locaţiune a imobilului;

5. instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în justificare

tabulară sau în rectificare tabulară;

6. instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de

transport;

7. instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o cambie,

cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare;

8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,

constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a

contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor

produse consumatorilor;

9. instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,

pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.

Potrivit alin. 2) al art. 113 C. pr. civ., când pârâtul exercită în mod statornic, în afara

domiciliului său, o activitate profesională ori o activitate agricolă, comercială, industrială sau

altele asemenea, cererea de chemare în judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia

căreia se află locul activităţii respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează

să se execute în acel loc.

10.6.2.3 Competența în materie de tutelă și familie

Potrivit alin. 1) al art. 114 C. pr. civ., dacă legea nu prevede altfel, cererile privind

ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie se

soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa

persoana ocrotită.

Conform alin. 2) al art. 114 C. pr. civ., în cazul cererilor privind autorizarea de către

instanţa de tutelă şi de familie a încheierii unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare

se solicită priveşte un imobil, este, de asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie

teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat

hotărârea va comunica de îndată o copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei

circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

10.6.2.4 Competența în cererile în materia asigurărilor

Potrivit art. 115 alin. 1) C. pr. civ., În materie de asigurare, cererea privitoare la

despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află:

1. domiciliul sau sediul asiguratului;

2. bunurile asigurate;

3. locul unde s-a produs riscul asigurat.

Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută

înainte de naşterea dreptului la despăgubire- art. 115 alin. 2) C. pr. civ.

88

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce

acţiune directă şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său- art. 115 alin. 3) C. pr. civ.

Potrivit art. 115 alin. 4) C. pr. civ. dispozițiile alin. 1) și 2) nu se aplică în materie de

asigurări maritimie, fluviale și aeriene.

10.6.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competența teritorială excepțională este aceea care determină capacitatea unei instanțe

judecătorești de a soluționa în exclusivitate anumite cauze civile.

Aceste situații sunt prevăzute în art. 117-121 C. pr. civ.

În art. 117 C. pr. civ. este reglemetată competența în cazul cererilor cu privire la imobile.

Potrivit alin. 1), cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la

instanţa în a cărei circumscripţie este situat imobilul, iar potrivit alin. 2), când imobilul este situat

în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei

pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare

dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află imobilul.

Conform alin. 3) al art. 117 C. pr. civ.,dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică, prin

asemănare, şi în cazul acţiunilor posesorii, acţiunilor în grăniţuire, acţiunilor privitoare la

îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum şi în cazul celor de împărţeală judiciară a

unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.

În art. 118 C. pr. civ. este reglementată competența privind soluționarea cererilor cu

privire la moștenire.

Astfel, în alin. 1) al acestui articol se arată că, în materie de moştenire, până la ieşirea din

indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia, precum şi cele privitoare la

pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre

moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

În conformitate cu prevederile art. 118 alin. 2) C. pr. civ., cererile formulate potrivit alin.

(1) care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a instanţei

ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi.

În art. 119 C. pr. civ. este reglementată competența teritorială de soluționare a cererilor

privitoare la societăți149

.

Astfel, potrivit acestui articol, cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării

sau, după caz, până la radierea societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în

circumscripţia căreia societatea îşi are sediul principal.

În art. 120 C. pr. civ. se prevede că, cererile în materia insolvenţei sau concordatului

preventiv sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul

debitorul.

Potrivit art. 121 C. pr. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui

consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Cu toate acestea, potrivit tezei a II-a a art. 121, părțile pot proceda la alegerea

competenței, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. 2) C. pr. civ., adică numai după nașterea dreptului

la despăgubire.

149

I. Leș, op. cit., p. 351-352;

89

10.6.4 Competența facultativă

Această competență facultativă a fost statuată de dispozițiile art. 127 C. pr. civ.,

reprezentând o inovație a noul Cod de procedură civilă.

Potrivit alin. 1) al acestui art., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de

competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti

de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de

apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Totodată, potrivit alin. 2) al art. 127 C. pr. civ., în cazul în care cererea se introduce

împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza,

reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în

circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei

circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Potrivit art. 127 alin. 3) C. pr. civ. dispozițiile de mai sus se aplică în mod corespunzător

și în cazul procurorilor, asistențiolor judiciari și procurorilor.

10.6.5 Competența teritorială convențională

Competența territorială convențională este aceea care conferă părților posibilitatea de a

stabili, prin acordul lor, competența unei anumite instanțe în solușionarea unui litigiu concret.

Potrivit art. 126 alin. 1) C. pr. civ., părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor

născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte

drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit

legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este

exclusivă150

.

În conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. 2) C. pr. civ., în litigiile din materia protecţiei

drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni

alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului

la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă.

10.7 Competența de ordine publică și competența de ordine private

Una dintre clasificările competenței este aceea care distinge între competența absolută și

competența relativă, la baza acestei clasificări aflându-se natura normelor de procedură încălcate.

Actualul Cod de procedură civilă distinge între necompetența de ordine publică și cea de

ordine privată, criteriul acestei distincții fiind reprezentat de interesul ocrotit prin edictarea

normelor de competență.

Nerespectarea dispozițiilor legale de competență atrage după sine necompetența absoultă

sau relativă.

Potrivit art. 129 alin. 2) C. pr. civ., necompetenţa este de ordine publică:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa

instanţelor judecătoreşti;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei

instanţe de alt grad;

150

I. Leș, op. cit., p. 358;

90

3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa

unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Potrivit art. 130 alin. 3) C. pr. civ., în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine

private.

Necompetența de ordine publică a instanțelor judecătorești prezintă următoarele

trăsături151

:

-poate fi invocată de oricare dintre părți, de procuror și de instanță, din oficiu;

-poate fi invocată în orice etapă a procesului civil, inclusiv în etapa controlului judiciar;

-părțile nu au posibilitate de a deroga de la regulile de competență absolută;

Necompetența de ordine privată prezintă următoarele trăsături:

-poate fi invocată numai de partea în favoara căreia a fost creată norma de competență;

-poate fi invocată numai prin întâmpinare;

-părțile au posibilitatea de a conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele de

competență relativă.

Capitolul XI

Sfera competenței instanței sesizate. Necompetența. Incidente procedurale.

Instanța sesizată cu o cerere de chemare în judecată trebuie să se pronunțe asupra

pretențiilor dedus judecății de reclamant, însă, cadrul procesual nu se limitează întotdeauna la

pretențiile afirmate de acesta, pârâtul putând formula pretenții printr-o cerere reconvențională,

dar chiar și în lipsa unei astfel de cereri, pârâtul va tinde, prin diferite mijloace procedurale, la

respingerea acțiunii principale.

Uneori cadrul procesual poate fi lărgit și prin participarea terților, iar în aceste condiții

aceștia pot invoca pretenții conexe cu cererea principală.

În unele cazuri, soluționarea litigiului principal depinde de o chestiune prealabilă a cărei

rezolvare va influența și soluția ce urmează a se pronunța în acțiunea principală.

Totodată în cursul judecății pot să apară și unele incidente procedurale care să vizeze

valabilitatea actelor de procedură, respectarea termenelor, compunearea instanței sau chair

instanța sesizată.

11.1 Extinderea competenței instanței sesizate asupra apărărilor pârâtului

Apărările pârâtului pot îmbrăca o mare diveristate de forme în funcție de scopul urmărit

de către acesta.

Apărările și excepțiile formulate de către pârât se află întotdeauna într-o strânsă legătură

cu soluționarea acțiunii principale, de aceea, în dreptul procesual civil este consacrat principiul

potrivit căruia judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției152

.

Astfel, potrivit art. 124 alin. 1) C. pr. civ., instanța competentă să judece cererea

principală se va pronunța și asupra apărărilor și excepțiilor, în afara celor care constituie

chestiuni prejudiciale și care, potrivit legii, sunt de competența exclusivă a altei instanțe.

151

I. Leș,op. cit., p.360; 152

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, București, 2007, Vol. I, p. 545-546;

91

Incidentele procedurale sunt soluționate de instanța în fața cărei se invocă, în afară de

cazurile în care legea prevede, în mod expres, altfel-art. 124 alin. 2) C.pr. civ.

11.2 Chestiunile prejudiciale

Chestiunea prejudicială este o problemă ce trebuie soluționată înainte de pronunțarea unei

decizii judiciare asupra acțiunii principale, însă, aceasta nu se confundă cu chestiunea prealabilă.

Trăsătura esențială și indispensabilă a chestiunii prejudiciale se regăsește în planul

importanței acesteia pentru decizia finală și al necesității soluționării definitive a acesteia de

către o altă instanță și înaintea cauzei în care a fost ridicată153

.

11.2.1 Diferite chestiuni prejudiciale

a) Chestiunea prejudicială penală

Potrivit art. 27 alin. 7) C. pr. penală, în cazul prevăzut la alin. 1), judecata în fața instanței

civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă

instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.

În art. 27 alin. 1) C. pr. penală se arată că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul

penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru

repararea prejudiciul cauzat prin infracțiune.

Conform art. 28 alin. 1) teza I C. pr. penală, hotărârea definitivă a instanței penale are

autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

b) Cazul insolvenței

Această chestiune prejudicială este prevăzută de art. 412 alin. 1) pct. 6 C. pr. civ. și are ca

obiect deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive, în

ipoteza în care debitorul trebuie reprezentat, în această situație judecat cauzei trebuind

suspendată până la numirea administratorului ori lichidatorului judiciar.

c) Sesizarea Înalte Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri

prealabile

Această instituție este reglementată de art. 519-521 C. pr. civ.

Potrivit art. 521 alin. 3) C. pr. civ., dezlegare dată chestiunilor de drept este obligatorie

pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte

instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

d) Conform art. 413 alin. 1) pct. 1 C. pr. civ., instanța poate suspenda judecata când

dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unei drept care face

obiectul unei alte judecăți

e) Pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Potrivt art. 412 alin. 1) pct. 7 judecata cauzelor se suspendă de drept în cazul în care

instanța formulează o cerere de pronunțate a unei hotărâri preliminare adresată Curții de Justitție

a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană

153

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Ed. Universul Juridic, București, 2013, Vol. I, p. 704 și I. Leș, Tratat de

drept procesual civil, Vol. I , Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 364;

92

11.3. Incidente procedurale cu privire la instanţa sesizată

Înfăptuirea justiţiei în statul de drept trebuie să se întemeieze pe un ansamblu de principii

care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în toate cauzele supuse judecăţii.

Înfăptuirea unor asemenea obiective implică cerinţa ca în exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii

să fie imparţiali, spre a exclude astfel orice influenţă asupra actului de justiţie.

Pentru ca judecata să se desfăşoare în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, legea

procesuală a reglementat instituţiile delegării şi strămutării, ceea ce permite soluţionarea pricinii

de către o altă instanţă egală în grad cu cea competentă în mod normal.

11.3.1. Strămutarea pricinilor

Strămutarea pricinii este o instituţie menită a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu

privire la obiectivitatea instanţei de judecată, pentru motivele expres prevăzute de lege.

Prin strămutare se înțelege trecerea unei cauze, în condițiile prevăzute de lege, de la o

instanță competentă la o instanță de același grad.

Instituția strămutării este reglementată în actualul Cod de procedură civilă de art. 140-146

din Cartea I, Titlul III, Capitolul IV.

Potrivit art. 140 C. pr. civ., strămutarea procesului civil poate fi solicitată:

a) pentru motive de bănuială legitimă;

b) pentru motive de siguranță publică.

Ne aflăm în prezența unei bănuieli legitime în cazurile în care există îndoială cu privire la

imparțialitatea judecătorilor din cauza circumstanțelor procesului, calității părților, ori unor

relații conflictuale locale.

Potrivit art. 140 alin. 3) C. pr. civ. constituie motiv de siguranță publică împrejurările

excepționale care presupun că judecata procesului la instanța competentă ar putea conduce la

tulburarea ordinii publice.

Cererea de strămutare poate fi formulată în orice fază o procesului civil.

Cererea întemeiată pe motive de bănuială legitimă poate fi formulată de partea interesată,

însă, cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranță publică poate fi formulată numai de

către procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit art. 142 alin. 1) C. pr. civ., cererea de strămutare întemeiată pe motive de

bănuială legitimă este de competența curții de apel, dacă instanța de la care se cere strămutare

este o judecătorie sau un tribunal din circumscripția acesteia.

Cererea de strămutare pentru motive de bănuială legitimă se depune la instanța

competentă a o soluționa, aceasta trebuind să informeze de îndată instanța de la care s-a solicitat

strămutarea despre formularea cererii de strămutare.

Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranță publică este de competența

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care are și ea obligația de a înștiința instanța de la care se cere

strămutarea despre depunerea cererii.

În conformitate ce prevederile art. 143 alin. 1) C. pr. civ., la solicitarea celui interesta,

completul de judecată poate dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea

unei cauțiuni în cuantum de 1000 de lei. Pentru motive temeinice suspendarea poate fi dispusă în

aceleași condiții, fără citarea părților, chiar înaintea primului termen de judecată.

Asupra cererii de suspendare a procesului civil instanța se pronunță printr-o încheiere.

93

Cererea de strămutare, indiferent de motivele invocate se soluționează de urgență și în

camera de consiliu-art. 144 alin. 1) C. pr. civ.

Asupra cererii de strămutare instanța competentă se va pronunța printr-o hotărâre-art. 144

alin. 2) C. pr. civ.

O primă particularitate a hotărârii pronunțate este aceea că se dă fără nicio motivare, iar a

doua particularitate constă în aceea că hotărârea este definitivă154

.

Aceasta înseamnă că împotriva hotărârii date în soluționarea cererii de strămutare se pot

exercita, în principiu, căile extraordinare de atac de retractare155

.

Avân în vedere faptul că art. 144 alin. 2) C. pr. civ. se referă la pronunțarea unei

..hotărâri” se poate pune întrebarea dacă această hotărâre este o încheiere, o sentință sau o

decizie.

Având în vedere că această ,,hotărâre” se dă în primă și în ultimă instanță apreciem că

aceasta este o sentință156

.

Asupra cererii de strămutare instanța poate pronunța două soluții: de admitere sau de

respingere a acesteia. În cazul admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluționare

unei alte instanțe de același grad și va fi încunoștințată, de îndată, instanța de la care s-a cerut

strămutarea.

Hotărârea de trimitere va arăta în cere măsură actele îndeplinite de instanță înainte de

strămutare urmează a fi păstrate.

Potrivit art. 145 C. pr. civ., în situația pronunțării unei hotărâri de către instanța de la care

s-a cerut strămutarea, în cazul în care s-a admis cererea de strămutare, hotărârea pronunțată este

desfințată de drept.

Conform art. 145 alin. 3) C. pr. civ., apelul, sau după caz, recursul împotriva hotărârii

date de instanța la care s-a strămutat procesul sunt de competența instanțelor ierarhic superioare

acesteia. În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când

legea o prevede, se va face la o instanță din circumscripția celei care a soluționat calea de atac.

În cazul în care se va constata că cererea de strămutare a fost exercitată cu rea-credință,

instanța va putea dispune condamnarea părții care a făcut-o la plata unei amenzi de la 100 la

1000 lei- art. 187 alin. 1) pct. 1 lit. b) C. pr. civ.

Potrivit art. 146 alin. 1) C. pr. civ. strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în

afară de cazul în care noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluționării

cererii anterioare sau ivite după soluționarea acesteia.

11.4. Delegarea instanţei

Delegarea instanţei intervine in ipoteza în care din anumite împrejurări instanţa

competentă în mod normal ar fi împiedicată să funcţioneze un timp îndelungat, caz în care

instanţa supremă, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă, de acelaşi grad, care să

soluţioneze pricina.

Instituţia reglementată în art. 147 C.proc.civ. îşi găseşte aplicare doar în condiţiile de

excepţie care rezultă din text, respectiv intervenţia unor împrejurări excepţionale de natură să

facă imposibilă funcţionarea acelei instanţe, împrejurare care trebuie să persiste un timp

îndelungat.

154

I. Leș, op. cit., p. 422; 155

I. Deleanu, op. cit., p. 371-372; 156

A se vedea și I. Leș, op. cit., p. 425;

94

Cererea de delegare se soluţioează în toate cazurile de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

11.5. Excepţia de necompetenţă

Excepţiile procesuale sunt mijloace prin care, în condiţiile legii, partea interesată,

procurorul sau instanţa din oficiu invocă în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie

fondul dreptului, neregularităţi procedurale ori lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la

acţiune, urmărind, după caz, respingerea sau anularea cererii formulate de reclamant157

.

Necompetenţa reprezintă situaţia procesuală ivită ca urmare a faptului că organul de

jurisdicţie sesizat cu o acţiune civilă nu are capacitatea de a soluţiona litigiul dintre părţi.

Necompetenţa este o stare anormală în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt ce impune

înlăturarea acesteia , din iniţiativa părţilor sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii, prin

mijloacele procedurale expres prevăzute de lege.

Mijloacele procesuale de invocare a necompetenţei diferă în funcţie de etapa în care se

găseşte pricina şi caracterul normei de competenţă încălcate.

Astfel, necompetenţa se invocă prin intermediul exceptiei de necompetenţă, pe calea

apelului sau recursului în raport cu momentul invocării.

Excepţia de necompetenţă este mijlocul procesual prin care partea chemată în faţa

instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare

la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.

Natura juridică a normelor de competenţă încălcate determină regimul juridic aplicabil

excepţiei. În consecinţă, nesocotirea unei norme de competenţă absolută (competenţa generală,

materială sau teritorială excepţională) implică o necompetenţă absolută, în timp ce încălcarea

unei norme de competenţă relativă (celelalte situaţii de competenţă teritorială) atrage după sine

necompetenţa relativă.

11.5.1. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă de ordine publică

Actualul Cod de procedură civilă distinge între necompetența de ordine publică și

necompetența de ordine privată.

Potrivit art. 129 alin. 2) C. pr. civ., necompetența este de ordine publică în următoarele

cazuri:

1. în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa

instanţelor judecătoreşti;

2. în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei

instanţe de alt grad;

3. în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa

unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

Competența instanțelor judecătorești față de competența altor organe cu atribuții

jurisdicționale este întotdeauna de ordine publică.

Competența materială este de ordine publică, o instanță judecătorească superioară

neavând dreptul de a soluționa o cauză dată în competența unei instanțe de grad inferior și nici

invers.

Competența teritorială exclusivă este de ordine publică.

157

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 245

95

Potrivit art. 130 C. pr. civ. alin. 1), necompetența generală a instanțelor judecătorești

poate fi invocată de părți ori de către judecător în orice stare a pricinii.

Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de

către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei

instanțe.

Excepția de necompetență generală poate fi invocată și direct în apel sau recurs, nu doar

de către părți, ci și de către instanță din oficiu, pe când necompetența materială și teritorială de

ordine publică trebuie invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în

fața primei instanțe158

.

11.5.2. Regimul juridic al excepţiei de necompetenţă de ordine privată

Potrivit art. 129 alin. 3) C. pr. civ., în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine

privată, textul nedeterminând, în concret, cazurile de necompetență de ordine privată.

Conform art. 130 alin. 3) C. pr. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată

doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la

primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanță

necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.

Necompetența de ordine privată are un regim juridic asemănător cu cel instituit pentru

necompetența materială și teritorială exclusivă din punct de vedere al momentului temporal până

la care ea poate fi invocată.

11.5.3. Soluționarea excepției de necompetență

Excepția de necompetență se soluționează de către instanța sesizată cu acțiunea

principală, conform principiului judecătorul acțiunii este și judecătorul excepției, însă, instanța

trebuie să soluționeze această excepție cu prioritate față de alte excepții de procedură, în afară

acelei de netrimbare a cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 131 alin. 1) C. pr. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal

citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă

instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei

sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri

ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un

singur termen în acest scop-art. 131 alin. 2).

Excepția trebuiă pusă în discuția părților, iar după închiderea dezbaterilor instanța este

obligată să stabiliească instanța competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate

jurisdicțională competentă.

Asupra excepției de necompetență, instanța se pronunță, după caz, printr-o încheiere sau

printr-o hotărâre.

Potrivit art. 132 alin. 2) C. pr. civ., în cazul respingerii excepției se va pronunța o

încheiere, care poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei.

158

I. Leș, op. cit., p. 381;

96

Încheierea poate fi atacată cu apel sau, după caz, cu recurs, întocmai ca și hotărârea

pronunțată asupra fondului.

În cazul admiterii excepției de necompetență, instanța se pronunță printr-o hotărâre de

declinare a competenței, această hotărârea având drept efect nu numai dezînvestirea instanței

sesizate, ci și trimiterea cauzei la instanța sau la organul cu atribuții jurisidicționale competent. În

acest caz hotărârea de declinare nu este supusă niciunei căi de atac.

Hotărârea de declinare a competenței produce efecte diferite în legătură cu dezînvestirea

instanței sesizate și cu învestirea altei instanțe sau organ cu atribuții jurisdicționale.

Astfel, dacă în cazul dezînvestirii există efectul puterii lucrului judecat în ce privește

hotărârea pronunțată, nu se poate afirma același lucru în privința efectului de învestire a altei

instanțe sau a altui organ cu atribuții jurisidicționale, care are, la rândul său posibilitatea de a

proceda întâi la verificarea propriei competențe159

.

În ce privește actele de procedură și mijloacele de dovadă administrate în fața instanței

care a dispus declinarea de competență, potrivit art. 176 pct. 3 C. pr. civ., sunt infeciente din

punct de vedere procedural, fiind considerate ca un caz de nulitate necondiționată de producerea

unei vătămări.

11.6. Conflictele de competenţă. Regulatorul de competenţă

Situația în care două sau mai multe instanțe se consideră competente sau, deopotrivă

necompetente să soluționeze o cauză civilă concretă generează un conflict de competență.

Conflictele de competență pot fi negative sau pozitive.

Există confilict pozitiv de competență ori de câte ori două sau mai multe instanțe se

declară concomitent sau succesiv abilitate să soluționeze aceeași cauză, refuzând să-și decline

competența în favoarea altei instanțe sau organ cu atribuții jurisdicționale.

Conflictul negativ de competență apare în acele situații în care două sau mai multe

instanțe se declară necompetente să soluționeze o cauză civilă, declinându-și reciproc

competența.

Pentru a ne afla în prezența unui conflict de competență este necesar să fie îndeplinite, în

mod cumulativ, următoarele condiții:

-două sau mai multe instanțe să fie sesizate simultan sau succesiv cu o pricină;

-în privința litigiilor care au generat procesul trebuie să existe o indentitate de părți,

obiect și cauză;

-cauza să fie pendinte în fața instanțelor sesizate, adică părțile să nu se fi desesizate de la

judecată în fața vreuneia dintre aceste instanțe;

-părțile să fi invocat în fața instanțelor sesizate fie excepția de litispendența, fie excepția

de necompetență;

-rezolvând aceste excepții, instanțele să se fi declarat competente sau, dimpotrivă,

necompetente să soluționeze acea cauză civilă;

-în cazul declinărilor succesive de competență, pentru existența conflictului este necesar

ca ultima instanță învestită să-și decline, la rândul său competența în favoarea uneia dintre

instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

159

I. Leș, op. cit., p. 388-389;

97

Potrivit art. 135 alin. 3) C. pr. civ., conflictele de competență pot să apară nu numai între

instanțele judecătorești, ci și între acestea, pe de o parte și celelalte organe cu atribuții

jurisdicționale, pe de altă parte.

Conform art. 134 C. pr. civ., instanța în fața cărei s-a ivit conflictul de competență are

obligația de a dispune, din oficiu, suspendarea oricărei proceduri și de a înainta dosarul instanței

îndreptățite a statua asupra acestuia.

În practică există o anumită jurisprudență neunitară în ce privește determinarea instanței

în fața căreia s-a ivit conflictul negativ de competență.

În opinia noastră, instanța în fața căreia se ivește conflictul negativ de competență este

întotdeauna prima instanță care și-a declinat competența, nu cea de-a doua instanță, deoarece, așa

după cum s-a arătat mai sus, efectul declinării competenței, relativ la instanța ce se dezînvestește

ține de puterea de lucru judecat, instanța învestită din nou având posibilitatea de a-și verifica

propria-i competență, deci numai prima instanță, care și-a declinat competența, reînvestită din

nou cu soluționarea litigiului poate constata că în fața ei s-a ivit conflictul negativ de competență,

numai ea poate dispune suspendarea oricărei proceduri și să înainteze dosarul instanței care are

dreptul să fie ragulator de competență160

.

11.6.1. Procedura de soluționare a conflictelor de competență

Potrivit art. 135 alin. 1) C. pr. civ., conflictul de competenţă ivit între două instanţe

judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în

conflict.

Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea

de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere-art. 135 alin. 2) C. pr. civ.

Conform art. 135 alin. 3), conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi

un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară

instanţei în conflict.

Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre definitivă- art. 135 alin. 4) C. pr. civ.

În mod tradițional, hotărârea pronunțată asupra conflictelor de competență este cunoscut

și sub denumirea de ,,regulator de competență”161

.

Actualul Cod de procedură civilă determină pentru prima dată, în mod expres, procedura

de soluționare a conflictelor de competență dintre două secții sa complete specializate ale

aceleași instanțe judecătorești.

Astfel, potrivit art. 136 alin. 1) C. pr. civ., dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la

excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cadrul

secțiilor specializate ale aceleași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere162

.

Conflictul se va soluționa de secția instanței stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare

secției înaintea căreia s-a ivit conflictul- alin. 2) al art. 136 C. pr. civ.

Potrivit art. 136 alin. 3) C. pr. civ., conflictul dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție se soluționează de Completul de 5 judecători.

160

A se vedea M. Budă, Conflictul negativ de competență. Instanța în fața căreia se ivește, Revista

EURODREPTUL, nr. 4/2007, Ed. Sitech, Craiova, 2007, 161

I. Leș, op. cit., p. 394; 162

Alin. 1) al art. 136 a fost modificat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 138/2014;

98

Dispozițiile alin. 1)-3) se aplică în mod corespunzător și completelor specializate-art. 136

alin. 4) C. pr. civ.

11.7. Prorogarea competenţei

Prorogarea competenţei semnifică extinderea competenţei instanţei sesizate şi asupra unor cereri care, în mod normal, ar intra în atribuţiile altor instanţe.

Prorogarea de competenţă poate interveni în temeiul legii, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau în temeiul voinţei părţilor.

11.7.1. Prorogarea legală

Prorogarea legală este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei dispoziţii exprese a legii.

Prorogarea legală de competență are loc atunci când instanța sesizată își prelungește competența în temeiul unei dispoziții exprese a legii.

Regula prorogării legale de competență este prevăzută de art. 123 alin. 1) C. pr. civ., care arată că cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute de art. 120 (adică cele privitoare la insolvență sau concordatul preventiv).

Soluția promovată de actualul Cod de procedură civilă este o consecință logică a indivizibilității procesului civil, iar acest principiu trebuie promovat și în cazul competenței exclusive.

11.7.2. Prorogarea judecătorească

Prorogarea judecătorească este acea formă a prorogării de competenţă care intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Este ceea ce se cheamă în doctrină ,,prorogare judiciară de competență”. Instituția prorogării judiciare de competență poate avea loc în unele situații determinate

de lege printre care: -în cazul delegării altei instanțe, potrivit art. 147 C. pr. civ.; -în ipoteza când, din cauza recuzării, completul de judecată nu se poate alcătui, art. 50

alin. 2) C. pr. civ.; -în cazul strămutării procesului civil-art. 140 C. pr. civ.; -în cazul administrării unor dovezi prin comisie rogatorie-art. 261 alin. 2) – 5) C .pr. civ.; -în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare de către instanța de apel la o altă instanță de

același grad- art. 480 alin. 3) C. pr. civ.; -în cazul conexării dosarelor

163

11.7.3. Prorogarea convenţională

Competența teritorială convențională este acea competență care conferă părților posibilitatea de a stabili, prin acordul, lor competența unei anumite instanțe în soluționarea unui litigiu concret.

163

A se vedea și I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Ed. Universul Juridic, 2013, Vol I, p. 472;

99

Potrivit art. 126 alin. 1) C. pr. civ., părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele viitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Conform alin. 2) al aceluiași articol, în litgiile din materia protecției consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. 1, numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.

Din analiza dispozițiilor procedurale în materie rezultă că orice opțiune a părților este exclusă în privința normelor de competență materială.

De la această regulă există excepția prevăzută de art. 459 alin. 2) C. pr. civ. care prevede că o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs, poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, la instanța care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii date în apel, dacă părțile consimnt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală, dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ori de câte ori alegerea de competență a fost stabilită în interesul ambelor părți, asupra alegerii făcute nu se poate reveni decât printr-un acord bilateral în sens contrar celui inițial

164. În

cazul în care competența a fost aleasă în favoarea exclusivă a pârâtului, acesta poate renunța la beneficiul ei, iar în cazul în care alegerea de competență a fost făcută în interesul reclamantului, acesta are posibilitatea de a promova acțiune la instanța aleasă prin convenție sau la orice altă instanță competentă potrivit legii.

CAPITOLUL XII

Actele de procedură. Termenele procedurale. Sancţiuni pentru nerespectarea

condiţiilor referitoare la actele de procedură şi termenele procedural. Nulitățile

procedural.

12.1 Actele de procedură

12.1.1. Noţiune

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte

definirea actului de procedură. Lipsa unei definiţii legale a actului de procedură, lipsă explicată

prin natura juridică variabilă a acestora, a condus la formularea unor opinii diferite.

Astfel, unii autori au definit actul de procedură ca fiind orice act (operaţiune juridică sau

înscris) făcut pentru declanşarea procesului, în cursul şi în cadrul procesului civil de către

instanţa judecătorească, părţi şi ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a

acestora165

.

În altă opinie se susţine că actul de procedură reprezintă orice manifestare de voinţă şi

orice operaţie juridică făcută în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa de judecată,

164

I. Deleanu, op. cit., p. 729-729; 165

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 405;

100

părţi sau ceilalţi participanţi la proces, în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obligaţiilor lor procesuale166

.

O altă opinie defineşte actul de procedură ca orice manifestare de voinţă făcută în cursul şi

în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea

judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.

Actul procedural constituie o varietate a actului juridic. Termenul ,,act” poate fi descris

sub două aspecte: a) ca manifestare de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice, deci

de a crea, de a modifica sau de a stinge o operațiune juridică ( negotium ); ca înscris necesar

pentru validitatea sau pentru probarea acelei situații juridice ( instrumentum )167

.

Actul de procedură este, de regulă, un act scris, făcut în activitatea procesuală.

Manifestările orale de voință ale părții sunt tot acte de procedură, dar fără o anumită formă, ele

fiind conservate de instanță în scris, ad probationem.

12.1.2. Clasificare

La baza clasificării actelor de procedură există mai multe criterii168

, diversitatea acestora

fiind determinată de numărul mare al acestor acte care alcătuiesc structura procesului civil.

a) După subiecţii procesuali de la care emană distingem între:

- actele părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea

reconvenţională etc.);

- actele procedurale ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.);

- actele altor participanţi la proces (depoziţia de martor, întocmirea raportului de

expertiză etc.);

- actele organelor auxiliare justiţiei (actele de executare ale organelor de

executare, dovezi de comunicare a actelor de procedură etc.).

b) După cadrul de întocmire actele de procedură se împart în:

- acte judiciare, care se îndeplinesc în faţa instanţei (depoziţia martorului,

interogatoriul părţii etc.);

- acte extrajudiciare, îndeplinite în cadrul procesului civil, dar în afara instanţei

(expertiza, administrarea probelor prin comisie rogatorie etc.).

c) După forma de manifestare de voinţă a subiectului de la care emană, actele de

procedură se clasifică în:

- acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea etc.);

- acte verbale sau orale (depoziţia de martor, răspunsul la interogatoriu etc.).

d) După conţinut, distingem între:

- acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (încheierea, cererea de

chemare în judecată etc.);

- acte de procedură care constată o operaţie procesuală (citaţia, comandamentul

etc.).

e) După faza în cadrul căreia se îndeplinesc, pot fi :

- acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă (cererea de chemare în

judecată etc.);

166

M.Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 12; 167

I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol I, Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 766; 168

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 188-189;

101

- acte de procedură specifice judecăţii în faţa instanţei de control judiciar (raportul

asupra recursului etc.);

- acte de procedură specifice fazei de executare silită.

12.1.3. Condiţii

Actele de procedură se îndeplinesc în termene şi condiţii expres prevăzute de lege pentru

fiecare caz în parte. În plus, faţă de condiţiile specifice fiecărui act de procedură, acestea sunt

supuse unor condiţii generale de validitate.

Condiţiile generale pe care orice act de procedură trebuie să le îndeplinească sunt

următoarele:

a) actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă. Forma scrisă este necesară

deoarece astfel se poate dovedi uşor existenţa actelor de procedură şi se asigură conservarea

lor169

;

Potrivit art. 148 alin. 1) C. pr. civ., orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie

să fie formulată în scris și să cuprindă indicarea instanței cărei îi este adresată, numele,

prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și

prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă este cazul, obiectul, valoarea

prestației, dacă este cazul, motivele cererii, precum și semnătura. Cererea va cuprinde, dacă este

cazul și adresa electronică sau coordonatele care au fost indicate în acest scop de părți, precum

numărul de telefon, numărul de fax ori altele asemenea.

Atunci când a vrut să se deroge de la regula formei scrise, legiuitorul a prevăzut-o expres.

De pildă, potrivit art. 148 alin. 4) C. pr. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute

în ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcundu-se mențiune despre aceasta în

încheiere.

Pot fi făcute și verbal declarația de abținere (art. 43 alin. 3) ; cererea de recuzare (art. 47

alin. 1); alegerea de competență (art. 126 alin. 1); cererea de renunțare la judecată (art. 407 alin.

1); declarația de acord privind exercitarea recursului (art. 459 alin. 2) etc.

O altă excepție de la regula formei scrise a actului de procedură este prevăzută de art. 148

alin. 2) care arată că cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanțelor judecătorești,

pot fi formulate și prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege.

Potrivit art. 148 alin. 3) C. pr. civ., dispozițiile alin. 2) sunt aplicabile în mod

corespunzător și în cazul în care codul prevede condiția formei scrise a susținerilor, apărărilor

sau concluzilor părților ori a altor acte de procedură adresate instanței de judecată.

b) actele de procedură trebuie să relateze în chiar cuprinsul lor că au fost îndeplinite

cerinţele legii. Conţinutul actului nu poate fi completat cu probe extrinseci, cum ar fi martori,

prezumţii sau înscrisuri;

Excepția de la această regulă o constituie echipolența sau echivalența, care înseamnă că,

în cazurile anume prevăzute de legiuitor, un act de procedură poate să fie înlocuit printr-un alt

act de procedură care are același efect, produce aceleași consecințe juridice.

Cazuri de echipolență sunt prevăzute de art. 148 alin. 5) C. pr. civ., art. 160 alin. 1) C. pr.

civ., art. 165 pct. 2, art. 184 alin. 2), art. 241 alin. 3) teza finală, art. 468 alin. 2) și art. 468 alin.

3).

c) actele de procedură se îndeplinesc în limba română.

169

I.Stoenescu; S.Zilberstein, op.cit., p. 406;

102

Potrivit art.128 din Constituţie:"Procedura judiciară se desfăşoară în limba română".

Potrivit art. 14 alin. 5) din Legea nr. 304/2004, actele de procedură se întocmesc numai în

limba română, chiar dacă părțile se exprimă în limba maternă

Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba

maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Cetăţenii străini şi apartizii

care nu înţeleg limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului,

de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret.

12.2. Termenele procedurale

12.2.1. Noţiune. Clasificare

În accepţiunea sa procesuală noţiunea de termen evocă perioada de timp, stabilită de lege

sau de judecător, înăuntrul căreia trebuie îndeplinit sau, dimpotrivă, este oprită întocmirea unui

anumit act de procedură.

Termenul procedural poate fi definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie

îndeplinite anumite acte de procedură, sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea anumitor acte de

procedură170

.

Potrivit art. 180 alin. 1) C. pr. civ., termenele procedurale sunt stabilite de lege ori de

instanță și reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care

este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Art. 180 alin. 2) C. pr. civ. arată că în cazurile prevăzute de lege, termenul este

reprezentat de data la care se îndeplinește un anumit act de procedură171

.

Termenele procedurale se clasifică după mai multe criterii:

a) După modul în care sunt stabilite distingem între:

- Termenele legale, stabilite expres de lege, durata acestora neputând fi modificată

de părţi sau instanţă decât în cazuri excepţionale. Exemplu de termene legale sunte cele stabilite

de art. 163, 191, 200, 201, 421, 444, 471, 485 C. pr. civ.

Exemplu de termen care poate fi prelungit este cel prevăzut de art. 471 alin. 3) C.

pr. civ. și cel prevăzut de art. 490 alin. 2) C. pr. civ.

- Termenele judecătoreşti, stabilite de instanţă în cursul procesului, caracterizându-

se prin aceea că pot fi reduse sau prelungite de instanţa de judecată, în funcţie de necesităţi. Spre

exemplu, termenul fixat pentru întocmirea raportului de expertiză;

Art. 180 alin. 3) C. pr. civ. prevede că în cazurile în care legea nu stabilește ea

însăși termenele pentru îndeplinirea unor acte de procedură, fixarea lor se face de instanță. La

fixarea termenului instanța va ține seama și de natura urgentă a procesului.

- Termenele convenţionale, stabilite de părţi în situaţii de excepţie când legea

procesuală permite aceasta. Spre exemplu, cel fixat de părţi în materia arbitrajului (art.544 alin.2)

C.proc.civ).

b) .După caracterul lor termenele de procedură sunt:

- Termenele imperative (peremptorii) sau active sunt acelea care impun exercitarea

unor drepturi sau îndeplinirea unor acte de procedură în perioada de timp stabilită. Au acest

caracter, spre exemplu, termenele de exercitare a căilor de atac; 170

I.Stoenescu, S.Zilberstein, op.cit., p. 422 171

M. Tăbârcă, op. cit. 784;

103

Actul de procedură săvârșit după îndeplinirea termenului imperativ este tardiv.

- Termenele prohibitive (dilatorii) sau de inhibiţie sunt acelea care interzic înăuntrul

lor îndeplinirea vreunui act de procedură. Spre exemplu, termenul lăsat debitorului pentru

îndeplinirea obligaţiilor de bună-voie înaintea executării silite.

Actul de procedură săvârșit înainte de îndeplinirea termenului prohibitv este

prematur.

Această clasificare este cuprinsă în art. 180 alin. 1) C. pr. civ.

c) După sancţiunea care intervine în ipoteza nerespectării lor termenele procedurale sunt:

- Termenele absolute sunt termenele a căror nerespectare afectează validitatea

actelor de procedură atrăgând sancţiunea decăderii sau nulităţii acestora (termenele de exercitare

a căilor de atac, termenul de perimare, etc.);

- Termenele relative sunt acele termene a căror nerespectare nu afectează validitatea

actelor de procedură, ci atrag numai sancţiuni pecuniare sau disciplinare (durata estimată pentru

cercetarea procesului – art. 238 C. pr. civ.; termenul de 15 zile în care poate fi amânată

pronunțarea hotărârii; termenul de 30 de zile de la pronunțare pentru motivarea hotărârii172

, etc.)

d) După durata lor sau după modul de calcul termenele de procedură pot fi clasificate în

termene stabilite pe ani, luni, săptămâni, zile, ore.

12.2.2. Calculul termenelor de procedură

Modul de calcul al termenelor de procedură este reglementat în art.181 C. pr. civ.

Termenele pe zile se calculează după sistemul exclusiv, ceea ce înseamnă că ziua în care

începe să curgă termenul şi ziua în care acesta se sfârşeşte nu intră în calcul (art.181 alin.1) pct. 2

C. pr. .civ.).

Termenul pe zile se socotește pe zile libere, aceasta fiind semnificația faptului că nu intră

în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în care acesta se împlinește.

Termenul statornicit pe zile se calculează pe zile libere, indiferent după cum este

imperativ sau prohibitv, art. 181 alin. 1) pct. 2 nefăcând nicio distincție.

Termenele stabilite pe ore încep să curgă la miezul nopţii zilei următoare (art.181 alin.1)

pct. 1 C. pr. civ.).

Termenele statornicite pe ani, luni, săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau

săptămânii corespunzătoare zilei de plecare (art.111 alin. 1) pct. 3 C. pr. civ.). În ipoteza în care

termenul se sfârşeşte într-o lună care nu are zi corespunzătoare zilei de plecare (29, 30, 31 ale

lunii), termenul se va socoti împlinit în ultima zi a lunii respective.

Dacă termenul se sfârşeşte într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungește până în prima zi

lucrătoare care urmează – art. 181 alin. 2) C. pr. civ.

Indiferent de durata termenului Codul de procedură civilă a instituit o serie de reguli

privind determinarea momentului la care se socotește că termenul este împlinit.

Potrivit art. 182 alin. 1) C. pr. civ., termenul care se socotește pe zile săptămâni, luni sau

ani, se împlinește la ora 24 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură.

Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanță sau într-un alt loc,

termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art.

183 fiind aplicabile – art. 182 alin. 2) C. pr. civ.

172

M. Tăbârcă, op. cit., p. 786;

104

Potrivit art. 183 alin. 1) C. pr. civ., actul de procedură depus înăuntrul termenului

prevăzut de lege prin scrisoare recomandată la oficiul poștal sau depus la un serviciu de curierat

rapid ori la un serviciu specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen.

Actul depus de partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară

sau la administrația locului de deținere unde se află această parte este considerat ca făcut în

termen – art. 183 alin. 3) C. pr. civ.

Potrivt art. 183 alin. 3) C. pr. civ., în cazurile prevăzute la alin. 1) și 2), recipisa oficiului

poștal, precum și înregistrarea ori atestarea făcută, după caz de serviciul de curierat rapid, de

serviciul special de comunicare, de unitatea militară sau de administrația locului de deținere, pe

actul depus, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

Deoarece trimiterea prin e-mail nu a fost asimilată de legiuitor trimiterii efectuate prin

oficiul poștal, actul de procedură transmis prin poșta electronică este considerat a fi săvârșit în

termen dacă data la care a fost înregistrat la instanță (nu data trimiteri e-mailului) se situează

înainte de împlinirea termenului173

12.2.3. Durata termenelor procedurale

Termenele procedurale au în mod inevitabil un punct iniţial, de plecare şi un punct final,

de împlinire.

Punctul iniţial este reprezentat de momentul de la care termenul începe să curgă. Ca

regulă generală, potrivit art. 184 alin.1) C. proc. civ., termenele încep să curgă de la data

comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Pentru ca termenul procedural să începă să curgă, comunicarea actului de procedură

trebuie să fie făcută direct părții ori reprezentantului acestuia, în condițiile art. 163 și 170 C. pr.

civ., sau direct între avocați ori consilieri juridici potrivit art. 169 C. pr. civ.

În caz de echipolență, comunicarea actelor de procedură este înlocuită cu un act

echivalent, care produce aceleași efecte.

Sunt și situații în care termenele încep să curgă de la alte momente decât comunicarea

actului de procedură, cum ar fi cazurile prevăzute de art. 361 alin. 2), 421 alin. 2), 444 alin. 1),

468 alin. 4), 525 alin. 1) teza a II-a, 534 alin. 3), 999 alin. 1) C. pr. civ.

Punctul de împlinire al termenului de procedură este acela în care efectul termenului se

realizează, respectiv data de la care încetează posibilitatea de a mai îndeplini actul de procedură

(în cazul termenelor imperative) sau data de la care se poate îndeplini, în mod valabil, actul de

procedură (în cazul termenelor prohibitive)174

. În cazul termenelor prohibitive, partea poate să

acţioneze şi înainte ca termenul să înceapă a curge, deoarece exerciţiul dreptului nu poate fi oprit

de faptul că termenul nu a început să curgă, ci numai de faptul că termenul s-a împlinit175

.

Între punctul iniţial şi cel de împlinire al termenului procedural se interpune un interval

de timp care reprezintă durata acestui termen, perioadă în care este permisă, sau dimpotrivă este

oprită întocmirea unui act procedural.

Deşi termenele procedurale se caracterizează prin fixitatea şi continuitatea lor, în anumite

cazuri expres prevăzute de lege acestea pot fi întrerupte sau suspendate.

173

M. Tăbârcă, op. cit., p. 791; 174

Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 215, nota 7; 175

A se vedea E.Heroveanu “Pagini de practică judiciară şi extrajudiciară” , Editura Librăriei Juridice, 1944, pag.6-

7;

105

12.2.3.1. Întreruperea termenelor procedurale

Codul de procedură civilă reglementează următoarele cazuri de întrerupere a termenului

procedural:

-potrivit art. 184 alin. 3) C. pr. civ., termenul procedural nu începe să curgă, iar dacă a

început să curgă mai înainte, se întrerupe faţă de cel lipsit de capacitate de exerciţiu ori cu

capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl

reprezinte sau să îl asiste;

-art. 184 alin. 4) pct. 1 prevede că termenul procedural se întrerupe și un nou termen

începe să curgă de la data noii comuncări când a intervenit moartea uneia dintre părţi; în acest

caz, se face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al părţii decedate, pe numele

moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. O asemenea dispoziție se

regăsește și în art. 469 alin. 1) C. pr. civ.;

-potrivit art. 184 alin. 4) pct. 2, termenul procedural se întrerupe și un nou termen începe

să curgă de la data noii comunicări când a intervenit moartea reprezentantului părţii; în acest caz,

se face din nou o singură comunicare părţii. O asemenea dispoziție se regăsește și în art. 469 alin.

4) C. pr. civ.;

-potrivit art. 417 C. pr. civ., perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de

procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes;

-potrivit art. 13 alin. 3) din O.U.G nr. 51/2008, prin introducerea cererii pentru acordarea

ajutorului public judiciar, termenul pentru exercitarea căii de atac se întrerupe o singură dată,

dacă solicitantul depune în termen de cel mult 10 zile înscrisurile doveditoare prevăzute la art.

14. De la data comunicării încheierii prin care s-a soluționat cererea de ajutor public judiciar, ori

după caz, cererea de reexaminare, în sensul admiterii, respectiv al respingerii, începe să curgă un

nou termen pentru exercitarea căi de atac.

12.2.3.2. Suspendarea termenelor procedurale

Suspendarea termenului de procedură reprezintă acea modificare a cursului acestuia care

constă în oprirea curgerii termenului pe perioada existenţei unei cauze expres prevăzute de lege.

La încetarea acestor situaţii, termenul îşi reia cursul, în calcul fiind inclus şi timpul înainte de

suspendare.

Potrivit art. 418 alin. 1) C. pr. civ., cursul perimării este suspendat cât timp durează

suspendarea judecății, pronunțată de instanță în cazurile prevăzute de art. 413, precum și în alte

cazuri stabilite de lege, dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în

judecată.

În cazurile prevăzute la art. 412 C. pr. civ., cursul perimării este suspendat timp de o lună

de la data când s-au petrecut faptele care au determinat suspendarea judecății, dacă aceste fapte

s-au petrecut în cele din urmă trei luni ale termenului de perimare – art. 418 alin. 2) C. pr. civ.

Potrivit art. 418 alin. 3) C. pr. civ., perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât

partea este împiedicată în a stărui în judecată din cauza unor motive temeinic justificate, precum

și în alte cazuri expres prevăzute de lege.

12.3. Nulitatea actelor de procedură

106

12.3.1. Noţiune. Clasificare

Nulitatea reprezintă o sancţiune civilă constând în desfiinţarea cu efect retroactiv (de la

data încheierii sale), a unui act juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor legale176

.

Nulitatea constituie sancţiunea care atrage nevalabilitatea actelor juridice procesuale din

cauza neobservării sau încălcării condiţiilor prevăzute de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii

lor la îndeplinire177

.

Potrivit art. 174 alin. 1) C. pr. civ., nulitatea este sancțiunea care lipsește, total sau parțial,

de efecte, actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă178

Clasificarea nulităţilor procedurale se face după mai multe criterii179

:

a) După natura normelor procedurale încălcate distingem între nulităţi absolute şi nulităţi

relative.

a1) Nulităţile absolute sunt nulităţile care intervin în cazul încălcării unor norme

imperative.

a2) Nulităţile relative intervin în cazul încălcării unor norme dispozitive.

Între nulitatea relativă şi nulitatea absolută există deosebire de regim juridic:

- în timp ce nulitatea absolută poate fi invocată în orice fază a procesului civil, nulitatea

relativă poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ce a urmat săvârşirii

neregularităţii;

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din

oficiu ; nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost prevăzută

dispoziţia încălcată;

- viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite, în timp ce partea

interesată poate renunţa la invocarea nulităţii relative.

Art. 174 alin. 2) prevede că nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este

instituită printr-o normă care ocrotește un interes public.

Potrivit alin. 3) al aceluiași articol, nulitatea este relativă în cazul în care cerința

nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

b) După izvorul lor, nulităţile pot fi exprese şi virtuale.

b1) Nulităţile exprese sunt cele stabilite anume de lege.

b2) Nulităţile virtuale sunt acelea care-şi au izvorul în nesocotirea principiilor

fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil.

Art. 175 alin. C. pr. civ. se referă la nulitățile expres prevăzute de lege.

Nulitățile virtuale decurg din faptul că la efectuarea actului de procedură nu au fost

respectate condițiile legale pentru săvârșirea lui.

c) După cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de

procedură sau datorită dependenţei acelui act de procedură, clasificare ce interesează efectele

nulităţii, nulităţile pot fi proprii şi derivate. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile

proprii şi cele derivate se poate găsi în dispoziţiile art. 179 C.proc.civ.

d) După întinderea efectelor sale nulitatea poate fi totală sau parţială.

d1) Nulitatea totală este nulitatea care desfiinţează actul juridic în întregime.

176

M.Mureşan, Dicţionar de Drept civil, 1980, p. 341-342; 177

M. Costin, I.Leş, M.Minea, D.Radu, op.cit., p. 318; 178

O. Ungureanu, Nulitățilie procedurale civile, Ed. All Beck, București, 1998; 179

Fl.Măgureanu, op.cit., p. 199-201

107

d1) Nulitatea parţială este nulitatea care desfiinţează numai o parte din efectele actului

juridic civil, celelalte efecte menţinându-se întrucât nu contravin legii. Regula de bază în dreptul

civil, o constituie nulitatea parţială, nulitatea totală fiind excepţia. În materie procesuală

distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de pregnantă în domeniul căilor de

atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune

casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată

dobândeşte autoritate de lucru judecat.

e) După natura condiţiilor a căror nerespectare determină ineficienţa actului de procedură,

nulităţile pot fi extrinseci (în cazul nesocotirii unor condiţii externe ale actului de procedură) şi

intrinseci (în cazul nesocotirii unor condiţii ce ţin de natura actului).

Art. 176 pct. 1-5 C. pr. civ. cuprinde o enumerare de nulități extrinseci actului de

procedură.

f) După modul în care operează nulităţile sunt nulităţi de drept (care operează în temeiul

legii) şi nulităţi judiciare (care operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Nulitățile de drept sunt prevăzute de art. 145 alin. 2), art. 500, art. 642, art. 729 C. pr. civ.

g) În funcție de cerința vătămării procesuale pe care ar produce-o actul de nulitate,

nulitățile pot fi condiționate de existența unei vătămări și necondiționate de existența unei

vătămări ( art. 175 și art. 176 C. pr. civ)

12.3.2. Cazuri de nulitate

12.3.2.1 Nulitatea condiționată de vătămare

Art. 175 alin. 1) C. pr. civ. prevede că actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin

nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin

desfințarea acesteia.

Pentru anulare se cer a fi îndeplinite, cumulativ, trei condiții:

-actul de procedură a fost săvârșit cu neobservarea condțiilor legale;

-actul de procedură a produs părții o vătămare;

-vătămare să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Potrivit art. 177 alin. 3) C. pr. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la

momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia.

12.3.2.2. Nulitatea necondiționată de vătămare

Potrivit art. 176 C. pr. civ., nulitatea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări în

cazul încălcării dispoziţiilor legale referitoare la:

1. capacitatea procesuală;

2. reprezentarea procesuală;

3. competenţa instanţei;

4. compunerea sau constituirea instanţei;

5. publicitatea şedinţei de judecată;

6. alte cerinţe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

În toate aceste situații nulitatea intervine prin simplul fapt al săvârșirii actului de

procedură cu nesocotirea dispozițiilor legii.

Există nulitate necondiționată în caz de:

108

-neplata taxelor judiciare de timbru;

-nerespectarea termenului prohibitiv;

-depunerea cererii de apel sau recurs și, dacă este cazul a motivelor de apel sau recurs la

instanța de control judiciar.

12.3.3. Mijloace de invocare a nulităţii.Excepția nulității

Nulitatea trebuie să fie constatată, ea neputând interveni de drept.

Mijloacele de invocare a nulității diferă în funcție de momentul la care se invocă nulitatea

pe parcursul procesului și de caracterul normelor încălcate, acestea putând fi: excepția, apelul,

recursul, contestația în anulare, revizuirea, contestația la executare.

Potrivit art. 178 alin. 1) C. pr. civ., nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din

proces, de judecător, sau după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu

prevede altfel.

Conform art. 247 alin. 1) C. pr. civ., excepțiile pot fi invocate de parte sau de instanță în

orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ele pot fi ridicate înaintea instanței

de recurs, dacă pentru soluționare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara

înscrisurilor noi.

Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă

neregularitatea nu a fost cauzată prin fapta proprie – art. 178 alin. 2) C. pr. civ.

Potrivit art. 178 alin. 3) C. pr. civ., dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie

invocată:

a) pentru neregularităţile săvârşite până la începerea judecăţii, prin întâmpinare sau, dacă

întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

b) pentru neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, la termenul la care s-a săvârşit

neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi

înainte de a pune concluzii pe fond.

Partea interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă –

art. 178 alin. 4) C. pr. civ.

Potrivit art. 178 alin. 3) C. pr. civ., toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja

efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din a le mai invoca.

Actul de procedură prin care instanța se pronunță asupra excepției nulității este, după caz,

încheiere sau sentință ori decizie, în raport cu distincțiile pe care le face art. 424 C. pr. civ.

Dacă respinge excepția, instanța va pronunța o încheire interlocutorie în sensul art. 235 C.

pr. civ., care poate fi atacată numai odată cu fondul, atunci când legea nu dispune altfel.

Dacă va admite excepția, instanța va pronunța o încheiere, atunci când rămâne învestită

cu judecarea pricinii și o sentință ori decizie dacă se dezînvestește.

12.3.4. Efectele nulităţii

Regula “ceea ce este nul produce efecte nule”consacrată în materia nulităţilor actelor

juridice se aplică şi în cazul constatării nulităţii unui act de procedură. Actul lovit de nulitate este

ineficient şi ca urmare efectele produse indiferent de natura normelor încălcate vor fi înlăturate.

În consecinţă, ca şi în dreptul comun nulitatea produce aceleaşi efecte, indiferent că este absolută

sau relativă.

109

Conform art. 179 alin. 1) C. pr. civ., actul nul sau anulabil este desfinșat în tot sau în

parte, de la data îndeplinirii lui.

Art. 179 alin. 2) C. pr. civ. prevede că dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului

de procedură, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate.

În funcție de momentul la care este constatată nulitatea, refacerea actelor de procedură

este de competența: instanței la care s-a săvârșit actul nul; instanței de control judiciar; instanței

căreia i s-a trimis procesul spre rejudecare.

Desfințarea unui act de procedură atrage și desfințarea actelor de procedură următoare,

dacă acestea nu pot avea o existență de sinte stătătoare – art. 179 alin. 3) C. pr. civ.

Potrivit art. 179 alin. 4) C. pr. civ., nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca

acesta să producă alte efecte juridice decât celor care decurg din natura lui proprie.

12.4. Decăderea

12.4.1. Noţiune. Cazuri

Decăderea reprezintă o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor

la declararea unei căi de atac, sau la îndeplinirea unui alt act de procedură, ce nu a fost exercitat

în termenul prevăzut de lege180

.

Potrivit art. 185 alin. 1) teza I, când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit

termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în

care legea dispune altfel.

Sancțiunea decăderii este prevăzută și în alte texte ale Codului de procedură civilă,

precum: art. 178 alin. 5), art. 193 alin. 2), art. 204 alin. 1), art. 208 alin. 2), art. 209 alin. 4), art.

254 alin. 1) teza I, art. 260 alin. 6) și art. 587 alin. 1)

12.4.2. Condițiile decăderii

Potrivit art. 178 C. pr. civ., pe lângă cerința legată de natura termenului procedural

nerespectat, trebuie să fie verificate și aspecte privitoare la:

-cine poate invoca sancțiunea;

-la ce moment poate să fie invocată decăderea;

-prin ce mijloc poate să fie invocată decăderea.

Decăderea din dreptul de a săvârși acte de procedură intervine în următoarele cazuri:

-când prin lege este stabilit un termen fix pentru săvârșirea unui act de procedură sau

pentru exercitarea unui drept, iar partea lasă să expire acest termen fără să săvârșească actul de

procedură181

;

-când judecătorul a stabilit un termen fix până la care partea trebuie să îndeplinească un

act de procedură, iar partea lasă să expire termenul fără să îndeplinească actul de procedură

respectiv;

-când legea procesuală e stabilit că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-o anumită

etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, iar parea nu a respectat această cerință;

180

Gr.Porumb, op.cit., vol.1, p. 216, nota 2; 181

M. Tăbârcă, op. cit., p. 801;

110

-când legea procesuală stabilește o anumită în efectuarea actelor de procedură, pe care

partea nu a respectat-o.

Cazurile în care nu intervine decăderea:

-nu a fost constatată de instanță;

-partea care putea să invoce sancțiunea renunță la acest drept – art. 178 alin. 4) C. pr. civ.;

-decăderea privește pe una dintre părțile legate printr-un raport de solidaritate sau

indivizibilitate, cu condiția ca cel puțin una din celelalte părți să fi săvârșit actul de procedură în

termen;

-decăderea se acoperă potrivit legii;

-partea interesată a fost împiedicată de motive temeinic justificate să efectueze actul de

procedură în termen și s-a admis cererea de repunere în termen.

12.4.3. Efectele decăderii

Ca efect al decăderii se pierde dreptul procesual care nu a fost exercitat în termen.

Potrivit art. 185 alin. 1) teza a II-a C. pr. civ., drept consecință a decăderii, actul de

procedură săvârșit peste termen este lovit de nulitate.

Deşi nulitatea şi decăderea sunt două sancţiuni procedurale aflate într-o strânsă legătură,

totuşi acestea nu pot fi identificate, între ele existând deosebiri determinate de cauzele de

invocare şi condiţiile de existenţă. Astfel, în timp ce nulitatea sancţionează nerespectarea

termenelor prohibitive sau neobservarea formelor legale, decăderea intervine în cazul nesocotirii

termenelor imperative. Nulitatea invocată pentru neobservarea formelor legale, este condiţionată

de existenţa unei vătămări şi de imposibilitatea înlăturării acesteia pe altă cale decât cea a

anulării actului. Spre deosebire de actul nul, care poate fi refăcut cu respectarea condiţiilor cerute

de lege, actul tardiv nu mai poate fi refăcut, decăderea stingând dreptul subiectiv procesual ce

trebuia exercitat în termenul legal.

Decăderea, ca sancţiune procedurală trebuie deosebită de prescripţia extinctivă.

Prescripţia extinctivă reprezintă stingerea dreptului la acţiune în sens material, prin

neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege.

Asemănările dintre dintre cele două sancţiuni pot duce la o identificare a acestora, mai

ales datorită faptului că ambele determină stingerea unor drepturi ca urmare a nerespectării unor

termene prevăzute de lege. Aceste instituţii se deosebesc în principal, prin prisma efectelor pe

care le produc. Prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material, pe când

decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv neexercitat în termenul prevăzut de lege. Prescripţia

extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi repunerea în termen, pe cănd

decăderea nu se bucură, de lege lata, de o asemenea reglementare. Termenele de prescripţie sunt

mai numeroase şi mai lungi, în timp ce termenele de decădere sunt mai scurte şi mai puţine.

12.4.4. Anularea

Potrivit art. 185 alin. 2) C. pr. civ., în cazul în care legea oprește îndeplinirea unui act de

procedură înăuntrul unui termen, actul făcut înaintea îndeplinirii termenului poate fi anulat la

cererea celui interesat.

12.4.5. Repunerea în termen

111

Conform art. 186 alin. 1) și 2) C. pr. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi

repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic

justificate. În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea

împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această

durată estea aceeași prevăzută pentru exercitarea căilor de atac.

Potrivit art. 186 alin. 3) C. pr. civ., cererea de repunere în termen va fi soluționată de

instanța competentă cu soluționarea cererii privitoare la dreptul neexercitat în termen.

Asupra cererii de repunere în termen instanța se va pronunța după cum urmează:

-printr-o încheiere, atunci când s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de

procedură care trebuia îndeplinit pe parcursul judecății, această încheiere putând fi atacată numai

odată cu hotărârea finală;

-printr-o încheiere, atunci când s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a căii de

atac, iar cererea a fost admisă, fără ca la același termen să aibă loc și judecata căii de atac,

încheierea putând fi atacată numai odată cu hotărârea finală;

-printr-o decizie, dacă s-a cerut repunerea în termenul de exercitare a unei căi de atac și

cererea este admisă, la același termen judecându-se și calea de atac.

12.5. Amenzi judiciare şi despăgubiri

Amenda judiciară este o sancţiune procedurală autonomă şi distinctă de toate celelalte

sancţiuni de drept civil, bucurându-se de o reglementare distinctă în Codul de procedură civilă.

Amenda judiciară se aplică în cazurile experes prevăzute de lege, pentru abateri săvârşite

în cursul procesului civil şi constă într-o obligaţie pecuniară a celui care şi-a exercitat abuziv

drepturile procesuale. Exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale se invocă pe cale de excepţie,

care întrucăt vizează condiţiile de regularitate în care se desfăşoară judecata poate fi calificată

drept o excepţie de procedură, iar pentru că scopul urmărit prin invocarea acesteia este

respingerea sau anularea cererii abuzive, excepţia este dirimată. Excepţia este absolută, deoarece

poate fi invocată de oricare din părţi şi poate fi luată în considerare şi din oficiu, instanţa

aplicând amenda fără să fie necesară o cerere a părţii interesate.

Potrivit art. 10 C. pr. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în

condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi

apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel,

finalizarea acestuia.

Dacă o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părţi sau

din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare.

Orice persoană este obligată, în condiţiile legii, să sprijine realizarea justiţiei. Cel care,

fără motiv legitim, se sustrage de la îndeplinirea acestei obligaţii poate fi constrâns să o execute

sub sancţiunea plăţii unei amenzi judiciare şi, dacă este cazul, a unor daune-interese – art. 11 C.

pr. civ.

Conform art. 12 C. pr. civ.,

(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în vederea

căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

112

(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru

prejudiciile materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei

amenzi judiciare.

(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale

răspunde potrivit alin. (2).

În condițiile art. 187 alin. 1) C. pr. civ., dacă legea nu prevede altfel, instanța, potrivit

dispozițiilor prezentului articol, va putea sancționa următoarele fapte săvârșite în legătură cu

procesul astfel182

:

1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei:

a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau

incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;

b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;

c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi;

d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea a unor

măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;

e) contestarea, cu rea-credinţă, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui înscris ori

a autenticităţii unei înregistrări audio sau video;

f) refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii,

în situaţiile în care a acceptat, potrivit legii;

2. cu amendă judiciară de la 50 lei la 700 lei:

a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a depune mărturie când este

prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

b) neaducerea, la termenul fixat de instanţă, a martorului încuviinţat, de către partea care,

din motive imputabile, nu şi-a îndeplinit această obligaţie;

c) neprezentarea avocatului, care nu şi-a asigurat substituirea sa de către un alt avocat, a

reprezentantului sau a celui care asistă partea ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor

stabilite de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

d) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la

termenul fixat ori refuzul de a da lămuririle cerute;

e) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză

a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum

şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

f) neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în

acest scop de instanţă;

g) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive

imputabile ei, la cererea instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele

şi evidenţele ei;

h) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea

actelor de procedură;

i) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin

judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi

altor salariaţi ai instanţei.

Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă alin. (1) pct. 2, dacă motive

temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.

Art. 188 C. pr. civ. prevede alte cazuri de sancționare, după cum urmează:

182

M. Tăbârcă, op. cit.,p. 814 și următoarele;

113

(1) Nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate

de către instanţă pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu

amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.

(2) Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a

executării silite se sancţionează de către preşedintele instanţei de executare, la cererea

executorului, cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei.

Art. 189 C. pr. civ. prevede posibilitatea acordării de despăgubiri pentru amânarea

procesului, după cum urmează:

Cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite,

prin una dintre faptele prevăzute la art. 187 sau 188, la cererea părţii interesate, va putea fi

obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele instanţei de executare la

plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material sau moral cauzat prin amânare.

Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a

săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere

executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când

fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie

de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci

când acestea sunt diferite.

Potrivit art. 191 C. pr. civ. împotriva încheierii prevăzute la art. 190 C. pr. civ., partea

interesată va putea face cerere de reexaminare, după cum urmează:

1) Împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va

putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori

despăgubirii sau să se dispună reducerea acesteia.

(2) Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura

sau de la data comunicării încheierii.

(3) În toate cazurile, cererea se soluţionează, cu citarea părţilor, prin încheiere, dată în

camera de consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.

(4) Încheierea prevăzută la alin. (3) este definitivă.