Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe ... · abrogat prin Legea nr. 35/1991...
111
Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa Departamentul Științe Juridice Dreptul Comertului International -note de curs- an IV lect. univ.dr. Ioan Solomon 2017
Transcript of Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe ... · abrogat prin Legea nr. 35/1991...
Universitatea Spiru Haret Bucureşti
Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa
Departamentul Științe Juridice
Dreptul Comertului International
-note de curs-
an IV
lect. univ.dr. Ioan Solomon
2017
Cuprins curs:
Privire generala asupra comertului international si a dreptului comertului
Regimul juridic al investitiilor straine in Romania
Regimul juridic al exporturilor si importurilor in Romania
Subiectele dreptului comertului international. Subiectele de nationalitate
romana. Activitatea persoanelor juridice straine in Romania
Teoria generala a contractelor incheiate in comertul international
Contractele speciale incheiate in comertul international. Contractul de
vanzare international de marfuri potrivit Conventiei de la Viena (1980)
Contractele speciale incheiate in comertul international. Regimul juridic al
prescriptiei extinctive in material vanzarii internationale de marfuri, potrivit
Conventiei de la New York (1974)
Uzantele codificate in material controlului de vanzare international de
marfuri – Regulile INCOTERMS 2010
Contractele speciale incheiate in comertul international. Operatiunile de
contrapartida in comertul international
Notiunea si clasificarea arbitrajului comercial international
Notiunea si formele conventiei de arbitraj
Regulile de arbitraj ale Curtii de Arbitraj International de pe langa Camera
de Comert si Industrie a Romaniei
Note de curs:
Privire generala asupra comertului international si a dreptului comertului
Dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor de drept care reglementează raporturile de
comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanții la comerţul
internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară, care cuprinde mai multe norme
juridice, aparţinînd mai multor ramuri de drept, în principal de drept comercial, drept civil, drept
procesual-civil, drept internaţional privat.
În raporturile comerciale internaţionale este caracteristică poziţia de egalitate juridică în care se află
subiectele unele faţă de altele. Trebuie de menţionat că în aceste raporturi, statul acţionează ca subiect de
drept privat, adică de pe poziţii de egalitate juridică cu cealaltă parte, care poate fi o persoană fizică sau
juridică care aparţine altui stat. În alte cazuri, în raporturile cu persoanele fizice şi juridice străine, statul
acţionează ca putere suverană.
Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept al comerţului internaţional, constituie un
set de reguli privind simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale. Aceste norme au următoarele
caracteristici:
a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime şi uşor de îndeplinit. Exemplu:
contractul de vînzare – cumpărare internaţional.
b) În materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional nu reclamă o formulare anume pentru
punerea în întîrziere a debitorului. Se prevede că punerea în întîrziere poate rezulta din orice înscris.
c) Normele dreptului comerţului internaţional consacră în materie de probaţiune, principiul libertăţii
probelor, potrivit cărora dovada unui contract comercial poate fi făcută prin orice mijloace, inclusiv proba
cu martori şi prezumţiei, indiferent de valoarea acelui contract.
d) Procedura simplificată de soluţionare a litigiilor datorită posibilităţii supunerii jurisdicţiei arbitrajului
internaţional.
Regimul juridic al investitiilor straine in Romania
Decretul-lege nr. 96/1990 privind unele masuri pentru atragerea investitiei de capital strain in Romania ,
abrogat prin Legea nr. 35/1991 privind regimul investitiilor straine care a fost abrogata prin OUG nr.
31/1997 care la randul sau a fost abrogata prin OUG nr. 92/1997 privind stimularea investitiilor directe
care este in vigoare , dar a fost modificata prin Legea nr. 241/1998.
Investitia straina mai inainte de a fi definita , trebuie clasificata:
Investitia straina directa care are caracter de durabilitate
Investitia straina de portofoliu care este speculativa OUG nr. 92/1997 , in art. 2 defineste
investitia directa ca fiind participarea investitorilor straini in trei moduri :
participarea investitorului strain la constituirea sau majorarea capitalului social al unei societati
comerciale romane dobandirea de parti sociale sau actiuni la o societate comerciala romaneasca
constituirea sau extinderea unei sucursale a societatii comerciale straine in Romania
Potrivit Regulamentului nr. 4/2005 al BNR privind regimul valutar , investitia directa este
investitia de orice natura efectuata in scopul stabilirii sau mentinerii unor legaturi economice
durabile si care se realizeaza prin una din urmatoarele modalitati:
-constituirea sau extinderea unei sucursale
-participarea intr-o entitate noua sau intr-una deja existenta acordarea de credite sau imprumuturi
pe termene mai mari de 5 ani , in vederea realizarii unei legaturi economice durabile reinvestirea
profitului in scopul mentinerii unor legaturi economice durabile.
Legatura economica durabila este relatia care implica urmatoarele conditii:
o participare de minim 10 % la capitalul social al entitatii unde se face investitia
participarea directa , efectiva a investitorului strain la administrarea si controlul entitatii unde se
investeste existenta unei conventii intre participanti privind participarea la profitul realizat in
urma desfasurarii activitatii economice respective.
Felurile investitiei directe:
-investitia de natura societara este investitia care se face intr-o societate comerciala ( prin
constituire , majorarea capitalului social , prin constituirea unei sucursale )
-investitia in forma exclusiv contractuala nu se manifesta prin constituirea sau modificarea unei
societati comerciale , ci printr-un raport curat contractual. Legiuitorul nu a inclus forma de
investitie contractuala in enumerare , dar exista legi speciale care califica anumite investitii. ( de
exemplu: Legea petrolului nr. 238/2004 , Legea minelor nr. 85/2003 , unde se prevede :
concesiunile petroliere si miniere sunt investitii directe ).
Este definita de OUG nr. 92/1997 , in care se prevede ca : investitia de portofoliu este acea
investitie care nu are ca scop stabilirea unor legaturi economice durabile , totul depinzand de
intentia investitorului , care este esentialmente speculativa.
Legea nr. 297/2004 privind piata de capital care prevede care sunt organismele si care sunt
modalitatile de participare. – CNVM ( Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare )
OUG nr. 66/1997 privind regimul investitiilor de portofoliu in Romania , prin cumpararea de
titluride stat ( sunt inscrisuri care atesta datoria publica a Romaniei care constata imprumuturi ,
obligatiuni , credite pe care statul roman le da persoanelor fizice sau juridice , straine sau romane
in regim de dobanda , rascumparare , etc. ) .
Regimul juridic al exporturilor si importurilor in Romania
Principiul libertatii comertului international
Consecinta acestui principiu consta in aceea ca operatiunile de export si import se efectueaza in
mod liber fara a fi nevoie de vreo autorizatie.
In mod exceptional , pentru anumite categorii de operatiuni sau marfuri ,legea cere o procedura
de supraveghere si control care se materializeaza prin nevoia de a exista autorizatii de import si
export. Aceste autorizatii sunt de mai multe feluri. Cele mai cunoscute dintre ele sunt licentele de
import si export.
Competenta pentru emiterea licentelor revine Ministerului Economiei si Finantelor , care are o
autoritate generala , de drept comun.
Sfera licentelor s-a restrans. Astazi au mai ramas supuse licentelor armele si munitiile , marfurile
supuse unor restrictii cantitative la import ( contingentate ) , etc.
Autoritati care acorda autorizatii in domenii speciale – Agentia Nationala pentru controlul
importurilor strategice ( ANCECS ) care functioneaza in subordinea MAE si care are competenta
sa emita licente in domeniul produselor militare , armelor chimice , tehnologiilor cu dubla
utilizare civila si militara , etc.
Licentele se emit pe baza unei cereri care este intocmita de catre persoana interesata. Au un
caracter intuitu personae. Nu pot fi transmise. Nu sunt titluri de valoare. Ele se emit individual si
trebuie folosite individual. In cadrul cererii de licenta , marfa trebuie sa fie individualizata in
functie de codul ei tarifar.
In momentul de fata sunt direct aplicabile in Romania , dupa aderarea la UE , doua regulamente :
Regulamentul Consiliului nr. 2913/1992 privind instituirea Codului vamal comunitar
Regulamentul Consiliului nr. 2454/1993 privind dispozitiile de aplicare a Codului vamal
comunitar
Romania este parte la o conventie internationala si anume Conventia privind sistemul armonizat
de denumire si codificare a marfurilor adoptata la Bruxelles in 1983 sub egida Consiliului de
cooperare vamala si la care Romania este parte din 1996.
Licentele sunt emise de catre autoritatea competenta , ele fiind ca valabilitate limitate sub trei
aspecte:
aspect temporal – ele se elibereaza de regula pe o durata de un an calendaristic
aspect spatial pentru ca ele se emit pentru o singura tara si pentru un singur partener extern
aspect material pentru ca se emit pentru o singura marfa sau pentru un grup de marfuri inrudite.
In afara de licente, operatiunea de supraveghere si control a importurilor si exporturilor se poate
realiza si prin alte categorii de autorizatii : avize , certificate, permise , autorizatii , etc.
Pe masura implementarii reglementarilor comunitare si aplicarii regulamentelor s-au adoptat
numeroase acte normative privind controlul exportului si importului ( anumite categorii de
animale si plante , produse stupefiante , produse alimentare , produse militare , deseurile ,
produsele periculoase pentru sanatatea populatiei sau pentru mediul inconjurator , bunurile din
patrimoniul cultural national , produsele chimice , metalele si pietrele pretioase , etc. ).
Scopul autorizatiilor este mai ales acela de ocrotire a echilibrului pietei interne , asigurarea
sigurantei generale, protectia patrimoniului cultural , protectia mediului.
O regula care guverneaza regimul autorizatiilor este aceea ca ele trebuie publicate. ( actele
normative care privesc autorizatiile trebuie date publicitatii cu un termen rezonabil inainte ca ele
sa intre in vigoare).
Cererile pentru acordarea de autorizatii sunt admise. Problema devine juridica in momentul in
care cererile de autorizare sunt respinse.
Caile de atac
In cazul in care autoritatea publica refuza eliberarea unei autorizatii solicitate sunt aplicabile
dispozitiile Legii contenciosului administrativ ( nr. 554/2004 ) si anume persoana interesata
trebuie sa faca plangere prealabila la organul competent pentru emiterea autorizatiei in termen de
30 de zile de la data primirii refuzului , iar respectiva autoritate este obligata sa raspunda in
termen de 30 de zile de la primirea contestatiei. Daca aceasta este respinsa sau autoritatea nu
raspunde in termenul legal , partea interesata poate sesiza instanta de contencios administrativ in
termenul de prescriptie de 6 luni , termen care curge de la data primirii refuzului, de la data
respingerii contestatiei sau de la data expirarii termenului legal pentru solutionarea ei.
Instanta competenta din punct de vedere material pentru solutionarea actiunii in contencios
administrativ este Sectia de contencios administrativ a Curtii de Apel , fiind vorba despre
atacarea unor acte de competenta unor autoritati publice centrale.
Din punct de vedere teritorial , competenta apartine instantei de la domiciliul sau sediul paratului
sau de la sediul autoritatii administrative care a refuzat emiterea autorizatiei , la alegerea
solicitantului reclamant.
In ceea ce priveste raspunderea privind veridicitatea datelor cuprinse in cererile de autorizare ,
aceasta apartine intotdeauna solicitantului autorizatiei. El va raspunde administrativ , civil sau
penal in functie de gravitatea si natura faptei savarsite.
Subiectele dreptului comertului international. Subiectele de nationalitate
romana. Activitatea persoanelor juridice straine in Romania
Raportul juridic de comert international este o relatie patrimoniala in cadrul activitatii de
comert international, reglementata juridic, in care partile, aflate pe pozitii de egalitate juridica,
sunt titulare de drepturi si obligatii, aduse la indeplinire, daca este cazul, prin forta de
constrangere a statelor.
Sectiunea 1. Consideratii prealabile. Comerciantul persoana fizica
Notiunea de comerciant nu este universala, nefiind cunoscuta in termenii dreptului
romano-germanic si in sistemul Common Law.
Rolul comerciantului persoana fizica este redus in relatiile juridice intemationale, pe de o
parte pentru ca nu are protectia pe care statele o acorda unei persoane juridice si pe de alta parte
trebuie avute in vedere realitatile dure, relatiile comerciale in continua miscare, precum si
divergentele care se manifesta in acest domeniu.
Sectiunea 2. Societatile comerciale
2.1. Consideratii generale
Posibilitatile de manifestare a societatilor comerciale in dreptul comertului international
nu mai sunt restranse doar la posibilitatea ca direct o societate sa-si constituie sucursale sau
filiale in alte tari dar au fost inovate noi forme contractuale.
In dreptul roman, o societate comerciala poate desfasura activitati de comert international
prin introducerea in actul constitutiv al societatii al obiectului de activitate de import export.
Societatile comerciale cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane, indiferent de
structura capitalului, nationalitatea asociatilor etc.
2.2. Dobandirea personalitatii juridice
Prin actul constitutiv ia nastere o noua persoana: societatea comerciala (nu si societatea in
participatie). Potrivit art. 41 din Legea nr. 31/1990 societatea comerciala este persoana juridica
de la data inmatricularii in registrul comertului.
De la momentul inmatricularii raporturile intre asociati sunt reglementate de catre actul
constitutiv si de principiile generale aplicabile contractelor si obligatiilor. In primul rand cele
comerciale si, in lipsa acestora, cele civile.
Societatea dobandeste de la data inmatricularii personalitate juridica si, in consecinta:
patrimoniu, capacitate, sediu si nationalitate.
Patrimoniul social este distinct de patrimoniul asociatilor. Daca asociatii nu libereaza
aporturile la care s-au obligat acestia pot fi executati silit (la societatile pe actiuni) sau vor putea
fi exclusi (la societatile de persoane).
In literatura de specialitate se realizeaza o distinctie intre patrimoniul societatii si
capitalul social. In timp ce patrimoniul reprezinta totalitatea drepturilor si obligatiilor societatii
(compunerea acestuia este fluctuanta in functie de profitul operatiunilor comerciale), capitalul
social este o valoare contabila.
Patrimoniul societatii este distinct de patrimoniul asociatilor. Asociatul nu are vreun drept
asupra bunurilor societatii, nici chiar asupra acelora aduse ca aport propriu. In cazul in care un
bun este aportat numai sub forma folosintei, asociatul detine dreptul de proprietate asupra acestui
bun. Creditorii personali ai asociatilor nu pot urmari vreun bun in afara de aplicarea regulii fraus
omnia corumpit (se dovedeste ca toti asociatii cunosteau existenta datoriei si ca prin instrainarea
bunului catre societate, asociatul nu putea sa libereze creanta).
Transmiterea drepturilor sociale (parti sociale, parti de interes sau actiuni) este distincta
de transmiterea bunurilor societatii (element al patrimoniului social).
Capacitatea este civila (societatea comerciala nu raspunde penal - desi administratorii
sau/si asociatii pot raspunde penal) si consta in posibilitatea de a contracta in nume propriu si de
a sta in justitie.
Persoanele juridice care sunt supuse inregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si
obligatii de la data inregistrarii lor (art. 33 din Decretul nr. 31/1954).
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi si obligatii, dupa caz:
a) de la data actului de dispozitie care le infiinteaza,
b) de la data recunoasterii,
c) ori a autorizarii infiintarii lor,
d) de la data indeplinirii oricarei alte cerinte, prevazute de lege.
Cu toate acestea, chiar inainte de data inregistrarii sau de data actului de recunoastere ori
de data indeplinirii celorlalte cerinte ce ar fi prevazute, persoana juridica are capacitatea chiar ele
la data actului de infiintare cat priveste drepturile constituite in favoarea ei, indeplinirea
obligatiilor si a oricaror masuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai intrucat acestea sunt
cerute pentru ca persoana juridica sa ia fiinta in mod valabil.
Societatea este valabil obligata in momentul in care reprezentantul acesteia a incheiat un
act (sau a existat un acord social de vointa constatat printr-o hotarare a adunarii generale a
asociatilor).
Societatea poate avea drepturi pe care nici asociatii nu le pot avea. De exemplu, in ceea
ce priveste regimul juridic al terenurilor.
Strainii nu pot detine in proprietate terenuri in Romania, societatea comerciala are acest
drept, chiar daca toti asociatii ar fi straini (fiind inmatriculata in Romania, societatea comerciala
are personalitate juridica romana).
Capacitatea societatii comerciale trebuie sa aiba in vedere regulile generale in special
persoanelor juridice. Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund
scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut.
Sediul are o importanta procedurala. Actele administrative, fiscale, jurisdictionale sunt
comunicate la sediul societatii.
Pe de alta parte, in principiu societatea functioneaza la sediul desemnat, in caz contrar va
trebui sa faca o mentiune in Registrul Comertului pentru deschiderea uni punct de lucru.
Nationalitatea este un element important in dreptul international privat. Potrivit art.1
alin.2 societatile comerclaie cu sediul in Romania sunt persoane juridice romane.
Potrivit art.40 din Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept international
privat, persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului
consultativ, sediul social.
Daca exista sedii in mai multe state, determinant pentru a identifica nationalitatea
persoanei juridice este sediul real.
Prin sediul real se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune
a activitatii statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de actionari sau asociati din alte state.
2.3. Prezumtiile stabilite de lege
In momentul in care o societate comerciala ia fiinta, printr-o fictiune juridica, se
considera ca aceasta este o persoana independenta de vointa fiecaruia dintre asociati. Numai prin
cumularea vointei acestora functioneaza societatea. Regulile pot fi stabilite de catre asociati; in
cazul in care nu este precizat in actul constitutiv hotararile se iau la societatile de capital potrivit
art.112 pentru adunarea generala ordinara si art.115 pentru adunarea generala extraordinara iar in
cazul societatile de persoane cu unanimitate.
Potrivit art.7 din Codul Comercial, societatea comerciala are calitatea de comerciant
(asociatii/actionarii dintr-o societate nu sunt comercianti). In consecinta societatii ii vor fi
aplicabile toate regulile comerciale referitoare la prescriptie, dobanzi, retract litigios, termen de
gratie etc.
2.4. Nulitatea societatii comerciale.
Se constata ca nu toate elementele prevazute de lege ca fiind obligatorii au o sanctiune
propriu-zisa.
Nulitatea unei societati inmatriculate in Registrul comertului poate fi declarata de tribunal
numai atunci cand:
a) lipseste actul constitutiv sau cand acesta nu a fost incheiat in forma prevazuta de lege
(autentica - in cele 3 cazuri);
b) toti fondatorii au fost potrivit legii, incapabili, la data constituirii societatii;
c) obiectul de activitate al societatii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseste incheierea judecatorului delegat de inmatriculare a societatii;
e) lipseste autorizarea legala administrativa de constituire a societatii;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societatii, obiectul sau de activitate, aporturile
asociatilor si capitalul social subscris si varsat;
g) s-au incalcat dispozitiile legale privind capitalul social minim, subscris si varsat;
h) nu s-a respectat numarul minim de asociati, prevazut de lege.
Nulitatea societatii nu opereaza retroactiv, actele incheiate de o societate nula fiind
valabile.
Constatarea nulitatii societatii comerciale de catre tribunal (la cererea oricarei persoane
interesate) poate fi evitata daca motivul nulitatii a fost inlaturat inainte de a se pune concluzii in
fond. O data cu ramanerea irevocabila a sentintei societatea intra in lichidare.
2.5. Forma juridica a societatilor comerciale
O societate comerciala se poate constitui in una din formele prevazute de lege. Alegerea
uneia dintre formele legale exclude aplicarea regulilor de la o alta societate (de exemplu: o
societate cu raspundere limitata nu poate emite obligatiuni, etc.). Art.7 si 8 (lit.b in ambele
articole citate) din Legea nr.31/1990 prevad obligatia de a desemna forma societatii.
Sunt reglementate cinci forme juridice ale societatii comerciale:
a. societate in nume colectiv;
b. societate in comandita simpla;
c. societate pe actiuni;
d. societate in comandita pe actiuni;
e. societate cu raspundere limitata.
In afara acestor forme juridice, legea reglementeaza ca forme derivate - societatea cu
raspundere limitata unipersonala sau cu asociat unic si societatea pe actiuni constituita prin
subscriptie publica. Acestea sunt formele limitativ prevazute de lege - de la care nu pot exista
derogari. Alegerea uneia din cele cinci fomle ale societatii are in vedere posibilitatile (materiale)
ale viitorilor asociati, numarul acestora, prognoza pietei in dezvoltarea afacerii etc. Alegerea este
libera, dar uneori trebuie corelata cu obligatia impusa de lege pentru anumite elemente ale
actului constitutiv (obiectul de activitate la societatile cu profil medical; capitalul social minim
etc.).
In afara Legii nr.31/1990 mai sunt reglementate: asociatia in participatie (art.251 si 252
din Codul comercial) si asociatia familiala (Legea nr.300/2004) - care sunt entitati fara
personalitate juridica. Societatile comerciale isi pot crea structuri subordonate, cu sau fara
personalitate juridica, cu relative grade de dependenta (sucursale, filiale, puncte de lucru,
reprezentante etc.).
Forma juridica a societatii comerciale va fi precizata in publicarea actului constitutiv sau
a extrasului in Monitorul Oficial. Apoi, in tot cursul functionarii societatii, in orice act, scrisoare
sau publicatie emanand de la o societate, trebuie sa se mentioneze denumirea, forma juridica,
sediul, codul unic de inregistrare.
Distinctia cea mai importanta imparte entitatile comerciale in societati de persoane si
societati de capital.
In cazul societatii de persoane, definitorii sunt increderea intre asociati, capitalul relativ
mic, raspunderea solidara si nelimitata a asociatilor; aceste societati sunt caracterizate de
elementul intuituu personae.
Societatile de capital au un numar nedeterminat de asociati, capitalul social este mai
mare, pot fi emise obligatiuni etc.
Totusi, in cazul dizolvarii prin faliment a societatii unipersonale cu raspundere limitata,
transmisiunea universala a patrimoniului persoanei juridice catre asociatul unic, in temeiul
dispozitiilor art.236 al Legii nr.31/1990 opereaza numai daca se dovedeste faptul confuziunii de
patrimonii, anterior deschiderii procedurii. Asociatul unic, autor al confuziunii, a optat, prin
aceasta confuziune, pentru renuntarea la limitarea raspunderii pentru obligatiile sociale la
patrimoniul societatii.
2.6. Filiale si sucursale
Filialele sunt societati comerciale cu personalitate juridica si se infiinteaza intr-una dintre
formele de societate enumerate de lege (SA, SCA, SRL, SNC, SCS) si in conditiile prevazute
pentru acea forma.
Filialele vor avea regimul juridic al formei de societate in care s-au constituit (care poate
fi acelasi sau diferit de societatea mama). Societatile straine pot constitui in Romania filiale,
potrivit legilor romane, in una din formele prevazute de legea romana (fiind inmatriculate in
Romania acestea sunt societati comerciale cu nationalitate romana).
In privinta criteriului definirii unei filiale, singurul utilizabil, in lipsa unor prevederi
legale, este acela al declaratiei fondatorilor in actul constitutiv.
O definitie a filialei este data de Legea nr.20 din 6 aprilie 1993 pentru ratificarea
Acordului european inslituind o asociere intre Romania, pe de o parte, si Comunitatile Europene
si statele membre ale acestora, pe de alta parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, filiala a
unei companii va insemna o companie care este efectiv controlata de prima companie.
La imnatricularea filialei, care se face distinct in Registrul Comertului, va trebui se sa tina
cont de declaratia asociatilor realizata in actul constitutiv. Nu poate constitui un criteriu prezenta
unui asociat al societati mama printre asociatii filialei (sau chiar a societatii mama - in calitate de
asociat), dar nici un criteriu procentual (nu poate fi considerata o filiala orice societate, in care
unul dintre asociati, care detine peste 50% dintre partile sociale/actiuni, si care este asociat in alta
societate).
Filialele sunt sursa principala de implantare a unei societati in alta tara decat cea de
origine; se considera (nu este si cazul Romaniei) ca infiintarea de filiale este supusa unui regim
special in functie de interesele tarii unde se constituie.
Sucursalele sunt dezmembraminte fara personalitate juridica ale societatilor comerciale
si se inmatriculeaza, inainte de inceperea activitatii lor, in Registrul comertului din judetul in
care vor functiona.
Aceasta regula nu poate avea decat exceptii legale si nu exceptii conventionale - stabilite
prin actele constitutive ale societatii comerciale.
Practica anumitor societati de a include o clauza de imputernicire generala (un mandat
tacit) pentru sucursale nu poate conduce la dobandirea capacitatii de folosinta. Este citata in acest
sens dispozitia din actul constitutiv potrivit careia 'se imputernicesc sucursalele sa incheie acte
juridice cu tertii in numele si pe seama societatii-mama, precum si sa reprezinte societatea mama
in litigii legate de activitatea acestora.' (M.O. nr.184 din 18.01.1999). S-a aratat ca prin actele
constitutive nu se poate deroga de la art.43 alin.2 si nici de la dispozitiile referitoare la
capacitatea de folosinta a mandatarilor.
Este posibil ca sucursala sa aiba capacitate de folosinta speciala, in virtutea unei legi
exprese in acest sens sucursalele institutiilor de credit (art.3 pct.4 'unitatea operationala fara
personalitate juridica a unei institutii de credit, care efectueaza in mod direct toate sau unele
dintre activitatile institutiei de credit, in limita mandatului dat de aceasta').
Regimul juridic al sucursalei se aplica oricarui alt sediu secundar, indiferent de
denumirea lui (de exemplu, punctul de lucru sau reprezentanta), caruia societatea care il infiin-
teaza ii atribuie statut de sucursala.
Celelalte sedii secundare - agentii, reprezentante sau alte asemenea sedii - se mentioneaza
numai in cadrul inmatricularii societatii in registrul comertului sediului principal.
Infiintarea sau desfiintarea de sedii secundare precum: sucursale, agentii, reprezentante
sau alte asemenea unitati fara personalitate juridica sunt de competenta adunarii generale
extraordinare a actionarilor, daca prin actul constitutiv nu se prevede altfel.
Fuziunea (in oricare din formele sale) dintre societati cu nationalitate diferita se poate
realiza numai daca sunt indeplinite, cumulativ, conditiile legale din statele unde isi au sediul
ambele societati.
2.7. Societatea europeana
Reglementarea societatii europene este recenta, actele cu impact asupra acestei materii
fiind:
- Regulamentul Consiliului (CE) nr.2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul
societatii europene (SE)
- Directiva 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 pentru completarea statutului Societatii
europene in ceea ce priveste implicarea angajatilor.
Necesitatea reglementarii societatii europene. In adoptarea textului referitor la
societatea europeana au existat doua ratiuni superioare: obiectivul juridic, de integrare
economica europeana si obiectivul social.
Realizarea pietei interne si imbunatatirea situatiei economice si sociale pe care aceasta o
atrage in intreaga Comunitate implica nu numai eliminarea barierelor comertului, dar si
adaptarea structurilor de productie la dimensiunea comunitara. In acest scop, este esential ca
intreprinderile a caror activitate nu este limitata la satisfacerea unor nevoi pur locale sa poata
concepe si intreprinde reorganizarea activitatilor proprii la nivel comunitar.
Organizarea activitatii la nivel comunitar se poate realiza fie prin entitati juridice cu
personalitate juridica (sucursale, birouri, puncte de lucru, reprezentante) fie prin entitati care
detin personalitate juridica (filiale). Exista dezavantaje in ambele situatii: in primul caz, entitatile
fara personalitate juridica pot functiona numai pe baza unor acorduri de reciprocitate intre statele
implicate, iar in cazul al doilea functionarea societatii se face pe baza regulilor nationale, diferite
de la stat la stat.
O astfel de reorganizare presupune ca intreprinderile existente in diverse state membre sa
aiba posibilitatea punerii in comun a potentialului lor prin fuziuni. Astfel de operatiuni pot fi
derulate doar prin respectarea regulilor de concurenta instituite in Tratat.
Operatiunile de restructurare si cooperare care implica intreprinderi din diverse state
membre genereaza dificultati juridice si psiho-sociale, precum si probleme fiscale. Armonizarea
dreptului societatilor comerciale din statele membre prin directive intemeiate pe art.44 poate
remedia unele dintre aceste dificultati. Totusi, o astfel de armonizare nu exonereaza societatile
supuse diverselor sisteme juridice de la obligatia de alegere a formei societatii reglementata de
catre o legislatie nationala determinata.
Cadrul juridic in care intreprinderile trebuie sa isi deruleze propriile activitati in
Comunitate este inca intemeiat in mare masura pe legislatiile nationale si, prin urmare, nu mai
corespunde cadrului economic in care acestea trebuie sa se dezvolte, in situatia in care trebuie
atinse obiectivele din art.18 din Tratat. 'Aceasta situatie formeaza un obstacol considerabil pentru
crearea de grupuri de societati comerciale din diverse state membre.
'Statutul acopera o gama restransa de probleme, cele mai multe fiind doar partiale si
lasand optiuni deschise Statelor Membre sau chiar companiilor.' Autorul subliniaza ca
reglementarea nu este cea dorita de adeptii uniformizarii dreptului societatilor; sunt mai degraba
reguli disparate si posibilitati de atenuare a efectelor uniformizatoare.
Obligatiile statelor membre si dispozitii referitoare la sediu. Statele membre sunt
obligate sa asigure faptul ca dispozitiile aplicabile societatilor europene in temeiul Regu-
lamentului nu conduc fie la discriminarea provenita dintr-un tratament diferentiat nejustificat al
societatilor europene in comparatie cu societatile anonime, fie la restrictii disproportionate
asupra infiintarii unei societati europene ori asupra transferului sediului sau statutar.
Sediul statutar al SE este situat in interiorul Comunitatii, in acelasi stat membru in care se
afla administratia sa centrala. Un stat membru poate impune, in mod suplimentar, SE
inmatriculate pe teritoriul sau obligatia de situare a sediului administrativ central si a sediului
statutar in acelasi loc.
In Preambul se subliniaza ca avand in vedere caracterul specific si comunitar al SE,
regimul 'sediului real' adoptat de catre acest regulament in privinta SE nu aduce atingere
legislatiei statelor membre si nu prejudeca alegerile care se pot face pentru alte texte
comunitare in materia dreptului societatilor comerciale. Art.64 instituie controlul statelor asupra
SE putandu-se ajunge la dizolvarea acestora daca sediul nu corespunde declaratiilor. Art.64 par.4
arata ca 'in situatia in care se stabileste, fie la initiativa autoritatilor, fie a oricarei parti interesate,
ca o SE are sediul central al administratiei pe teritoriul unui stat membru prin incalcarea art.7,
autoritatile acelui stat membru informeaza fara intarziere statul membru in care este situat sediul
statutar al SE despre acest lucru.' In doctrina se mentioneaza ca tehnologia informatiilor si
comunicarii ar putea sa nu faca fara sens conceptul de 'administratie centrala'.
Art. 293 din Tratat prevede ca statele vor incepe negocieri pentru a garanta cetatenilor lor
recunoasterea reciproca a societatilor, mentinerea personalitatii juridice in cadrul transferului
sediului dintr-o tara in alta si posibilitatea fuziunii unor societati spuse unor legislatii nationale
diferite.
Potrivit art.8 din Regulament, sediul statutar al unei SE poate fi transferat in alt stat
membru in conformitate cu par.2-13 ale aceluiasi articol. Un astfel de transfer nu poate genera
nici dizolvarea SE si nici crearea unei noi persoane juridice noi.
Paragraful 2 al art.8 prevede ca organul director sau de administrare elaboreaza o
propunere de transfer si o publica, fara a aduce atingere formelor suplimentare de publicitate
prevazute de catre statul membru in care se afla sediul statutar. Propunerea trebuie sa mentioneze
actuala denumire, sediul statutar si numarul de inmatriculare al SE si trebuie sa cuprinda:
a) sediul statutar propus pentru SE;
b) statutul propus al SE, incluzand, daca este cazul, noua sa denumire;
c) consecintele pe care transferul le poate avea asupra implicarii angajatilor;
d) calendarul propus;
e) toate drepturile prevazute pentru protectia actionarilor si/sau creditorilor.
Organul director sau de administrare elaboreaza un raport care sa explice si sa justifice
aspectele juridice si economice ale transferului si care sa explice implicatiile transferului pentru
actionari, creditori si angajati (par.3).
Actionarii si creditorii unei SE au dreptul, cel putin cu o luna inainte de adunarea
generala intrunita pentru a decide asupra transferului, sa examineze la sediul statutar al SE
propunerea de transfer si raportul elaborat in temeiul par.3 si, la cerere, sa obtina gratuit copii ale
acelor acte (par.4).
Un stat membru poate adopta, in privinta SE inmatriculate pe teritoriul sau, dispozitii
desemnate asigurarii protectiei corespunzatoare a actionarilor minoritari care se opun transferului
(par.5).
Decizia de transfer nu poate fi adoptata decat dupa 2 luni de la publicarea propunerii. O
astfel de decizie trebuie adoptata in conditiile prevazute de art. 59 (par.6).
Inainte ca autoritatea competenta sa emita certificatul mentionat in par.8, SE trebuie sa
faca dovada ca, in privinta creantelor aparute anterior publicarii propunerii de transfer, interesele
creditorilor si titularilor altor drepturi fata de SE (inclusiv cele apartinand organismelor publice)
sunt protejate corespunzator, in conformitate cu dispozitiile prevazute de catre statul membru in
care SE are sediul statutar, inainte de transfer (par.7).
In statul membru in care SE are sediul starutar, o instanta judecatoreasca, un notar ori o
alta autoritate competenta emite un certificat care sa ateste realizarea actelor si formalitatilor care
trebuie indeplinite inainte de transfer (par.8).
Noua inmatriculare nu se poate face pana la prezentarea certificarului mentionat in par.8
si pana la dovedirea realizarii formalitatilor necesare pentru inmatricularea in statul in care se
afla noul sediu statutar (par.9).
Transferul sediului statutar al SE si modificarea subsecventa a statutelor sale produce
efecte la data la care SE este inmatriculata, in conformitate cu art.12, in registru a noului sau
sediu starutar (par.10).
In situatia in care noua inmatriculare a fost efectuata, registrul pentru noua inmatriculare
notifica registrului pentru vechea inmatriculare. Radierea vechii inregistrari se efectueaza la
primirea notificarii, iar nu inainte de aceasta (par.11).
Noua inmatriculare si radierea vechii inmatriculari se publica in statele membre
respective (par.12).
La publicarea noii inregistrari a SE, noul sediu statutar este opozabil tertilor. Totusi, daca
radierea inmatricularii SE din registru pentru fostul sediu statutar nu a fost publicata, tertii pot
continua sa se prevaleze de fostul sediu statutar, daca SE nu dovedeste ca acesti terti aveau
cunostinta de noul sediu statutar (par.13).
Legislatia unui stat membru poate dispune ca, in ceea ce priveste SE imnatriculate in acel
stat membru, transferul unui sediu starutar care ar conduce la o schimbare a legii aplicabile, nu
va produce efect daca o autoritate competenta din statul membru se opune in termenul de 2 luni
prevazut in par.6. O astfel de opozitie se poate intemeia doar pe ratiuni de interes public.
In situatia in care o SE este supusa controlului de catre o autoritate nationala de
supraveghere financiara conform directivelor comunitare, dreptul de formulare a opozitiei in
privinta transferului sediului statutar se aplica si acestei autoritati.
Ea poate fi atacata cu recurs in fata unei autoritati judecatoresti.O societate europeana nu
poate transfera sediul sau statutar daca au fost demarate proceduri de dizolvare, lichidare,
insolvabilitate sau suspendare de plati ori alte proceduri asemanatoare impotriva acesteia.
O societate europeana care a transferat sediul sau starutar in alt stat membru este
considerata, in privinta oricarui litigiu aparut anterior transferului ca sediul sau statutar in statul
membru in care SE a avut sediul statutar inainte de transfer, chiar daca este intentata o actiune
impotriva SE ulterior transferului.
Domeniul de aplicare al Regulamentului. Regulile privind implicarea angajatilor in SE
sunt instituite in Directiva 2001/86/CE si astfel acele dispozitii fac parte indisociabila din acest
regulament, ele trebuind sa fie aplicate concomitent.
Regulamentul nu acopera alte domenii de drept, cum ar fi impozitarea, concurenta,
proprietatea intelectuala ori insolvabilitatea. In consecinta, dispozitiile legislatiei din statele
membre si cele ale dreptului comunitar sunt aplicabile in domeniile de mai sus si in alte domenii
neacoperite de catre regulament.
Directiva 2001/86/CE este desemnata sa asigure faptul ca angajatii au un drept de
implicare in problemele si deciziile care afecteaza activitatea SE. Alte probleme de drept social
si de dreptul muncii, in special dreptul angajatilor la informare si consultare astfel cum este
reglementat in statele membre, sunt reglementate de catre dispozitiile nationale aplicabile, in
aceleasi conditii, societatilor anonime.
Sectiunea 3. Reprezentantele societatilor comerciale si organizatiilor economice straine
Reglementarea societatilor comerciale si organizatiilor economice straine este data de
Decretul-Lege nr.122 din 24 aprilie 1990 privind autorizarea si functionarea in Romania a
reprezentantelor societatilor comerciale si organizatiilor economice straine.
Societatile comerciale si organizatiile economice straine pot avea reprezentante in
Romania:
1. pe baza de autorizatie eliberata, in acest scop, in conditiile legislatiei romanesti.
2. pe baza de contract,
3. birouri romanesti specializate, inclusiv cele infiintate din initiativa proprie.
Autorizatiile pentru functionarea reprezentantelor societatilor comerciale si organizatiilor
economice straine se elibereaza, la cererea acestora, de Ministerul Economiei si Comertului.
Societatile comerciale si organizatiile economice straine reprezentate raspund, in
conditiile legii, pentru actele si activitatea reprezentantelor lor in Romania.
Societatea comerciala sau organizatia economica straina care solicita eliberarea unei
autorizatii de reprezentanta va mentiona in cererea adresata Ministerului Economiei si
Comertului urmatoarele:
a. sediul social;
b. obiectul activitatii reprezentantei, in concordanta cu obiectul de activitate al societatii
comerciale sau organizatiei economice solicitante;
c. durata de functionare a reprezentantei;
d. numarul si functiile persoanelor propuse a se incadra la reprezentanta, iar daca sunt
straini, numele, prenumele si domiciliul lor in strainatate, cu mentionarea functiilor pe
care le au la societatea comerciala sau la organizatia economica si la reprezentanta.
Serviciile privind intocmirea si indeplinirea formalitatilor necesare infiintarii si
functionarii reprezentantelor din Romania pot fi prestate, la cererea societatii comerciale sau
organizatiei economice straine, si de Camera de Comert si Industrie a Romaniei sau de alte
organisme autorizate.
La cererea de eliberare a autorizatiei se vor anexa urmatoarele acte:
a) o atestare, in original, din partea camerei de comert sau a altui organ competent din
tara in care isi are sediul societatea comerciala sau organizatia economica straina care
sa confirme existenta sa legala, obiectul activitatii si capitalul sau social;
b) o confirmare asupra bonitatii din partea bancii prin care societatea sau organizatia isi
desfasoara principalele operatiuni financiare;
c) statutul sau alte acte dovedind forma de organizare si modul de functionare a
societatii sau organizatiei;
d) imputernicirea autentificata privind reprezentantii desemnati sa angajeze valabil
societatea, respectiv organizatia ce a solicitat autorizatia.
Ministerul Economiei si Comertului este obligat ca, in cel mult 30 de zile de la data
inregistrarii cererii, sa emita autorizatia sau, motivat, sa o respinga.
Prin autorizatia pentru functionare se vor stabili obiectul, conditiile de exercitare a
activitatii, durata si sediul reprezentantei.
In termen de cel mult 15 zile de la data eliberarii autorizatiei, reprezentanta se
inregistreaza la administratia financiara in a carei raza teritoriala isi are sediul.
Reprezentanta efectueaza in numele societatii comerciale sau al organizatiei economice
straine numai acte juridice si activitati conforme cu obiectul de activitate stabilit prin autorizatia
de functionare. Reprezentantele si personalul acestora isi desfasoara activitatea cu respectarea
dispozitiilor legale din Romania.
Societatile comerciale si organizatiile economice straine raspund solidar cu angajatii
incadrati la reprezentante pentru daunele rezultate din faptele ilicite comise de angajatii lor in
exercitarea activitatii sau in legatura cu exercitarea acesteia.
Societatile comerciale sau organizatiile economice straine reprezentate in Romania au
obligatia sa comunice Ministerului Economiei si Comertului in termen de cel mult 30 de zile,
eventualele modificari intervenite in statutul lor juridic, in special in legatura cu obiectul de
activitate, capitalul social sau sediul, si sa solicite modificarea autorizatiei de functionare. In
acest sens, Ministerul Economiei si Comertului poate modifica autorizatia de functionare.
Autorizatia de functionare poate fi retrasa de Ministerul Economiei si Comertului, inainte
de expirarea valabilitatii, pentru urmatoarele motive:
a) incalcarea de catre personalul reprezentantei a dispozitiilor legale din Romania privind ordinea
publica;
b) depasirea obiectului de activitate stabilit prin autorizatie;
c) nerespectarea obligatiilor fiscale.
Ministerul Comertului Exterior va notifica societatii comerciale sau organizatiei
economice straine si reprezentantei din Romania retragerea autorizatiei, acordand un termen de
90 de zile pentru lichidarea activitatii.
Functionarea reprezentantei inceteaza de drept atunci cand societatea comerciala sau
organizatia economica inceteaza de a mai functiona.
In cazul in care societatea comerciala sau organizatia economica straina dispune incetarea
activitatii reprezentantei, va instiinta despre aceasta Ministerul Comertului Exterior. Lichidarea
activitatii se va efectua in termen de 90 de zile de la instiintare.
La cererea de eliberare si la eliberarea autorizatiilor, societatile comerciale si organizatiile
economice straine vor achita taxele prevazute de lege.
Pentru activitatea desfasurata in Romania reprezentantele sunt obligate sa plateasca
impozitele si taxele stabilite in conditiile legii.
Operatiunile financiar-bancare ale reprezentantelor se efectueaza prin conturi in valuta,
deschise la bancile legal constituite pe teritoriul Romaniei, cu respectarea legislatiei in vigoare.
Personalul reprezentantei
Personalul reprezentantei poate fi format din cetateni romani cu domiciliul in Romania
sau in strainatate si din cetateni straini.
Cetatenii straini, ca si cetatenii romani cu domiciliul in strainatate, pot fi angajati numai
pe baza de permis de munca eliberat de Ministerul Muncii si Ocrotirilor Sociale.
Alegerea personalului roman pentru a fi angajat la reprezentanta apartine societatii
comerciale sau organizatiei economice straine.
Contractele de munca se vor negocia si incheia direct de catre cetatenii romani cu firma
comerciala sau organizatia economica straina.
Personalul reprezentantelor poate contacta in mod direct orice intreprindere productiva
sau de comert exterior, institutii sau autoritati, pentru discutarea problemelor legate de obiectul
lor de activitate, cu respectarea reglementarilor legale in vigoare la data respectiva.
Pe perioada in care un cetatean roman lucreaza in cadrul unei reprezentante nu poate
cumula o alta functie intr-o unitate de stat cu sediul in Romania.
Teoria generala a contractelor incheiate in comertul international
1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractelor comerciale internaţionale
Prin contractul comercial intonațional se înțelege acordul de voința realizat intre doua sau mai
multe subiecte ale dreptului comerțului internațional, avînd ca finalitate nașterea, modificarea
sau stingerea de raporturi juridice de comerț internațional.
Contractul comercial internațional se distinge de contractele comerciale încheiate între
participanții la comerțul intern prin elementul de extraneitate pe care îl conține, care alături de
elementul de comercialitate îl delimitează de celelalte contracte reglementate de normele
dreptului general.
Contractele de comerț internațional au următoarele caractere juridice:
a) Sunt contracte cu titlu oneros;
b) Sunt contracte sinalagmatice
c) Sunt în principal contracte cumulative
d) Sunt contracte consensuale
e) Sunt acte şi fapte de comerț
Condițiile de validitate ale contractelor comerciale internaţionale
Ca şi contractele civile, presupune existenta cumulativa a următoarelor elemente:
a) Capacitatea
b) Consimțământul
c) Obiectul contractului
d) Cauza contractului
Capacitatea – e capacitatea juridica a parților la un contract comercial, adică capacitatea de
exercițiu şi folosința e diferită dacă o privim prin prisma întinderii sale. Aceasta se datorează
faptului că subiectele de drept între care se nasc raporturi juridice de comerț internațional, aparțin
diferitelor ordini juridice.
Consimțământul – poate fi tratat in doua accepțiuni:
• În sens restrâns – e manifestarea voinței juridice a unei persoane in vederea formarii uni act
juridic.
• În sens larg – este acordul de voința realizat intre doua sau mai multe peroane care încheie un
act juridic.
În această ultimă accepțiune, consimțămîntul se exprimă prin oferta făcută de una dintre părți şi
prin acceptare acestei oferte de către cealaltă parte. Consimțămîntul ca element al oricărui
contract, produce efectele juridice scontate de către părți numai în cazurile cînd este liber şi
valabil exprimat, adică consimțămîntul nu trebuie să fie viciat.
Regimul juridic al consimțămîntului ca element al contractelor de comerț internațional, prezintă
unele note de specificitate comparativ cu regimul juridic al consimțământului ca element al
contractelor civile, institui prin art. 199-201 C.C. al RM. Astfel, în raporturile de comerț
internațional este consacrată o categorie specială a viciilor de consimțăminte (leziunea
contractuală), totodată aici sunt instituite anumite limitări ale erorii de fapt dublate de o extindere
a cazurilor în care eroarea de drept dobândește relevanță în practică.
Viciile consimțămîntului în contractele comerciale internaţionale
Eroarea – este o reprezentare falsă, denaturata a realității, care înlătura încheierea valida a
contractului. Eroarea poate fi:
• De fapt – când partea care încheie contractul juridic are o prezentarea greșita a situației de fapt;
• De drept – când eroarea privește conținutul sau existenta unei norme de drept.
În privința erorii de fapt, în dreptul comerțului internațional este admisa in principiu, însă unii
autori consideră că nu poate fi viciu de consimțăminte în contractele comerciale internaţionale
fiind incompatibilă cu profesionalismul comerciantului.
Dolul – este un viciu de consimțământ ce se manifestă prin inducerea în eroare de către părțile
contractante de către cealaltă parte la contract sau de către un terț, inducerea în eroare prin
întrebuințarea de mijloace frauduloase, avînd drept scop determinarea părții la încheierea unuia
sau mai multor contracte.
Principiile UNIDROIT consacra idea cu privire la dol, astfel o parte contractantă poate cere
nulitatea contractului atunci cînd a fost determinată să-l încheie prin manopere dolosive ale
celeilalte părți, inclusiv limbaj sau practici nedezvăluiri frauduloase a unor circumstanțe, care
conform standardelor bunei-credințe în materia comercială, ar fi trebuit dezvăluite(art.3.8).
Violența – în cazul violenței ca viciu de consimțământ, este vorba de frica sau temerea inspirată
unei părți contractante prin intermediul constrângerii. Violenta trebuie sa prezinte in sine
momentul hotărâtor care determina partea fata de care se aplică să încheie un contract.
Principiile UNIDROIT menționează că o parte poate invoca nulitatea contractului atunci cînd a
fost obligata să-l încheie printr-o amenințare nejustificată a celeilalte părți, care, avînd în vedere
circumstanțele, este atât de iminentă şi serioasă, încât nu oferă primei părți nici o alternativa
rezonabila.
Leziunea – o parte contractantă poate invoca nulitatea contractului sau a unei clauze daca la
momentul încheierii contractului acesta in ansamblul sau doar o clauza ii dădea celeilalte părți
într-un mod nejustificat un avantaj excesiv. Leziunea în contractul comercial internațional este
caracterizată de următoarele aspecte:
a) Faptul că cealaltă parte a profitat în mod neloial de dependența primei părți, de dezavantajul
economic sau de nevoile urgente ale acestuia ori faptul că aceasta este neprevăzătoare, ignoranta,
lipsită de experiența sau lipsită de capacitai de negocieri;
b) Cealaltă parte a profitat în mod neloial de natura şi scopul contractului comercial internațional
Obiectul contractului
Obiectul contractului este acela la care părțile sau numai una din ele se obligă, sau cu alte cuvinte
sunt prestațiile la care se obligă una sau ambele părți. Obiectul trebuie sa îndeplinească
următoarele condiţii:
a) Sa fie determinat la data încheierii contractului sau determinabil în viitor pe baza unor
elemente de determinare prevăzute în contract;
b) Sa fie posibil atât din punct de vedere fizic, material cât şi din punct de vedere juridic, adică
nimeni nu se poate obliga la imposibil. Imposibilitatea se determină prin abstracto, adică să fie
absolută şi de neînvins pentru oricine.
c) Să fie licit. Caracterul licit al obiectului în cazul contractelor de comerț intonațional se
raportează atât la ordinea juridică națională cât şi la cea internațională.
d) Cauza. Este un element constitutiv în structura contractului, fiind totodată şi o condiție de
valabilitate trebuie să nu contravină legii, bunelor moravuri sau ordinii publice. Cu alte cuvinte
trebuie sa fie licită şi morală.
Clasificarea contractelor de comerț internațional
Contractele comerciale internaţionale pot fi clasificate după criterii specifice acestor acte juridice
sau după criterii nespecifice.
Criterii nespecifice:
a) În raport cu efectele pe care le generează, avem: Constitutive de drepturi
Translative
Declarative
Constitutive de drepturi. Au caracter constitutiv contracte care se creează pe seama parților sau a
unui terț anumite drepturi subiective, pînă atunci inexistente în patrimoniul lor. Ex: contractul de
mandat comercial internațional.
Translative de drepturi. Au ca efect transmiterea unor drepturi reale de la un titular la altul. Ex.
contractul de vânzare cumpărare.
Declarative. Se întâlnesc mai rar în comerțul internațional. Ex: contractul de tranzacție prin care
se constată ceva.
b) În funcţie de modul de executare: Cu executare imediată;
Cu executare succesivă;
Cu executare continuă.
Cu executare imediată. Acestea au ca obiect una sau mai multe prestaţii, care se aduc la
îndeplinire imediat. Asemenea tipuri de contracte se întîlnesc mai rar în dreptul comerţului
internaţional.
Cu executare succesivă – sunt foarte frecvent întîlnite în comerţul internaţional. De specificul
acestor contracte este faptul că obligaţiile părţilor comportă o executare în timp, printr-o serie de
prestaţii de acelaşi fel, repetare la intervale de timp regulate sau neregulate.
Cu executare continuă – au drept specific faptul că obligaţiile izvorîte din asemenea contracte pot
fi aduse la îndeplinire numai printr-o activitate neîntrepruptă, desfăşurată de debitor pe întreaga
durată a contractului. Exemplu: contractul internaţional de furnizare a energiei electrice sau de
gaze naturale.
c) După corelaţia existentă între ele: Contracte principale;
Contracte accesorii.
Sunt principale cele care au valoare juridică principală, cele accesorii urmîndu-le pe cele
principale.
d) După obiectul obligaţiilor pe care le generează: Contracte ce dau naştere la obligaţia de a da, din care fac parte contractele translative de drepturi
reale, precum şi toate contractele care comportă o contraprestaţie pecuniară;
Contracte ce dau naştere la obligaţia de a face, de unde fac parte contractele de executări de
lucrări (antepriza) sau contractele de prestări servicii (transportul de mărfuri internaţional,
comision, etc).
Contracte ce dau naştere la obligaţia de a nu face.
Criterii specifice:
a) În raport de subiectele de drept care participă la realizarea contractului: Contracte perfectate între subiecte de drept aparţinînd unor ordini juridice naţionale diferite;
Contracte perfectate între subiecte de drept aparţinînd ordinii juridice internaţionale şi subiecte
aparţinînd ordinii juridice naţionale din ţări diferite.
b) În funcţie de obiect, distingem 5 grupe de contract: Contracte translative de drepturi;
Contracte pentru prestări servicii;
Contracte de executare de lucrări;
Contracte de cooperare economică internaţională;
Contractele de acord valutar.
c) În funcţie de complexitatea contractelor, se disting 2 grupe de contracte: Contracte unitare, fiind acele contracte care, potrivit naturii lor, comportă un singur acord de
voinţă între părţi. Exemplu: contractul de vînzare-cumpărare internaţională.
Contracte complexe prin care se are în vedere o pluralitate de contracte distincte reciproc,
intercondiţionate, care alcătuiesc împreună un ansamblu contractual închegat şi coerent.
Exemplu: contractul de leasing.
d) În baza duratei pentru care se încheie, pot fi clasificate în trei grupe: Contracte de scurtă durată, adică acele care se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi care de
regulă se execută dintr-o dată sau a căror executare nu poate depăşi durata de 1 an. De asemenea,
acestea se întîlnesc foarte rar în relaţiile de comerţ internaţional.
Contracte de durată medie, acele care se încheie pe o durată de pînă la 5 ani, şi sunt mai frecvent
întîlnite.
Contractele de lungă durată. De aici fac parte contractele ce se încheie cu o durată ce depăşeşte
5 ani, şi se încheie în sfera livrării de gaze naturale, energie electrică, etc. Ele asigură o anumită
stabilite, mai ales pentru partea care achiziţionează materia primă.
2. Forma contractelor comerciale internaţionale
În materia contractelor comerciale internaţionale se aplică principiul consensualismului.
Conform acestuia, contractele se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, acestea fiind
libere să aleagă modalitatea de exteriorizare a consimţămîntului lor.
În acest sens, art. 11 al Convenţiei de la Viena din 1989 care se referă vînzarea internaţională de
mărfuri, prevede: „contractul de vînzare nu trebuie să fie încheiat nici constatat în scris, şi nu este
supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace, inclusiv prin
martori”.
Instituirea formei scrise pentru anumite contracte, reprezintă condiția esentila pentru validitatea
contractului si constituie astfel o excepție de la principiul consensualismului consacrat pe larg
in practica judiciară a unor tari si in practica arbitrara internaționala. Exemplu: Actul constitutiv
al societăților comerciale trebuie încheiat in forma scrisa ad validitate , care este de esenta
titlurilor de valoare precum cambia, biletul la ordin, cecul.
Limba contractelor de comerț internațional
Părțile sunt libere să aleagă limba în care sa fie redactat contractul de comerț internațional care
poate fi a a uneia dintre părți sau a unei limbi de circulație internaționala. Deseori contractele de
comerț internațional se încheie în doua sau mai multe exemplare originale în conținut identic, dar
fiind redactate în diferite limbi. De asemenea în practica comerciala internațională sunt frecvente
cazurile cînd fiecare exemplar al contractului este redactat în două limbi diferite in care una de
regula de circulație internațională.
În cazul în care un exemplar din contract se redactează în una din limbile de circulație
internațională, acel exemplar constituie elementul de referința pentru ipoteza apariției ulterioare a
unor probleme legate de interpretarea sau executarea contractului. De obicei, preferință se acorda
limbii ce conține noțiuni, formule şi expresii tehnico-comerciale specifice contractului. Ex: limba
engleza este frecvent utilizată ca limba a contractelor din domeniul transportului maritim.
3. Legea aplicabilă contractului de comert international
Părțile stabilesc legea care le cârmuiește contractul in temeiul principiului de drept internațional
privat lex voluntatis care permite parților la contract să aleagă legea aplicabilă acestora. Prin
electio juris părțile evita incertitudinile care le provoacă un conflict de legi datorat caracterului
internațional al contractului. Părțile au posibilitatea de a schimba legea aplicabila contractului
oricînd în toata durata executării contractului, condiția de a nu aduce atingere validității formei
contractului sau drepturilor dobîndite de terț.
Părţile de asemenea pot desemna lex contractus, fie o lege națională, fie o lege străină. În mod
obișnuit, părțile își aleg legea aplicabila prin inserarea unei clauze în contract. Legea aplicabilă
poate fi aleasă şi printr-un contract separat de cel principal.
Contractele speciale incheiate in comertul international. Contractul de
vanzare international de marfuri potrivit Conventiei de la Viena (1980)
Legea nr. 24 din 6 martie 1991
pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991.
Parlamentul României adoptă prezenta lege.
Articol unic. – România aderă la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, încheiată la Viena la 11 aprilie 1980.
Această lege a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 12 februarie 1991.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 4 martie 1991.
CONVENŢIA NAŢIUNILOR UNITE
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
Statele părţi la prezenta convenţie,
ţinând seama de obiectivele generale înscrise în rezoluţiile privind instaurarea unei noi ordini
economice internaţionale pe care le-a adoptat Adunarea generală la a 6-a sesiune extraordinară,
considerând că dezvoltarea comerţului internaţional, pe baza egalităţii şi avantajului reciproc,
este un element important în promovarea relaţiilor de prietenie între state,
apreciind că adoptarea de reguli uniforme aplicabile contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri şi compatibile cu diferitele sisteme sociale, economice şi juridice va contribui la
eliminarea obstacolelor juridice în schimburile internaţionale şi va favoriza dezvoltarea
comerţului internaţional,
au convenit cele ce urmează:
PARTEA I. DOMENIUL DE APLICARE ŞI DISPOZIŢII GENERALE
CAPITOLUL 1. DOMENIUL DE APLICARE
Articolul 1.
1. Prezenta convenţie se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi care îşi au sediul în
state diferite:
a) când aceste state sunt state contractante; sau
b) când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.
2. Nu se ţine seama de faptul că părţile au sediul în state diferite, dacă acest fapt nu rezultă nici
din contract, nici din tranzacţii anterioare între părţi, nici din informaţii furnizate de ele în orice
moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului.
3. Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau comercial al părţilor contractului nu sunt
luate în considerare pentru aplicarea prezentei convenţii.
Articolul 2.
Prezenta convenţie nu cârmuieşte vânzările:
a) de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală, familială sau casnică, în afară de cazul în
care vânzătorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, n-a
ştiut sau nu s-a considerat că ştie că aceste mărfuri erau cumpărate pentru o astfel de folosinţă;
b) la licitaţii;
c) de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autorităţile judiciare;
d) de valori mobiliare, efecte de comerţ şi monede;
e) de nave, vapoare, aeroglisoare şi aeronave;
f) de electricitate.
Articolul 3.
1. Sunt considerate vânzări contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau
produse, în afară de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esenţială din
elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri.
2. Prezenta convenţie nu se aplică contractelor la care partea preponderentă a obligaţiei părţii
care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii.
Articolul 4
Prezenta convenţie cârmuieşte exclusiv formarea contractului de vânzare şi drepturile şi
obligaţiile la care un astfel de contract dă naştere între vânzător şi cumpărător. În special, în afara
dispoziţiilor contrare exprese ale prezentei convenţii, aceasta nu priveşte:
a) validitatea contractului, nici a vreuneia din clauzele sale şi, cu atît mai puţin, cea a uzanţelor;
b) efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietăţii mărfurilor vândute.
Articolul 5
Prezenta convenţie nu se aplică răspunderii vânzătorului pentru decese sau leziuni corporale
cauzate oricui de către mărfuri.
Articolul 6
Părţile pot să excludă aplicarea prezentei convenţii sau, sub rezerva dispoziţiilor art. 12, să
deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le modifice efectele.
CAPITOLUL 2 DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 7
1. La interpretarea prezentei convenţii se va ţine seama de caracterul său internaţional şi de
necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum şi de a asigura respectul bunei-credinţe
în comerţul internaţional.
2. Problemele privind materiile cârmuite de prezenta convenţie şi care nu sunt rezolvate în mod
expres de către ea, vor fi reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră sau,
în lipsa acestor principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept
internaţional privat.
Articolul 8
1. În scopurile prezentei convenţii, indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie
interpretate după intenţia acesteia, când cealaltă parte cunoştea sau nu poate să ignore această
intenţie.
2. Dacă paragraful precedent nu este aplicabil, indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi
trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, cu
aceeaşi pregătire ca cealaltă parte, aflată în aceeaşi situaţie.
3. Pentru determinarea intenţiei unei părţi sau a ceea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă,
trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea
loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţe şi de întreg comportamentul
ulterior al părţilor.
Articolul 9
1. Părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit
între ele.
2. În afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
contract şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască
şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile
la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere.
Articolul 10
În scopurile prezentei convenţii:
a) dacă o parte are mai multe sedii, se ia în consideraţie sediul care are cea mai strânsă legătură
cu contractul şi executarea sa, ţinând seama de circumstanţele cunoscute sau avute în vedere de
către părţi în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului;
b) dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine locul.
Articolul 11
Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei
alte condiţii de formă. El poate fi probat prin orice mijloace inclusiv prin martori.
Articolul 12
Orice dispoziţie a art. 11, a art. 29 sau a părţii a II-a a prezentei convenţii, care autoriză altă
formă decât forma scrisă, fie pentru încheierea sau pentru modificarea ori rezilierea pe cale
amiabilă a unui contract de vânzare, fie pentru orice ofertă, acceptare sau altă manifestare de
intenţie, nu se aplică decât dacă una din părţi are sediul într-un stat contractant care a făcut o
declaraţie în conformitate cu art. 96 din prezenta convenţie. Părţile nu pot deroga de la prezentul
articol, nici să-i modifice efectele.
Articolul 13
În aplicarea prezentei convenţii, termenul înscris cuprinde, de asemenea, comunicările adresate
prin telegramă sau prin telex.
PARTEA A II-A: FORMAREA CONTRACTULUI
Articolul 14
1. O propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate
constituie ofertă, dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz
de acceptare. O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi,
expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit să le determine.
2. O propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie de a
oferta, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar
contrariul.
Articolul 15
1. O ofertă produce efecte când ajunge la destinatar.
2. O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar
înainte sau în acelaşi timp cu oferta.
Articolul 16
1. O ofertă poate fi revocată până la încheierea contractului dacă revocarea soseşte la destinatar
înainte ca acesta să fi expediat acceptarea.
2. Cu toate acestea, oferta nu poate fi revocată:
a) dacă ea prevede, prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare sau în alt fel, că este
irevocabilă, sau
b) dacă era rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca irevocabilă şi dacă a acţionat în
consecinţă.
Articolul 17
O ofertă, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant.
Articolul 18
1. O declaraţie sau o altă manifestare a destinatarului care exprimă acordul său la o ofertă
constituie acceptare. Tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare.
2. Acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine
ofertantului. Acceptarea nu produce efecte dacă această indicaţie nu parvine ofertantului în
termenul pe care l-a stipulat sau, în lipsa unei astfel de stipulaţii, într-un termen rezonabil, ţinând
seama de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijloacelor de comunicare folosite de
ofertant. O ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care împrejurările
implică contrariul.
3. Totuşi, dacă în temeiul ofertei, al obişnuinţelor care s-au stabilit între părţi sau al uzanţelor,
destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu,
la expedierea mărfurilor, sau la plata preţului, fără a-l comunica ofertantului, acceptarea produce
efecte în momentul în care acest act este îndeplinit, în măsura în care este în termenul prevăzut
de paragraful precedent.
Articolul 19
1. Un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine completări, limitări sau
alte modificări este o respingere a ofertei şi constituie o contraofertă.
2. Totuşi, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine elemente
complementare sau diferite care nu alterează în mod substanţial termenii ofertei, constituie o
acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal
diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop. Dacă nu a făcut-o, termenii contractului sunt cei ai
ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare.
3. Elementele complementare sau diferite privind îndeosebi preţul, plata, calitatea şi cantitatea
mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea responsabilităţii unei părţi faţă de cealaltă sau
rezolvarea litigiilor, sunt considerate ca alterând în mod substanţial termenii ofertei.
Articolul 20
1. Termenul de acceptare stabilit de ofertant într-o telegramă sau scrisoare începe să curgă din
momentul în care telegrama este predată pentru expediere sau de la data care apare pe scrisoare
ori, în lipsă de la data menţionată pe plic. Termenul de acceptare pe care ofertantul îl stabileşte
prin telefon, prin telex sau prin alte mijloace de comunicare instantanee, începe să curgă din
momentul în care oferta parvine destinatarului.
2. Zilele de sărbătoare sau nelucrătoare care cad în perioada în care curge termenul de acceptare
sunt cuprinse în calculul acestui termen. Totuşi, dacă notificarea nu poate fi remisă la adresa
ofertantului în ultima zi a termenului, pentru că aceasta cade într-o zi de sărbătoare sau
nelucrătoare de la sediul ofertantului, termenul este prelungit până la prima zi lucrătoare care
urmează.
Articolul 21
1. O acceptare tardivă produce totuşi efecte ca acceptare dacă ofertantul, fără întârziere, îl
informează verbal pe destinatar sau îi adresează un aviz în acest scop.
2. Dacă scrisoarea sau alt înscris conţinând o acceptare tardivă denotă că a fost expediată în
astfel de condiţii încât, dacă transmiterea ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului,
acceptarea tardivă produce efecte ca o acceptare, în afară de cazul în care, fără întârziere,
ofertantul îl informează verbal pe destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit
caducă sau dacă îi adresează un aviz în acest scop.
Articolul 22
Acceptarea poate fi retractată dacă retractarea ajunge la ofertant înainte de momentul în care
acceptarea ar fi produs efecte sau în acel moment.
Articolul 23
Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în
conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii.
Articolul 24
În scopurile prezentei părţi a convenţiei, o ofertă, o declaraţie de acceptare sau orice altă
manifestare de intenţie ajunge la destinatar când este făcută verbal sau este predată destinatarului
însuşi prin orice mijloace, la sediul său, la adresa sa poştală sau, dacă nu are sediu sau adresă
poştală, la reşedinţa sa obişnuită.
PARTEA A III-A: VÂNZAREA MĂRFURILOR
CAPITOLUL 1 DISPOZIŢII GENERALE
Articolul 25
O contravenţie la contract săvîrşită de una din părţi este esenţială când ea cauzează celeilalte
părţi un prejudiciu prin care o privează în mod substanţial de ceea ce aceasta era în drept să
aştepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat,
iar o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire şi aflată în aceeaşi situaţie, nu l-ar fi prevăzut nici
ea.
Articolul 26
O declaraţie de rezolvare a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare către
cealaltă parte.
Articolul 27
În afara unei dispoziţii contrare exprese în prezenta parte a convenţiei, dacă o notificare, cerere
sau altă comunicare este făcută de o parte la contract, în conformitate cu prezenta parte şi prin
mijloace adecvate împrejurărilor, o întârziere sau o eroare în transmiterea comunicării sau faptul
că ea nu a ajuns la destinaţie nu privează pe acea parte contractantă de dreptul de a se prevala de
ea.
Articolul 28
Dacă, în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii, o parte are dreptul să ceară celeilalte
părţi executarea unei obligaţii, un tribunal nu este ţinut să dispună executarea în natură decât
dacă o face în temeiul propriului său drept pentru contracte de vânzare asemănătoare, necârmuite
de prezenta convenţie.
Articolul 29
1. Un contract poate fi modificat sau reziliat prin acordul amiabil al părţilor.
2. Un contract scris care conţine o dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere
amiabilă trebuie făcută în scris, nu poate fi modificat sau reziliat în mod amiabil într-o altă
formă. Totuşi comportarea unei părţi poate împiedica invocarea unei astfel de dispoziţii dacă
cealaltă parte s-a întemeiat pe această comportare.
CAPITOLUL 2 OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI
Articolul 30
Vânzătorul se obligă, în condiţiile prevăzute de contract şi de prezenta convenţie, să predea
mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare
la marfă.
Secţiunea I. Predarea mărfurilor şi remiterea documentelor
Articolul 31
Dacă vânzătorul nu este ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia sa de predare
constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor primului
transportator pentru a le transmite cumpărătorului;
b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual
determinat sau la un bun determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă
determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în momentul încheierii contractului,
părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în
punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în acel loc;
c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care
vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
Articolul 32
1. Dacă, în conformitate cu contractul sau prezenta convenţie, vânzătorul remite mărfurile unui
transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului, prin aplicarea unui
semn distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau prin orice alte mijloace, vânzătorul
trebuie să trimită cumpărătorului un aviz de expediţie care specifică mărfurile.
2. Dacă vânzătorul este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
3. Dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el
trebuie să furnizeze cumpărătorului la cererea acestuia, toate informaţiile de care dispune şi care-
i sunt necesare încheierii acestei asigurări.
Articolul 33
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile:
a) dacă o dată este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, la această dată;
b) dacă o perioadă de timp este fixată prin contract sau determinabilă prin referire la contract, în
orice moment în cursul acestei perioade, în afară de cazul în care din împrejurări nu rezultă că
alegerea datei revine cumpărătorului; sau
c) în toate celelalte cazuri, într-un termen rezonabil calculat de la încheierea contractului.
Articolul 34
Dacă vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la mărfuri, el trebuie să execute
această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract. În caz de remitere
anticipată, vânzătorul păstrează, până la momentul prevăzut pentru remitere, dreptul de a
remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu
cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi, cumpărătorul
păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu prezenta convenţie.
Secţiunea a II-a: Conformitatea mărfurilor şi drepturile sau pretenţiile terţilor
Articolul 35
1. Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute
în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract.
2. În afară de cazul în care părţile au convenit altfel, mărfurile nu sunt conforme cu contractul
decât dacă:
a) sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
b) sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoştinţa
vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări
că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din
partea lui să o facă;
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau
model;
d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în lipsa
unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
3. Vânzătorul nu este răspunzător, în sensul alin. a) – d) ale paragrafului precedent, de o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul încheierii
contractului.
Articolul 36
1. Vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul şi prezenta convenţie, de orice lipsă
de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă
această lipsă nu apare decât ulterior.
2. Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după
momentul indicat în paragraful precedent şi care este imputabilă neexecutării oricărei obligaţii
ale sale, inclusiv celei de garanţie potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor
rămîne adecvate întrebuinţărilor lor normale ori unei întrebuinţări speciale sau vor păstra
calităţile ori caracteristicile specificate.
Articolul 37
În caz de predare anticipată, vânzătorul are dreptul, până la data prevăzută pentru predare, fie să
predea partea sau cantitatea lipsă, sau mărfuri noi care să înlocuiască mărfurile neconforme cu
contractul, fie să repare orice lipsă de conformitate a mărfurilor cu condiţia ca exerciţiul acestui
drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi,
cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese, potrivit cu prezenta convenţie.
Articolul 38
1. Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se
poate mai scurt, ţinând seama de împrejurări.
2. În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi amânat până la
sosirea lor la destinaţie.
3. Dacă mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător fără ca să fi avut în mod
rezonabil posibilitatea să le examineze şi dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul
cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască posibilitatea acestei redirijări, sau reexpedieri, examinarea
poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua lor destinaţie.
Articolul 39
1. Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate dacă nu o
denunţă vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din
momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate.
2. În toate cazurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de
conformitate, dacă nu o denunţă cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care
mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul în care acest termen ar fi incompatibil
cu durata unei garanţii contractuale.
Articolul 40
Vânzătorul nu poate să se prevaleze de dispoziţiile articolelor 38 şi 39 dacă lipsa de conformitate
se referă la fapte pe care le cunoştea sau pe care nu putea să le ignore şi pe care nu le-a arătat
cumpărătorului.
Articolul 41
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând
cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii. Totuşi, dacă acest drept
sau această pretenţie este întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală,
obligaţia vânzătorului este cârmuită de art. 42.
Articolul 42
1. Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ întemeiată
pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoştea sau nu putea să le
ignore în momentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau această pretenţie să fie
întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală:
a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate, dacă părţile au avut
în vedere, în momentul încheierii contractului, că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest
stat; sau
b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediul.
2. În cazurile următoare, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia prevăzută la paragraful precedent:
a) la momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore existenţa
dreptului sau a pretenţiei; sau
b) dreptul sau pretenţia rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice,
desenelor, formulelor sau altor specificaţii analoage furnizate de cumpărător.
Articolul 43
1. Cumpărătorul pierde dreptul de a se prevala de dispoziţiile art. 41 şi 42 dacă nu denunţă
vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenţii,
într-un termen rezonabil calculat din momentul în care le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le
cunoască.
2. Vânzătorul nu poate să se prevaleze de dispoziţiile paragrafului precedent dacă el cunoştea
dreptul sau pretenţia terţului şi natura sa.
Articolul 44
Independent de dispoziţia paragrafului 1 al art. 39 şi ale paragrafului 1 al art. 43, cumpărătorul
poate reduce preţul în conformitate cu art. 50 sau poate cere daune-interese, exceptând câştigul
nerealizat, dacă el are o scuză rezonabilă de a nu fi procedat la denunţarea cerută.
Secţiunea a III-a. Mijloacele de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de
către vânzător
Articolul 45
1. Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de vânzare sau
din prezenta convenţie, cumpărătorul este îndreptăţit:
a) să exercite drepturile prevăzute la art. 46 – 52;
b) să ceară daune-interese prevăzute la art. 74 – 77;
2. Cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese dacă îşi exercită dreptul de a recurge
la un alt mijloc.
3. Nici un termen de graţie nu poate fi acordat vânzătorului de către judecător sau arbitru când
cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la
contract.
Articolul 46
1. Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea obligaţiilor sale, exceptând cazul în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere.
2. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul nu poate cere vânzătorului
predarea unor mărfuri de înlocuire decât dacă lipsa de conformitate constituie o contravenţie
esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în momentul denunţării lipsei de
conformitate în baza art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.
3. Dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare
lipsa de conformitate, în afară de cazul în care acesta ar fi nerezonabil, ţinând seama de toate
împrejurările. Reparaţia trebuie cerută în momentul denunţării lipsei de conformitate, făcută în
baza art. 39 sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.
Articolul 47
1. Cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă, pentru
executarea obligaţiilor sale.
2. Exceptând cazul în care a primit de la vânzător o notificare prin care-l informează că nu-şi va
executa obligaţiile în termenul astfel acordat, cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui
termen, să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la
contract. Totuşi, prin acest fapt, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese pentru
întârziere de executare.
Articolul 48
1. Sub rezerva art. 49, vânzătorul poate, chiar după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice
lipsă a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă o întârziere nerezonabilă şi să nu
cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini în ce priveşte
rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de cumpărător. Totuşi, cumpărătorul
păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu prezenta convenţie.
2. Dacă vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar cumpărătorul
nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în termenul pe
care l-a indicat în cerere. Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen, să se
prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor de către vânzător.
3. Când vânzătorul notifică cumpărătorului intenţia de a-şi executa obligaţiile într-un termen
determinat, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa în conformitate
cu paragraful precedent.
4. O cerere sau o notificare făcută de vânzător, în temeiul paragrafelor 2 sau 3 ale prezentului
articol, nu produce efecte decât dacă a fost primită de către cumpărător.
Articolul 49
1. Cumpărătorul poate declara contractul rezolvit:
a) dacă neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din
contract sau din prezenta convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract; sau
b) în caz de nepredare, dacă vânzătorul nu predă mărfurile în termenul suplimentar acordat de
cumpărător în conformitate cu paragraful 1 al art. 47 sau dacă declară că nu le va preda în
termenul astfel acordat.
2. Totuşi, când vânzătorul a predat mărfurile, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi
contractul dacă nu a făcut-o:
a) în caz de predare tardivă într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a ştiut că
predarea a fost efectuată;
b) în cazul unei contravenţii, alta decât predarea tardivă, într-un termen rezonabil;
i) calculat din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această contravenţie;
ii) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător în conformitate cu
paragraful 1 al art. 47 sau după ce vânzătorul a declarat că nu-şi va executa obligaţiile în acest
termen suplimentar; sau
iii) după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător în conformitate cu paragraful
2 al art. 48 sau după ce cumpărătorul a declarat că nu va accepta executarea.
Articolul 50
În caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost sau nu plătit,
cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o
în acest moment. Totuşi, dacă vânzătorul repară orice deficienţă a obligaţiilor sale, în
conformitate cu art. 37 ori art. 48, sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către
vânzător, în conformitate cu aceste articole, cumpărătorul nu poate reduce preţul.
Articolul 51
1. Dacă vânzătorul nu predă decât o parte din mărfuri sau dacă numai o parte din mărfurile
predate este conformă cu contractul, art. 46-50 se aplică în ce priveşte partea lipsă sau
neconformă.
2. Cumpărătorul nu poate să declare contractul rezolvit în totalitatea sa decât dacă neexecutarea
parţială sau lipsa de conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract.
Articolul 52
1. Dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea de a le
prelua sau de a le refuza.
2. Dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute de contract, cumpărătorul poate
accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar. În cazul în care cumpărătorul acceptă
să o preia integral sau parţial, trebuie să o plătească la preţul din contract.
CAPITOLUL 3 OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI
Articolul 53
Cumpărătorul se obligă, în condiţiile prevăzute de contract şi de prezenta convenţie, să plătească
preţul şi să preia mărfurile predate.
Secţiunea 1 Plata preţului
Articolul 54
Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul o cuprinde pe aceea de a lua măsurile şi de a îndeplini
formalităţile destinate să permită plata preţului, care sunt prevăzute de contract sau de legi şi
reglementări.
Articolul 55
Dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în
contract, în mod expres sau implicit, sau printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, părţile
sunt reputate, în lipsa unor indicaţii contrare, că s-au referit în mod tacit la preţul practicat în
mod obişnuit în momentul încheierii contractului, în ramura comercială respectivă, pentru
aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Articolul 56
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, greutatea netă este cea care, în caz de
îndoială, determină acest preţ.
Articolul 57
1. În cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt loc deosebit, el trebuie
plătit vânzătorului:
a) la sediul acestuia; sau
b) dacă plata trebuie făcută contra remiterii mărfurilor sau documentelor, la locul acestei
remiteri.
2. Vânzătorul trebuie să suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii care rezultă din
schimbarea domiciliului său după încheierea contractului.
Articolul 58
1. În cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un alt moment determinat,
trebuie să-l plătească în momentul în care, în conformitate cu contractul şi prezenta convenţie,
vânzătorul pune la dispoziţia sa, fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor.
Vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor.
2. În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea sub
condiţia ca acestea sau documentele lor reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât
contra plăţii preţului.
3. Cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze
mărfurile, în afară de cazul în care modalităţile de predare sau de plată pe care le-au convenit
părţile nu-i lasă această posibilitate.
Articolul 59
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă din
contract şi din prezenta convenţie, fără a fi necesară nici o cerere sau altă formalitate din partea
vânzătorului.
Secţiunea a II-a Preluarea predării
Articolul 60
Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea constă:
a) în îndeplinirea oricărui act care se poate aştepta în mod rezonabil din partea lui pentru a
permite vânzătorului să efectueze predarea; şi
b) în preluarea mărfurilor.
Secţiunea a III-a Mijloacele de care dispune vânzătorul în caz de contravenţie la contract din
partea cumpărătorului
Articolul 61
1. În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare sau din prezenta convenţie, vânzătorul este îndreptăţit să:
a) exercite drepturile prevăzute la art. 62-65;
b) ceară daunele-interese prevăzute la art. 74-77.
2. vânzătorul nu pierde dreptul de a cere daune-interese când îşi exercită dreptul de a recurge la
un alt mijloc.
3. Nici un termen de graţie nu poate fi acordat cumpărătorului de către judecător sau arbitru când
vânzătorul se prevalează de unul din mijloacele de care el dispune în caz de contravenţie la
contract.
Articolul 62
Vânzătorul poate să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea
altor obligaţii ale cumpărătorului, în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc
incompatibil cu aceste cereri.
Articolul 63
1. Vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru
executarea obligaţiilor sale.
2. În afară de cazul în care a primit de la cumpărător o notificare prin care îl informează că nu-şi
va executa obligaţia în termenul astfel acordat, vânzătorul nu poate, înainte de expirarea acestui
termen, să se prevaleze de nici unul din mijloacele de care dispune în caz de contravenţie la
contract. Totuşi, vânzătorul nu pierde, prin acest fapt, dreptul de a cere daune-interese pentru
întârzierea în executare.
Articolul 64
1. Vânzătorul poate să declare contractul rezolvit:
a) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezultă pentru el din contract sau
din prezenta convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract; sau
b) în cazul în care cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia mărfurile
predate în termenul suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu paragraful 1 al art. 63 sau
dacă declară că nu o va face în termenul astfel acordat.
2. Totuşi, când cumpărătorul a plătit preţul, vânzătorul este decăzut din dreptul de a declara
contractul rezolvit, dacă nu a făcut-o:
a) în caz de executare tardivă de către cumpărător, înainte de a fi ştiut că executarea a avut loc;
sau
b) în cazul unei alte contravenţii a cumpărătorului decât executarea tardivă, într-un termen
rezonabil:
(i) calculat din momentul în care vânzătorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască această
contravenţie; sau
(ii) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de vânzător în conformitate cu paragraful
1 al art. 63 sau după ce cumpărătorul a declarat că nu-şi va executa obligaţiile în acest termen
suplimentar.
Articolul 65
1. În cazul în care contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau alte
caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un termen
rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului acesta poate, fără a prejudicia
asupra tuturor celorlalte drepturi pe care le poate avea, să efectueze singur această specificare,
potrivit cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute.
2. Dacă vânzătorul singur efectuează specificarea, trebuie să i-o comunice cumpărătorului şi să-i
acorde un termen rezonabil pentru o specificare diferită. Dacă, după primirea comunicării
vânzătorului, cumpărătorul nu foloseşte această posibilitate în termenul astfel acordat,
specificarea făcută de vânzător este definitivă.
CAPITOLUL 4 TRANSFERUL RISCURILOR
Articolul 66
Pierderea sau deteriorarea mărfurilor survenită după transferul riscurilor către cumpărător, nu-l
eliberează pe acesta de obligaţia de plată a preţului, exceptând cazul în care aceste evenimente
sunt datorate unui fapt al vânzătorului.
Articolul 67
1. Când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este ţinut să le
remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului de la remiterea mărfurilor
primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului în conformitate cu contractul de
vânzare. Când vânzătorul este ţinut să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat,
riscurile nu sunt transferate cumpărătorului până ce mărfurile nu au fost remise transportatorului
în acel loc. Faptul că vânzătorul ar fi autorizat să păstreze documentele reprezentative ale
mărfurilor, nu afectează transferul riscurilor.
2. Totuşi, riscurile nu sunt transferate cumpărătorului cât timp mărfurile nu au fost identificate,
potrivit cu contractul, prin aplicarea unui semn distinctiv pe mărfuri prin documentele de
transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.
Articolul 68
În ce priveşte mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate cumpărătorului
din momentul încheierii contractului. Totuşi, dacă circumstanţele o implică, riscurile sunt în
sarcina cumpărătorului din momentul din care mărfurile au fost remise transportatorului care a
emis documentele constatatoare ale contractului de transport. Cu toate acestea, dacă în momentul
încheierii contractului de vânzare, vânzătorul ştia sau ar fi trebuit să ştie că mărfurile au pierit
sau erau deteriorate şi nu l-a informat pe cumpărător, pierderea sau deteriorarea este în sarcina
vânzătorului.
Articolul 69
1. În cazurile neprevăzute la art. 67 şi 68, riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta
preia mărfurile sau, dacă nu o face în timpul potrivit, din momentul în care mărfurile sunt puse la
dispoziţia sa, iar el săvîrşeşte o contravenţie la contract prin nepreluarea lor.
2. Totuşi, în cazul în care cumpărătorul este ţinut să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul
vânzătorului, riscurile sunt transferate când predarea este făcută, iar cumpărătorul ştie că
mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acest loc.
3. Dacă vânzarea se referă la mărfuri neindividualizate încă, mărfurile nu sunt considerate a fi
fost puse la dispoziţia cumpărătorului decât atunci când s-a făcut identificarea lor în mod clar,
potrivit cu contractul.
Articolul 70
Dacă vânzătorul a săvîrşit o contravenţie esenţială la contract, dispoziţiile art. 67, 68 şi 69 nu
aduc atingere mijloacelor de care dispune cumpărătorul în raport de această contravenţie.
CAPITOLUL 5 DISPOZIŢII COMUNE OBLIGAŢIILOR VÂNZĂTORULUI ŞI ALE
CUMPĂRĂTORULUI
Secţiunea I Contravenţie anticipată şi contracte cu predări succesive
Articolul 71
1. O parte poate să amâne executarea obligaţiilor sale când rezultă, după încheierea contractului,
că cealaltă parte nu va executa o parte esenţială a obligaţiilor sale din cauza:
a) unei grave insuficienţe a capacităţii de executare a acestei părţi sau a insolvabilităţii sale; sau
b) modului în care se pregăteşte să execute sau execută contractul.
2. Dacă vânzătorul a expediat deja mărfurile, când se relevă motivele prevăzute la paragraful
precedent, el se poate opune ca mărfurile să fie remise cumpărătorului, chiar dacă acesta deţine
un document care-i permite să le obţină. Prezentul paragraf nu priveşte decât drepturile
vânzătorului şi, respectiv, ale cumpărătorului asupra mărfurilor.
3. Partea care amână executarea, înainte sau după expedierea mărfurilor, trebuie să adreseze
imediat o notificare în acest scop celeilalte părţi şi trebuie să procedeze la executare dacă cealaltă
parte dă garanţii suficiente de bună executare a obligaţiilor sale.
Articolul 72
1. Dacă înainte de data executării contractului este manifest că o parte va săvîrşi o contravenţie
esenţială la contract, cealaltă parte poate să-l declare rezolvit.
2. Dacă dispune de timpul necesar, partea care are intenţia să declare contractul rezolvit trebuie
să o notifice celeilalte părţi în condiţii rezonabile pentru a-i permite să dea garanţii suficiente de
bună executare a obligaţiilor sale.
3. Dispoziţiile paragrafului precedent nu se aplică dacă cealaltă parte a declarat că nu-şi va
executa obligaţiile.
Articolul 73
1. În contractele cu predări succesive, dacă neexecutarea de către o parte a unei obligaţii
referitoare la o predare constituie o contravenţie esenţială la contract în ce priveşte această
predare, cealaltă parte poate declara contractul rezolvit pentru respectiva predare.
2. Dacă neexecutarea de către o parte a unei obligaţii referitoare la o predare dă celelalte părţi
motive serioase pentru a crede că se va produce o contravenţie esenţială la contract în privinţa
obligaţiilor viitoare, ea va putea declara contractul rezolvit pentru viitor, cu condiţia de a o face
într-un termen rezonabil.
3. Cumpărătorul care declară contractul rezolvit pentru o predare poate, în acelaşi timp să-l
declare rezolvit pentru predări deja primite sau pentru predări viitoare dacă, din raţiuni de
conexitate, aceste predări nu pot fi utilizate în scopurile avute în vedere de părţi în momentul
încheierii contractului.
Secţiunea a II-a Daune-interese
Articolul 74
Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvîrşită de o parte sunt egale cu pierderea
suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte din cauza contravenţiei. Aceste daune-interese nu
pot fi superioare pierderii suferite şi câştigului nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau
ar fi trebuit să le prevadă în momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor de care
avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă ca fiind consecinţele posibile ale contravenţiei
la contract.
Articolul 75
Când contractul este rezolvit, iar cumpărătorul, într-o manieră rezonabilă şi într-un termen
rezonabil după rezolvare, a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul la o vânzare
compensatorie, partea care cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi
preţul cumpărării de înlocuire sau al vânzării compensatorii, precum şi orice alte daune-interese
care pot fi datorate în temeiul art. 74.
Articolul 76
1. Când contractul este rezolvit, iar mărfurile au preţ curent, partea care cere daune-interese
poate, dacă nu a procedat la cumpărarea de înlocuire sau la o vânzare compensatorie conform art.
75, să obţină diferenţa dintre preţul stabilit prin contract şi preţul curent din momentul rezolvirii,
precum şi orice alte daune-interese ce pot fi datorate în temeiul art. 74. Cu toate acestea, dacă
partea care cere daune-interese a declarat contractul rezolvit după ce a intrat în posesia
mărfurilor, este aplicabil preţul curent din momentul intrării în posesie şi nu preţul curent din
momentul rezolvirii.
2. În sensul paragrafului precedent, preţul curent este cel al locului unde ar fi trebuit făcută
predarea mărfurilor sau, în lipsă de preţ curent în acest loc, preţul curent practicat într-un alt loc
care în mod rezonabil poate fi considerat ca loc de referinţă, ţinând seama de diferenţele la
cheltuielile de transport ale mărfurilor.
Articolul 77
Partea care invocă contravenţia la contract trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând seama de
împrejurări, pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul nerealizat, rezultat al contravenţiei. Dacă
ea neglijează să o facă, partea în culpă poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu
mărimea pierderii care ar fi trebuit evitată.
Secţiunea a III-a Dobânzi
Articolul 78
Dacă o parte nu plăteşte preţul sau orice altă sumă datorată, cealaltă parte are dreptul la dobânzi
asupra acestei sume fără a prejudicia asupra daunelor-interese pe care ar fi îndreptăţită să le ceară
în temeiul art. 74.
Secţiunea a IV-a Exonerarea
Articolul 79
1. O parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii ale sale dacă dovedeşte că
această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voinţa sa şi că nu se putea
aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului,
să o prevină ori depăşească sau să prevină ori să-i depăşească consecinţele.
2. Dacă neexecutarea de către o parte este determinată de neexecutarea de către un terţ pe care ea
l-a însărcinat să execute în întregime sau parţial contractul, această parte nu este exonerată de
răspundere decât în cazul:
a) în care este exonerată în temeiul dispoziţiilor paragrafului precedent; şi
b) în cazul în care terţul ar fi, de asemenea, exonerat dacă dispoziţiile acestui paragraf îi erau
aplicate.
3. Exonerarea prevăzută de prezentul articol produce efecte în timpul duratei împiedicării.
4. Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele acesteia
asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie într-un termen
rezonabil calculat din momentul în care partea care nu a executat a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască piedica, aceasta este ţinută la daunele-interese cauzate de neprimire.
5. Dispoziţiile prezentului articol nu interzic unei părţi să-şi exercite toate drepturile sale, altele
decât cel de a obţine daune-interese în temeiul prezentei convenţii.
Articolul 80
O parte nu se poate prevala de o neexecutare a celeilalte părţi, în măsura în care această
neexecutare este determinată de un act sau de o omisiune din partea sa.
Secţiunea a V-a Efectele rezoluţiunii
Articolul 81
1. Rezoluţiunea contractului liberează cele două părţi de obligaţiile lor, sub rezerva daunelor-
interese care pot fi datorate. Ea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la
rezolvarea litigiilor sau a drepturilor şi obligaţiilor părţilor în caz de rezoluţiune.
2. Partea care a executat contractul total sau parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce
i-a furnizat sau plătit în executarea contractului. Dacă ambele părţi sunt ţinute să efectueze
restituiri, ele trebuie să le facă în mod simultan.
Articolul 82
1. Cumpărătorul pierde dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului
predarea mărfurilor de înlocuire dacă lui îi este imposibil să restituie mărfurile într-o stare
sensibil identică celei în care le-a primit.
2. Paragraful precedent nu se aplică:
a) dacă imposibilitatea de restituire a mărfurilor sau de a le restitui într-o stare sensibil identică
celei în care cumpărătorul le-a primit nu este datorată unui act sau unei omisiuni din partea sa;
b) dacă mărfurile au pierit sau sunt deteriorate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examenului
prevăzut de art. 36; sau
c) în cazul în care cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să
constate lipsa de conformitate, a vândut totul sau o parte din mărfuri în cadrul unei operaţiuni
comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau parţial, în
conformitate cu folosinţa lor normală.
Articolul 83
Cumpărătorul care a pierdut dreptul de a declara contractul rezolvit sau de a cere vânzătorului
predarea mărfii de înlocuire în temeiul art. 82, păstrează dreptul de a se prevala de orice alte
mijloace care derivă din contract şi din prezenta convenţie.
Articolul 84
1. Dacă vânzătorul este ţinut să restituie preţul, el trebuie, de asemenea, să plătească dobânzi
asupra valorii preţului, calculate din ziua plăţii.
2. Cumpărătorul datorează vânzătorului echivalentul oricărui profit care l-a tras din mărfuri sau
dintr-o parte din acestea:
a) când trebuie să le restituie în total sau în parte; sau
b) când este în imposibilitate să restituie mărfurile, integral sau parţial sau să le restituie, integral
ori parţial, într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit şi când totuşi a declarat contractul
rezolvit şi a cerut vânzătorului predarea mărfii de înlocuire.
Secţiunea a VI-a Conservarea mărfurilor
Articolul 85
Când cumpărătorul întârzie să preia mărfurile predate sau nu plăteşte preţul, în cazul în care plata
preţului şi predarea trebuie să se facă simultan, vânzătorul, dacă are mărfurile în posesia sau sub
control său, trebuie să ia măsuri rezonabile pentru a le asigura conservarea, ţinând seama de
împrejurări. El este îndreptăţit să le reţină până ce va obţine de la cumpărător rambursarea
cheltuielilor sale rezonabile.
Articolul 86
1. În cazul în care cumpărătorul a primit mărfurile şi înţelege să-şi exercite dreptul de a le refuza,
în temeiul contractului sau al prezentei convenţii, trebuie să ia, ţinând seama de împrejurări,
măsuri rezonabile pentru a le conserva. El este îndreptăţit să le reţină până ce a obţinut de la
vânzător rambursarea cheltuielilor rezonabile.
2. Dacă mărfurile expediate cumpărătorului au fost puse la dispoziţia sa la locul lor de destinaţie,
iar cumpărătorul îşi exercită dreptul de a le refuza, el trebuie să le ia în posesie pe seama
vânzătorului, cu condiţia de a putea să o facă fără plata preţului şi fără inconveniente sau
cheltuieli nerezonabile. Aceste dispoziţii nu se aplică dacă vânzătorul este prezent la locul de
destinaţie sau dacă există în acest loc o persoană ce are calitatea de a prelua mărfurile pe seama
sa. Drepturile şi obligaţiile cumpărătorului care ia mărfurile în posesie în temeiul prezentului
paragraf sunt cârmuite de paragraful precedent.
Articolul 87
Partea care este ţinută să ia măsuri pentru conservarea mărfurilor poate să le depoziteze în
magaziile unui terţ pe cheltuiala celeilalte părţi, cu condiţia ca cheltuielile ce rezultă să nu fie
nerezonabile.
Articolul 88
1. Partea care trebuie să asigure conservarea mărfurilor în conformitate cu art. 85 sau 86 poate să
le vândă prin toate mijloacele adecvate, dacă cealaltă parte întârzie în mod nerezonabil să preia
mărfurile în posesie ori să le preia sau să le plătească preţul ori cheltuielile pentru conservarea
lor, sub rezerva notificării către cealaltă parte, în condiţii rezonabile, a intenţiei sale de a vinde.
2. Când mărfurile sunt supuse unei deteriorări rapide sau când conservarea lor ar atrage cheltuieli
nerezonabile, partea care este ţinută să asigure conservarea mărfurilor în conformitate cu art. 85
sau 86 trebuie în mod rezonabil să se preocupe să le vândă. În măsura posibilului, ea trebuie să
notifice celeilalte părţi intenţia de a vinde.
3. Partea care vinde mărfurile are dreptul să reţină din rezultatul vânzării o parte egală cu
cheltuielile rezonabile de conservare şi de vânzare a mărfurilor. Ea datorează surplusul celeilalte
părţi.
PARTEA A IV-A DISPOZIŢII FINALE
Articolul 89
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite este desemnat ca depozitar al prezentei
convenţii.
Articolul 90
Prezenta convenţie nu prevalează asupra unui acord internaţional deja încheiat sau în curs de
încheiere care conţine dispoziţii referitoare la materiile cârmuite de prezenta convenţie, cu
condiţia ca părţile la contract să aibă sediul în statele părţi la acest acord.
Articolul 91
1. Prezenta convenţie va fi deschisă pentru semnarea la şedinţa de închidere a Conferinţei
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri şi va rămîne deschisă
pentru semnarea de către toate statele la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite, la New York, până
la 30 septembrie 1981.
2. Prezenta convenţie este supusă ratificării, acceptării sau aprobării de către statele semnatare.
3. Prezenta convenţie va fi deschisă aderării tuturor statelor care nu sunt semnatare, începând cu
data de la care va fi deschisă pentru semnare.
4. Instrumentele de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare vor fi depuse pe lângă secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Articolul 92
1. Orice stat contractant va putea, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau al
aderării, să declare că nu va fi legat de partea a II-a a prezentei convenţii sau că nu va fi legat de
partea a III-a a prezentei convenţii.
2. Un stat contractant care face, în temeiul paragrafului precedent, o declaraţie referitoare la
partea a II-a sau la partea a III-a a prezentei convenţii, nu va fi considerat ca fiind stat
contractant, în sensul paragrafului 1 al art. 1 al prezentei convenţii, pentru materiile cârmuite de
partea convenţiei la care se aplică această declaraţie.
Articolul 93
1. Orice stat contractant care cuprinde două sau mai multe unităţi teritoriale, în care, potrivit cu
constituţia sa, se aplică sisteme de drept diferite în materiile cârmuite de prezenta convenţie, va
putea, în momentul semnării, ratificării, acceptării, aprobării sau al aderării, să declare că
prezenta convenţie se va aplica tuturor unităţilor sale teritoriale sau numai uneia sau mai multor
dintre ele şi va putea în orice moment să modifice această declaraţie, făcând o nouă declaraţie.
2. Aceste declaraţii vor fi notificate depozitarului şi vor indica în mod expres unităţile teritoriale
cărora li se aplică convenţia.
3. Dacă, în temeiul unei declaraţii făcute în conformitate cu prezentul articol, prezenta convenţie
se aplică uneia sau mai multor unităţi teritoriale ale unui stat contractant, dar nu tuturor, şi dacă
sediul unei părţi la contract este situat în acest stat, acest sediu va fi considerat, în scopul
prezentei convenţii, ca nefiind situat într-un stat contractant, în afară de cazul în care ar fi situat
într-o localitate teritorială căreia i se aplică convenţia.
4. Dacă un stat contractant nu face declaraţie în temeiul paragrafului 1 al prezentului articol,
convenţia se va aplica întregului teritoriu al acestui stat.
Articolul 94
1. Două sau mai multe state contractante care, în materiile cârmuite de prezenta convenţie, aplică
norme de drept identice sau apropiate pot să declare, în orice moment, că nu se va aplica
convenţia contractelor de vânzare sau formării lor, dacă părţile îşi au sediul în aceste state. Astfel
de declaraţii pot fi făcute împreună sau pot fi unilaterale şi reciproce.
2. Un stat contractant care, în materiile cârmuite de prezenta convenţie, aplică norme de drept
identice sau apropiate celor ale uneia sau mai multor state necontractante, poate declara, în orice
moment, că nu se va aplica convenţia contractelor de vânzare sau formării lor, când părţile îşi au
sediul în aceste state.
3. Când un stat faţă de care s-a făcut o declaraţie în temeiul paragrafului precedent, devine apoi
stat contractant, respectiva declaraţie va avea, începând cu data la care prezenta convenţie va
intra în vigoare faţă de acest nou stat contractant, efectele unei declaraţii făcute în temeiul
paragrafului 1, cu condiţia ca noul stat contractant să i se alăture sau să facă o declaraţie
unilaterală cu titlu reciproc.
Articolul 95
Orice stat poate declara, în momentul depunerii instrumentelor sale de ratificare, acceptare,
aprobare sau de aderare că nu va fi legat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1 al prezentei
convenţii.
Articolul 96
Orice stat contractant a cărui legislaţie cere ca, contractele de vânzare să fie încheiate sau
constatate în scris, poate în orice moment să declare, în conformitate cu art. 12, că orice
dispoziţie a art. 11, a art. 29 sau a părţii a II-a a prezentei convenţii, care autoriză altă formă
decât forma scrisă pentru încheierea, modificarea sau rezilierea amiabilă a unui contract de
vânzare, sau pentru orice ofertă, acceptare sau o altă manifestare de intenţie, nu se aplică din
moment ce una din părţi îşi are sediul în acest stat.
Articolul 97
1. Declaraţiile făcute în temeiul prezentei convenţii, cu ocazia semnării, sunt supuse confirmării
la ratificare, acceptare sau aprobare.
2. Declaraţiile şi confirmarea declaraţiilor vor fi făcute în scris şi notificate în mod formal
depozitarului.
3. Declaraţiile vor produce efecte la data intrării în vigoare a prezentei convenţii faţă de statul
declarant. Totuşi, declaraţiile a căror notificare formală a fost primită de depozitar după această
dată, vor produce efect în prima zi a lunii următoare expirării unui termen de 6 luni, calculat de
la data primirii lor de către depozitar. Declaraţiile unilaterale şi reciproce făcute în temeiul
articolului 94 vor produce efect în prima zi a lunii următoare expirării unei perioade de 6 luni
după data primirii ultimei declaraţii de către depozitar.
4. Orice stat care a făcut o declaraţie în temeiul prezentei convenţii poate să o retragă, în orice
moment, printr-o notificare formală adresată în scris depozitarului. Această retragere va produce
efect în prima zi care urmează expirării unei perioade de 6 luni după recepţionarea notificării de
către depozitar.
5. Retragerea unei declaraţii făcută în temeiul art. 94 va face caducă, începând cu data de la care
produce efecte, orice declaraţie reciprocă făcută de un alt stat în temeiul aceluiaşi articol.
Articolul 98
Nu este permisă nici o rezervă în afară de cele care sunt expres autorizate de prezenta convenţie.
Articolul 99
1. Prezenta convenţie va intra în vigoare, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 6 al prezentului
articol, în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12 luni după data depunerii
celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare la convenţie,
inclusiv a oricărui instrument care conţine o declaraţie făcută în temeiul art. 92.
2. Când un stat va ratifica, accepta sau aproba prezenta convenţie sau va adera la ea după
depunerea celui de-al zecelea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau de aderare,
convenţia, cu excepţia părţii excluse, va intra în vigoare faţă de acest stat, sub rezerva
dispoziţiilor paragrafului 6 al prezentului articol, în prima zi a lunii care urmează expirării unei
perioade de 12 luni după data depunerii instrumentului de ratificare, acceptare, aprobare sau de
aderare.
3. Orice stat care va ratifică, acceptă sau aprobă prezenta convenţie sau care va adera la ea şi care
este parte la convenţia referitoare la legea uniformă asupra formării contractelor de vânzare
internaţională de obiecte mobile corporale, încheiată la Haga la 1 iulie 1964 (Convenţia de la
Haga din 1964 asupra formării) sau la convenţia referitoare la legea uniformă asupra vânzării
internaţionale de obiecte mobile corporale încheiată la Haga la 1 iulie 1964 (Convenţia de la
Haga din 1964 asupra vânzării) sau la cele două convenţii, va denunţa în acelaşi timp, după caz,
Convenţia de la Haga din 1964 asupra vânzării sau Convenţia de la Haga asupra formării, sau
ambele convenţii, adresând o notificare în acest scop guvernului olandez.
4. Orice stat parte la Convenţia de la Haga din 1964 asupra vânzării, care va ratifica, accepta sau
aproba prezenta convenţie sau care va adera la ea şi care va declara sau va fi declarat în temeiul
art. 92 că nu este legat de partea a II-a a convenţiei, va denunţa, în momentul ratificării,
acceptării, aprobării sau al aderării, Convenţia de la Haga din 1964 asupra vânzării, adresând o
notificare în acest scop guvernului olandez.
5. Orice stat parte la Convenţia de la Haga din 1964 asupra vânzării care va ratifica, accepta sau
aproba prezenta convenţie sau care va adera la ea şi care va declara sau va fi declarat în temeiul
art. 92 că nu este legat de partea a III-a a convenţiei, va denunţa, în momentul ratificării,
acceptării, aprobării sau al aderării, Convenţia de la Haga din 1964 asupra formării, adresând o
notificare în acest scop guvernului olandez.
6. În sensul prezentului articol, ratificările, acceptările, aprobările şi aderările efectuate faţă de
prezenta convenţie de către statele-părţi la Convenţia de la Haga din 1964 asupra formării sau la
Convenţia de la Haga din 1964 asupra vânzării, nu vor produce efecte decât de la data la care
denunţările eventual cerute din partea sus-ziselor state în privinţa acestor două convenţii vor
produce ele însele efecte. Depozitarul prezentei convenţii se va înţelege cu guvernul olandez,
depozitarul convenţiilor din 1964, pentru a asigura coordonarea necesară în această privinţă.
Articolul 100
1. Prezenta convenţie se aplică formării contractelor încheiate în urma unei propuneri intervenite
după intrarea în vigoare a convenţiei faţă de statele contractante, vizate de alin. a) al paragrafului
1 al art. 1 sau de statul contractant vizat de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1.
2. Prezenta convenţie se aplică numai contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de
statele contractante vizate de alin. a) al paragrafului 1 al art. 1 sau faţă de statul contractant vizat
de alin. b) al paragrafului 1 al art. 1.
Articolul 101
1. Orice stat contractant va putea denunţa prezenta convenţie sau partea a II-a ori a III-a a
convenţiei printr-o notificare formală adresată în scris depozitarului.
2. Denunţarea va produce efecte în prima zi a lunii care urmează expirării unei perioade de 12
luni de la data primirii notificării de către depozitar. Când notificarea prevede o perioadă mai
lungă pentru a produce efecte denunţarea, efectele acestea se vor produce la expirarea perioadei
în cauză după data primirii notificării.
Încheiată la Viena, la 11 aprilie 1980, într-un singur exemplar original, ale cărei texte în limbile
engleză, arabă, chineză, spaniolă, franceză şi rusă sunt în mod egal autentice.
Drept pentru care plenipotenţiarii sus-numiţi, mandataţi în bună şi cuvenită formă de către
guvernele lor, au semnat prezenta convenţie.
Contractele speciale incheiate in comertul international. Regimul juridic
al prescriptiei extinctive in material vanzarii internationale de marfuri,
potrivit Conventiei de la New York (1974)
LEGEA NUMAR: 24 DIN 12/3 /92 pentru aderarea Romaniei la Conventia asupra prescriptiei in
materie de vinzare internationala de marfuri, incheiata la New York la 14.6.74, si la Protocolul
de modificare de la Viena
EMITENT: PARLAMENT
APARUT IN MONITORUL OFICIAL 46 DIN 20/3 /92
Articol unic. - Romania adera la Conventia asupra prescriptiei in materie de vinzare
internationala de marfuri, incheiata la New York la 14 iunie 1974, si la Protocolul de modificare
a conventiei, incheiat la Viena la 11 aprilie 1980.
ANEXA: 1 CONVENTIE asupra prescriptiei in materie de vinz. internat. de marfuri
CAP. 1 Dispozitii generale
ART. 1 Sfera de aplicare
1. Prezenta conventie determina conditiile in care drepturile si actiunile reciproce ale unui
cumparator si ale unui vinzator, nascute dintr-un contract de vinzare internationala de bunuri
mobile corporale, sau referitoare la o contraventie la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu
mai poat fi exercitate urmare expirarii unui anumit interval de timp. Acest interval de timp este
desemnat in aceasta conventie prin expresia termen de prescriptie.
2. Prezenta conventie nu afecteaza un termen in cursul caruia o parte trebuie sa notifice celeilalte
sau sa indeplineasca orice act, altul decit deschiderea unei proceduri, sub sanctiunea de a nu
putea exercita dreptul sau.
3. In prezenta conventie:
a) termenii cumparator, vinzator si parte desemneaza persoanele care cumpara sau vind sau care
s-au angajat sa cumpere sau sa vinda bunuri mobile corporale si persoanele care sint succesorii
lor sau avind cauza privind drepturile si obligatiile decurgind din contractul de vinzare;
b) termenul creditor desemneaza oricare parte care valorifica un drept, fie ca acesta are sau nu
are ca obiect plata unei sume de bani;
c) termenul debitor desemneaza oricare parte impotriva careia un creditor valorifica un drept;
d) prin expresia contraventie de contract se intelege orice neexecutare de catre o parte a
obligatiilor sale sau orice executare care nu confera cu con tractul;
e) prin termenul procedura se intelege orice procedura judiciara, arbitrala sau administrativa;
f) prin termenul persoana trebuie sa se inteleaga deopotriva orice societate, asociatie sau entitate,
fie publica, fie privata, capabila de a actiona in justitie;
g) prin termenul inscris trebuie sa se inteleaga, deopotriva, comunicarile adresate prin telegrama
sau prin telex;
h) termenul an desemneaza un an socotit dupa calendarul gregorian.
ART. 2
In intelesul prezentei conventii:
a) un contract de vinzare de bunuri mobile corporale este considerat ca avind un caracter
international daca, in momentul incheierii contractului, cumparatorul si vinzatorul isi au sediul in
state diferite;
b) imprejurarea ca partile au sediul in state diferite nu poate fi luata in considerare decit daca
aceasta reiese din contract sau din negocierile intre parti sau din informatiile date de ele inainte
de incheierea contractului sau in acest moment;
c) daca o parte intr-un contract de vinzare de bunuri mobile corporale are sedii in mai mult decit
un stat, sediul este acela care are legatura cea mai strinsa cu contractul si executarea acestuia,
tinind seama de imprejurarile cunoscute de parti sau avute in vedere de ele in momentul
incheierii contractului;
d) daca o parte nu are sediu, se va avea in vedere resedinta sa obisnuita;
e) nici nationalitatea partilor nici calitatea sau caracterul civil sau co mercial al partilor sau ale
contractului nu sint luate in considerare.
ART. 3
1. Prezenta conventie nu se aplica decit daca, in momentul incheierii contractului, partile dintr-un
contract de vinzare internationala de bunuri mobile corporale isi au sediul in state contractante.
2. In afara unei dispozitii contrare prezentei conventii, acestea se aplica fara a tine seama de
legea care ar fi aplicabila in puterea regulilor de drept international privat.
3. Prezenta conventie nu se aplica cind partile au exclus in mod expres apli carea sa.
ART. 4
Prezenta conventiei nu reglementeaza vinzarile:
a) de obiecte mobile corporale cumparate pentru folosinta personala, familiala sau casnica;
b) la licitatii;
c) urmare sechestrului sau orcarei alte modalitati consecutive autoritatii judiciare;
d) de valori mobiliare, efecte de comert si monede;
e) de nave, vapoare si aeronave;
f) de electricitate.
ART. 5
Prezenta conventie nu se aplica drepturilor intemeiate pe:
a) orice prejudiciu corporal sau decesul unei persoane;
b) orice prejudiciu nuclear cauzat de catre lucrul vindut;
c) orice privilegiu, gaj sau alta masura asiguratorie;
d) orice decizie sau sentinta pronuntata urmare unei proceduri;
e) orice titlu executoriu potrivit legii locului unde se cere executarea;
f) orice cambie sau orice cec sau bilet de ordin.
ART. 6
1. Prezenta conventie nu se aplica contractelor in care partea preponderenta a obligatiilor
vinzatorului consta intr-o furnizare de mina de lucru sau de alte servicii.
2. Sint asimilate vinzarilor contractele de furnizare de bunuri mobile corpo rale urmind a fi
fabricate sau produse, afara daca partea care comanda lucrul nu trebuie sa furnizeze o parte
esentiala din elementele necesare acestei fabricatii sau productii.
ART. 7
La interpretarea si aplicarea prezentei conventii se va tine cont de caracte rul sau international si
de necesitatea de a promova uniformitatea.
ART. 8
Termenul de prescriptie este de 4 ani.
ART. 9
1. Sub rezerva dispozitiilor art. 10, 11 si 12, termenul de prescriptie curge de la data la care
actiunea poate fi exercitata.
2. Punctul de plecare al termenului de prescriptie nu este intirziat:
a) cind o parte notifica celeilalte parti in sensul paragrafului 2 al primului articol, sau b) cind
conventia de arbitraj prevede ca nici un drept nu va lua nastere atita timp cit o sentinta arbitrala
nu va fi fost pronuntata.
ART. 10
1. O actiune rezultind dintr-o incalcare a contractului poate fi exercitata incepind cu data la care
aceasta incalcare s-a produs.
2. O actiune sprijinita pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitata incepind cu data la care
lucrul a fost in mod efectiv remis cumparatorului sau oferta de remitere a lucrului refuzata de
catre cumparator.
3. O actiune sprijinita pe un dol savirsit inaintea incheierii contractului sau in momentul acestei
incheieri sau rezultind din manopere frauduloase ulterioare poate fi exercitata, pentru aplicarea
art. 9, incepind cu data la care faptul a fost sau trebuia in mod rational sa fi fost descoperit.
ART. 11
Daca vinzatorul a dat, privitor la lucrul vindut, garantie expresa valabila pe durata unui anumit
termen sau determinat in orice alt fel, termenul de prescriptie al unei actiuni sprijinite pe garantie
incepe sa curga de la data la care cumparatorul notifica vinzatorului faptul care motiveaza
exercita rea actiunii sale si, incepind de la data expirarii garantiei.
ART. 12
1. Cind, in cazurile prevazute de legea aplicabila contractului, o parte declara rezolutiunea
contractului inaintea datei fixate pentru executarea sa, termenul de prescriptie curge incepind cu
data la care declaratia este adresata celeilalte parti. Daca rezolutiunea contractului nu este
declarata inaintea datei fixate pentru executare, termenul de prescriptie nu curge decit de la
aceasta data.
2. Termenul de prescriptie a orcarui drept sprijinit pe neexecutarea de catre o parte a unui
contract prevazind prestatii sau plati esalonate curge, pentru fiecare dintre obligatii cu executare
succesiva, incepind de la data la care neexecutarea care le afecteaza s-a produs. Cind potrivit
legii aplicabile contractului, o parte declara rezolutiunea contractului urmator acestei
neexecutari, termenul de prescriptie a tuturor obligatiilor cu executare succesiva curge de la data
la care declaratia este adresata celeilalte parti.
ART. 13 Incetarea curgerii si prelungirea termenenului initial
Termenul de prescriptie inceteaza sa curga cind creditorul indeplineste orice act care, legea
jurisdictiei sesizate, este considerat introductiv a unei proceduri judiciare impotriva debitorului.
La fel, cind creditorul formuleaza in cursul unei proceduri deja angajate o cerere care exprima
vointa de a pune in valoare dreptul sau impotriva debitorului.
ART. 14
1. Cind partile au convenit sa supuna diferendul lor arbitrajului, termenul de prescriptie inceteaza
ca curga incepind de la data la care una dintre parti recurge la procedura de arbitraj in modul
prevazut de conventia de arbitraj sau prin legea aplicabila acestei proceduri.
2. In lipsa orcarei dispozitii in aceasta privinta, procedura de arbitraj se considera angajata la data
la care cererea de arbitrare este notificata la resedinta obisnuita sau la sediul celeilalte parti sau,
in lipsa, la ultima sa resedinta sau ultimul sau sediu cunoscut.
ART. 15
In orice procedura alta decit acelea prevazute la art. 13 si 14 termenul de prescriptie inceteaza sa
curga atunci cind creditorul isi valorifica dreptul sau spre a-i obtine recunoasterea sau
executarea, sub rezerva dispozitiilor legii reglementind aceasta procedura.
La fel intre altele cu procedurile folosite cu ocazia:
a) decesului sau incapacitatii debitorului;
b) falimentului sau orcarei situatii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor debitorilor; sau
c) dizolvarii sau lichidarii unei societati, asociatii sau entitati, cind aceasta este debitorul.
ART. 16
In interesul infaptuirii a ceea ce cuprind art. 13, 14 si 15, o cerere recon ventionala este
considerata a fi fost introdusa la aceeasi data ca si actul privitor la dreptul caruia este opusa, cu
conditia ca atit cererea principala cit si cererea reconventionala sa decurga din acelasi contract
sau din din multe contracte incheiate in cursul aceleasi operatiuni.
ART. 17
1. Cind procedura a fost introdusa potrivit art. 14 si 15 sau 16 inainte de expirarea termenului de
prescriptie, acesta este considerat sa curga daca procedura s-a incheiat fara ca o hotarire sa fi fost
pronuntata asupra fondu lui pricinei.
2. Cind, la sfirsitul acestei proceduri, termenul de prescriptie se gaseste expirat sau trebuia sa
expire in mai putin de un an, creditorul beneficiaza de un termen de un an cu incepere de la
incheierea procedurii.
ART. 18
1. O procedura introdusa impotriva unui debitor face sa inceteze cursul pres criptiei fata de un
codebitor solidar daca creditorul il informeaza pe acesta din urma, in scris, despre introducerea
procedurii mai inainte de expirarea termenului de prescriptie prevazut in prezenta conventie.
2. Cind o procedura este introdusa de catre un subdobinditor impotriva cumpa ratorului, termenul
de prescriptie prevazut in prezenta conventie inceteaza sa curga, cit priveste recursul
cumparatorului impotriva vinzatorului, daca cumparatorul a informat, in scris, vinzatorul inaintea
expirarii zisului ter men despre introducerea procedurii.
3. Cind procedura vizata la paragrafele 1 si 2 ale prezentului articol s-a incheiat, termenul de
prescriptie al recursului creditorului sau cumparatoru lui impotriba debitorului solidar sau
impotriva vinzatorului este considerat a nu fi incetat sa curga in temeiul paragrafelor 1 si 2 din
prezentul articol, creditorul sau cumparatorul dispune totusi de un termen suplimentar de un an
incepind de la data la care procedura s-a incheiat, daca in acel moment termenul de prescriptie a
ajuns la expirare sau daca ii mai ramine sa curga mai putin de un an.
ART. 19
Cind creditorul savirseste, in statul unde debitorul isi are sediul sau si mai inainte de expirarea
termenului de prescriptie, un act altul decit cele prevazute la art. 13, 14, 15 si 16 care, dupa legea
acelui stat are drept efect redeschiderea unui termen de prescriptie, un nou termen de 4 ani
incepe sa curga incepind de la data stabilita prin aceasta lege.
ART. 20
1. Cind inaintea expirarii termenului de prescriptie debitorul recunoaste in scris obligatia sa fata
de creditor, un nou termen de prescriptie de 4 ani incepe sa curga incepind de la zisa
recunoastere.
2. Plata dobinzilor sau executarea partiala a unei obligatii de catre debitor are acelasi efect pentru
aplicarea paragrafului 1 al prezentului articol ca o recunoastere, daca rational se poate deduce din
aceasta plata sau din aceasta executare ca debitorul isi recunoaste obligatia sa.
ART. 21
Cind fata de imprejurari ce nu ii sint imputabile si pe care nu le putea nici a le evita nici invinge,
creditorul este in imposibilitatea de a face sa inceteze cursul prescriptiei, termenul se prelungeste
cu un an incepind din momentul in care zisele imprejurari au incetat sa existe.
ART. 22 Modif. termenului prescriptiei de catre parti
1. Termenul de prescriptie nu poate fi modificat, nici cursul sau schimbat, printr- o declaratie a
partilor sau pe calea unui acord intre ele, cu exceptia cazurilor prevazute la paragraful 2.
2. Debitorul poate orcind, in cursul termenului de prescriptie, sa prelungeasca acest termen
printr-o declaratie scrisa adresata creditorului. Aceasta declaratie poate fi reinoita.
3. Dispozitiile prezentului articol nu afecteaza validitatea orcarei clauze a contractului de vinzare
stipulind ca procedura de arbitraj poate fi angajata intr-un termen de prescriptie mai scurt decit
cel care este prevazut prin prezenta conventie, cu conditia ca numita clauza sa fie valabila in
raport cu legea aplicabila contractului de vinzare.
ART. 23 Limitarea generala a termen. de prescriptie
Fara a tine seama de dispozitiile prezentei conventii, orice termen de prescriptie expira cel mai
tirziu 10 ani dupa data la care a inceput sa curga in conformitate cu art. 9, 10, 11 si 12 ale
prezentei conventii.
ART. 24 Efectele expirarii termenului de prescriptie
Expirarea termenului de prescriptie nu este luata in considerare in orice procedura decit daca ea
este invocata de catre partea interesata.
ART. 25
1. Sub rezerva dispozitiilor paragrafului 2 al prezentului articol si ale art. 24, nici un drept nu este
recunoscut nici nu devine executoriu in nici o procedura inceputa dupa exptimarea termenului de
prescriptie.
2. Fara a se tine seama de expirarea termenului de prescriptie, o parte poate invoca un drept si sa-
l opuna celeilalte parti ca mijloc de aparare sau de compensatie, cu conditia in acest din urma
caz:
a) ca cele doua crente sa fie nascute din acelasi contract sau din mai multe contracte incheiate in
cursul aceleasi tranzactii, sau b) ca, creantele sa fi putut face obiectul unei compensatii la un
moment oarecare mai inainte de expirarea termenului de prescriptie.
ART. 26
Daca debitorul executa obligatia sa dupa expirarea termenului de prescriptie, el nu are dreptul sa
ceara restituirea, chiar daca ignoreaza in momentul executarii obligatiei sale ca termenul de
prescriptie era expirat.
ART. 27
Expirarea termenului de prescriptie cu privire la partea principala a datori ei are acelasi efect
privitor la dobinzile acesteia.
ART. 28 Calcularea termenului de prescriptie
1. Termenul de prescriptie este calculat astfel incit sa epire la miezul nop tii al zilei a carei data
corespunde celei la care termenul a inceput sa curga. In lipsa unei date corespunzatoare, termenul
de prescriptie expira la miezul noptii al ultimei zile a ultimei luni a termenului.
2. Termenul de prescriptie este calculat prin referire la data locului unde procedura este
angajata.
ART. 29
Daca ultima zi a termenului de prescriptie este zi de sarbatoare sau orice alta zi de vacanta
judiciara, impiedicind ca procedura sa fie inceputa in jurisdictia unde creditorul angajeaza o
procedura judiciara sau revendica un drept, precum prevede art. 13, 14 sau 15, termenul de
prescriptie este prelungit asa fel incit sa inglobeze prima zi utila care urmeaza mentionatei zile de
sarbatoare sau zi de vacanta judiciara.
ART. 30 Efect international
In interesul prezentei conventii, actele si imprejurarile prevazute la art.
13-19 care au fost indeplinite ori s-au realizat intr-un stat contractant isi vor produce deplin efect
intr-un alt stat contractant, cu conditia ca creditorul sa fi facut toate diligentele pentru ca
debitorul sa fie informat despre aceasta in termen scurt.
CAP. 2 Masuri de aplicare
ART. 31
1. Orice stat contractant care cuprinde daua sau mai multe unitati teritoria le inlauntrul carora,
potrivit constitutiei sale, se aplica sisteme de drept diferite in materiile reglementate prin
prezenta conventie, va putea, in momentul semnarii, al ratificarii sau al adresarii, sa declare ca
prezen ta conventie se va aplica tuturor unitatilor sale teritoriale sau numai uneia sau mai multora
dintre ele si va putea in orice moment amenda aceasta declaratie facind o noua declaratie.
2. Aceste declaratii se vor comunica secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite si vor
indica in mod expres unitatile teritoriale la care conventia se aplica.
3. Daca un stat contractant mentionat la paragraful 1 al prezentului articol nu face vreo declaratie
cu prilejul semnarii, ratificarii sau aderarii convventia se va aplivca la intreg teritoriul acestui
stat.
ART. 32
Cind,in prezenta conventie, se face referire la legea unui stat unde se apli ca sisteme juridice
diferite, aceasta referire se va interpreta ca facind trimitere la legea sistemului juridic care este
avut in vedere.
ART. 33
Fiecare stat contractant va aplica dispozitiile prezentei conventii contractelor care au fost
incheiate cu incepere de la intrarea in vigoare a convent iei.
CAP. 3 Declaratii si rezerve
ART. 34
Doua sau mai multe state contractante pot orcind declara ca contractele de vinzare incheiate intre
vinzatori avind sediul pe teritoriul unuia dintre aceste state si cumparatori avind sediul pe
teritoriul altuia dintre aceste state nu vor fi reglementate prin prezenta conventie intrucit, asupra
materi ilor pe care ele le rezolva, ei aplica reguli juridice identice sau apropiate.
ART. 35
Orice stat contractant poate declara, in momentul depunerii instrumentului sau de ratificare sau
de aderare, ca el nu va aplica dispozitiile prezentei conventii actiunilor in anularea contractului.
ART. 36
Orice stat contractant poate declara, in momentul depunerii instrumentului sau de ratificare sau
de aderare, ca nu este obligat a aplica dispozitiile art. 24 al prezentei conventii.
ART. 37
Prezenta conventie nu deroga de la conventiile deja incheiate sau urmind a se incheia si care
cuprind dispozitii privind materiile reglementate prin prezenta conventie, cu conditia ca
vinzatorul si cumparatorul sa aiba sediul lor in state-parti la una dintre aceste conventii.
ART. 38
1. Orice stat contractant care este parte la o conventie existenta referitoa re la vinzarea
internationala de bunuri mobile corporale poate declara, in momentul depunerii instrumentului
sau de ratificare sau de aderare, ca va aplica prezenta conventie exclusiv contractelor de vinzare
internationala de bunuri mobile corporale definite in aceasta conventie existenta.
2. Aceasta declaratie va inceta sa aiba efect prima zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de
12 luni dupa ce o noua conventie asupra vinzarii in ternationale de bunuri mobile corporale,
incheiata sub auspiciile Organizati ei Natiunilor Unite, va fi intrat in vigoare.
ART. 39
Nici o alta rezerva alta decit cele facute, potrivit art. 34, 35 si 38 ale prezentei conventii, nu este
autorizata.
ART. 40
1. Declaratiile facute in aplicarea prezentei conventii se va adresa secreta rului general al
Organizatiei Natiunilor Unite si vor capata efect la data intrarii in vigoare a prezentei conventii
fata de statul declarant. Declaratiile facute posterior acestei intrari in vigoare vor capata efect
prima zi a lunii urmnatoare expirarii unui termen de 6 luni de la data primirii lor de catre
secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite.
2. Orice stat care a facut o declaratie in puterea prezentei conventii poate orcind sa o retraga
printr-o notificare adresata secretarului gebneral al Or ganizatiei Natiunilor Unite. Aceasta
retragere capata efect prima zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de 6 luni dupa data la
care secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite va fi primit notificarea.
In cazul unei declaratii facute in puterea art. 34, acesta va atrage deopotriva caducitatea, incepind
de cind capata efect orice declaratie reciproca facuta de catre un alt stat in puterea aceluiasi
articol.
CAP. 4 Dispozitii finale
ART. 41
Prezenta conventie va fi deschisa semnarii tuturor statelor, la sediul Organizatiei Natiunilor
Unite, pina la 31 decembrie 1975.
ART. 42
Prezenta conventie este supusa ratificarii. Instrumentele de ratificare se vor depune pe linga
secretarul Organizatiei Natiunilor Unite.
ART. 43
Prezenta conventie va ramine deschisa aderarii orcarui stat. Instrumentele de aderare vor fi
depuse pe linga secretarul general al Organizatiei Natiuni lor Unite.
ART. 44
1. Prezenta conventie va intra in vigoare prima zi a lunii urmind expirarea unei perioade de 6 luni
dupa data depunerii celui de-al saselea instrument de retificaresau de aderare.
2. Pentru fiecre dintre statele care vor ratifica conventia sau care vor ade ra la ea dupa depunerea
celui de-al saselea instrument de ratificare sau de aderare, conventia va intra in vigoare in prima
zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de 6 luni dupa data depunerii de catre acest stat a
instru mentului sau de ratificare sau de aderare.
ART. 45
1. Fiecare stat contractant va putea denunta prezenta conventie prin notificare adresata in acest
scop secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite.
2. Denuntarea va produce efecte in prima zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de 12 luni
de la data primirii notificarii de catre secretarul gene ral al Organizatiei Natiunilor Unite.
ART. 46
Originalul prezentei conventii, ale carei texte englez, chinez, spaniol fran cez si rus sint
deopotriva autentice, va fi depus pe linga secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite.
ANEXA: 2 PROTOCOL de modif. a Conven. din 1974 asupra prescriptiei in materie de vinz are
internationala de marfuri
ART. 1
1. Paragraful 1 al art. 3 se inlocuieste prin dispozitia urmatoare:
,,1. Prezenta conventie nu se aplica decit:
a) daca, in momentrul incheierii contractului, partile la un contract de vinzare internationala de
bunuri mobile corporale isi au sediul in state contractante;
b) daca regulile dreptului international privat fac aplicabila contractului de vinzare legea unui
stat contractant."
2. Paragraful 2 al art. 3 se inlatura.
3. Paragraful 3 al art. 3 devine astfel paragraful 2.
ART. 2
1. Alin. a) al art. 4 este inlaturat si inlocuit cu urmatoarea dispozitie:
,,a) de obiecte mobile corporale cumparate pentru o folosinta personala, familiala sau casnica,
afara daca vinzatorul, la un moment oarecare inainte de incheierea sau chiar la incheierea
contractului, nu a stiut si nu ar fi fost presupus a cunoaste ca aceste obiecte erau cumparate
pentru o asemenea folosinta."
2. Alin. e) al art. 4 este inlaturat si inlocuit prin urmatoarea dispozitie:
,,e) de nave, vapoare, aeroglisare si aeronave."
ART. 3
Noul paragraf 4 care urmeaza se adauga la art. 31:
,,4. Daca in puterea unei declaratii facute in conformitate cu prezentul articol, prezenta conventie
se aplica uneia sau mai multor unitati teritoriale ale unui stat contractant, insa nu la toate, si daca
sediul unei parti la contract este situat in acest stat, acest sediu va fi considerat, in intelesul
prezentei conventii, ca nefiind situat intr-un stat contractant, afara daca nu este situat intr-o
unitate teritoriala careia i se aplica conventia.
"
ART. 4
Dispozitiile art. 34 sint inlaturate si inlocuite prin urmatoarele:
,,1. Doua sau mai multe state contractante care, in materii reglementate prin prezenta conventie,
aplica reguli juridice identice sau apropiate pot, oricind, sa declare ca conventia nu se va aplica
contractelor de vinzare internationala de marfuri atunci cind partile au sediul lor principal in
aceste state. Asemenea declaratii pot fi facute impreuna sau sa fie unilaterale si reciproce." ,,2.
Un stat contractant care, in materii reglementate prin prezenta conventie aplica reguli juridice
identice sau apropiate cu cele ale unuia sau mai multor state necontractante poate, oricind, sa
declare ca conventia nu se va aplica contractelor de vinzare internationala de marfuri cind partile
isi au sediul in aceste state." ,,3. Cind un stat fata de care a fost facuta o declaratie in puterea
paragrafului 2 al prezentului articol devine ulterior stat contractant, mentionata declaratie va
avea, cu incepere de la data la care prezenta conventie va intra in vigoare fata de acest nou stat
contractant, efectele unei declaratii facute in puterea paragrafului 1, cu conditia ca noul stat
contractant sa se asocieze la aceasta sau sa faca o declaratie unilaterala cu titlu reciproc."
ART. 5
Dispozitiile art. 37 sint inlaturate si inlocuite prin textul urmator:
,,Prezenta conventie nu prevaleaza asupra unui acord international deja incheiat sau urmind a fi
incheiat care cuprinde dispozitii privind materiile reglementate prin prezenta conventie, cu
conditia ca vinzatorul si cumparatorul sa-si aiba sediul in state-parti la acest acord."
ART. 6
Dispozitia urmatoare se adauga la finele paragrafului 1 al art. 40:
,,Declaratiile unilaterale si reciproce facute in puterea art. 34 vor capata efect prima zi a lunii
urmatoare expirarii unei perioade de 6 luni dupa data primirii ultimei declaratii de catre
secretarul general al Oragnizatiei Natiunilor Unite."
ART. 7 Dispozitii finale
Secretarul general al Organizatiei Natiunilor Unite este desemnat ca depozi tar al prezentului
protocol.
ART. 8
1. Prezentul protocol va fi deschis aderarii oricarui stat.
2. Aderarea la prezentul protocol de catre un stat, care nu este parte contractanta la Conventia din
1974 asupra prescriptiei, va avea efectul unei aderari la conventia astfel modificata prin prezentul
protocol, sub rezerva dispozitiilor art. XI.
3. Instrumentele de aderare vor fi depuse pe linga secretarul general al Organizatiei Natiunilor
Unite.
ART. 9
1. Prezentul protocol va intra in vigoare in prima zi a celei de-a sasea luni urmatoare depunerii
celui de-al doilea instrument de aderare, cu conditia:
a) ca Conventia din 1974 asupra prescriptiei sa fie ea insasi in vigoare la aceasta data, si b) ca
Conventia din 1980 asupra vinzarii sa fie, de asemenea, in vigoare la aceasta data.
Daca aceste conventii nu sint ambele in vigoare la aceasta data, prezentul protocol va intra in
vigoare in chiar ziua in care ambele vor fi in vigoare.
2. Pentru fiecare din statele care vor adera la prezentul protocol dupa ce cel de-al doilea
instrument de aderare va fi fost depus, prezentul protocol va intra in vigoare in prima zi a celei
de-a sasea luni urmatoare depunerii instrumentului sau de aderare, daca la aceasta data protocolul
este el insusi in vigoare. Daca la aceasta data protocolul nu este el insusi in vigoare, va intra in
vigoare cu privire la acest stat la data intrarii sale in vigoare.
ART. 10
Daca un stat ratifica Conventia din 1974 asupra prescriptiei sau adera la aceasta dupa intrarea in
vigoare a prezentului protocol, aceasta ratificare sau aceasta aderare va constitui, de asemenea, o
aderare la prezentul protocol, cu conditia ca statul sa adreseze depozitarului o notificare in acest
scop.
ART. 11
Orice stat care devine parte contractanta la Conventia din 1974 asupra prescriptiei, astfel cum se
modifica prin prezentul protocol in puterea art. 8, a art. 9 sau a art. 10 ale prezentului protocol, si
care nu adreseaza o notificare in sens contrar depozitarului, va fi considerat ca fiind, de
asemenea, parte contractanta la Conventia din 1974 asupra prescriptiei nemodificata in
raporturile sale cu oricare parte contractanta la aceasta ultima conventie care nu a devenit parte
contractanta la prezentul protocol.
ART. 12
Orice stat poate sa declare, in momentul depunerii instrumentului sau de aderare sau notificare in
puterea art. 10, ca nu va fi legat prin art. 1 al protocolului. O declaratie in puterea prezentului
articol va trebui facuta in scris si notificata in mod formal depozitarului.
ART. 13
1. Orice stat contractant va putea denunta prezentul protocol prin notificare adresata in acest scop
depozitarului.
2. Denuntarea va produce efecte prima zi a lunii urmatoare expirarii unei perioade de 12 luni
socotite de la data primirii notificarii de catre depozitar.
3. Orice stat contractant cu privire la care prezentul protocol va inceta sa aiba efect in aplicarea
paragrafelor 1 si 2 ale prezentului articol va ramine parte contractanta la Conventia din 1974
asupra prescriptiei, nemodificata, in afara de denuntarea la aceasta conventie, efectuata in
conformitate cu art. 45.
ART. 14
1. Depozitarul va transmite tuturor statelor un exemplar certificat pentru conformitate al
prezentului protocol.
2. Cind prezentul protocol va intra in vigoare in conformitate cu art. 9, depozitarul va stabili
textul Conventiei din 1974 asupra prescriptiei astfel cum a fost modificata prin prezentul
protocol si va adresa un exemplar al acesteia certificat pentru conformitate tuturor statelor-parti
la numita conventie, astfel cum a fost modificata prin prezentul protocol.
Intocmit la Viena, la unsprezece aprilie o mie noua sute optzeci, intr-un singur original, ale carui
texte englez, arab, chinez, spaniol, francez si rus sint deopotriva autentice.
Uzantele codificate in materia controlului de vanzare international de
marfuri – Regulile INCOTERMS 2010
În orice contract de vânzare se pune problema stabilirii modalităților de livrare, a transferului
riscurilor și a repartizării între vânzător și cumpărător a cheltuielilor aferente transportului
mărfurilor (cheltuieli privind asigurarea mărfii, contravaloarea transportului). Este anevoioasă
rezolvarea acestor formalități de fiecare dată prin inserarea în contract a clauzelor detaliate
cuprinzînd reglementarea tuturor acestor aspecte. De aceea, practica a imaginat o metodă de a
scurta drumul până la încheierea contractului, recurgînd la termeni comerciali ce condensează
într-o formă cât mai simplificată posibil situațiile cele mai uzuale. Uzanțele comerciale au fost la
origine, proprii vânzarilor maritime iar înțelesul lor era diferit in funcție de loc, de port (maritim
sau fluvial), sau de țară. Acest fapt crea dificultăți în ceea ce privește cunoașterea lor de către
părți, care nu știau exact întinderea obligațiilor lor, deoarece uzanțele cunoșteau accepțiuni
variate în funcție de portul în care se aplicau. De exmplu, o vânzare FOB implica într-un port
obligația vânzătorului de a încărca marfa la bordul navei, în timp ce într-un alt port, se impunea
numai să aducă marfa la chei, lângă navă. Ori aceste diferențe erau stânjenitoare și erau surse de
neîntelegeri între părți, fiind extrem de dificil de stabilit care a fost intenția initială a părților
Pentru a înlătura aceste inconveniente Camera Internațională de Comerț de la Paris , începînd cu
anul 1920 a avut inițiativa și a întreprins codificarea termenilor comerciali cei mai uzuali. Prima
codificare a avut loc în anul 1936, a fost revizuită în anul 1953, completată în 1967, 1976, 1980,
1990, 2000. Varianta cea mai recentă datează din anul 2010 sub titlul de Incoterms 2010.
Incoterms au fost create cu scopul de a oferi un set de reguli internaționale pentru interpretarea
termenilor comerciali cel mai frecvent utilizați în comerțul exterior. De atunci, avocații experți și
practicienii comerciali ICC au actualizat ei de șase ori pentru a ține pasul cu dezvoltarea
comerțului internațional. Limba este unul dintre instrumentele cele mai complexe și importante
de comerț internațional. Ca în orice afacere complexă și sofisticată, mici schimbări în modul de
redactare pot avea un impact major asupra tuturor aspectelor legate de un acord de afaceri.
Definițiile termenilor deseori diferă de la o industrie la alta. Acest lucru este valabil mai ales în
comerțul global, în cazul în care astfel de noțiuni fundamentale ca "livrarea" pot avea, într-un
stat, un sens total diferit de restul lumii. Pentru ca terminologia de afaceri să fie eficientă, frazele
trebuie să însemne același lucru în întreaga industrie. Revizuirea INCOTERMS Cu cât practicile
comerciale, tipurile de bunuri și transporturi, și legile internaționale evoluează, cu atât normele
Incoterms trebuie să fie actualizate în mod regulat de către experți cu experiență internațională.
1980-FCA (franco transportator) a fost introdus cu scopul de a oferi o regulă care se ocupa cu
situațiile frecvente în care punctul de recepție, în comerțul maritim nu se mai afla pe traseul
navei (tradiționalul punct FOB-franco la bord), ci mai degrabă un punct de pe teren, înainte de
încărcare la bordul unui navei, în cazul în care mărfurile au fost depozitate într-un container
pentru transportul ulterior pe mare sau prin diferite mijloace de transport în asociere. 1990 -
clauzele care se ocupă cu obligația vânzătorului de a furniza dovada de livrare a permis o
înlocuire a documentației pe hârtie prin EDI-mesaje, cu condiția ca părțile au convenit să
comunice electronic. 2000 - (1) transmiterea plăților pentru export vânzătorului (anterior
aparținînd cumpărătorului) în FAS (franco de-a lungul vasului); (2) specificarea obligației
vânzătorului de a încărca mărfurile în vehiculul de colectare al cumpărătorului, precum și
obligația cumpărătorului de a primi vehiculul descărcat în FCA (franco transportator). Revizuirea
regulilor Incoterms este inițial încredințată unui Grup de Elaborare restrâns dar global. Grupul
este format din experți de diverse naționalități selectați datorită contribuției lor extraordinare în
dreptul comercial internațional și la Camera Internațională de Comerț de-a lungul anilor.
Proiectele revizuite sunt apoi transmise în alte țări prin intermediul Comitetelor Naționale ale
ICC, cu comentariile rezultate și sugestiile direcționate înapoi Grupului de Elaborare. Proiectul
definitiv, odată aprobat de Comisia privind Dreptul Comercial și Practica a ICC, este prezentat în
vederea adoptării de către Comitetul executiv ICC. Amplele consultări internaționale au drept
scop să asigure ca produsele oficiale ale ICC să posede o autoritate ca reprezentînd adevăratul
punct de vedere consensual al comunității de afaceri din întreaga lume. 2. Efectele termenilor
INCOTERMS Incoterms conțin un preambul în care se arată că prevederile acestor reguli nu se
impun voinței părților (nu au deci caracter obligatoriu), partenerii având libertatea să insereze în
cuprinsul contractului alte dispoziții speciale. Cele două părți se pot referi la Incoterms ca bază a
contractului lor dar pot prevedea anumite modificări sau adăugiri în funcție de natura mărfurilor
care fac obiectul contractului. Aplicarea Incoterms fiind facultativă, este dependentă de voința
părților. Adoptarea de către ele a condițiilor de livrare reglementate prin aceste uzanțe nu
comportă alte formalități precizări decât simpla înscriere in contractul de vânzare internațională a
clauzei alese, urmată de indicarea denumirii prescurtate a regulii. INCOTERMS sunt concepute
de Camera Internațională de Comerț pentru a crea o punte de legătură între diferiți membri ai
industriei, acționînd ca o limbă unitară care ei o pot folosi. INCOTERMS au fost create în primul
rând pentru oamenii din interiorul activității de comerț mondial. Persoanele din exteriorul
domeniului dat, le găsesc greu de înțeles. Aparent cuvinte comune, cum ar fi "responsabilitate" și
"livrare" au semnificații diferite în comerțul internațional decât în alte circumstanțe. În comerțul
mondial, "livrarea" se referă la îndeplinirea de către vânzător a obligației contractuale principale.
"Livrarea" poate fi îndeplinită în timp ce marfa se află pe o navă în largul mării și părțile
implicate sunt la mii de kilometri de mărfuri. Este esențial ca transportatorii să cunoască situația
exactă a transferurilor lor în ceea ce privește dreptul de proprietate și responsabilitatea. De
asemenea, este vital pentru vânzători și cumpărători de a asigura bunurile în timp ce se află în
posesia legală a lor. Lipsa de asigurare poate duce la timp pierdut, procese de judecată, precum și
stoparea relațiilor de afaceri. INCOTERMS pot avea astfel un impact financiar direct asupra
activității unei companii. Nu atât acronimele sunt importante, cât rezultatele în business. Adesea
companiilor le place să dețină controlul asupra încărcăturii lor. În acest caz, vânzătorii de bunuri
ar putea alege să-și vândă CIF (cost, asigurare și navlu), ceea ce le permite inspectarea
transferurilor care se deplasează spre exteriorul țării lor, și cumpărătorii preferă să cumpere FOB
(franco la bord), ceea ce le conferă un control mai strict asupra bunurilor transportate în statul
lor. 3. Domenii de reglementare ale regulilor INCOTERMS INCOTERMS definesc contractul de
vânzare, și anume: obligațiile, costurile și riscurile implicate în livrarea de bunuri de la vânzător
la cumpărător. Fiecare INCOTERM se referă la un tip de acord pentru achiziționarea de bunuri și
de transport maritim internațional. Există 11 termeni diferiți, fiecare dintre care ajută utilizatorii
să se ocupe cu diverse situații care implică circulația mărfurilor. INCOTERMS, de asemenea, se
referă la documentația necesară pentru comerțul global, precizînd care parte e responsabilă
pentru un anumit document. Determinarea actelor necesare pentru a realiza o expediere este un
lucru important, dat fiind faptul că cerințele variază atât de mult între diferite țări. Două
elemente, cu toate acestea, sunt standard: factura comercială și lista de ambalare. În general,
termenii se reduc la câteva particularități de bază: • Plăți: cine este responsabil pentru cheltuielile
implicate într-un transfer la un moment dat al transportării bunului? • Control: cine e proprietar
al mărfurilor la un moment dat al livrării? • Răspundere: cine este responsabil pentru plata de
deteriorare a mărfurilor la un moment dat al transferului? Totodată, e de menționat faptul că
INCOTERMS: o nu constituie un contract, o nu substituie legea aplicabilă contractului, o nu
definește momentul în care se transferă titlul de proprietate, o nu abordează condițiile de preț,
moneda de plată sau termenele creditului. Aceste elemente sunt reglementate expres în contractul
de vânzare și de legea care guvernează contractul. Cei 11 termeni sunt divizați în 2 grupuri: -
termeni pentru orice mijloc de transport (EXW, FCA, CPT, CIP, DAT, DAP, DDP) -termeni
pentru mijloace de transport maritim (FAS, FOB, CFR, CIF). 4. Obligațiile vânzătorului conform
INCOTERMS 2010 EXW (Ex Works) (Franco fabrica) Regula dată poate fi utilizată indiferent
de modul de transport selectat şi poate fi, de asemenea, utilizată în cazul în care mai mult de un
mod de transport este angajat. Ex Works” înseamnă că vânzătorul livrează atunci când plasează
mărfurile la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului sau în alt loc numit (de exemplu:
lucrări, fabrica, depozit etc). Părţile trebuie să precizeze cât mai clar posibil locul de livrare,
pentru că riscurile şi costurile, în acest caz, sunt în contul vânzătorului. EXW reprezintă obligaţia
minimă pentru vânzător, regulă ce ar trebui folosită cu grijă. vânzătorul nu are nicio obligaţie
faţă de cumpărător pentru a încărca mărfuri, chiar dacă, în practică, vânzătorul poate fi într-o
poziţie mai bună să facă acest lucru. În cazul în care vânzătorul încarcă bunuri, o face pe riscul şi
pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul are obligaţia de a furniza asistenţă dacă cumpărătorul
solicită. Vânzătorul are obligația de livrare a mărfurilor în conformitate cu contractul, adică să
transmită factura sau un mesaj electronic echivalent și orice altă dovadă de conformitate
prevăzută în contract. El va acorda cumpărătorului, la cerere, e riscul și pe cheltuiala acestuia
toată asistența în obținerea oricărei licențe de export sau a altei autorizații oficiale necesare
pentru exportul mărfurilor. Livrarea va fi realizată în locul numit iar mărfurile se vor pune la
dispoziția cumărătorului la data sau în perioada prevăzută. Vânzătorul suportă toate riscurile de
pierdere sau avariere a mărfurilor pînă în momentul în care ele au fost puse la dispoziția
cumpărătorului. Acesta e obligat să plătească toate costurile în legătură cu mărfurile până în
momentul în care acestea sunt puse la dispoziția cumpărătorului. Vânzătorul va oferi toate
informațiile cu privire la locul și timpul când îi vor fi transmise mărfurile. Totodată, există
obligația de verficare a cantității și caliății, ambalare și marcare, dar și furnizarea informațiilor
necesare pentru importul sau asigurarea mărfurilor. FCA (Free Carrier) (Franco transportator)
Regula respectivă poate fi utilizată indiferent de modul de transport selectat şi poate fi, de
asemenea, utilizată în cazul în care mai mult de un tip de transport este angajat. Vânzătorul
livrează bunurile către transportator sau către o altă persoană nominalizată de către cumpărător la
sediul vânzătorului sau în alt loc numit. Vânzătorul are obligația de livrare a mărfurilor, care are
loc odată cu predarea acestora cu formalitățile pentru export împlinite. El trebuie să obțină, cu
riscuri și cheltuieli proprii, orice licență de export sau altă autorizație oficială. Livrarea se
consideră îndeplinită: -În cazul transportului feroviar, atunci cînd vagonul sau containerul sunt
preluate de calea ferată sau de o altă persoană acționînd în numele ei. -În cazul transportului
rutier, cînd încărcarea are loc în localul vînzâtorului, livrarea este îndeplinită atunci, cînd
mărfurile au fost încărcate în vehiculul pus la dispoziţie de cumpărător. Cînd mărfurile sunt
livrate la localurile cărăuşului livrarea este îndeplinită atunci, cînd ele au fost predate cărăuşului
rutier sau unei persoane acţionînd în numele lui. - În cazul transportului pe cale navigabilă
internă, cînd încărcarea are loc în localurile vînzâtorului, livrarea este îndeplinită atunci, cînd
mărfurile au fost încărcate pe vasul de transport pus la dispoziţie de cumpărător. Cînd mărfurile
sunt livrate la localurile cărăuşului, livrarea este îndeplinită atunci, cînd ele au fost predate
cărăuşului pe cale navigabilă internă sau unei alte persoane acționînd în numele lui. - În cazul
transportului maritim, cînd mărfurile constituie un container complet (FCL), livrarea este
îndeplinită atunci cînd containerul încărcat este preluat de cărăuşul maritim. Cînd containerul a
fost transportat la un operator de terminal de transport acţionînd în numele cărăuşului, mărfurile
vor fi considerate ca preluate atunci cînd containerul a intrat în spaţiile acelui terminal. Cînd
mărfurile nu constituie un container complet (LCL) sau nu pot fi containerizate, vînzătorul
trebuie să le transporte la terminalul de transport. Livrarea este îndeplinită atunci cînd mărfurile
au fost predate cărăuşul maritim sau unei alte peroane acţionînd în numele lui. -În cazul
transportului aerian, livrarea este îndeplinită atunci cînd mărfurile au fost predate cărăuşului
aerian sau unei alte persoane acţionînd în numele lui. - În cazul transportului nedenumit, livrarea
este îndeplinită atunci cînd mărfurile au fost predate cărăuşului sau unei alte persoane acţionînd
în numele lui. - În cazul transportului multimodal, livrarea este îndeplinită atunci cînd mărfurile
au fost predate aşa cum este specificat mai sus, după caz. Vînzătorul, de asemenea, suportă toate
riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor, pînă la momentul în care acestea sunt livrate,
plătește toate costurile vamale, impozitele, alte costuri generate de mărfuri, dar și va aviza
cumpărătorul cu referire la transmiterea mărfii cărăușului. CPT (Carriage paid to) (Transport
plătit până la) Regula înseamnă că vânzătorul livrează bunurile către transportator sau altă
persoană nominalizată de către vânzător într-un loc convenit (în cazul în care orice astfel de loc
este convenit între părţi). (CPT; CIF; CFR; CIF)Vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de a livrare
atunci când predă bunurile spre transportator şi nu atunci când mărfurile ajung la locul de
destinaţie. CPT şi CIF implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export acolo
unde este cazul. Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie clară a mărfurilor de import, a
plăţii taxelor la import sau efectuarea de orice formalităţi vamale de import. vînzătorul plăteşte
navlul pentru transportul mărfurilor pînă la destinaţia numită. Riscul de pierdere sau avariere a
mărfurilor, precum şi orice costuri suplimentare datorate unor evenimente ulterioare livrării
mărfurilor la cărăuş, sunt transferate de la vînzător la cumpărător atunci cînd mărfurile au fost
livrate în custodia cărăuşului. "Cărăuş " înseamnă orice persoană, care într-un contract de
transport, ia asupra sa sarcine de a executa sau de a procura transportul, pe cale ferată. Condiţia
CPT cere ca vînzătorul să îndeplinească formalităţile pentru export. Această condiţia poate fi
folosită pentru orice modalitate de transport, inclusiv transport multimodal. CIP (Carriage and
insurance paid to) (Transport și asigurare plătite până la) Regula înseamnă că vânzătorul livrează
bunurile către transportator sau o altă persoană nominalizată de către vânzător într-un loc
convenit (în cazul în care orice astfel de loc este convenit între părţi) şi că vânzătorul trebuie să
contracteze pentru orice plată a cheltuielilor de transport necesare pentru a aduce bunurile la
locul de destinaţie numit. Vânzătorul este obligat să obţină o asigurare cu minimă acoperire.
Vînzătorul contractează asigurarea şi plăteşte prima de asigurare. Condiţia CIP cere vînzătorului
să îndeplinească formalităţile de export. Această condiţia poate fi folosită pentru orice modalitate
de transport, inclusiv transport multimodal. Vânzătorul trebuie să suporte și cheltuielile de
descărcare, dar și impozitele, taxele vamale; de asemenea va oferi informațiile necesare
cumpărătorului pentru importul sau tranzitul mărfii. DAT (Delivered At Terminal) (Livrat la
terminal) Vânzătorul livrează mărfurile, odată descărcate din mijloacele de transport ce au sosit,
sunt puse la dispoziţia cumpărătorului la terminalul numit, la portul sau la locul de destinaţie.
„Terminal” include orice loc, indiferent dacă este acoperit sau nu, cum ar fi un cheu, depozit,
container de curte sau rutier, feroviar sau terminal aerian de marfă. Vânzătorul suportă toate
riscurile implicate în aducerea bunurilor şi descărcarea acestora la terminalul de la portul sau
locul de destinaţie. DAP (Delivered At Place) (Livrat la locul convenit) Vânzătorul livrează în
cazul în care bunurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului cu privire la mijloacele de transport
care sosesc gata pentru descărcare la locul de destinaţie numit. Vânzătorul suportă toate riscurile
implicate in aducerea bunurilor la locul numit. DAP necesită ca vânzătorul să vămuiască
bunurile pentru export acolo unde este cazul. Cu toate acestea, vânzătorul nu are nicio obligaţie
de vămuire a bunurilor pentru import, să plătească orice taxă de import sau să completeze
formalităţile vamale de import. DDP (Delivered Duty Paid) Livrat cu taxele plătite Vânzătorul
livrează mărfuri atunci când bunurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului, vămuite pentru
import la sosirea mijloaceor de transport pregătite pentru descărcare la locul de destinaţie numit.
Vânzătorul suportă toate riscurile implicate în aducerea bunurilor la locul de destinaţie numit şi
are obligaţia de vămuire a mărfurilor nu numai pentru export, dar şi pentru import, să plătească
orice taxă atât pentru export, cât şi pentru import, şi să efectueze toate formalităţile vamale.
Vânzătorul trebuie să vămuiască mărfurile pentru import, acestea trebuie să plătească taxele de
import şi să efectueze orice formalitate vamală. Vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare
atunci cînd mărfurile au fost puse la dispoziţie la locul numit în ţara importatoare. Vînzătorul
este obligat să suporte toate riscurile şi costurile, inclusiv taxele, impozitele şi alte cheltuieli
generate de livrarea mărfurilor pînă în acel loc cu formalităţile pentru import îndeplinite. În timp
ce condiţia EXW reprezintă minimum de obligaţii pentru vînzător, DDP reprezintă maximum de
obligaţii. Această condiţie nu trebuie folosită dacă vînzătorul nu poate să obţină direct sau
indirect licenţa de import. FAS (Free Alongside Ship) (Liber lângă vas) Regula dată înseamnă că
vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare atunci cînd mărfurile au fost depuse de-a lungul
navei pe chei sau în barje în portul de expediere numit. El se obligă: să livreze mărfurile şi
factura comercială, sau un mesaj electronic echivalent, în conformitate cu contractul de vînzare,
şi orice altă dovadă de conformitate prevăzută în contract; să acorde cumpărătorului, la cererea,
pe riscul şi cheltuiala acestuia, toată asistenţa în obţinerea oricărei licenţe de export sau a altei
autorizaţii oficiale necesară pentru exportul mărfurilor. Acesta, de asemenea, trebuie: să livreze
mărfurile de-a lungul vasului numit, la locul de încărcare numit de cumpărător, în portul de
expediere, la data sau în perioada stipulată şi conform uzanţei portului; să suporte toate riscurile
de pierdere sau avariere a mărfurilor pînă la momentul în care acestea au fost livrate; să dea
cumpărătorului suficiente informaţii că mărfurile au fost livrate de-a lungul vasului numit; să
asigure cumpărătorului, pe cheltuiala vînzătorului, documentul uzual care dovedeşte livrarea
mărfurilor. Înafară de cazul în care documentul la care se referă paragraful precedent este
documentul de transport, vînzătorul va rebui să acorde cumpărătorului, la cererea, pe riscul şi
cheltuiala acestuia, toată asistenţa în obţinerea unui document de transport pentru contractul de
cărăuşie (de exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim nenegociabilă, un
document de transport pe cale navigabilă internă, un fraht aerian, o scrisoare de trăsură feroviară,
o scrisoare de trăsură rutieră, sau un document de transport multimodal). Cînd vînzătorul şi
cumpărătorul au convenit să comunice electronic, documentul la care se referă paragraful
precedent poate fi înlocuit cu un mesaj electronic de schimb de date (EDI) echivalent.Vânzătorul
mai e impus să plătească costurile operaţiilor de verificare (precum verificarea calităţii,
măsurarea, cîntărirea, numărarea) care sunt necesare punerii mărfurilor la dispoziţia
cumpărătorului; să execute, pe propria cheltuială, ambalarea cerută pentru transportul mărfurilor,
în măsura în care împrejurările cu privire la transport (de ex. modalităţi, destinaţie) au fost făcute
cunoscute vînzătorului înainte de încheierea contractului de vînzare. FOB (Free On Board)
(Liber la bord) Conform acestei reguli, vînzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare atunci cînd
mărfurile au trecut peste balustrada vasului în portul de expediere numit. Această condiţie poate
fi folosită numai pentru transport pe maresau pe cale navigabilă internă. Vânzătorul are
obligațiile următoare: livrarea mărfurilor în conformitate cu contractul, obținerea pe riscul său a
licențelor, autorizațiilor și altor acte, avizarea cumpărătorului despre livrarea mărfurilor la bord,
asigurarea cumpărătorului cu documentul de transport sau să-l asiste în obținerea acestuia (de
exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim nenegociabilă, un document de
transport pe cale navigabilă internă, un fraht aerian, o scrisoare de trăsură feroviară, o scrisoare
de trăsură rutieră, sau un document de transport multimodal), verificarea, ambalarea și marcarea
mărfurilor din contul său, dar și alte obligații de suport între părți. CFR (Cost and Freight) (Cost
și transport) Vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei sau achiziţionează bunurile livrate
deja, astfel riscul de pierdere sau deteriorare a bunurilor este ridicat atunci când bunurile sunt la
bordul navei. Vânzătorul trebuie să încheie contracte de transport care se potrivesc exact pentru
această alegere. În cazul în care vânzătorul suportă costurile în baza unui contract de transport
referitor la descărcarea la punctul de destinaţie specificat, vânzătorul nu are dreptul de a recupera
costurile respective de la cumpărător, cu excepţia cazului în care s-a convenit altfel între părţi.
Vînzătorul trebuie să plătească costurile şi navlul necesare pentru a aduce mărfurile în portul de
destinaţie numit, dar riscul de pierdere sau avariere a mărfurilor, precum şi orice costuri
suplimentare datorate unor evenimente ulterioare livrării mărfurilor labordul navei, se transferă
de la vînzător la cumpărător atunci cînd mărfurile trec balustrada vasului în portul de expediere.
Condiţia CFR obligă vînzătorul la îndeplinirea obligaţiilor pentru export. Această condiţie poate
fi folosită numai pentru transport pe mare sau pe cale navigabilă internă. Livrarea mărfurilor și
facturilor comerciale, verificarea și marcarea fac de asemenea parte din obligațiile vânzătorului.
El va mai trebui să contracteze, conform uzanţelor, pe propria cheltuială, transportul mărfurilor,
la portul de destinaţie numit, pe ruta obişnuită, într-un vas destinat navigaţiei pe mare (sau
destinat navigaţiei pe cale navigabilă internă, după caz) de tipul folosit în mod normal pentru
transportul mărfurilor descrise în contract. Informațiile necesare pentru asigurarea ulterioara a
mărfii va fi furnizată, la cerere, dar și alte informații necesare. CIF (Cost, Insurance and Freight)
(Cost, asigurare și transport) Regula înseamnă că vânzătorul livrează mărfurile la bordul navei
sau achiziţionează bunurile astfel livrate deja. Vânzătorul încheie contracte de asigurare pentru
acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a bunurilor în timpul transportului. Vânzătorul este
nevoit să obţină asigurări numai pe acoperirea minimă. Această condiție poate fi folosită numai
pentru transportul pe mare sau pe cale navigabilă internă. Obligațiile constau în: livrarea mărfii și
facturilor conform contractului, indeplinirea formalităților de export, contractarea transportului și
a asigurării pe propria cheltuială, costurile de încărcare și descărcare, informarea cumpărătorului
privitor la preluarea de către acesta a mărfurilor. Polița de asigurare va fi transmisă
cumpărătorului, iar ssigurarea trebuie contractată cu subscriitorii sau cu o companie de asigurări
cu bună reputaţie şi, în lipsa unei înţelegeri exprese contrare, să fie în concordanţă cu acoperirea
minimă a institutului pentru clauze privind încărcăturile (Institutul Subscriitorilor din Londra)
sau cu orice set de clauze similar. Cînd cumpărătorul o cere, vînzătorul va furniza, pe cheltuiala
cumpărătorului, asigurarea contra riscurilor de război, greve, răscoale şi mişcări civile, dacă este
posibil. Asigurarea minimă acoperă preţul convenit în contract plus 10 %, adică 110 %, şi va fi
furnizată în moneda prevăzută în contract. Documentul obişnuit de transport pentru portul de
destinaţie convenit (de exemplu un conosament negociabil, o notă de transport maritim
nenegociabilă sau un document de transport pe cale navigabilă internă), trebuie să cuprindă
mărfurile din contract, să fie datat în perioada convenită pentru expediere, să permită
cumpărătorului să reclame mărfurile de la cărăuş la destinaţie şi, dacă nu s-a convenit altfel, să
permită cumpărătorului să vîndă mărfurile în tranzit prin transferul documentului către un alt
cumpărător (conosamentul negociabil) sau prin avizarea cărăuşului. 5. Obligațiile cumpărătorului
conform INCOTERMS 2010 EXW Cumpărătorul suportă toate costurile şi riscurile rezultate din
preluarea mărfurilor de la localurile vânzătorului și până la destinația dorită. Astfel, acesta va
plăti prețul prevăzut în contract, va obține orice licență de export și import sau alte autorizații
oficiale, va îndeplini formalitățile vamale. Atunci când i se pun la dispoziție mărfurile,
cumpărătorul trebuie să preia mărfurile iar apoi să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere,
inclusiv și în cazul când întîrzie preluarea. În plus, cumpărătorul rambursează vânzătorului
cheltuielile suportate pentru asistența oferită, dar și asigură o dovadă privind preluarea
mărfurilor. FCA Cumpărătorul se obligă: să plătească preţul prevăzut în contractul de vînzare; să
obţină, pe riscul şi cheltuiala sa, orice licenţă de import sau altă autorizaţie oficială şi să
îndeplinească toate formalităţile vamale pentru importul mărfurilor şi, dacă este cazul pentru
tranzitul acestora printr-o altă ţară. În plus, acesta trebuie să contracteze pe cheltuiala sa
transportul mărfurilor de la locul numit, să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere a
mărfurilor din momentul în care acestea au fost livrate iar dacă un cărăuş numit de el nu preia
mărfurile, să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor de la data convenită sau
de la data de expirare a oricărei perioade fixate pentru livrarea mărfurilor, cu condiţia, totuşi, ca
mărfurile să fi fost livrate corespunzător contractului, adică rezervate sau altfel identificate ca
mărfuri contractate. Cumpărătorul e impus să plătească toate costurile generate de mărfuri din
momentul în care acestea au fost livrate; să plătească orice costuri suplimentare rezultate fie din
omiterea numirii unui cărăuş, fie din nepreluarea mărfurilor de către un cărăuş numit de el la data
convenită, sau fiindcă nu a avizat vînzătorul. Acesta va mai plăti toate impozitele, taxele şi alte
costuri oficiale, precum şi costurile pentru îndeplinirea formalităţilor vamale plătibile pentru
importul mărfurilor şi, dacă este cazul, pentru tranzitul acestora printr-o altă ţară.El mai are
obligația să dea vînzătorului suficiente informaţii despre numele cărăuşului şi, dacă e cazul, să
specifice modalitatea de transport, precum şi data sau perioada pentru livrarea mărfurilor şi,
eventual, punctul în cadrul locului unde mărfurile trebuie livrate cărăuşului. Cumpărătorul nu
trebuie să uite de acceptarea dovezii livrării, dar și să plătească, dacă nu este convenit altfel,
costurile inspecţiei înainte de expediere cu excepţia cazului în care aceasta este mandatată de
autorităţile din ţara exportatoare; el plătește toate costurile şi taxele rezultate din obţinerea
documentelor sau mesajelor electronice echivalente şi rambursează pe cele plătite de vînzător în
acordarea de asistenţă şi în contractarea transportului. CPT În baza respectivei reguli,
cumpărătorul se consideră obligat să realizeze: plata prețului; obținerea licențelor pentru export,
tranzit și import; primirea și preluarea mărfurilor de la cărăuș în portul de destinație numit;
suportarea tuturor riscurilor sau pierderilor din acel moment; suportarea riscurilor de descărcare;
îndeplinirea formalităților vamale; acceptarea documentului de transport; costurile inspecției
înainte de expediere. CIP Cumpărătorul deține obligaţia de a solicita de la vânzător asigurarea
împotriva riscului său de pierdere sau avariere a mărfurilor în timpul transportului. Se includ și
celelalte obligații precum primirea autorizațiilor , licențelor de import, riscurile de pierdere sau
avariere, inclusiv când nu avizează vânzătorul când e nevoie, acceptarea documentului de
transport ș.a. DAT Cumpărătorul are doar obligația de a prelua marfa la momentul stabilit, de a
aviza vânzătorul în situații excepționale, sau pentru asistență. Fiindu-i rambursate cheltuielile.
După preluarea mărfii, acesta suportă orice resicuri sau pierderi. DAP Cumpărătorul trebuie să
suporte toate riscurile şi costurile de clearance-ul de import, adică să realizeze formalitățile de
import și să achite taxele vamale și impozitele, totodată el asigură descărcarea și riscurile ce
urmează după preluare. DDP Cumpărătorul e obligat: să acorde vînzătorului, la cererea, riscul şi
cheltuiala acestuia, toată asistenţa pentru obţinerea oricărei licenţă de import şi altă autorizaţie
oficiali necesare pentru importul mărfii; să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere a
mărfurilor dia momentul în care acestea i-au fost puse la dispoziţie; să accepte ordinul de livrare
sau documentul de transport. În plus, el trebuie să plătească, dacă nu este altfel convenit,
costurile inspecţiei efectuate înainte de expediere, cu excepţia cazului în care aceasta este
mandatată de autorităţile din ţara exportatoare; dar și să acorde vânzătorului, pe cheltuiala
acestuia, orice asistență cerută. FAS Cumpărătorul e obligat: să plătească prețul; să obțină, cu
riscuri și cheltuieli proprii, orice licență de export și import sau alte autorizații oficiale și să
îndeplinească toate formalitățile vamale pentru export și import, eventual pentru tranzit; să
contracteze pe propria cheltuială transportul mărfurilor din portul de expediere numit; să preia
mărfurile; să suporte toate riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor din momentul în care
acestea au fost livrate. El are și obligația de avizare a vânzătorului cu suficiente informații despre
numele vasului, locul de încărcare și data cerută pentru livrare. De asemenea, va plăti costurile
inspecției efectuate înainte de expediere. FOB Regula dată impune obligaţia cumpărătorului de a
suporta toate costurile pentru riscurile de pierdere sau avariere a mărfurilor, din punctul de
predare de către vânzător. Plata prețului stabilit, obținerea licențelor de import sau tranzit,
transportul mărfurilor din portul numit, preluarea mărfurilor și suportarea eventualelor riscuri din
acel moment sunt alte obligații ale cumpărătorului. În cazul dacă transportul a întârziat să ia
marfa sau în general nu se prezintă, sau dacă vânzătorul nu a fost avizat, cumpărătorul suportă
orice costuri suplimentare. În plus, acesta trebuie să primească dovada livrării și să achite
inspecția înainte de expediție, să ramburseze cheltuielile vânzătorului pentru transmiterea
documentelor și mesajelor de asistență CFR Cumpărătorul plătește prețul stabilit, achită
cheltuielile de import sau tranzit, primește mărfurile și apoi suportă riscurile, suportă și
cheltuielile de descărcare inclusiv cele de barje și cheiaj, avizează vânzătorul, primește
documentul de transport, își asumă cheltuielile pentru obținerea mesajelor și documentelor,
plătește inspecția mărfii înainte de expediție. CIF Cumpărătorul se obligă să: plătească prețul; să
obțină licențele de export și import și să îndeplinească formalitățile de import; să primească
marfa de la cărăuș și să o preia în modul convenit, să suporte riscurile în caz contrar; să plătească
verificarea calității și cantității mărfurilor, descărcarea lor; să ofere informațiile cerute de
vânzător; să-și asume inspectarea mărfii și cheltuielile pentru asistența solicitată de el. 6.
Concluzii Intenţia principală în intervenţiile operate în cadrul regulilor INCOTERMS, a fost cea
de a clarifica unele aspecte de la bun început, adică din faza negocierii şi încheierii contractului
de vânzare internaţională, contractul fiind cel care de fapt declanşează modul de desfăşurare a
tuturor operaţiunilor ulterioare cum sunt: ambalarea, individualizarea, transportul, asigurarea,
vămuirea, circuitul documentelor, plata, încasarea etc. În acest fel, regulile INCOTERMS au
reuşit să depăşească toate frontierele, constituindu-se într-un limbaj comun al oamenilor de
afaceri, indiferent de ţară (piaţă) pe care sunt folosite, având implicaţii directe asupra anumitor
cutume care aduc o notă discordantă în relaţiile comerciale dintre Europa - Orient, Europa şi
Continentul American, Continentul American şi Continentul African etc.
Contractele speciale incheiate in comertul international. Operatiunile de
contrapartida in comertul international
Operatiile in contrapartida s-au practicat din cele mai vechi timpuri, capatand un ritm si o
importanta mai mare dupa al doilea razboi. Ca urmare a ritmului rapid de crestere din ultimele
doua decenii, ponderea acestor operatii a ajuns, conform estimarilor OMC la circa 20% din
comertul mondial. Analiza trasaturilor specifice ale acestor operatii ne dezvaluie o serie de
elemente care ne ajuta sa intelegem mecanismul de functionare a lor:
a) combina mai multe operatiuni comerciale traditionale cu altele de data recenta
(intermedieri, cooperare, etc)
b) afacerile de acest gen sunt practicate de firme specializate in calitate de
reprezentante, agenti de comercializare internationala, firme care actioneaza pe
cont propriu, etc.
c) au un grad ridicat de complexitate, fiind insotite de numeroase riscuri comerciale
si necomerciale.
d) necesita inalta pregatire, abilitate, experienta, valorificate in conditii comerciale
favorabile pe mai multe piete.
Principalii factori de expansiune a acestor afaceri sunt:
nevoia de valuta convertibila
escaladarea unor bariere comerciale discriminatorii
atenuarea caracterului rigid al conventiilor si acordurilor comerciale
obtinerea unui loc mai bun in comertul mondial
realizarea unor interese de politica comerciala si valorificarea unor stocuri de marfuri
greu vandabile
decalajele internationale in domeniul comercializarii si inechitatile existente in acest
domeniu
amploarea si complexitatea sporita a actelor si faptelor de comert international
folosirea mai buna a resurselor umane si materiale.
Esenta acestor operatii are la baza principiul “marfa plateste marfa” si consta in schimbul
reciproc de marfuri fara utilizarea reala a mijloacelor de plata.
Operatiile in contrapartida pot fi definite ca acele operatii care presupun reducerea sau
eliminarea modalitatilor si instrumentelor de plata traditionale si inlocuirea lor cu schimburi
reciproce de marfuri si servicii. Prima forma de manifestare a contrapartidei a fost trocul – adica
schimbul de marfa contra marfa, ea evoluand odata cu economia mondiala. Aceasta forma de
comert a proliferat mai ales in perioadele de instabilitate monetara. Astazi, contrapartida este
privita ca o solutie pentru reducerea efortului si a riscului valutar, care au devenit elemente de
conditionare ale reusitei unei afaceri. Principala ratiune a acestor operatii este de a reduce sau
elimina platile nete in valuta intre partenerii apartinand unor tari diferite.
Dintre avantajele care au determinat extinderea schimburilor in contrapartida enumeram:
depasirea problemelor legate de instabilitatea monetara, determinata de flotarea
generalizata a cursurilor valutare, si de lipsa lichiditatilor internationale
costul creditelor internationale foarte ridicat face ca operatiile in contrapartida sa
permita suplinirea lipsei de resurse financiare si inlocuirea creditului in valuta cu un
transfer de marfa (credit comercial)
ofera avantajul unor eforturi investitionale mai mici pentru parteneri, prin angajarea
unor operatiuni comerciale de cooperare in productie
ofera posibilitatea dezvoltarii relatiilor reciproce dintre state prin realizarea
contrapartidei la nivel global (clearing)
ofera posibilitatea practicarii unui comert mai ieftin, in sensul ca, contrapartida
necesita o activitate de marketing mai redusa
posibilitatea evitarii barierelor protectioniste.
Cu toate aceste avantaje, desfasurarea comertului in contrapartida implica si aparitia unor limite
sau inconveniente:
echilibrul care exista intre partenerii care practica contrapartida se poate deteriora in
timp, datorita faptului ca, volumul de marfuri de care dispune fiecare poate fi inegal
ca si cantitate si valoare
compensarea valorica a unor marfuri poate fi destul de greoaie, fapt care va
distorsiona, in sensul reducerii, fluxul comercial de marfuri
posibilitatea ca unii parteneri din tari dezvoltate sa ofere marfuri depasite din punct
de vedere tehnic partenerilor din tari mai putin dezvoltate, solicitandu-le in schimb
cantitati importante de materii prime
influenta negativa asupra raportului de schimb.
Trebuie precizat faptul ca, la nivelul anilor ’70 specialistii apreciau ca operatiile in contrapartida
raspund unor motivatii conjuncturale. Cu toate acestea, analizand evolutia fluxului comercial de
marfuri si servicii s-a constatat ca, acest gen de operatiuni raspunde unor motivatii economice
mult mai profunde. Este semnificativ faptul ca, daca in 1970 numai circa 12 tari utilizau in mod
curent aceasta practica, in anii ’90 numarul participantilor a crescut la peste 100. Domeniile in
care se manifesta cu preponderenta sunt cele industriale, comertul cu masini, utilaje, instalatii,
tehnologie.
Analiza acestor operatii in cadrul comertului mondial trebuie sa porneasca de la o clasificare a
lor dupa urmatoarele criterii:
a) in functie de nivelul la care se realizeaza:
- operatiuni in contrapartida la nivel de firma
- operatiuni la nivel de grupuri de firme sau ramura economica (barter)
- operatiuni la nivel de state (clearing)
b) dupa numarul participantilor la afacere:
- operatiuni in contrapartida bilaterale
- operatiuni in contrapartida multilaterale
c) dupa gradul de compensare prin marfa si/sau servicii:
- compensatii, care elimina total moneda din afacerea comerciala
- operatiuni paralele, in care o parte din afacere include moneda ca termen de schimb,
iar restul opereaza in schimburi reciproce.
Pentru ca operatiile in contrapartida sa fie avantajoase pentru toti partenerii, trebuie realizat un
cadru contractual riguros. In practica, apare posibilitatea utilizarii unui singur contract pentru
ambele fluxuri de marfa, sau a doua contracte diferite, dar legate (unul de export si unul de
import). De obicei, cele doua contracte se negociaza in acelasi timp, chiar daca obligatia unuia
dintre parteneri va trebui executata peste o perioada de timp mai mare. In orice operatie in
contrapartida peste aceste contracte, se suprapune un document numit contract de baza sau
contract cadru, care va contine drepturile si obligatiile partilor legate de acest tip de operatie
(serveste ca si ghid pentru toate contractele ce urmeaza a fi semnate de exportator, sau un tert
desemnat de acesta, cu toate firmele din tara importatoare in executarea obligatiei de
contrapartida).
Un astfel de contract de baza va cuprinde urmatoarele clauze :
precizarea partilor contractante, inclusiv a firmei terte (de exemplu, o casa de
comert), desemnata sa preia produsele livrate in contrapartida
referire la contractul principal de export, in legatura cu care se stabilesc obligatiile de
contrapartida
valoarea livrarilor in contrapartida
esalonarea in timp a livrarilor
lista de marfuri pentru contrapartida, disponibile in tara importatoare, ce pot fi
selectate de catre exportator in cadrul operatiei de contrapartida
indicatii privind calitatea si pretul produselor vizate
precizari privind dreptul beneficiarului contrapartidei de a exporta produsele primite
pe terte piete
stabilirea de penalitati pentru nerespectarea de catre partener a obligatiei de preluare
in contrapartida
precizarea ca obligatia de contrapartida va fi anulata daca se reziliaza contractul de
export
modalitati de solutionare a eventualelor litigii.
Notiunea si clasificarea arbitrajului comercial international
Notiunea si formele conventiei de arbitraj
Regulile de arbitraj ale Curtii de Arbitraj International de pe langa
Camera de Comert si Industrie a Romaniei
Sectiunea 1. Aspecte preliminare
1. Avantajele procedurii arbitrale
In dreptul roman, solutionarea litigiilor nascute din raporturi juridice care apartin dreptului comertului
international este de competenta instantelor judecatoresti si instantelor de arbitraj.
Arbitrajul reprezinta modul obisnuit de solutionare a litigiilor de comert international, intrucat
procedura arbitrajului ofera partilor avantaje incontestabile fata de sistemul jurisdictiei de stat:
a) partile au posibilitati egale de informare asupra normelor procedurale in temeiul carora se va solutiona
litigiul dintre ele.
b) dezbaterile sunt confidentiale, pentru a nu fi afectata reputatia partilor litigante;
c) procedura arbitrala este mai simpla si mai rapida decat procedura jurisdictiei de stat (de exemplu, se
stabilesc termene in care litigiul trebuie solutionat, iar prin conventia arbitrala partile convin, de obicei, ca
hotararea are caracter definitiv);
d) cheltuielile de arbitrare sunt mai mici;
e) partile pot alege pe arbitri;
f) se creeaza mai multe facilitati pentru folosirea limbilor straine;
g) executarea in strainatate a sentintei arbitrale este mult simplificata, in comparatie cu executarea hotararilor
judecatoresti, datorita conventiilor internationale adoptate in aceasta materie.
2. Reglementare
2.1. Reglementarea arbitrajului in dreptul roman
In dreptul roman exista mai multe acte normative care cuprind norme aplicabile in materia arbitrajului
comercial international si anume:
a) Codul de procedura civila, cartea a IV-a;
b) Decretul-lege nr. 139 din 12 mai 1990 privind camerele de comert si industrie;
c) Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat, care contine unele
dispozitii ce au legatura cu activitatea arbitrajului.
De asemenea, in materia arbitrajului comercial international, sunt aplicabile urmatoarele regulamente
si reguli arbitrale:
a) Regulamentul de organizare si functionare a Curtii de Arbitraj Comercial International - institutie
permanenta de arbitraj pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, precum si a arbitrajului ad-hoc;
b) Regulile de procedura aprobate de Colegiul Curtii de Arbitraj din Bucuresti;
c) Regulile de procedura ale Comisiilor de arbitraj teritoriale, adoptate in 1993.
Dreptul comun in materia arbitrajului comercial international il formeaza normele ce reglementeaza
arbitrajul comercial intern. Cele care vizeaza arbitrajul comercial international sunt considerate ca
reglementari speciale; ele includ sistemul dreptului comun in masura in care le este compatibil, deci pentru a
analiza principalele caracteristici ale arbitrajului comercial international in Romania trebuie coroborate
normele speciale care il privesc, cu cele adecvate din dreptul comun.
2.2. Reglementarea arbitrajului prin conventii internationale
Datorita importantei pe care o are arbitrajul pentru dezvoltarea comertului international perfectionarea
reglementarii acestuia este o preocupare permanenta a statelor comunitatii internationale, care se reflecta atat
in legislatiile nationale, cat si in conventiile bilaterale, regionale sau internationale adoptate.
a) Conventiile bilaterale au o contributie redusa la reglementarea arbitrajului ca urmare a
reglementarii sale uniforme prin conventii regionale si internationale.
b) Dintre conventiile regionale, se cuvine amintita Conventia interamericana de arbitraj comercial
international, adoptata la 30 ianuarie 1975 de catre a V-a Conferinta de drept international privat al
Organizatiei Statelor Americane.
c) In materia arbitrajului comercial international, s-au adoptat urmatoarele conventii internationale,
prin care se stabilesc norme de drept uniform in materia arbitrajului international si care primesc incidenta in
activitatea arbitrajului comercial international din Romania:
1. Protocolul de la Geneva din 1923, privind clauzele de arbitraj, a fost adoptat in cadrul Societatii
Natiunilor.Romania a devenit parte a Protocolului din anul 1925.
Statele parti ale acestui Protocol se obliga sa recunoasca valabilitatea conventiei arbitrale prin care
partile la un contract (incheiat in materie comerciala sau orice alta materie susceptibila de a fi supusa
arbitrajului) sunt de acord ca eventualele litigii decurgand din contractul incheiat de ele sa fie supuse unui
arbitraj, chiar daca acesta s-ar desfasura pe teritoriul altui stat decat acela a carui jurisdictie se aplica uneia
dintre partile la contract. Procedura de arbitrare si constituirea completului arbitral sunt supuse vointei partilor
si legii statului unde se realizeaza arbitrajul. Statele semnatare ale protocolului se obliga, de asemenea, sa
asigure, prin dispozitii legislative, executarea sentintelor pronuntate pe teritoriul lor.
2. Conventia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentintelor arbitrale straine, a fost adoptata tot
in cadrul Societatii Natiunilor, fiind deschisa ratificarii ori aderarii numai statelor parti ale Protocolului din
1923. Romania a ratificat aceasta Conventie in anul 1931.
Prin aceasta Conventie statele parti se angajeaza sa recunoasca si sa execute pe teritoriul lor sentintele
arbitrale straine pronuntate pe teritoriul unui stat parte la Conventie, cu conditia ca sentinta respectiva sa nu
fie contrara ordinii publice sau principiilor de drept public din tara unde a fost invocata.
Conventia de la Geneva cuprinde si reglementari care au ca scop sa largeasca atributiile arbitrilor
pentru a asigura functionarea abitrajului ad-hoc in mod independent, fara vreo interventie a instantelor
judecatoresti. Astfel, potrivit art. IV pct.3 din Conventia de la Geneva, daca partile au hotarat sa supuna
reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc, fara ca acea conventie de arbitraj sa contina indicatii in
legatura cu masurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele privind sediul arbitrajului (daca
partile au convenit ca litigiul lor va fi supus unei institutii permanente de arbitraj) sau procedura arbitrala,
aceste vor fi luate, daca partile nu se inteleg in aceasta privinta, de catre arbitrul sau arbitrii deja desemnati, iar
in lipsa unui acord al partilor asupra desemnarii arbitrilor sau in lipsa acordului acestora asupra masurilor de
luat, reclamantul poate sa se adreseze, daca partile nu au ales locul arbitrajului, fie presedintelui Camerei de
Comert a tarii in care pararul isi are resedinta sa obisnuita sau sediul sau, fie Comitetului Special infiintat in
temeiul Conventiei de la Geneva (atat Camerele de Comet, cat si Comitetul Special avand calitatea de
mecanism prearbitral).
3. Conventia de la New York din 1958, privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale
straine, a fost adoptata in cadrul O.N.U. (dupa un proiect elaborat de Consiliul Economic si Social al O.N.U.,
care se ocupa de cooperarea economica si sociala internationala).
Romania a ratificat Conventia in anul 1961, cu rezerva ca o va aplica numai raporturilor juridice
contractuale sau necontractuale care sunt considerate comerciale de catre legislatia sa. Printr-o alta rezerva a
precizat ca va aplica aceasta Conventie si in raporturile cu statele necontractante la Conventie, dar pe baza de
reciprocitate stabilita prin intelegere intre parti.
Conventia se refera la recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale straine (adica pronuntate pe
teritoriul altui stat decat cel in care se cere recunoasterea sau executarea - criteriu obiectiv, ori care nu sunt
considerate nationale in acest din urma stat - criteriu subiectiv), indiferent daca statul pe teritoriul caruia s-a
pronuntat sentinta este sau nu parte la Conventie (prevedere care inseamna un progres fata de Conventia de la
Geneva din 1927 care punea conditia ca sentinta straina ce urma sa fie executata sa fi fost pronuntata pe
teritoriul unui stat parte la Conventie).
Prin sentinte arbitrale, Conventia de la New York intelege atat sentintele pronuntate de arbitraje ad-hoc
cat si sentintele pronuntate de arbitraje institutionalizate, asadar, conventia pune semnul egalitatii intre
sentintele pronuntate de arbitraje ad-hoc si cele pronuntate de arbitraje institutionalizate, recunoscand implicit
arbitrajele permanente ca modalitate de solutionare a litigiilor de comert international.
In privinta formei conventiei arbitrale, statele contractante recunosc doar acea conventie arbitrala care
este incheiata in forma scrisa (norma uniforma foarte importanta).
Potrivit Conventiei, statele contractante recunosc autoritatea unei sentinte pronuntate in temeiul unei
conventii de arbitraj si se obliga sa asigure executarea sentintei conform regulilor de procedura din statul unde
sentinta este invocata.
Recunoasterea sau executarea unei sentinte arbitrale straine poate fi refuzata pentru motive prevazute
in art. V din Conventie, precum: lipsa de capacitate de partilor care au incheiat conventia de arbitraj,
nevalidilitatea conventiei in conformitate cu legea care o carmuieste, incalcarea dreptului la aparare al partii
impotriva careia este invocata sentinta, solutionarea prin sentinta a unor pretentii neprevazute de conventia de
arbitraj, constituirea tribunalului arbitral sau procedura de arbitraj neconforme cu cele convenite de parti,
incalcarea ordinii de drept din statul solicitat etc. Dovada existentei unui motiv de respingere a recunoasterii
sau executarii sentintei arbitrale straine este in sarcina paratului.
Conventia de la New York a consacrat principiul lex voluntatis in determinarea legii care
reglementeaza validitatea conventiei arbitrale, in sensul ca aceasta conventie trebuie sa fie valabila in temeiul
legii alese de parti si numai in lipsa optiunii partilor in temeiul legii tarii pe teritoriul careia sentinta a fost
pronuntata (art. V, pct. 1, lit. d). Partile litigante pot sa prevada atat modalitatea de constituire a tribunalului
arbitral, cat si procedura arbitrala, iar in tacerea partilor se aplica legea unde are loc arbitrajul.
Dispozitiile Conventiei de la New York nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale
incheiate de statele contractante in materie de recunoastere si executare a sentintelor arbitrale straine.
Conform Conventiei de la New York, cele doua reglementari anterioare (Protocolul de la Geneva din 1923,
privitor la clauzele de arbitraj si Conventia de la Geneva din 1927, privind executarea sentintelor arbitrale straine),
vor inceta sa mai produca efecte intre statele care ratifica Conventia de la New York.
4. Conventia europeana privind arbitrajul comercial international, incheiata la Geneva, la 21 aprilie
1961, sub auspiciile Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa.
Romania a ratificat Conventia de la Geneva in 1963.
Aceasta Conventie are in vedere numai arbitrajul de comert international fie ad-hoc, fie
institutionalizat (art. I pct. 1), urmarind sa faciliteze accesul la arbitraj al participantilor la comertul
international.
Conventia cuprinde dispozitii privind organizarea arbitrajului, competenta tribunalului arbitral,
regulile de procedura care trebuie urmate in solutionarea litigiului, motivarea sentintei arbitrale, anularea
acesteia, recunoasterea si executarea sentintei arbitrale straine.
Exista, de asemenea, prevederi care au ca scop sa rezolve problema organizarii arbitrajului, in primul
rand desemnarea arbitrilor in cazul in care una dintre parti refuza sa-si desemneze arbitrul sau exista dezacord
intre parti sau intre arbitri in aceasta privinta. In aceasta situatie masurile necesare pentru organizarea
arbitrajului pot fi luate de presedintele Camerei de Comert si Industrie competente din tara unde se afla locul
arbitrajului sau paratul isi are sediul, iar in subsidiar de un Comitet special care functioneaza la Geneva,
reglementare inedita care ulterior va influenta Regulamentele unor institutii permanente de arbitraj.
Exista in Conventia de la Geneva si dispozitii speciale privind legea aplicabila fondului litigiului
(reglementare neintalnita in conventiile anterioare). In acest sens, se precizeaza ca partile au dreptul de a alege
legea aplicabila fondului litigiului, iar in tacerea partilor, arbitrii vor aplica legea competenta, indicata de
norma conflictuala pe care ei o vor considera potrivita cauzei, dar in ambele cazuri arbitrii trebuie sa tina
seama de stipulatiile contractului si de uzantele comerciale (art. VII).
Arbitrii pot sa judece in calitate de mediatori amiabili, daca partile au convenit in acest sens si daca
legea care guverneaza arbitrajul permite aceasta.
Sentinta arbitrala trebuie sa fie motivata, exceptand cazul in care partile au decis altfel sau legea
care guverneaza arbitrajul nu impune motivarea si partile nu au cerut acest lucru. Sentinta poate fi anulata
pentru motivele prevazute limitativ de Conventie (art. IX).
Dispozitiile Conventiei nu aduc atingere acordurilor bilaterale sau multilaterale privind arbitrajul,
incheiate de catre statele contractante, anterior sau ulterior intrarii sale in vigoare.
5.Conventia pentru reglementarea diferendelor referitoare la investitii intre state si persoane ale altor
state, adoptata la Washington la 18 martie 1965, care a avut ca scop infiintarea unor mecanisme
internationale de conciliere si arbitraj, sub auspiciile Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare,
carora statele contractante si persoane ale altor state contractante pot sa le supuna, daca doresc, diferendele
lor.
Romania a ratificat aceasta conventie in anul 1975.
3. Clasificarea arbitrajului comercial international
Doctrina juridica a clasificat arbitrajul comercial international folosind mai multe criterii:
A. In functie de structura organizatorica se face distinctie intre arbitrajul ocazional (sau ad-hoc) si
arbitrajul institutionalizat.
a) Arbitrajul ocazional sau ad-hoc se constituie pentru solutionarea unui litigiu determinat si
existenta lui inceteaza odata cu pronuntarea hotararii sau cu expirarea termenului in care trebuia data
hotararea.
Arbitrajul ocazional constituie dreptul comun in materie de arbitraj comercial international, astfel ca,
de cate ori nu se face nici o mentiune speciala de catre parti inseamna ca este vorba de un arbitraj ocazional.
Reglementarea arbitrajului ad-hoc sau ocazional este dependenta de vointa partilor, care fixeaza
regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii, determina locul arbitrajului (sediul), desemneaza arbitrii si
stabilesc modalitatatile in care acestia vor fi nominalizati in caz de litigiu (art.4 din Conventia de la Geneva
din 1961). Asadar, structura si procedura acestor instante vor putea fi diferite, in principiu, de la un litigiu la
altul. Spre exemplu, intr-un litigiu dat, partile convin ca litigiul lor sa fie solutionat de un singur arbitru, iar in
alt caz, prefera un complet format din trei arbitri; de asemenea, pot decide ca sentinta arbitrala sa fie
definitiva sau sa fie supusa cailor de atac sau numai unor anumite cai de atac.
De multe ori insa, partile nu stabilesc prin conventia arbitrala reglementari suficiente pentru
desfasurarea normala a procedurii arbitrale, ceea ce duce uneori la imposibilitatea solutionarii diferendului
dintre ele.
De aceea, este recomandabil ca cei interesati sa faca trimitere la un regulament tip de arbitraj, agreat de
ei, pentru a se asigura astfel un mimim de masuri organizatorice necesare pentru aceasta forma de jurisdictie
nestatala, cu caracter particular. Asemenea regulamente, cu caracter facultativ, au fost elaborate de comisiile
economice regionale ale ONU: Comisia Economica a O.N.U. pentru Europa (C.E.E./O.N.U.), Comisia
Economica si Sociala pentru Asia si Pacific (C.E.S.A.P./O.N.U.) si Comisia Natiunilor Unite pentru Dreptul
Comertului International (UNCITRAL).
Daca arbitrajul ad-hoc are loc in Romania si, prin vointa partilor, este guvernat de prevederile unei
conventii internationale (de exemplu, Conventia de la Geneva) poate fi desemnata ca arbitru si o persoana care
are cetatenie straina.
Arbitrajul ad-hoc care isi are sediul in Romania poate fi supus unei legi straine daca o conventie
internationala autorizeaza partile conventiei de arbitraj sa exercite o astfel de optiune, dar legea straina
preferata de parti trebuie sa nu contravina normelor imperative din dreptul roman.
In cazul in care dreptul procesual roman este aplicabil raportului juridic incheiat (avand calitatea de lex
causae), institutia arbitrajului ad-hoc are o anumita dependenta fata de instantele judecatoresti, care au
urmatoarele atributii:
a.1 - sa desemneze pe superarbitru cand se ivesc neintelegeri intre arbitri cu privire la desemnarea acestuia sau
cand acestia nu sunt imputerniciti de parti prin conventia de arbitraj sa-l aleaga (art. 351 Cod pr. civ.);
a.2 - sa solutioneze cererile de recuzare privitoare la vreun arbitru (art. 3512 Cod pr. civ.) ;
a.3 - sa verifice legalitatea si temeinicia sentintei arbitrale pe calea actiunii in anulare (art. 364 1Cod pr. civ.);
a.4 -sa investeasca cu formula executorie sentintele arbitrale, daca acestea nu au fost executate benevol (art.
3671 Cod pr. civ.).
b) Arbitrajul institutionalizat (sau institutional).
Aceasta forma jurisdictionala de arbitraj se efectueaza de catre o institutie permanenta de arbitraj sau
care functioneaza in cadrul unor organizatii cum ar fi camerele de comert si industrie, asociatiile corporative
sau profesionale sau institutii specializate in acest scop.
Spre deosebire de arbitrajul ad-hoc, care este o forma de jurisdictie nestatala, cu caracter particular,
constituita prin vointa partilor litigante pentru solutionarea unui anumit litigiu ivit intre ele, arbitrajul
institutionalizat este organizat intr-un cadru determinat prin lege, avand caracter de permanenta si continuitate.
El face parte din ordinea juridica nationala a statului pe teritoriul caruia isi stabileste sediul principal, fiind
constituit pentru a solutiona orice litigiu care intra in competenta sa si cu privire la care a fost investit de parti.
In legatura cu caracterul institutionalizat al arbitrajului, in doctrina se fac urmatoarele precizari:
1) daca legea care instituie arbitrajul fixeaza si procedura de solutionare a litigiilor, atunci exista un arbitraj
institutionalizat;
2) daca legea instituie numai principiul potrivit caruia litigiile respective urmeaza a fi solutionate pe cale de
arbitraj, atunci arbitrajul respectiv nu difera esential de arbitrajul ocazional, voluntar, pentru ca intr-o astfel de
situatie tot partile sunt acelea care prin clauza compromisorie sau prin compromis fixeaza modalitatile de
arbitrare, precum in cazul arbitrajului ocazional.
Majoritatea litigiilor dintre participantii la comertul international sunt solutionate in cadrul institutiilor
permanente de arbitraj datorita avantajelor oferite de acestea: competenta profesionala a arbitrilor, procedura
prestabilita, posibilitatea de a acoperi lacunele conventiei de arbitraj daca este incompleta, formarea unei
practici unitare datorita caracterului permanent al institutiei respective etc.
Arbitrajul institutionalizat se caracterizeaza printr-o organizare superioara, avand un regulament
propriu de organizare si functionare si structuri permanente specifice acestei forme de jurisdictie si anume: o
autoritate competenta sa nominalizeze arbitrii, o lista nominala a arbitrilor si secretariatul.Regulamentul de
organizare si functionare a institutiei arbitrale determina aceste structuri organizatorice permanente .
Regulamentul de organizare si functionare a institutiei arbitrale poate avea caracter obligatoriu sau
facultativ. In primul caz, se presupune ca partile accepta integral prevederile regulamentului, dar in practica li
se permite partilor sa convina completari ale dispozitiilor procedurale, cu conditia ca acestea sa fie
compatibile cu regulamentul respectiv. Regulamentele de arbitraj care au caracter facultativ permit partilor sa
modifice procedura prevazuta de regulament in sensul voit de ele.
In doctrina s-a exprimat opinia ca desi, in principiu, la arbitrajul institutionalizat procedura este
prestabilita (institutionalizata), ceea ce inseamna un progres indiscutabil pe linie organizatorica, instanta
arbitrala isi pastreaza caracterul prin esenta temporar, din moment ce o astfel de instanta se formeaza in
vederea solutionarii unui litigiu determinat si exista ca atare numai pana la pronuntarea hotararii in acel litigiu,
numai ca ea se alcatuieste si isi desfasoara activitatea in cadrul unor mecanisme stabile. Se aduce ca argument,
in acest sens, dispozitia art. 51 din Regulile de procedura ale Curtii de Arbitraj Comercial International de pe
langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, potrivit careia sentinta arbitrala se pronunta in termen de cel
mult noua luni de la data constituirii Tribunalului arbitral.
Unii autori au sustinut ca opinia prezentata mai sus, nu este intemeiata, aducand urmatoarele
argumente:
a) institutia arbitrala nu este infiintata prin vointa partilor dintr-un anumit litigiu, ci prin efectul unei dispozitii
normative facand parte din ordinea juridica nationala a statului pe teritoriul caruia si-a stabilit sediul principal;
b) regulamentrul propriu al institutiei de arbitraj stabileste structuri organizatorice valabile pentru orice litigiu
cu care aceasta institutie ar fi sesizata;
c) procedura arbitrala stabilita prin regulament este susceptibila de aplicare oricarui litigiu care intra in
competenta materiala si teritoriala a respectivei institutii;
d) caracterul permanent sau temporar al unei instante jurisdictionale trebuie apreciat prin referire la
instanta insasi ca institutie, ca organ de jurisdictie, iar nu prin referire la structurile create de aceasta (fie ca
ele sunt complete de arbitri sau arbitri unici). Credem ca acest din urma punct de vedere este corect.
Autoritatea competenta sa desemneze arbitrii.Aceasta autoritate poate fi un organ colectiv, precum
Camera de Comert si Industrie a Romaniei sau o anumita persoana, cum este presedintele Curtii de Arbitraj
Bucuresti.
Aceasta autoritate nominalizeaza arbitrul cand partile refuza sa-l nominalizeze ele insele sau cand trebuie sa-l
inlocuiasca in cazurile prevazute de regulament si desemneaza supraarbitrul, daca arbitrii desemnati nu se pun de
acord cu privire la alegerea sa.
Lista de arbitri face parte din structura unei institutii de arbitraj. Aceasta lista cuprinde numele
persoanelor considerate competente sa indeplineasca aceasta functie. Ea se intocmeste periodic (la intervale
de timp determinate de regulament), de catre autoritatea competenta (alcatuirea ei este valabila pana la o noua
intocmire a sa) si este pusa la dispozitia partilor care urmeaza sa-si aleaga fiecare cate un arbitru care sa
decida asupra litigiului lor, iar acestia vor desemna un supraarbitru cu care vor forma completul de arbitraj.
Mandatul arbitrului ales sa solutioneze un litigiu inceteaza la data pronuntarii sentintei, chiar daca intre timp s-
a intocmit o noua lista de arbitri care nu mai cuprinde pe arbitrul respectiv.
Secretariatul indeplineste atributii administrative, asigurand comunicarea actelor catre parti, emiterea
citatiilor, consemnarea sustinerilor facute de participanti in cadrul sedintelor de dezbateri, comunicarea
hotararilor date de organul arbitral etc.
B. In functie de competenta materiala a arbitrajelor institutionalizate, se face distinctie intre arbitraje
cu competenta generala si arbitraje cu competenta speciala.
a) Din categoria arbitrajelor cu competenta generala fac parte arbitraje cu sfera generala de activitate
jurisdictionala pentru litigiile izvorate din raporturi de comert international si cooperare internationala, cum ar
fi: Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert International de la Paris, Curtea de Arbitraj de la Londra,
Asociatia Americana de Arbitraj, Curtea permanenta de arbitraj de pe langa Comisia germana pentru
probleme de arbitraj, Institutul Olandez de Arbitraj etc.
b) Arbitrajele cu competenta speciala sunt specializate pe solutionarea litigiilor izvorate din comertul
cu anumite marfuri; pentru litigii din domeniul comertului cu textile, exista: Camera arbitrala de bumbac din
Le Havre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen; pentru litigii izvorate din comertul
cu produse alimentare, au fost infiintate: Asociatia pentru comertul cu cereale din Londra, Asociatia
distribuitorilor de produse alimentare din New York.
C. In functie de competenta teritoriala, arbitrajele institutionalizate sunt impartite in: arbitraje de tip
bilateral, arbitraje de tip regional si arbitraje cu vocatie universala.
a) Arbitrajele de tip bilateral sunt create prin conventii bilaterale si sunt competente sa solutioneze
numai litigii de comert international intervenite intre participantii la comertul international din cele doua state
parti la acele conventii. De exemplu: Camera arbitrala franco-germana pentru produsele solului, Comisia
americano-canadiana de arbitraj comercial.
b) Arbitrajele de tip regional sunt constituite prin conventii multilaterale incheiate intre statele dintr-o
anumita zona geografica si sunt competente sa solutioneze litigii intervenite intre subiectii de drept apartinand
statelor semnatare ale conventiilor respective. Mentionam cu titlu de exemplu: Comisia scandinava de arbitraj
pentru piei, competenta pentru comerciantii din Danemarca, Finlanda, Norvegia si Suedia; Comisia
interamericana de arbitraj comercial, competenta pentru litigiile dintre comerciantii din Organizatia Statelor
Americane.
c) Arbitrajele cu vocatie universala sunt competente sa solutioneze litigii dintre participantii la
comertul international din toate tarile lumii. De exemplu, Curtea de Arbitraj de pe langa Camera de Comert
International din Paris.
Pot avea o vocatie universala, instantele de arbitraj organizate ca instante nationale, daca au
competenta sa solutioneze litigii de comert international atat in cazul in care unul dintre subiectele de drept
este national si altul strain cat si in cazul in care ambii sunt straini. De altfel, cele mai multe instante de
arbitraj sunt organizate ca instante nationale, de exemplu: arbitrajele de pe langa Camerele de Comert din
Bruxelles, Oslo, Bucuresti, Curtea de Arbitraj de la Londra etc.
E. In functie de atributiile conferite arbitrilor, se distinge intre arbitrajul de drept strict si arbitrajul
in echitate.
a) Arbitrajul de drept strict (sau de iure), se caracterizeaza prin faptul ca arbitrii hotarasc asupra
unui litigiu, aplicand normele de drept (procedurale si de drept material) incidente in cauza
Arbitrajul de drept strict constituie regula, fiind arbitrajul de drept comun in materia dreptului
comertului international. De aceea, de cate ori partile nu fac nici o mentiune speciala despre arbitraj, acesta va
fi un arbitraj ad-hoc (care, de asemenea, constituie dreptul comun in materie de arbitraj, asa cum am
mentionat deja, in partea referitoare la acest tip de arbitraj), iar puterile acordate arbitrilor sunt acelea ale unui
arbitraj de drept strict.
b) Arbitrajul in echitate (ex aequo et bono) se realizeaza dupa principiile echitatii, adaptate la
exigentele vietii comerciale internationale. Prin urmare, arbitrii nu sunt obligati, in principiu,sa respecte
normele legale de procedura sau sa aplice normele de drept material competent.
Independenta arbitrilor, sub raportul dreptului procedural este limitata de doua principii fundamentale
de drept: principiul dreptului la aparare si cel al conformitatii cu ordinea publica, principii care sunt
recunoscute de toate sistemele nationale de drept. Conventia europeana privind arbitrajul comercial
international de la Geneva prevede ca respectarea dreptului la aparare este o conditie pentru ca o sentinta de
arbitraj sa fie recunoscuta si executata intr-un stat contractant (art. 9, pct. 1 lit. b ).
Dar nici sub aspectul dreptului material, arbitrii nu pot ignora normele de ordine publica si vor
solutiona litigiul dupa normele legale imperative, dupa uzantele comerciale, dupa reguli susceptibile de a fi
aplicate, in principiu, oricaror parti s-ar afla in situatii similare, echitatea neputand sa existe in afara dreptului.
Echitatea nu inseamna inlaturarea de plano a normelor de drept, ci permite interpretarea acestora intr-
un mod care sa excluda solutiile legale, formale si rigide pe care le implica textul legii.
Arbitrajul in echitate este necesar mai ales pentru contractele comerciale internationale care nu cunosc
reglementari proprii in legislatiile nationale si nici norme uniforme formulate de conventii internationale.
In dreptul roman este admisibil arbitrajul in echitate. Codul civil contine dispozitii care autorizeaza
explicit solutii intemeiate pe echitate pronuntate de organele de jurisdictie statala sau arbitrala (art. 970 si art.
1512 C. civ.), dispozitii aplicabile atat in raporturile de drept intern cat si cele de drept al comertului
international. De asemenea, art. 360 alin. 2 C. pr. civ., valideaza stipulatia contractuala ex aequo et bono in
cadrul jurisdictiei arbitrale, dispunand ca 'pe baza acordului expres al partilor, tribunalul arbitral poate
solutiona litigiul in echitate.'
Si Conventia de la Geneva din 1961 contine dispozitii care consacra admisibilitatea arbitrajului in
echitate asa cum rezulta din interpretarea dispozitiilor art. VII pct. 2: 'Arbitrii vor hotari ca mediatori amiabili,
daca aceasta este vointa partilor si daca legea care reglementeaza arbitrajul permite acest lucru.' Practica
arbitrala a statuat ca aceasta reglementare se aplica nu numai mediatorilor amiabili, ci si arbitrilor chemati sa
decida in echitate, daca sunt intrunite cele doua conditii care rezulta din dispozitiile de mai sus: vointa partilor
in litigiu si admisibilitatea arbitrajului in echitate in legea care guverneaza arbitrajul.
Sectiunea 2. Conventia arbitrala
1. Notiune
Conventia arbitrala este o intelegere a partilor unui contract de a supune spre solutionare litigiul dintre
ele arbitrajului, renuntand astfel sa se adreseze, in acest scop, jurisdictiei de stat.
Potrivit legii romane, conventia arbitrala se incheie in scris, sub sanctiunea nulitatii(art.343 C. pr. civ.).
Incheierea conventiei arbitrale are ca efect excluderea competentei instantelor judecatoresti, pentru
litigiul care face obiectul ei si recunoasterea competentei de a judeca organului arbitral.
Cand una dintre parti invoca, in instanta judecatoreaca, existenta conventiei arbitale, aceasta se va
declara necompetenta daca va constata ca exista conventie arbitrala.
Din punct de vedere al partilor contractante, sunt doua categorii de conventii arbitrale: unele intervin
intre subiecte de drept privat din state diferite (majoritatea), altele sunt incheiate de un stat cu o persoana
fizica sau juridica avand o alta nationalitate. Aceste din urma conventii au unele particularitati care decurg din
calitatea statului de a fi titular de suveranitate.
Din punct de vedere al momentului in care intervine acordul de vointa al partilor, referitor la
solutionarea litigiilor pe calea arbitrajului, conventia arbitrala se poate prezenta sub doua forme: clauza
compromisorie si compromisul (art. I, pct.2, lit.a din Conventia de la Geneva, 1961).
2. Clauza compromisorie
Reprezinta acordul de vointa al partilor unui contract principal de a supune arbitrajului litigiile ce s-ar
putea naste intre ele din acel contract sau in legatura cu acel contract, aratandu-se numele arbitrilor sau
modalitatea de numire a lor.
In practica, majoritatea conventiilor arbitrale imbraca forma clauzei compromisorii.
Clauza compromisorie se caracterizeaza prin urmatoarele aspecte:
a) - litigiul trebuie sa fie viitor si eventual, spre deosebire de compromis care are ca obiect un litigiu existent
deja;
b) - clauza compromisorie este valabila fara sa se arate numele arbitrilor, fiind suficient sa se indice modul
de a-i individualiza, direct sau prin referire la regulamentul unui centru permanent de arbitraj; dar este posibil
ca in cuprinsul sau sa se precizeze numele arbitrilor; daca nu se indica numele arbitrilor si nici modul de
desemnare a acestora (in mod explicit sau implicit), actul respectiv nu are valoare de clauza compromisorie (si
nici de compromis), ci eventual de act preparator.
c) - intrucat partile au in vedere litigii eventuale, in clauza compromisorie nu se va determina
obiectul litigiului (ca la compromis);
d) - clauza compromisorie inlatura competenta instantelor judecatoresti ordinare in solutionarea litigiului,
aceasta prorogare de competenta avand ca temei vointa partilor contractante;
e) - produce efecte obligatorii pentru parti, inclusiv obligatia de a executa sentinta care se va pronunta de
organul arbitral;
f) - se poate prezenta fie sub forma unei clauze cuprinse intr-un contract (denumit principal), fie sub forma
unui inscris separat de contract, incheiat concomitent cu contractul sau ulterior, dar inainte de nasterea
litigiului, pentru ca in cazul in care este incheiat ulterior ivirii litigiului, constituie un compromis daca
indeplineste conditiile de existenta ale acestuia (sa contina vointa partilor de a supune diferendul lor
arbitrajului, sa determine obiectul diferendului si sa indice numele arbitrilor).
Clauza compromisorie cuprinsa intr-un contract comercial international, este in realitate un 'contract in
contract' si faptul ca aceasta are o cauza diferita de a celorlalte clauze ale contractului principal ii da o
fizionomie juridica proprie si ii asigura autonomia. Cu toate acestea, sunt suficiente argumente pentru a
sustine caracterul accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal, nu numai cand
constituie un accesoriu al acestuia din punct de vedere material, ci si cand este vorba de existenta ei ca
negotium iuris.
Autonomia clauzei compromisorii are importante consecinte pe plan juridic si anume:
a) motivele de nulitate care ar afecta clauzele contractului principal, nu afecteaza, in principiu si valabilitatea
clauzei compromisorii, arbitrii sesizati pastrandu-si competenta de a statua si in primul rand de a se pronunta
asupra propriei lor competente.
Sunt insa anumite nulitati comune clauzei compromisorii si contractului principal, precum cele ale
viciilor de consimtamant sau lipsei de capacitate, deoarece in ambele contracte partile sunt aceleasi;
b) datorita autonomiei sale in raport cu contractul principal, clauza compromisorie care intruneste conditiile
legale de validitate produce prin ea insasi, adica ex proprio vigore, efectele firesti ale unei conventii arbitrale.
Unii autori sustin insa ca, de regula, clauza compromisorie are caracter de act preparator. Datorita
acestui caracter, partile care au convenit o asemenea clauza nu se pot adresa arbitrajului in mod direct, ci este
necesar un nou acord intre ele numit compromis, care, in realitate, este un nou contract in care trebuie sa se
precizeze numele arbitrilor si obiectul arbitrajului. Cu ocazia incheierii actului de compromis, partile pot sa
modifice, expres sau tacit, continutul clauzei compromisorii sau sa renunte la clauza compromisorie. Totusi o
clauza compromisorie poate fi suficienta daca ea contine toate elementele necesare pentru a se trece la
arbitrarea litigiului.
Consideram ca o clauza compromisorie valabil incheiata este suficienta pentru a produce toate efectele unei
conventii arbitrale; numai in situatia in care clauza de arbitraj nu contine toate elementele necesare pentru
solutionarea litigiului ivit intre parti, acestea pot sa incheie, ulterior aparitiei litigiului, un compromis de arbitraj,
prin care sa rezolve problemele suplimentare necesare desfasurarii procedurii arbitrale;
c) rezolutiunea sau rezilierea contractului principal nu afecteaza valabilitatea clauzei compromisorii;
d)legea aplicabila conventiei de arbitraj poate fi diferita de cea care guverneaza contractul principal. Legea
contractului principal guverneaza fondul cauzei, deci pretentiile partilor, iar legea conventiei de arbitraj
guverneaza, de regula, numai procedura arbitrala.
Autonomia clauzei compromisorii dispare daca partile au solidarizat explicit clauza compromisorie cu
contractul principal.
Desi autonomia clauzei compromisorii fata de contractul principal este indubitabila, ea are si un
caracter accesoriu fata de acesta pentru ca dureaza atata timp cat dureaza si contractul principal, eventual
pana la lichidarea efectelor contractului principal in cazul in care clauza compromisorie se refera si la acestea.
Ca un argument al caracterului accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal este
si faptul ca cedarea contractului principal implica si cedarea clauzei compromisorii, exceptand cazul in care
clauza compromisorie a fost incheiata intuitu persoane (acest fapt poate fi privit si ca o consecinta a
caracterului accesoriu al clauzei compromisorii in raport cu contractul principal).
In cazul in care una dintre parti refuza sa-si indeplineasca obligatiile ce-i revin conform conventiei
arbitrale, de exemplu sa-si desemneze arbitrul, acest refuz echivaleaza cu o denuntare unilaterala a
contractului de arbitraj si se procedeaza la numirea din oficiu a arbitrului.
3. Compromisul
Este o conventie prin care partile unui contract stabilesc ca litigiul ivit deja intre ele sa fie solutionat pe
calea arbitrajului, aratandu-se, sub sanctiunea nulitatii, obiectul litigiului si numele arbitrilor sau modalitatea
de numire a lor.
Actul de compromis trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) Actul de compromis trebuie sa determine obiectul litigiului. Litigiul trebuie sa fie actual, deci sa fie ivit
deja intre partile contractante. Daca litigiul este eventual, acordul de vointa al partilor reprezinta o clauza
compromisorie. Dar partile pot incheia un compromis valabil in cazul in care desi nu exista un litigiu deja
nascut, exista faptul litigios (adica acela care este susceptibil de a da nastere, ulterior, la un litigiu cum ar fi, de
exemplu, neindeplinirea in mod corespunzator a unei obligatii contractuale). Daca se incheie un contract de
compromis, dar litigiul nu exista, compromisul este lipsit de obiect si actul de compromis este lovit de
nulitate, asemenea sentintei care ar fi data in aceste conditii.
Arbitrii au obligatia sa statueze in limitele obiectului litigiului, adica numai asupra cererii cu care au
fost sesizati si nu ultra petita, plus petita sau minus petita.
Pentru cererile care constituie accesorii ale cererii principale, competenta arbitrilor este aceeasi ca si
pentru cererea principala (accesorium sequitur principalem).
In aceeasi situatie se afla cererile incidente (cererile aditionale, cererea reconventionala, cererea de
interventie, cererea de chemare in garantie).
Cererea reconventionala poate fi mentionata in compromis alaturi de cererea principala, ca unul din
obiectele acestuia, intrucat compromisul poate avea mai multe obiecte. Compromisul este expresia acordului
de vointa al partilor. De aceea, daca nu este prevazuta in actul de compromis, cererea reconventionala poate fi
primita de catre arbitri numai daca are aspectul unei aparari fata de cererea principala, ca in situatia in care
tinde la o compensare legala sau judiciara.
b) Vointa partilor ca litigiul sa fie solutionat pe calea arbitrajului, sa fie exprimata cu claritate pentru a nu
exista nici o indoiala ca partile au incheiat o conventie de arbitraj si nu un alt contract (tranzactie, expertiza).
c) In actul de compromis trebuie sa fie desemnati arbitrii prin aratarea numelui lor sau in alt mod care sa dea
certitudine in privinta identitatii persoanei desemnate (de exemplu, desemnarea ca arbitru a Decanului unei
anumite facultati de drept, caz in care se intelege ca va fi arbitru cel ce va avea aceasta calitate cand trebuie sa
aiba loc arbitrajul).
Nedesemnarea arbitrilor prin actul de compromis duce la nulitatea actului respectiv, dar partile au
posibilitatea sa acopere o asemenea nulitate desemnand ulterior arbitrii.
d) Partile trebuie sa fixeze termenul in cadrul caruia sa aiba loc arbitrajul. Termenul se calculeaza dupa
regulile de drept comun, dar poate fi prorogat de parti in mod expres sau tacit (de exemplu, este o prorogare
tacita prezentarea partilor in fata arbitrului dupa expirarea termenului stabilit pentru arbitraj).
Termenul poate fi suspendat pentru motive intemeiate, cum ar fi desfasurarea procedurii penale
intemeiata pe aceleasi elemente de fapt care sunt supuse arbitrajului si, in general, de cate ori exista o
problema prejudiciala.
Expirarea termenului stabilit de parti pentru realizarea arbitrajului, nu influenteaza situatia de drept pe
care o aveau in momentul inplinirii termenului. De exemplu, daca in actul de compromis s-a consemnat o
recunoastere sau o marturisire, ori obligatii asumate de catre parti, acestea raman dobandite cauzei si pot fi
ulterior invocate de catre o parte impotriva celei care le-a facut.Daca actul de compromis este nul, raman
valabile toate acele prevederi ale lui care sunt independente de cauza care a provocat nulitatea (care poate fi,
de exemplu, omisiunea de desemnare a arbitrilor, omisiunea de expunere a litigiului care constituie obiect al
arbitrajului etc.).
Compromisul este un acord de vointa si, ca urmare, produce efectele unui contract (de exemplu,
opozabilitatea lui intre parti, dar nu si fata de terti, posibilitatea de a fi atacat prin actiunea in simulatie sau
prin actiunea pauliana, daca sunt indeplinite conditiile cerute de lege pentru promovarea acestor actiuni).
Totodata, compromisul este si un act judiciar si produce efecte specifice unor asemenea acte:
intrerupe prescriptia actiunii cu privire la care s-a incheiat; suspenda perimarea unei proceduri intre aceleasi
parti, pentru aceeasi cauza; inlatura competenta jurisdictiilor de drept comun care nu mai pot sa judece un
litigiu cu privire la care a intervenit un compromis.
5. Continutul conventiei arbitrale
Continutul conventiei de arbitraj este diferit in functie de natura arbitrajului ales de parti (arbitraj ad-
hoc sau institutionalizat).
A. Continutul conventiei de arbitraj va fi incomparabil mai complex in cazul unei instante constituite
ad-hoc. Astfel, potrivit art. IV pct.1, lit.b din Conventia de la Geneva, in cazul in care partile unei conventii de
arbitraj au prevazut ca litigiile lor vor fi supuse unei proceduri ad-hoc, vor avea urmatoarele posibilitati:
a) de a determina locul arbitrajului;
b) de a fixa regulile de procedura pe care le vor urma arbitrii.
c) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalitatile potrivit carora vor fi desemnati arbitrii in caz de litigiu.
Daca partile au hotarat sa supuna reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc si daca intr-un termen
de 30 de zile de la data notificarii cererii de arbitraj de catre parat, una din parti nu si-a desemnat arbitrul
sau, acesta va fi desemnat, daca nu exista alta intelegere intre parti, la cererea celeilalte parti, de catre
presedintele Camerei de Comert competente a tarii in care partea in culpa are, in momentul introducerii cererii
de arbitraj, resedinta sa obisnuita sau sediul(art IV, pct 2., din Conventia de la Geneva).
Arbitrii trebuie alesi de parti dintre personalitati care sa indeplineasca anumite conditii:
1) sa ofere conditii de independenta fata de partile care i-au desemnat;
2) sa aiba competenta juridica pentru interpretarea clauzelor contractuale si eventual a dispozitiilor
regulamentului de arbitraj;
3) sa fie specializati in raport cu problemele pe care le ridica litigiul respectiv (in domeniul financiar, bancar,
comercial, tehnic, industrial, maritim, agricol etc.);
4) sa fie asigurate conditii de impartialitate prin existenta neutralitatii obiective (nationalitate, pozitie politica,
ideologica sau de alta natura), lipsa unor interese particulare in legatura cu litigiul, lipsa unor legaturi cu
partile etc.
B. Daca partile la o conventie de arbitraj au prevazut ca litigiile lor vor fi supuse unei institutii
permanente de arbitraj, arbitrajul se va desfasura conform Regulamentului institutiei respective de arbitraj (art.
IV, pct.1, lit.a din Conventia de la Geneva).
De regula, chiar partile conventiei de arbitraj fac trimitere la regulamentul institutiei permanente de
arbitraj in conventia lor, folosind o astfel de formula 'Orice litigii care se vor naste in legatura cu acest
contract vor fi solutionate definitiv potrivit regulamentului . . . . .' (urmeaza determinarea institutiei
permanente de arbitraj). Dar aceasta redactare simpla a unei conventii de arbitraj face necesara luarea unor
masuri de precautie de catre parti, cum ar fi urmatoarele:
a) - Exprimarea optiunii lor pentru un tribunal arbitral format din trei arbitri si alegerea cate unui arbitru de
catre fiecare parte si a unui superarbitru de comun acord, pentru a creea premisa ca sentinta arbitrala sa fie
data cu majoritate de doi arbitri daca nu va exista unanimitate.
Tot astfel, pentru cazul in care fiecare din cei trei arbitri ar avea o opinie divergenta cu a celorlalti, ar
trebui lasata supraarbitrului puterea de a pronunta solutia litigiului.
b) - Stabilirea unui termen limita pentru ca fiecare dintre parti sa-si desemneze arbitrul, iar acestia sa
desemneze supraarbitrul, urmand ca in cazul depasirii termenului respectiv aceste desemnari sa fie facute de
institutia de arbitraj.
c) - Determinarea structurii instantei arbitrale (adica a numarului arbitrilor). In aceasta privinta, partile pot
hotari ca litigiul sa fie solutionat ori de un arbitru unic, desemnat de ele de comun acord,ori de un tribunal
arbitral format din trei sau cinci arbitri (in functie de complexitatea cauzei), situatie in care fiecare parte va
desemna un numar egal de arbitri, iar acestia vor alege supraarbitrul; daca intre ei vor exista divergente in
numirea celui de-al cincilea, vor decide partile prin consens.
d) - Precizarea puterilor arbitrilor. Arbitrii pot avea atributii diverse, precum:
d1) incercarea de conciliere prealabila;
d2) realizarea unui arbitraj in echitate:
d3) puterea de a colmata lacunele contractului sau de a-l completa numai cu privire la o anumita chestiune;
d4) de a statua in drept asupra interpretarii si executarii contractului;
d5) de a adapta contractul la noile imprejurari, chiar in absenta unei clauze de hardship.
Partile pot prevedea posibilitatea de extindere a puterilor arbitrilor, in functie de gradul de
complexitate al problemelor pe care le ridica executarea contractului si posibilitatea adaptarii procedurii
arbitrale la nevoile solutionarii corecte a litigiului.
e) Instituirea posibilitatii de a se recurge la o expertiza tehnica prealabila. Aceasta procedura poate fi utila
pentru solutionarea contestatiilor tehnice si pentru supravegherea executarii unor lucrari care fac obiectul
contractelor de cooperare economica internationala, de lucrari publice etc.
f) Stabilirea locului unde se va tine arbitrajul. Locul arbitrajului (adica tara in care are loc acesta), are
importanta atat din punct de vedere material (distanta fata de sediul partilor, facilitati de transport etc.) ,cat si
din punct de vedere juridic (de exemplu, consecinte asupra dreptului aplicabil fie procedurii, fie fondului
litigiului). De asemenea, recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale, poate sa depinda si de legea tarii
unde a fost pronuntata sentinta arbitrala, pentru ca dreptul procesual al forului influenteaza aceste aspecte.
Avand in vedere aceste aspecte, precum si faptul ca regulamentele unor institutii permanente de
arbitraj pot prevedea dreptul institutiei respective (in lipsa unei optiuni a partilor) de a determina locul de
infaptuire a arbitrajului si de a stabili locul unde se va pronunta sentinta (o astfel de prevedere exista in
Regulamentul Curtii de Arbitraj de pe langa Camera Internationala de Comert din Paris), este recomandabil ca
partile conventiei de arbitraj sa stabileasca locul arbitrajului.
Cu ocazia incheierii conventiei de arbitraj, partile trebuie sa verifice daca intre tarile ai caror
resortisanti sunt ele exista conventii privind recunoasterea si executarea sentintelor arbitrale, pentru ca, in caz
contrar, este oportun ca locul arbitrajului sa fie stabilit in tara paratului sau intr-o tara unde acesta are bunuri
susceptibile de urmarire.
g) - Alegerea dreptului aplicabil contractului (electio iuris).
Partile au facultatea de a alege ele insele dreptul aplicabil contractului (printr-o stipulatie contractuala
numita pactum de lege utenda), sau pot conferi arbitrilor puterea de a determina legea aplicabila (asa cum
prevede Conventia de la Geneva din 1961, art. 7 si Regulamentul Curtii de Arbitraj a Camerei de Comert
Internationale din Paris).
Legea aplicabila fondului litigiului prezinta mare importanta atat pentru solutionarea litigiului, cat si
pentru executarea contractului in ansamblul sau, ori a unora dintre clauzele sale.
h) - Determinarea limbii in care se va desfasura procedura arbitrala. In cazul lipsei unei optiuni a partilor in
aceasta privinta, se prezuma ca vointa partilor a fost ca procedura de arbitraj sa se desfasoare in limba in care
s-a redactat contractul. Dar este preferabil ca limba procedurii de arbitraj sa fie aceea in care este scris dreptul
aplicabil, pentru a evita dificultatile de interpretare a acestuia.
i) - Angajamentul formal al partilor de a executa sentinta pronuntata de arbitri este binevenit, chiar daca
aceasta obligatie este prevazuta in regulamentul institutiei de arbitraj. Pentru a se evita eventualele contestatii,
in momentul ivirii litigiului, cu privire la validitatea clauzei compromisorii, este necesar ca in cuprinsul
acestei clauze partile sa precizeze clar institutia de arbitraj la al carui regulament se refera si faptul ca se
confera arbitrilor puterea de a statua asupra propriei lor competente.
j) - Partile au dreptul sa fixeze termenul in care arbitrii au obligatia sa termine procedura arbitrala si sa
pronunte sentinta. Este important sa prevada si posibilitatea prelungirii acestui termen, ori sa confere acest
drept unui tert (persoana fizica sau juridica).
Sectiunea 3. Natura juridica a arbitrajului comercial international
In privinta naturii juridice a arbitrajului comercial international, nu exista unanimitate de opinie,
datorita dublului sau caracter - contractual si jurisdictional al arbitrajului, existand tendinta de a se sustine ca
acesta are fie natura contractuala, fie natura jurisdictionala.
Cu privire la acest aspect, s-au conturat in doctrina juridica trei conceptii diferite: jurisdictionala,
contractuala si mixta (sau eclectica).
In functie de conceptia adoptata, se stabileste regimul de drept international privat al arbitrajului, adica legea
aplicabila conventiei de arbitraj.
1. Conceptia jurisdictionala
Are la baza ideea ca statul, in calitate de titular de suveranitate, detine monopolul legislativ
si jurisdictional si, prin urmare, are dreptul exclusiv si obligatia de a distribui justitia pe teritoriul sau pentru
orice fel de litigii si pentru toate persoanele. Statul are dreptul sa dispuna ca, in anumite domenii strict
delimitate, partile sa fie autorizate sa foloseasca procedura arbitrajului. Arbitrajul este considerat ca o forma
delegata de justitie incredintata, prin vointa statului, unor persoane care nu sunt angajati ai statului si nu
actioneaza in numele sau.
a) Ca argument in sustinerea acestei teze, a fost invocata similitudinea dintre arbitraj si instantele
judecatoresti si anume:
a1) atat in cazul arbitrajului, cat si instantelor judecatoresti, cei chemati statueaza, cu caracter obligatoriu
pentru partile din litigiu, asupra temeiniciei si legalitatii pretentiilor reclamantului si paratului;
a2) atat hotararea judecatoreasca, cat si sentinta arbitrala beneficiaza de autoritate de lucru judecat;
a3) ambele sunt susceptibile de executare silita, daca nu sunt executate voluntar.
b) Un alt argument invocat se refera la interferenta dintre cele doua forme de jurisdictie, arbitrala si
judecatoreasca, care, uneori, se realizeaza in cadrul aceluiasi litigiu si care este posibilia tocmai pentru ca
acestea sunt similare ca natura. Astfel:
b1) unele instante judecatoresti au competenta exclusiva de a solutiona anumite cai de atac
impotriva sentintei arbitrale;
b2) unele legislatii nationale dau judecatorului puterea de a interveni in cursul procedurii arbitrale pentru a
desemna un arbitru (cand partea care trebuie sa-l nominalizeze refuza acest lucru) si pentru a rezolva o cerere
de recuzare referitoare la un arbitru;
b3) in sfarsit, faptul ca instantele judecatoresti au obligatia de a se desesiza in procesele in care partile au
incheiat o conventie de arbitraj, este un aspect specific litispendentei, iar aceasta functioneaza numai in
raporturile dintre organe de jurisdictie avand natura asemanatoare.
Recunoscand natura judiciara a procedurii arbitrale, trebuie acceptata idea ca legea forului (adica
legislatia nationala a tarii pe teritoriul careia isi are sediul arbitrajul), are prioritate, sau chiar exclusivitate de
aplicare in materie procedurala.
2. Conceptia contractualista
Are ca premisa ideea ca arbitrajul comercial international isi are originea intr-un contract, denumit
conventie de arbitraj, ceea ce ii imprima un caracter contractual. Arbitrajul este considerat un ansamblu de
acte juridice de natura predominant contractuala. Partile unui contract au dreptul de a organiza, in limitele
stabilite de lege, solutionarea litigiilor ivite intre ele de persoane care le inspira incredere. Puterea si
competenta arbitrilor de a solutiona un anumit litigiu decurg din vointa partilor litigante.
In fundamentarea tezei contractualiste, se sustin urmatoarele:
a) sentinta arbitrala nu are putere de lucru judecat intre parti, ci este irevocabila ca efect al vointei partilor,
care au cazut de acord sa-i recunoasca caracter definitiv si obligatoriu;
b) puterea executorie a sentintei isi are temeiul in vointa partilor litigante de a o duce la indeplinire si nu
decurge din natura ei jurisdictionala, din moment ce si alte acte de natura pur contractuala (de exemplu,
contractul de imprumut constituit prin act autentic) pot sa constituie titluri executorii;
c) instanta de judecata are puterea sa desemneze arbitrul in locul partii care refuza sa-si indeplineasca
aceasta obligatie, ca urmare a fortei obligatorii a contractului; judecatorul nu face altceva decat sa asigure
eficienta conventiei arbitrale prin care partile s-au angajat sa desemneze pe arbitri;
d) exceptia de arbitraj care obliga instantele judecatoresti sa refuze continuarea procedurii contencioase cand
constata existenta unei conventii de arbitraj, are la baza necesitatea de a nu incalca prevederile conventiei
arbitrale;
e) identitatea motivelor de recuzare a arbitrilor si judecatorilor este rezultatul preocuparii legiuitorului de a
asigura impartialitatea, independenta si moralitatea activitatii jurisdictionale care este permisa de lege.
Sustinatorii teoriei naturii contractuale a arbitrajului considera ca arbitrajul este guvernat, in principiu,
de legea aplicabila conventiei arbitrale si nu de legea forului.
3. Conceptia mixta (sau eclectica)
Considera ca atat conceptia jurisdictionala cat si cea contractuala ofera explicatii unilaterale asupra
naturii juridice a arbitrajului, luand in considerare fie numai specificul jurisdictional al activitatii instantei
arbitrale, fie numai temeiul sau juridic (care este de natura contractuala). In realitate, arbitrajul este o
institutie juridica complexa si trebuie caracterizata tinandu-se seama de ansamblul ei, adica atat de latura sa
contractuala, cat si de cea jurisdictionala, pentru ca temeiul juridic al arbitrajului (care este, de regula, de
esenta contractuala) nu poate avea aceeasi natura cu activitatea de solutionare a litigiului, care este
jurisdictionala.
Izvorul juridic al arbitrajului (compromisul sau clauza compromisorie), are, de regula, o natura
contractuala (exceptie face situatia in care arbitrajul este prevazut ca obligatoriu prin dispozitiile unei
conventii internationale), pe cand activitatea jurisdictionala a instantei arbitrale si sentinta pronuntata au
caracter procesual. In esenta, un contract (conventia arbitrala) genereaza efecte care sunt si de ordin
procedural.
Potrivit conceptiei mixte, impartasita de majoritatea autorilor, arbitrajul are o natura bivalenta, atat
contractuala, cat si jurisdictionala.
Unele dintre componentele arbitrajului prezinta un pronuntat caracter contractual, (precum conditiile
de validitate ale conventiei arbitrale, oferta si acceptarea ei, caracterul licit al arbitrajului), altele au un caracter
jurisdictional, (precum continutul cererii de arbitrare si al intampinarii, procedura de desemnare a arbitrilor,
desfasurarea dezbaterilor, administrarea probelor, pronuntarea hotararii, caile de atac impotriva ei,
modalitatile de executare a sentintei arbitrale).
Aceasta conceptie, la care ne raliem, considera ca, sub aspectul dreptului international privat, arbitrajul
este supus, in principiu, legii aplicabile conventiei de arbitraj (compromisului sau clauzei compromisorii), dar
suporta si anumite incidente ale legii forului datorita naturii jurisdictionale a arbitrajului.
Sectiunea 4. Sentinta arbitrala
1.Pronuntarea sentintei arbitrale
Procedura arbitrala ia sfarsit prin pronuntarea unei sentinte arbitrale.
Daca reclamantul isi retrage cererea de arbitrare inainte de constituirea tribunalului arbitral, procedura
arbitrala se inchide printr-o incheiere a presedintelui Curtii de Arbitraj(art.41 pct.3 din Regulile de procedura
ale C.A.Rom.).
Daca paratul recunoaste o parte din pretentiile reclamantului, acesta poate solicita tribunalului sa pronunte o
sentinta partiala, in masura recunoasterii (art.41 pct.2 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).
Dupa ce tribunalul arbitral considera ca toate imprejurarile cauzei sunt suficient lamurite, incheie
dezbaterile si urmeaza deliberarea si luarea hotararii intr-o sedinta secreta cu participarea tuturor arbitrilor in
persoana, aspect care se consemneaza in hotarare (art.43 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).
Pronuntarea hotararii poate fi amanata cu cel mult 30 de zile, sub conditia ca ea sa se pronunte in
termenul de cel mult 9 luni de la data constituirii Tribunalului arbitral (art.43 pct.2 din Regulile de procedura
ale C.A.Rom.). Presedintele Curtii de Arbitraj poate prelungi acest termen in functie de circumstantele
litigiului, la apreciere sa (art.51 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).
Daca in cadrul deliberarii si mai inainte de pronuntarea hotararii, tribunalul arbitral considera ca sunt
necesare noi lamuriri, litigiul poate fi repus pe rol in vederea unor dezbateri suplimentare si se stabileste un
nou termen de arbitrare, cu citarea partilor (art.45 din Regulile de procedura ale C.A.Rom).
Indata dupa deliberare si luarea hotararii se intocmeste dispozitivul hotararii, care se semneaza de toti
membrii tribunalului arbitral si de asistentul arbitral, iar daca exista opinie separata, ea se va mentiona in
dispozitiv(art.46 din Regulile de procedura ale C.A.Rom.).
Sentinta arbitrala reprezinta finalitatea conventiei de arbitraj, fiind, in realitate, o hotarare a instantei
de arbitraj care se pronunta asupra litigiului cu care a fost investita, hotarare susceptibila de executate, in
cazul in care nu este executata voluntar.
In practica arbitrajului international, o sentinta se pronunta atat in cazul in care litigiul se solutioneaza
in fond, cat si in situatia in care reclamantul renunta la pretentiile sale sau cand partile incheie o tranzactie si
cer ca aceasta sa fie cuprinsa in sentinta.
Sub aspectul formei, sentinta trebuie constatata printr-un inscris.
2. Continutul sentintei arbitrale
In ce priveste continutul sau, sentinta arbitrala se redacteaza in scris si trebuie sa cuprinda toate
mentiunile necesare pentru individualizarea si pentru punerea sa in executare si anume(art.47 din Regulile de
procedura ale C.A.Rom.):
a)componenta nominala a tribunalului arbitral, numele asistenului arbitral, locul si data pronuntarii sentintei;
b)numele sau denumirea partilor, domiciliul (resedinta) sau sediul lor, numele reprezentantilor partilor si al
celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;
c)conventia arbitrala in temeiul careia s-a procedat la arbitraj;
d)obiectul litigiului si sustinerile partilor;
e)motivele de fapt si de drept ale sentintei arbitrale, iar in cazul arbitrajului in echitate, motivele care sub acest
aspect intemeiaza solutia;
f)dispozitivul sentintei;
g)semnaturile arbitrilor (eventual a arbitrului unic) si a asistentului arbitral.
Daca unul dintre arbitri este impiedicat sa semneze sentinta, se mentioneaza cauza impiedicarii, cu
confirmarea sub semnatura a supraarbitrului.
Greselile materiale din sentinta arbitrala sau alte greseli evidente care nu schimba fondul solutiei,
precum si greselile de calcul pot fi indreptate de arbitri printr-o incheiere de rectificare a sentintei, fie la
cererea oricareia dintre parti, formulata in termen de 20 de zile de la primirea hotararii, fie din oficiu.
Daca prin sentinta data intr-o anumita cauza, instanta de arbitraj a omis sa se pronunte asupra unui
capat de cerere, oricare dintre parti poate cere, in termen de 20 de zile de la primirea sentintei, o sentinta de
completare, care se va da cu citarea partilor.
Atat incheierea de rectificare, cat si sentinta de completare fac parte din sentinta rectificata sau
completata si se pronunta de acelasi tribunal arbitral.
Potrivit art. 363 C. pr. civ. hotararea arbitrala comunicata partilor are efectele unei hotarari
judecatoresti definitive.
Sentinta arbitrala are o dubla natura - contractuala si jurisdictionala:
1) are caracter contractual pentru ca este o consecinta directa a conventiei arbitrale incheiata de parti; natura
contractuala a sentintei arbitrale explica inadmisibilitatea revizuirii ei in fond.
2)are caracter jurisdictional pentru ca are o forta juridica (superioara contractului) care izvoraste din lege. Ea
este executorie, in mod direct, tocmai datorita naturii ei jurisdictionale.
Motivarea sentintei arbitrale. In dreptul intern al unor tari (de exemplu, Franta, Romania), motivarea
sentintei arbitrale este impusa de norme imperative, lipsa motivarii fiind considerata contrara ordinii publice;
in alte sisteme de drept national (de pilda, in cel englez) nu se prevede obligativitatea motivarii sentintelor
arbitrale.
Datorita acestui fapt, in materia dreptului comercial international au aparut situatii in care sentinte
arbitrale pronuntate in temeiul unui sistem de drept care nu impune obligatia motivarii sentintei, trebuiau
recunoscute in tari in care norme imperative impun motivarea sentintelor.
In rezolvarea acestei probleme s-a avut in vedere, pe de o parte, faptul ca invocarea exceptiei de ordine
publica pentru nemotivarea sentintei in cazul in care este necesara recunoasterea unei sentinte arbitrale straine,
ar periclita securitatea juridica a comertului international; pe de alta parte, s-a avut in vedere faptul ca
arbitrajul are si un caracter contractual si, ca urmare, in temeiul autonomiei de vointa, partile pot renunta la
garantiile prevazute de sistemul de drept care impune obligativitatea motivarii sentintei.
Astfel, practica juridica din multe tari a ajuns la concluzia ca lipsa de motivare a unei sentinte, chiar
daca este contrara ordinii publice interne, nu trebuie considerata ca fiind contrara ordinii publice internationale
a sistemului de drept al tarii unde se cere executarea.
Potrivit Conventiei de la Geneva, din 1961, se prezuma ca partile au inteles ca sentinta arbitrala sa fie
motivata, cu exceptia cazului in care (art. VIII):
a) partile au declarat in mod expres ca sentinta nu trebuie sa fie motivata sau
b) partile s-au supus unei proceduri arbitrale in cadrul careia nu este obiceiul de a se motiva sentinta si nici
una dintre parti nu cere in mod expres inainte de incheierea dezbaterilor sau, daca nu au fost dezbateri, inainte
de redactarea sentintei, ca sentinta sa fie motivata.
3. Desfiintarea sentintei arbitrale
3.1. Reglementarea din dreptul roman
Art. 364 C. pr. civ. roman prevede ca sentinta arbitrala poate fi desfiintata numai prin actiune in
anulare, pentru unul din urmatoarele motive:
a) litigiul nu era susceptibil de solutionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a solutionat litigiul fara sa existe o conventie arbitrala sau in temeiul unei conventii nule
sau inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit in conformitate cu conventia arbitrala;
d) partea a lipsit la termenul cand au avut loc dezbaterile si procedura de citare nu a fost legal indeplinita;
e) hotararea a fost pronuntata dupa expirarea termenului pana la care litigiul trebuia sa fie solutionat;
f) tribunalul arbitral s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronuntat asupra unui
lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut;
g) hotararea arbitrala nu cuprinde dispozitivul si motivele, nu arata data si locul pronuntarii, nu este semnata
de arbitri;
h) dispozitivul hotararii arbitrale cuprinde dispozitii care nu se pot duce la indeplinire;
i) hotararea arbitrala incalca ordinea publica, bunele moravuri, ori dispozitiile imperative ale legii.
Partile nu pot renunta prin conventia arbitrala la dreptul de a introduce actiune in anulare impotriva
hotararii arbitrale, dar pot sa renunte la acest drept dupa pronuntarea hotararii arbitrale (art. 364 (1) C. pr.
civ.).
Termenul pentru introducerea actiunii in anulare este de o luna de la data comunicarii hotararii
arbitrale. Instanta judecatoreasca sesizata cu o asemenea actiune are posibilitatea sa suspende, cu sau fara
cautiune, executarea hotararii arbitrale atacate.
Este competenta sa solutioneze actiunea in anulare, instanta judecatoreasca imediat superioara
instantei de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost competenta sa judece litigiul in fond,
in prima instanta (art. 365 C. pr. civ.). Aceasta norma este speciala pentru ca deroga de la principiul conform
caruia toate incidentele privind organizarea si desfasurarea arbitrajului intra in atributiile instantei care, in
lipsa conventiei arbitrale, ar fi avut competenta de a solutiona litigiul in fond.
Asupra actiunii in anulare instanta competenta se pronunta printr-o hotarare in sensul admiterii sau
respingerii ei. In cazul admiterii actiunii, instanta va anula hotararea arbitrala, iar daca litigiul este in stare de
judecata se va pronunta si in fond in limitele permise de conventia arbitrala. Daca pentru a hotari in fond este
necesara administrarea de noi probe, instanta judecatoreasca se va pronunta in fond dupa administrarea lor. In
acest din urma caz, hotararea de anulare a sentintei arbitrale nu se va putea ataca decat odata cu hotararea
asupra fondului.
Hotararea pronuntata asupra actiunii in anulare poate fi atacata numai cu recurs (art. 366 C. pr. civ.).
Pentru ca aceasta hotarare nu este supusa apelului, motivele de recurs nu sunt limitate la cele prevazute de art.
304 C. pr. civ., ci instanta de recurs va putea sa examineze cauza in mod complet, avand in vedere toate
motivele de casare prevazute de lege (art. 304 (1) C. pr. civ.).
4. Executarea sentintei arbitrale
4.1.Aspecte preliminare
Hotararea arbitrala este obligatorie, iar in cazul in care nu se aduce la indeplinire de buna voie de catre partea
impotriva careia s-a pronuntat se poate executa silit precum o hotarare judecatoreasca.
Executarea benevola a sentintelor arbitrale constituie regula in aceasta materie si este o consecinta a
increderii partilor in arbitrajul realizat ca urmare a acordului lor de vointa, a constientizarii prejudiciului pe
care-l aduce refuzul de a executa o hotarare arbitrala si a inutilitatii unui asemenea refuz.
Intr-adevar, pe de o parte, creditorul se poate adresa organizatiei profesionale din care face parte
debitorul sau, pentru a-i cere sa ia masuri 'specifice' impotriva acestuia. Aceste masuri sunt indreptate
impotriva 'persoanei comerciantului' si constau in publicarea numelui debitorului rau platnic, comunicarea lui
celorlalte asociatii profesionale si afisarea lui in localul bursei de comert spre stiinta oamenilor de afaceri,
excomunicandu-l astfel din viata comerciala.
Pe de alta parte, creditorul poate cere executarea silita a hotararii arbitrale impotriva debitorului sau.
4.2. Executarea silita a sentintei pronuntata de o instanta de arbitraj care isi are sediul pe
teritoriul Romaniei
a) Daca sentinta pronuntata de o instanta de arbitraj, care isi are sediul in Romania, se executa in
strainatate, executarea se face potrivit legii din statul pe teritoriul caruia are loc executarea.
b) Daca o astfel de sentinta se executa in Romania, ea trebuie investita cu formula executorie, la
cererea partii care a castigat procesul, pentru a se putea recurge la executarea silita.
Incheierea de investire se da de catre instanta de judecata care, in lipsa conventiei arbitrale, ar fi fost
competenta sa judece litigiul in fond, in prima instanta(art.367).
Instanta de judecata competenta sa faca investirea cu formula executorie verifica regularitatea hotararii
in cadrul unei proceduri necontencioase, adica fara citarea partilor:
a)daca instanta constata ca sunt indeplinite conditiile de regularitate da o incheiere de investire cu
formula executorie a sentintei arbitrale.
b) in cazul in care, ca urmare a acestei verificari, se iveste un contradictor sau se constata o neregularitate a
hotararii, aceasta procedura se transforma in procedura contencioasa, solutie similiara cu cea preconizata in cazul
executarii hotararilor arbitrale straine;
Conform art. 368 C. pr.civ., hotararea arbitrala investita cu formula executorie constituie titlu
executoriu si se executa silit intocmai ca o hotarare judecatoreasca.
4.3.Executarea silita a hotararilor arbitrale straine
Legea romana recunoaste trei efecte hotararilor arbitrale straine (art.370 si urm. C.pr.civ.):
a)acestea pot fi recunoscute in Romania, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, prin aplicarea
in mod corespunzator a art. 167-172 din Legea 105/1992.
b) pot fi puse in executare silita pe teritoriul Romaniei daca nu sunt aduse la indeplinire de buna voie
de catre cel obligat a le executa, adica pot fi investite cu formula executorie, hotararea arbitrala straina
devenind astfel titlu executoriu, pe baza unei proceduri prealabile de incuviintare a executarii silite (numita
procedura de execvatur), prin aplicarea art.173-177 din Legea 105/1992;
c)au forta probanta in fata instantelor din Romania cu privire la situatiile de fapt pe care le constata,
daca au fost pronuntate de un tribunal arbitral conpetent (art.178 din Legea 105/1992). Deci hotararea straina
este considerata a fi un inscris autentic care are forta probanta recunoscuta de legea statului de origine.
Legea romana subordoneaza efectele hotararilor straine conditiei regularitati internationale. Procedura
de verificare a regularitatii hotararilor straine se limiteaza strict la acest control, intrucat hotararea straina se
bucura de intangibilitate. In acest sens, art. 169 din Legea 105/1992 dispune ca 'sub rezerva verificarii
conditiilor prevazute de art. 167 si 168, instanta romana nu poate proceda la examinarea in fond a hotarari
straine si nici la modificarea ei'.
4.3.3.Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine in dreptul roman
4.3.3.1.Aspecte preliminare
Legea romana asimileaza hotararile arbitrale straine, in ce priveste recunoasterea si executarea lor, cu
hotararile judecatoresti straine(art.181 din Legea 105/1992), ambele fiind supuse procedurii de exequatur. In cadrul
acestei proceduri se verifica indeplinirea conditiilor de regularitate a sentintei arbitrale pronuntata intr-o alta tara
pentru a se incuviinta executarea ei silita in Romania, caracterul ei executor in tara de origine. Procedura de
exequatur se desfasoara cu respectarea dispozitiilor art. 168-177 si art. 181 din Legea 105/1992, precum si ale
Conventiilor internationale la care Romania este parte.
Solutionarea cererii de recunoastere a hotararii arbitrale straine este de competenta tribunalului in raza
teritoriala a caruia isi are sediul debitorul, iar competenta de a acorda incuviintarea pentru executarea unei
hotarari arbitrale straine o are tribunalul in raza teritoriala a caruia urmeaza sa se efectueze executarea.
Instanta judecatoreasca incuviinteaza executarea unei sentinte arbitrale printr-o hotarare.
Hotararile arbitrale straine sunt recunoscute in Romania, daca indeplinesc cumulativ urmatoarele
conditii de regularitate internationala (art.167 din Legea 105/1992): a)hotararea este definitiva, potrivit legii
statului unde a fost pronuntata; b)instanta care a pronuntat hotararea a avut, potrivit legi statului unde aceasta
a fost pronuntata, competenta sa judece procesul; c)exista reciprocitate in ce priveste efectele hotararilor
straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat hotararea; d)respectarea dreptului la aparare al partii
care a pierdut procesul(este enumerata ca o conditie suplimentara de regularitate a hotararii straine).
a)In ce priveste conditia caracterului definitiv al hotararii arbitrale, trebuie mentionat ca verificarea
acestui caracter se face avandu-se in vedere legea procedurala sub imperiul careia s-a dat acea hotarare
Daca hotararea a fost pronuntata in lipsa partii care a pierdut procesul, caracterul nedefinitiv al
hotararii respective decurgand din omisiunea citarii persoanei care nu a participat la proces in fata instantei
straine, poate fi invocat numai de acea persoana, nu si de instanta sesizata cu cererea de recunoastere a
hotararii straine.
Daca exceptia procedurala a fost invocata de partea interesata, instanta de recunoastere a hotararii
trebuie sa constate ca i-a fost inmanata in timp util citatia pentru termenul de dezbateri in fond, cat si actul de
sesizare a instantei si ca i s-a dat posibilitatea de a se apara si de a exercita calea de atac impotriva hotararii
(art.167 alin 2 din Legea 105/1992).
Pentru ca instanta sesizata cu cererea de recunoastere a hotararii arbitrale straine sa poata verifica
indeplinirea conditiilor de regularitate internationala, legea romana prevede cerinta ca cererea de recunoastere
a hotararii straine sa fie insotita de urmatoarele acte(art.171 din Legea 105/1992):
a1)copia hotararii straine;
a2)dovada caracterului definitiv al acesteia;
a3)copia dovezii de inmanare a citatiei si actului de sesizare, comunicare partii care a fost lipsa in instanta
straina sau orice alt act oficial care sa ateste ca citatia si actul de sesizare au fost cunoscute, in timp util, de
catre partea impotriva careia s-a luat hotararea;
a4)orice alt act, de natura sa probeze, in completate, ca hotararea straina indeplineste celelalte conditi
prevazute de legea ramana.
b)In ce priveste a doua conditie de regularitate internationala a hotararii straine (instanta care a
pronuntat hotararea a avut, potrivit legi statului unde aceasta a fost pronuntata, competenta sa judece procesul)
trebuie precizat ca daca in cazul hotararilor judecatoresti, aceasta conditie legala se refera la verificarea
faptului ca procesul respectiv nu era de competenta exclusiva a jurisdictiei romane (avand in vedere ca Legea
105/1992 enumera limitativ cauzele care sunt de competenta exclusiva a instantelor romane), in cazul
hotararilor arbitrale, cerinta legii ca instanta arbitrala straina care a pronuntat sentinta sa fie competenta sa
judece procesul prezinta anumite particularitati si anume:
b1)instantei arbitrale nu i se pot aplica regulile competentei de drept comun in materie, referitoare la instantele
judecatoresti. In dreptul roman se considera ca o instanta arbitrala straina este competenta daca partile au ales-
o de comun acord sa solutioneze litigiul;
b2)verificarea competentei instantei arbitrale straine presupune si constatarea valabilitatii clauzei arbitrale sub
aspectul conditiilor de fond si de forma, pentru ca o sentinta pronuntata in temeiul unei conventii arbitrale
nule, nu poate sa produca efecte in Romania.;
b3)verificarea conformitatii sentintei arbitrale cu ordinea publica de drept international privat romam, are in
vedere faptul ca o sentinta arbitrala straina nu poate produce efecte in Romania daca are ca obiect un litigiu pe
care legea romana il exclude din competenta arbitrajului (de exemplu, daca litigiul priveste drepturi de care
partile nu pot dispune)
c)Cea de-a treia conditie de regularitate internationala ceruta de legea romana este sa existe
reciprocitate in ce priveste efectele hotararilor straine intre Romania si statul instantei care a pronuntat
hotararea.
Legea nu cere o reciprocitate legala sau diplomatica, ci este suficienta o reciprocitate de fapt, a carei
existenta este prezumata pana la dovada contrara, deci daca hotararile instantelor romane beneficiaza de
autoritate de lucru judecat si de forta executorie in statul unde a fost pronuntata hotararea straina, aceasta
poate fi recunoscuta si executata in Romania
Legea romana prevede trei cazuri in care recunoasterea hotarari straine poate fi refuzata (art. 168 din
Legea 105/1992):
c1)hotararea este rezultatul unei fraude comise in procedura urmata in strainatate;
c2)hotararea incalca ordinea publica de drept intenational privat roman.
Se considera ca respectarea ordinii publice de drept international privat roman impune ca hotararea
straina sa nu incalce nici o norma fundamentala a acestui drept. Legea nu defineste normele de ordine publica
internationala ale dreptului privat roman si de aceea identificarea lor este obiect de discutie in teoria si practica
dreptului; totusi, legea mentioneaza cu titlu de exemplu incalcarea dispozitiilor legale referitoare la
competenta exclusiva a instantelor romane; de asemenea, se considera ca este motiv de iregularitate
internationala a hotararii straine, intemeiat pe incalcarea ordinii publice de drept international privat roman,
nerespectarea dreptului de aparare al partii de catre instanta care a pronuntat hotararea straina;
c3)procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar nedefinitiva, a instantelor
romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei straine;
d)Respectarea dreptului la aparare al partii care a pierdut procesul este enumerata ca o conditie
suplimentara de regularitate a hotararii straine, desi aceasta conditie se deduce si din interpretarea dispozitiilor
legale referitoare la refuzarea recunoasterii in Romnania a unei hotarari straine pentru incalcarea normelor de
ordine publica de drept international privat roman.
4.3.3.2.Recunoasterea hotararilor arbitrale straine conform legii romane
Cererea de recunoastere se poate rezolva pe cale principala sau incidentala.
Cererea de recunoastere se rezolva pe cale principala prin hotarare de tribunalul judetean in
circumscriptia caruia isi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoasterea hotararii straine (art. 170
alin.1 din Legea nr. 105/1992).
Cererea de recunoastere poate fi rezolvata si pe cale incidentala, prin incheiere interlocutorie, de catre
instanta sesizata cu un proces avand un alt obiect, in cadrul caruia se ridica exceptia puterii lucrului judecat,
intemeiata pe hotararea straina (art. 170 alin. 2 din Legea nr. 105/1992). In cazul rezolvarii cererii pe cale
incidentala, competenta materiala si teritoriala revine instantei competenta sa judece cererea principala.
Instanta in fata careia s-a ridicat exceptia puterii lucrului judecat trebuie sa verifice, in prealabil,
regularitatea internationala a hotararii straine prin prisma dispozitiilor legale referitoare la conditiile
recunoasterii hotararilor straine (art. 167 si 168 din Legea nr. 105/1992) si numai dupa aceasta verificare va
examina exceptia autoritatii de lucru judecat.
Cererea de recunoastere a unei hotarari straine se solutioneaza dupa citarea partilor, intrucat procedura
are un caracter contencios. Totusi, legea permite solutionarea cererii de recunoastere fara citarea partilor daca,
din hotararea straina, rezulta ca paratul a fost de acord cu admiterea actiunii (art. 172 alin. 2 din Legea nr.
105/1992).
In cadrul procesului in care se solutioneaza cererea de recunoastere a hotararii arbitrale straine, paratul
se poate apara invocand doar exceptii compatibile cu o procedura de recunoastere, dar nu poate formula
aparari care ar pune in discutie fondul litigiului solutionat prin hotararea straina.
4.3.3.3.Executarea silita a hotararilor arbitrale straine conform legii romane
Conform legii, hotararile straine care nu sunt aduse la indeplinire de bunavoie de catre cei obligati a le
executa, pot fi puse in executare pe teritoriul Romaniei, pe baza incuviintarii date, la cererea persoanei
interesate, de catre tribunalul judetean in circumscriptia caruia urmeaza sa se efectueze executarea (art. 173
alin. 1 din Legea nr. 105/1992).
Procedura prealabila de incuviintare a executarii silite, denumita in doctrina si jurisprudenta procedura
de execvatur, presupune verificarea indeplinirii conditiilor de regularitate internationala prevazute de
lege atat pentru recunoasterea, cat si pentru executarea hotararilor straine (art. 167 si 168 din Legea nr.
105/1992). Prin urmare, se cere ca hotararea sa fie definitiva, potrivit legii statului unde a fost pronuntata,
instanta care a pronuntat-o sa fi avut competenta sa judece procesul(potrivit legii statului unde hotararea a fost
pronuntata), sa existe reciprocitate de executare a hotararilor intre Romania si statul instantei care a
pronuntat hotararea (art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Pe langa aceste conditii de regularitate cerute atat pentru recunoasterea hotararii straine, cat si pentru
incuvintarea executarii acesteia, in cazul procedurii de execvatur legea mai cere sa fie indeplinite doua
conditii cumulative specifice acestei proceduri si anume:
a)hotararea sa fie executorie potrivit legii instantei care a pronuntat-o(conditie care se examineaza potrivit
acestei legii) si
b)dreptul de a cere executarea silita sa nu fie prescris potrivit legii romane (art.174 din Legea 105/1992).
Cererea de incuviintare a executarii hotararii straine poate fi respinsa daca hotararea este rezultatul
unei fraude comise in procedura urmata in strainatate sau daca hotararea straina incalca ordinea publica de
drept international privat roman sau daca procesul a fost solutionat intre aceleasi parti printr-o hotarare, chiar
nedefinitiva, a instantelor romane sau se afla in curs de judecare in fata acestora la data sesizarii instantei
straine (art.168 din Legea 105/1992).
Cererea de incuviintare a executarii hotararii arbitrale straine se intocmeste potrivit cerintelor
prevazute de legea procedurala romana(adica celor prevazute de art. 112 C.pr.civ.) si va fi insotita de actele
care se anexeaza cereri de recunoastere a hotararii straine si de dovada caracterului executor al hotararii
straine, eliberata de instanta care a pronuntat-o (art.175 din legea 105/1992).
Procedura incuviintarii executarii silite a hotararilor straine are un caracter contencios, ceea ce face obligatorie
citarea partilor interesate (creditorul reclamant si debitorul parat). Caracterul contradictoriu al procedurii asigura
debitorului posibilitatea de a uza de mijloacele de aparare inainte de inceperea executarii silite propriu-zise, cu
conditia de a se prevala doar de acele exceptii care sunt compatibile cu procedura exequatorului (de exemplu, nu ar fi
posibil sa se invoce o aparare care ar pune in discutie fondul litigiului solutionat in strainatate, incalcand astfel
principiul intangibilitatii hotararii straine). De regula, debitorul invoca o plata voluntara a datoriei, care ar fi intervenit
dupa ce hotararea a ramas definitiva (caz in care cererea de incuviintare a executarii silite ar fi fara obiect) sau face
dovada ca urmarirea a fost indreptata din eroare impotriva sa, adevaratul debitor fiind o alta persoana.
Instanta de execvatur solutioneaza cererea de incuviintare a executarii hotararii straine printr-
o hotarare. Hotararea de incuviintare a executarii silite poate fi atacata cu apel de partea interesata, la curtea
de apel (in circumscriptia careia se afla tribunalul care a pronuntat hotararea), in termen de 15 zile de la data
comunicarii hotararii (art. 284 C. pr. civ.), iar hotararea data in apel poate fi atacata de partea interesata cu
recurs, la Curtea Suprema de Justitie, in 15 zile de la comunicarea hotararii (in conditiile art. 301 C. pr. civ.).
Pe baza hotararii de incuviintare a executarii care a ramas definitiva ori irevocabila se emite titlul executor in
conditiile legii romane, mentionandu-se in titlu si hotararea de incuviintare(art.177 din Legea nr.105/1992). In
practica, hotararea straina este investita cu formula executorie prin aplicarea acestei formule pe traducerea legalizata,
in limba romana, a hotararii arbitrale straine.
In cazul in care hotararea straina contine solutii asupra mai multor capete de cerere, care sunt disociabile,
incuviintarea poate fi acordata separat(art. 176 din Legea nr. 105/1992).
Pe baza hotarari definitive ori irevocabile de incuviintare a executarii se emite titlul executoriu, in
conditiile legii romane, mentionandu-se in titlu si hotararea de incuviintare (art.177 din Legea 105/1992).
In practica, formula executorie prevazuta de art.269 C.pr.civ. se aplica pe traducerea legalizata, in
limba romana, a hotararii straine si astfel aceasta hotarare este investita cu formula executorie.
Procedura propriu-zisa de executare este efectuata conform legii romane(art.372 si
urm. C.pr.civ.) si este de competenta exclusiva a instantelor.
Bibliografie:
Minimala obligatorie:
Dragos-Alexandru Sitaru, Dreptul comertului international – Tratat –
Partea Generala. Parte speciala, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2017;
Ioan Solomon, Dreptul Comertului International, note de curs,
Biblioteca Universitatii Spiru Haret, Constanta, 2017;
Dragos-Alexandru Sitaru, Consideratii privind INCOTERMS 2010,
Revista de Drept Comercial nr. 2-3-4/2011, Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2008
Facultativa:
Brandusa Stefanescu, Charlotte Ene, Ana Maria Lupescu, Brandusa
Vartolomei, Dreptul comertului international in documente, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 2003
UNIDROIT – Principiile aplicabile contractelor comerciale international,
variant 2004
Dragos-Alexandru Sitaru, Corportions and Partnerships in Romania, Editura
Wolters Kluwer Law and Bussiness, 2011.
LEGE NUMAR: 24 DIN 12/3 /92 pentru aderarea Romaniei la Conventia
asupra prescriptiei in materie de vinzare internationala de marfuri, incheiata
la New York la 14.6.74, si la Protocolul de modificare de la Viena
EMITENT: PARLAMENT
Aparut in Monitorul Oficial nr. 46 din 20/3 /92
Albu, Alexandru, Ciurel, Violeta – Contrapartida in relatiile economice
internationale,ASE,Bucuresti,1991
