UNIREA CU „ŢARA ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN ... · gâlceavă și război. A...

Astra blăjeană, nr. 3 (84), septembrie 2017

1

EDITORIAL

UNIREA CU „ŢARA” – ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN DREPT ISTORIC ŞI O VOINŢĂ NAŢIONALĂ*

n Vechiul Regat și dincoace de munți, în Transilvania și Banat, în

Crișana și Maramureș, în Basarabia și Bucovina, a dominat și a

biruit gândul venit din toată istoria românilor, brăzdată de o neîn-

cetată luptă pentru independența noastră națională și statală. Purtăto-

rul de cuvânt al acestui curent a fost istoricul și omul politic Nicolae

Iorga. Oamenii politici, de știință și cultură i s-au asociat. Împreună

au format elita ce a văzut în unirea cu Țara un drept istoric. Gândul

lor era și cel al mulțimii, al poporului. Era o voință națională unirea

tuturor românilor într-un stat unitar și suveran.

Nu putem înțelege această concepție a lui Nicolae Iorga – și

nu numai a lui – fără a urmări trăsăturile esențiale ale gândirii sale

istorice privitoare la români, concepția sa istorică în general. Ea a do-

minat în deceniile unu și doi ale veacului nostru și a fost o replică dată

ideii federaliste.

Se cere subliniat, în primul rând, caracterul concepțiilor sale

politice, de viață în general, profund patriotice, dar și cu largi deschi-

deri spre universalitate. Este una din laturile fundamentale ale întregii

sale activități. Este seva lor. Iorga a cuprins ca nimeni altul până la el

și ca nimeni altul după el, toate sferele vieții spirituale românești și

universale. Și-a privit țara ca o parte a unui întreg ce se numește istoria

universală. Neamul românesc a fost – în aceeași concepție – armonios

integrat în rândul popoarelor civilizate contemporane. I-a simțit spiri-

tualitatea și i-a recunoscut valorile datorită cărora românii au urcat în

istorie prin credință în Dumnezeu și muncă pașnică, creatoare de bine

și de progres.

În întreaga sa viață Nicolae Iorga a apărat ființa națională și

granițele României moderne. A militat, cu perseverență de tribun,

pentru o armonie socială în interiorul țării, prin înfrățire între clase,

etnii și confesiuni, ca supremă garanție a drumului României spre pro-

gres și modernitate. A luptat din toate puterile sale pentru relații prie-

tenești cu vecinii, cu toate popoarele iubitoare de pace, apropiate și

îndepărtate, într-o vreme în care, în multe locuri, lumea era pornită pe

gâlceavă și război. A simțit marile pericole interne și externe și a aver-

tizat lumea despre consecințele lor.

Nicolae Iorga a trăit primul război mondial și a fost martorul

pregătirii și pornirii celui de al doilea. A trăit sublima fericire a popo-

rului român din martie, noiembrie și decembrie 1918, dar și marea

dramă a României Mari din iunie – august 1940. A fost un ostaș al

românismului, în cea mai pură și demnă concepție. A fost un cetățean

de onoare al lumii contemporane.

Întâiul merit al lui Iorga, ca istoric, este că a vorbit și a scris –

asemenea lui Șincai, dar depășindu-l, despre toți românii, fie ei din

Ardeal, din Banat, Crișana și Maramureș, din Vechiul Regat din Ba-

sarabia și Bucovina, înainte de a ne aduna toți la un loc, într-o singură

țară, ca un unic și vrednic neam ce suntem.

Viața lui Nicolae Iorga s-a identificat, mai întâi, cu lupta po-

porului român pentru afirmarea ființei sale naționale la sfârșit de veac

nouăsprezece, apoi cu lupta pentru întregirea neamului românesc prin

Unirea cea Mare din 1918.

Cuvântul său și scrisul său au pregătit această luptă, Nicolae

Iorga înscriindu-se astfel printre cei mai de seamă cărturari ai neamu-

lui românesc din toate timpurile. Dar Nicolae Iorga nu este numai ma-

rele cărturar român, nu este numai marele istoric al tuturor românilor,

înainte ca aceștia să fi hotărât la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia unirea

lor cu România, ci este și marele luptător pentru tot ceea ce a însemnat

și înseamnă cauza românească, și aceasta în întreaga sa viață.

* Idei și fragmente în Marcel Știrban, Din Istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieții politice, economice și sociale. Vol. I. Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

A scris și a predat studenților săi istoria fiecărei provincii ro-

mânești, după ce a cercetat în hrisoavele vremii și după ce a străbătut,

cu pasul, fiecare bucată de pământ românesc, – și aceasta înainte de

1918. A cunoscut istoria și a înțeles sufletul și vrerile neamului său.

Drumeț în Țara Ardealului, cu popasuri stăruitoare în casele

oamenilor de aici și în așezămintele lor de cultură, Iorga este istorio-

graful lor, așa cum este al tuturor românilor. El a înfățișat de fiecare

dată, precum odinioară Bălcescu, frumusețile tuturor locurilor româ-

nești, bogățiile sufletești ale muntenilor și moldovenilor, ale ardeleni-

lor, basarabenilor și bucovinenilor și, mai ales, dorința lor de unire cu

Țara. Acestui ideal și-a consacrat toată viața. „Lăsați să vie către voi

– spunea ardelenilor la ceasul Marii împliniri – și înduioșatul glas al

cuiva care o viață întreagă a urmărit, pas cu pas, fiecare din aceste

silințe și dureri și s-a împrietenit în gândul său cu toți aceia dintre voi,

care, ca și dânsul, au muncit și au crezut în unire …”

În fiecare rând dedicat istoriei românilor, din toate timpurile,

Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, Basarabia și Buco-

vina își au locul lor firesc. Este marea calitate – una din marile calități

ale istoricului Nicolae Iorga și ale operei sale. Pe români, el nu i-a

despărțit niciodată, nici în scrierile sale și nici în inima sa, pentru că

spunea cu mândrie: „suntem un singur trup, tot acest neam … Suntem

un trup și ne înfățișăm toți laolaltă ca un mândru și roditor pom care

se înalță în mijlocul livezii”.

El nu este numai un mare istoric al tuturor românilor, ci și „un

învățător de ideal național”, omul care s-a pus – asemenea lui Ghe-

orghe Lazăr – în slujba „răspândirii credințelor despre un viitor ro-

mânesc al tuturor românilor”. Este ideea ce străbate și caracterizează

întreaga sa gândire din anii premergători împlinirii marelui ideal nați-

onal. Unirea era, pentru Nicolae Iorga, în 1915, „o necesitate istorică

fundamentală a patriei noastre”, el chema întreg poporul la realiza-

rea acelui „mare curent de solidaritate națională care își are întot-

deauna de jos puterea și care întotdeauna duce la scopul dorit”.

Problema națională era – pentru marele istoric – problema „ro-

mânilor ne liberi care trebuie să fie încorporați, fără zăbavă, la Româ-

nia, fără care orice interes pentru această problemă trebuie să se pi-

ardă. „Hotarele noastre – afirma Iorga în 1910 – trebuie întregite

dintr-o zi pe alta cu Ardealul, părțile ungurești locuite de români, cu

Basarabia, cu Bucovina… „. Chiar mai înainte, în 1907, Iorga afirma

cu tărie dreptul românilor la întregirea statului lor. „Cel mai drept și

mai sfânt decât orice este dreptul fiecărui neam de a trăi pe pământul

său, cu legea sa, cu rostul său”.

Pe ce se întemeia această convingere? Întâi de toate, pe în-

treaga istorie a lumii moderne, cunoscută bine de Iorga, și deopotrivă

pe întreaga istorie a poporului român, la fel de bine știută. „Cred în

națiune. În omenire, desigur, dar prin națiune, forma concretă a ei –

spunea Iorga în prefața lucrării sale „Viața românească în Ardeal” –

N-am înțeles niciodată că statul/fie el austro-ungar sau rusesc/o

poate înlocui și împiedica. De aceea am privit neamul nostru ca /un/

întreg, peste hotare și peste clase”. Era aceasta nu numai convingerea

istoricului, ci a unei întregi națiuni, la care s-a ajuns prin meritul co-

vârșitor al Bisericii și al Școlii, despre care Iorga nu va înceta să vor-

bească toată viața, dar și al oamenilor politici români din Vechiul Re-

gat și al celor din Ardeal și Banat, din Crișana și Maramureș, din Bu-

covina și Basarabia.

Marcel ŞTIRBAN

Î


2

ISTORIE ŞI CULTURĂ

TRAIAN GHERMAN ŞI „COMOARA” LUI FOLCLORICĂ

bsolvent al studiilor teologice de la Blaj

(1887-1903), apoi al Facultății de Științe de la

Budapesta, Traian Gherman a fost toată viața

profesor de matematică și fizică, petrecând ultimii ani la

Cluj, unde a profesat la Liceul de elită „G. Barițiu”

(1936-1940). Anterior a funcționat ca director al Școlii de

fete din Blaj, apoi ca inspector școlar în

aceeași localitate, fiind legat prin mii de

fire de viața intelectuală a orășelului de pe

Târnave, unde și-a petrecut cei mai fru-

moși ani, Traian Gherman a lăsat urme du-

rabile în istoria culturală a acestuia, cea

mai de preț moștenire fiind revista „Co-

mora satelor”(ianuarie 1923-martie-aprilie

1927). Se împlinesc prin urmare 90 de ani

de la sistarea revistei sale, revistă care este

considerată de majoritatea cercetătorilor în

domeniu una dintre cele mai bine făcute și

în perfect acord cu cerințele epocii mo-

derne (Radu Niculescu, Ion Taloș). Re-

vista are meritul de a fi resuscitat interesul pentru folclor,

cu scopul de a servi „ca material de utilizat pe seama celor

care vor să scrie istoria neamului”. Scopul principal al re-

vistei era prin urmare unul cu caracter colector, acela de

a pune la dispoziția celor care iubesc și se interesează de

folclor un mijloc de conservare și de studiu aprofundat.

În anunțul inserat de ziarul „Unirea poporului” din ianu-

arie 1923, se specifica: „Comoara satelor” se numește o

revistă care a ieșit la Blaj...Scopul ei este să adune de prin

sate neprețuitele comori de cântece, doine, povești, ghici-

tori, datini, obiceiuri, frânturi de limbă, îngânări, amintiri

ale bătrânilor și să le tipărească spre a nu se pierde și uita

fiindcă în acelea se oglindește toată viața poporului nostru

di vremuri și de astăzi...Îndemn pe toți cei care au adunat

orice fel de producte ale literaturii poporane ca doine, obi-

ceiuri, zicăli, zicători, rugăciuni și jocuri copilărești și al-

tele de acest fel, să le trimită la „COMOARA

SATELOR”, în Blaj, care le va alege și tipări cu numele

culegătorului și cu numele satului cu tot.” Anunțul este

repetat în mod insistent și de alte publicații blăjene, astfel

că în cele din urmă alături de el au venit un număr însem-

nat de colaboratori, cum ar fi: Ion Moldovan, Al. Lu-

peanu-Melin, Teodor Mureșanu, Ion Bianu, A. Lupescu,

Ștefan Pop, G.T. Kirileanu, Lucian Costin, Ștefan Pașca

etc., care au semnat contribuții importante la zestrea arha-

ică, nefalsificată a tradițiilor populare. Dacă în primul nu-

măr el a făcut o trecere în revistă a ceea ce s-a realizat mai

important în materie de folclor, ulterior el vine cu preci-

zări legate de tehnica culegerii și transcrierii textelor, in-

sistând asupra fixării locului și momentului în care se

practică respectivul obicei, cu specificarea datelor legate

de o bună identificare. A și dat exemple convingătoare

din lucrările lui Sim. Florea Marian, T. Burada, N. Păscu-

lescu, A. Viciu, T. Pamfile etc., dovedind el însuși că

poate să pună în valoare aspecte noi, nere-

levate până atunci, legate în special de me-

teorologia populară, cum ar fi Ploaia în

credințele populare (1924), Fulgerul în

credințele populare (nr. mai-iunie 1924),

Grindina (febr.-mart. 1925) sau de mun-

cile agricole (Alduitul cununii, nr.

sept.-oct. 1926). Un loc important a acor-

dat el obiceiurilor de Paști sau de Crăciun,

obiceiurilor de la nuntă sau de la înmor-

mântare. Aria sa de interes crește de la un

număr la altul, cuprinzând bocete, datini și

credințe, descântece, basme. Un rol impor-

tant a acordat folclorului copiilor (Jocul

de-a prinselea cules de Petru Dascălu din Orlat), dar și

așa-ziselor „deceuri”, legate de întrebări și răspunsuri.

Sunt valorificate în număr mare și proverbele sau sfaturile

de medicină populară.

Remarcabilă este preocuparea redactorului de a

face cunoscută activitatea unor folcloriști deja impuși prin

activitatea lor, cum ar fi Jan Urban Jarnik (nr.2/1923), Te-

odor T. Burada (nr. 3/1923), C. Rădulescu-Codin, T. Ki-

rileaanu, Al. Viciu și alții. În special sunt cunoscute inter-

vențiile lui Al. Lupeanu-Melin pe această temă, cel care

face la un moment dat și o incursiune documentată asupra

istoricului preocupărilor blăjene pentru folclor, pe care le

prezintă sistematic de la Școala Ardeleană până în actua-

litate. La rândul său Al. Viciu abordează probleme legate

de limba graiurilor populare, din care dă numeroase

exemple, iar T. Gherman își va publica în 1928 lucrarea

Meteorologia populară, una dintre cele mai informate lu-

crări din acest domeniu. Ulterior va adăuga acestor preo-

cupări mai multe lucrări referitoare la Nunta țărănească

într-un sat din Sătmar, la tovărășiile de Crăciun, la jocu-

rile copiilor sau la obiceiurile agrare. Toate acestea dove-

desc rutina profesionalistului, atenția asupra detaliului

semnificativ, caracterizările pertinente. Traian Gherman

se înscrie astfel în fecunda pleiadă de cercetări blăjeni ai

folclorului, de culegători harnici și de interpreți inspirați

ai comorilor populare mai ales din zona Transilvaniei.

Mircea POPA

A


3

AVRAM IANCU – 145 DE ANI DE LA STINGEREA DIN VIAŢĂ

ntre eroii de mare anvergură ai Ardealului, numele lui Avram Iancu ocupă un loc de primă mărime. Scurta și intensa lui viață și activitate s-au desfășurat integral în miezul veacului

al XIX-lea. Avram Iancu, conducătorul și strategul Revoluției române din Transilvania, din anii 1848-1849, s-a născut în anul 1824, în localitatea Vidra de Sus din inima Munților Apuseni. Luna și ziua nașterii sale nu se cunosc oficial, întrucât numele său nu se află nici în „Matricola” parohiei și nici în registrele de stare civilă și de evidență a populației ale primăriei.

Deși nu deține date oficiale îndestulătoare pentru a stabi-lii luna și ziua nașterii eroului de la Vidra, istoricul Ștefan Pascu deține totuși o informație (de circumstanță) referitoare la acest detaliu biografic, în care spune că „se păstrează amintirea unei mărturii a lui Avram Iancu însuși, împărtășită unui prieten, cum că s-ar fi născut „la vremea cireșelor”, adică în luna iulie în Țara Moților. O însemnare de pe o carte religioasă care se păstrează la Turda, ar sugera ca dată de naștere a lui Avram Iancu, „Paștile anului 1824”, adică luna aprilie 1824, iar un registru moțesc, în-tocmit mai târziu, indică anul 18281. La rândul său, profesorul Silviu Dragomir afirmă și el că ziua și luna în care s-a născut Avram Iancu nu se cunosc deoarece „Condica bisericii din acel an s-a pierdut, iar certificatele școlare de mai târziu nu notează decât vârsta școlarului”2.

Avram Iancu, sau Avrămuț cum îl alintau părinții și apro-piații era al doilea născut al soților Alexandru și Maria Vila, sau Maria cea mică, numită așa fiindcă era o femeie mărunțică, mi-titică. Tatăl său era un om robust, înzestrat cu o minte luminată, cu spiritul dreptății, având o situație materială bună și stabilă. Moștenind trăsăturile fizice și cerebrale ale tatălui, Avrămuț „era un băiat plin de spirit, dar avea temperamentul particular al Moților, era gânditor și scurt la vorbă; inima însă îi era nobilă și sinceră”3

Primele clase le frecventează la Câmpeni iar pe cele ele-mentare la Abrud. La 13 ani, începând din 1937 urmează clasele gimnaziale inferioare la Zlatna, iar cele superioare și drepturile la Cluj. Fiind școli de stat cursurile se predau în limba latină. Dând dovadă de o voință remarcabilă, tânărul învățăcel nu se lasă biruit de dificultăți obținând notele cele mai mari la toate cele patru materii (eminens) și timp de patru ani se află între primii elevi ai gimnaziului ajungând să cunoască foarte bine maghiara și latina, pe aceasta din urmă o va folosi chiar în dis-cuțiile avute cu împăratul la Viena.

Din 1941 frecventează clasa superioară de umanități la Liceul piariștilor din Cluj, precum și două clase de filozofie. La filozofie Avram are foarte mulți colegi români, în marea lor ma-joritate fii de preoți și de iobagi, în total vreo 20, față de 12 câți erau de naționalitate maghiară. Foarte mulți dintre colegii ro-mâni ai lui Iancu se vor implica temeinic în problemele revolu-ției, unii dintre ei devenind colaboratori apropiați.

După absolvirea cursului juridic, în 1845, s-a înfățișat înaintea guvernului din Cluj pentru a fi acceptat ca avocat „prac-ticant fără salariu”, dar nu a fost primit pentru că era fiu de ple-beu, adică nu deținea calitatea de nobil. Aptitudinile morale și intelectuale nu erau argumente suficiente care să-i motiveze

1 Ștefan Pascu, Avram Iancu, Viața și faptele unui erou martir, Edit. Me-

ridiane, București, 1972, p. 22 2 Silviu Dragomir, Avram Iancu, Edit. Minerva, București, 1986, p. 9

gândurile și speranțele tânărului aspirant la avocatură. Chiar dacă din punct de vedere intelectual, fizic și moral era deplin corespunzător, îi mai lipseau tânărului aspirant niște elemente esențiale pentru timpul respectiv și anume: docilitatea, umilința, supușenia și respectul față de etnia dominantă și multe alte în-sușiri cu care se escaladează și chiar se cuceresc pozițiile râvnite de ariviștii și slugarnicii unei societăți strâmbe în gândire și în simțire. Nu era însă Avram Iancu omul care să-și încovoie șira spinării, pentru că nu-i era în fire, adică nu era născut și educat „să mucegăiască doar în rolul de concipist”, ca să curețe penele domnilor, conților și ale grofilor.

Eșuând în tentativa de la Cluj, tânărul cancelist Avram Iancu (practicant la Tabla regească sau Curtea de apel a Tran-silvaniei), se îndreaptă spre Tg. Mureș unde dorea să se pregă-tească pentru cariera de avocat. Atunci și acolo se găseau vreo 200 de canceliști practicanți dintre care peste 30 erau români, adică un număr foarte mare dacă ținem seama de rigorile severe și condițiile pe care tinerii români în majoritate fii de țărani io-bagi și câțiva fii de negustori, trebuiau să le îndeplinească pentru a putea accede spre cariera de avocatură.

Pe lângă pregătirea profesională, canceliștii români erau preocupați de starea grea în care se zbătea pătura socială a po-porului din care proveneau cei mai mulți dintre ei și anume: emanciparea națională și socială a poporului român din Transil-vania și ridicarea nivelului de cultură și de informare a tineretu-lui, pentru nu fie surprinși de marile evenimente de dimensiuni europene care băteau la ușă. Or, tânărul cancelist de la Vidra de Sus era în fruntea tuturor inițiativelor. Colegii de generație care mai târziu îi fac portretul din aduceri aminte, îl înfățișează ca având „făptură înaltă și subțire”, cea mai distinsă personalitate prin cultură și calități între toți românii4.

Fiind marcat până în cele mai intime ascunzișuri ale fiin-ței sale de batjocura care apăsa pe viața sufocant de grea a con-cetățenilor săi (țărani, iobagi), Avram Iancu nu își găsea liniștea și pacea nici un moment. De aceleași sentimente erau animați și ceilalți patrioți români din grupul lui Iancu, care așteptau cu ne-răbdare ziua și ceasul începerii luptei de eliberare a națiunii ro-mâne de sub jugul iobăgiei, al sărăciei și a suferințelor de neîn-chipuit. Starea de mizerie în care trăia iobăgimea din Ardeal în acele vremuri premergătoare anului 1848, este descrisă – fără a putea fii suspectat de părtinire față de țărănime – de către nobilul liberal Kemeny Deneș, care în Dieta de la Cluj din iarna anului 1846-1847, când se dezbătea chestiunea unei noi reglementări a raporturilor dintre nobili și iobagi, emanciparea țăranilor din iobăgie și împroprietărirea lor, spunea: „Țăranului, după ce a fost dezbrăcat de toate drepturile omului, de toată demnitatea omenească, i s-au impus obligații care nu numai că întrec veni-tul pământului ce-l muncește, dar întrec chiar puterile lui. Și dacă ar avea numai un singur stăpân, tot ar mai merge. Dar după ce stăpânul său (nobilul n.n.), ia luat tot ce bietul om a agonisit, vine al doilea stăpân: Statul. Acesta-i impune o sarcină și mai grea. În timp ce nobilul petrece în trândăvie, țăranul poartă toate greutățile țării, singur plătește dările, face poduri și drumuri grele și tot el plătește și vama când trece pe ele. Apără țara cu

3 Romulus Felea – Ioan Felea, Martiri și oameni de valoare în Țara

Moților, Ed. Napoca Star, 2006, p. 215. 4 Ștefan Pascu, Op. cit., p. 40.

Î


4

arma, pentru ca nobilimea să poată stăpânii în liniște. Plătește popa, dascălul, judele, notarul și tot ce i se cere. Și acest om, în zdrențele sale, e cinstit, blând, muncitor, își iubește țara și o apără cu credință, deși el știe că nici măcar acel pământ de trei coți, care după moarte î-i va acoperii trupul, nu este proprietatea sa. Băgați de seamă! Dumnezeu nu poate suferii îndelung o ase-menea situație”1.

Când nobilul Kemeny rostea aceste adevăruri dureroase despre iobăgimea română din Transilvania, în sala în care se desfășurau dezbaterile se afla și Avram Iancu care „urmărea cu sufletul la gură mersul discuțiilor agitate și înfierbântate”, îm-preună cu mai mulți canceliști veniți de la Tg. Mureș. Iosif Sterca Șuluțiu, primul biograf al lui Avram Iancu și prieten bun al acestuia, descrie tensiunea și starea de spirit a tânărului revo-luționar de la Vidra de Sus în următorii termeni: „Iancu, care asculta cum împărțesc domnii pielea bietului țăran, gemea ca un taur ferecat și tremura ca varga, o convulsie și nervozitate l-a cuprins, îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu sila de acolo, mă temeam că va face un scandal. Pe drum către casă am în-cercat să-l liniștesc, el însă mi-a zis: „Frate Șuluț! Nu te supăra pe mine, oricât de bun român ai fii tu, tu nu poți simții durerea pe care am simțit-o eu azi. Tu și familia ta nu sunteți robi ca mine și părinții mei. Când acel nobil baron a zis că: nici acel pământ de trei coți care ne va acoperii trupul după moarte nu este proprietatea noastră, era să mă arunc din galerie între ei și să-i izbesc de părete. Nu cu argumente filozofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea lui Horia”2. La rândul său, George Barițiu, simțind starea de nemulțumire care apăsa pe umerii țăranilor români, prevedea repetarea unei noi „Horiade”3, referindu-se desigur la Răscoala lui Horea din 1784.

Cele mai temerare inițiative și mișcări de protest contra nobilimii, declanșate de către Avram Iancu, au început odată cu izbucnirea revoluției europene pornită din Palermo (Sicilia), în 12 ianuarie 1848, care s-a extins cu repeziciune și în alte state italiene (Lombardia și Veneția), aflate atunci sub stăpânire aus-triacă.

La 20 martie 1848, are loc prima consfătuire a nobilimii „liberale”, din Transilvania, pentru a-și fixa poziția față de re-vendicările revoluționare, iar la 24 martie are loc reuniunea „canceliștilor” români și maghiari între care se afla și Avram Iancu. Tot atunci, Simion Bărnuțiu scrie un manifest numit „Provocațiune”, în care se respinge unirea Transilvaniei cu Un-garia și se solicită aprobarea revendicărilor românilor de a fi re-cunoscuți ca egali cu celelalte trei „națiuni privilegiate” din Transilvania, ungurii, sașii și secuii, precum și ștergerea iobă-giei.

In același scop, la 8 aprilie 1848, Aron Pumnul, care în acel timp era profesor la Blaj, redactează un Apel pentru o adu-nare națională în acel oraș, fapt care se și realizează astfel că, la 30 aprilie 1848, are loc la Blaj, micul orășel de la confluența Târnavelor, prima Adunare națională a românilor din Transil-vania cunoscută sub numele de „Adunarea din Duminica To-mii”, când se hotărăște convocarea unei Mari Adunări națio-nale, tot la Blaj, pentru data de 3/15 mai 1848.

5 Ibidem, p. 42. 2 Academia Română, Istoria Românilor, vol VII tom. I, p. 245 ; cf. Silviu

Dragomir, op. cit. p. 36.

Cu o zi înainte, la 2/14 mai, în Catedrala din Blaj s-au întâlnit fruntașii mișcării revoluționare pentru definirea progra-mului de acțiune, prilej cu care Simion Bărnuțiu a rostit o vi-brantă cuvântare și a prezentat proiectul de program care a fost aprobat de către toți cei prezenți. În acel timp Avram Iancu se afla în Munți, la Vidra, unde a pregătit poporul pentru ceea ce avea să urmeze.

În ziua de 3/15 mai, Avram Iancu a sosit pe Câmpia Li-bertății de la Blaj, aducând cu el 10000 de moți, bine organizați, disciplinați, împărțiți în cete. Acolo Avram Iancu și moții lui au fost întâmpinați cu mare entuziasm de către mulțimea prezentă pe Câmpie în acea zi de bucurie generală pentru toți românii din Transilvania.

În ziua de 3/15 mai 1848, a avut loc Marea Adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj, cu participarea a 40.000 de ro-mâni, în majoritate țărani iobagi petrecuți de povara corvezilor nobiliare ungurești, pe care de multe veacuri le purtau pe umeri. Aici s-a realizat și totodată s-a aprobat „Programul Revoluției burghezo-democratice din Transilvania”. Având drept idee că-lăuzitoare deviza: „Națiunea română se declară și se proclamă națiune de sine stătătoare”, programul era structurat în 16 arti-cole după cum urmează: „dreptul națiunii române de a fi repre-zentată în Dietă proporțional cu numărul său, de a avea repre-zentanți în administrație, justiție și armată în aceeași proporție, de a-și folosi limba în legislație și administrație, de a reunii anual o adunare națională, independența bisericii române fără deosebire de confesiune, desființarea iobăgiei fără despăgubire din partea țăranilor, libertatea industrială și comercială prin des-ființarea breslelor și privilegiilor, desființarea vămilor la graniță, libertatea cuvântului și a tiparului, libertatea individuală și a în-trunirilor, înființarea gărzii naționale românești, învățământ de toate gradele în limba română, etc”4. Programul prevedea în ul-timul articol, că problema unirii Transilvaniei cu Ungaria nu se ia în discuție înainte ca națiunea română, cea mai numeroasă dintre toate celelalte națiuni nu va fii reprezentată în Dieta țării „în proporție cu numărul său”.

La 2/14 septembrie a avut loc a treia adunare pe Câmpia Libertății de la Blaj a revoluționarilor români din Transilvania, provocată de tentativa guvernului de la Cluj de a-i aresta pe ca-pii revoluției aflați la Sibiu. Acest lucru s-a și întâmplat, dar cei arestați au fost liberați de cetele de țărani, precum și de către ofițerii și soldații Regimentului de grăniceri români de la Orlat. Axente Sever, unul dintre căpeteniile mișcării revoluționare din Ardeal și totodată un prieten foarte apropiat al lui Avram Iancu, pornește în fruntea câtorva sute de țărani înarmați spre Blaj. Pe drum rândurile oastei și a participanților s-au îngroșat ajungând la câteva mii. Numărul total al participanților la cea de-a treia Adunare de la Blaj, s-a ridicat la 60000 de români. Motivul pen-tru care oamenii s-au strâns pe Câmpia Libertății într-un număr atât de mare a fost dorința de a-și proclama din nou revendică-rile formulate la 3/15 mai, când s-a respins uniunea Transilva-niei cu Ungaria dar cu toate acestea, la 29 mai, Dieta de la Cluj a hotărât uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

Un aspect impresionant cu privire la conducătorii mișcă-rii revoluționare din Transilvania se reflectă în faptul că toți erau foarte tineri, cu vârste cuprinse între 21 și 40 de ani. Simion Băr-nuțiu, care era și cel mai în vârstă dintre toți avea doar 40 de ani,

3 George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în

urmă, vol. 2, Brașov, 1994, p. 103. 4 S. Dragomir, Op. cit., p. XXVIII.


5

la rândul lor George Barițiu și Timotei Cipariu aveau 36 de ani, Aron Pumnul 33 de ani, Ioan Buteanu și Axente Sever aveau 27 de ani, Avram Iancu de 24 de ani și Al Papiu-Ilarian, care avea doar 21 de ani. Toți erau tineri și entuziaști pe care însă i-a ma-turizat revoluția. Țăranii îi primeau pe acești tineri cu mare dra-goste dar și cu mari speranțe că acțiunile lor și cauza pentru care luptă vor fi încununate cu izbânzi și biruințe.

La temelia luptei românilor pentru obținerea drepturilor cuvenite, stătea hotărârea neclintită de a nu da înapoi și de a lupta până la capătul puterilor: „să ne deșteptăm din somnul cel de moarte, să aruncăm veșmântul sclaviei, să sfărâmăm lanțu-rile servituții”, glăsuiau conducătorii revoluției prin purtătorul de cuvânt care era Al. Papiu-Ilarian.

Din cărțile care s-au scris despre viața și activitatea lui Avram Iancu, știm că el a fost nu numai un brav căpitan de oști, ci și un diplomat și om politic, care a reprezentat dorințele nați-unii din care făcea parte în fața împăratului. Astfel, în vara anu-lui 1849 el se afla la Viena unde a rămas vreme de zece luni căutând să înduplece bunăvoința împăratului pentru acordarea drepturilor naționale ale românilor din Transilvania.

În timp ce se afla la Viena a fost poftit să i se înmâneze decorația conferită de împărat pentru atitudinea loială pe care în timpul revoluției a avut-o față de coroana imperială. Eroul de la Țebea însă a refuzat oferta spunând: „Am luptat pentru tron și pentru națiune, nu pentru decorațiune. Națiunii să i se dea drep-turile promise, atunci voi primii, altcum nu”. Pentru această ati-tudine fermă a fost obligat să părăsească Viena în 24 de ore. Dezamăgit de ingratitudinea împăratului se întoarce acasă con-vins că sângele vărsat și viețile pierdute au fost niște jertfe gra-tuite care nu au impresionat factorii de decizie în măsură să ușu-reze soarta iobagilor români din Transilvania.

Ajuns acasă, la 20 decembrie 1850 își declară testamen-tul prin care lasă toată averea lui națiunii române și mărturisește: „Unicul dor al vieții mele e să-mi văd națiunea fericită, pentru care după puteri am și lucrat până acum, durere, fără mult suc-ces, ba tocmai acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic”.

În anul 1852 împăratul Franz Josef a făcut o călătorie în Ardeal cu scopul de a cunoaște țara și poporul dar Avram Iancu a refuzat să-l întâlnească, nemulțumit fiind de faptul că împăra-tul nu a depus nici o strădanie pentru ușurarea condițiilor de vi-ață ale iobagilor ardeleni. Astfel se încheie un episod „dramatic și eroic, dureros și glorios” din lupta poporului român pentru o viață demnă. Așadar, un episod dureros, reflectat în poveri de tot felul, ilustrat prin incalculabile jertfe materiale și umane: „vreo 4 prefecți uciși, vreo 10 tribuni omorâți, vreo 100 de cen-turioni căzuți în luptă, peste 100 de preoți și protopopi spânzu-rați, vreo 300 de sate arse, vreo 40000 de oameni pieriți, parte tăiați, parte împușcați, parte spânzurați, parte căzuți în luptă”.

Revoluția a înregistrat și un capitol eroic, exprimat prin eforturile supraomenești ale unei oștiri populare ne deprinsă cu tehnica armei și a războiului, lipsită de hrană și echipament, în măsură să biruie armate bine organizate, de zece ori mai nume-roase.

Din cale afară de dezamăgit și marcat psihic, craiul mun-ților se retrage sus în inima Apusenilor, unde-și va trăi ultimii ani de viață în singurătate și tristețe însoțit de nedespărțitul său fluier, duios și credincios și precum și de o depresie psihică care nu îl va părăsi până la sfârșitul zilelor. Înainte de moarte spunea:

1 Ștefan Pascu, Op. cit., p. 243.

Eu nu-s Iancu, Eu sunt umbra lui Iancu. Iancu e mort”. Boala îl macină vizibil. Tusea urmată de hemoragii puternice îl imobili-zează zile și săptămâni într-o cameră de spital la Baia de Criș din Țara Zarandului. În urma unei asemenea hemoragii l-a sur-prins moartea într-o dimineață de 10 septembrie 1872, în curtea brutarului Ioan Stupină.

Camarazii săi de luptă împreună cu fruntașii din Țara Zarandului îl declară pe Avram Iancu erou al națiunii române și hotărăsc să-i facă funeralii naționale. Vestea morții Craiului de la Vidra este anunțată prin dealuri și văi, pe munți și pe coline, în toată Țara Zarandului și a Moților prin curieri călări bine rân-duiți și instruiți de către organizatori. Cei doi protopopi, Mihăl-țeanu de la Brad și Simion Balint din Roșia Montană, împreună cu 35 de preoți au săvârșit slujba de înmormântare asistați de o mulțime de peste 10000 de oameni din Munții Apuseni și din alte părți ale Ardealului, din toate păturile sociale.

Înmormântarea a avut loc în ziua de 13 septembrie, orele 2 după amiază, în cimitirul de la Țebea sau „gorunul lui Horia”. În cuvinte deosebit de impresionante și de emoționante, ziarul Federațiunea, exprimă în paginile sale, dureroasa pierdere a na-țiunii prin următoarele imagini: „Brazii și stejarii plâng și sus-pină munții, căci a murit decoarea (podoaba), mândria lor, Iancu; îl plâng muntenii, nedespărțiții săi soți de arme, cu care adeseori în umbrele munților, ținea sfaturi de bătălie…, îl plânge Ardealul, scumpa sa patrie, și poporul român, pentru al cărui nume, libertate și existență a purtat spadă română…, și na-țiunea întreagă de la mare până la munți este în doliu și varsă lacrimi la scumpul sicriu”. Când cortegiul funerar a plecat spre cimitir, coloana a fost atât de nesfârșită încât praporii ajunseseră la cimitirul din Țebea, iar ultimii oameni care l-au însoțit se gă-seau încă în curtea caselor lui Simionașiu, în Baia de Criș.

În momentul când trupul viteazului erou a fost coborât în răcoarea mormântului și a pământului pentru care s-a zbătut în-treaga viață, au răsunat salve de tun. Pe crucea de la căpătâi era însemnată următoarea inscripție: Avram Iancu, avocat, prefec-tul Legiunii Gemina românești în anii 1848-9, + 1872.

Mai multe săptămâni la rând s-au ținut ceremonii so-lemne cu pomeniri și parastase. Una dintre cele mai impresio-nante manifestări a avut loc după vreo trei săptămâni de la moar-tea eroului. Momentul este semnalat de ziarul Alfold care scrie: „Duminică, 29 septembrie, în revărsatul zorilor, ne-a trezit din somn un bubuit de treasc urmat de dangătul clopotului. Peste câteva minute un alt bubuit și dangăt de clopot. Aceasta s-a re-petat și a treia oară. Apoi au început să sune toate clopotele, du-rând o oră și jumătate, precum și bubuiturile de treascuri”1. Și alte ziare ale vremii au subliniat emoționantul eveniment în pa-ginile lor. „Plânge tot românul, de la munte până la mare scria ziarul Federațiunea din Pesta; Gazeta Transilvaniei din Brașov îl socotește pe Iancu „Martir al sorții națiunii!”, îndemnându-l să meargă „la masa cea pompoasă a eternei memorii cu eroii lui Ștefan cel Mare și Mihai”. „Eternă fie a ta memorie, pe aripile faptelor tale, săpată în istoria națiunii române” – încheie Gazeta.

Faptele de vitejie și de eroism arătate de Avram Iancu și camarazii săi de luptă, reflectă în mod deslușit calitățile incon-testabile ale unui popor răbdător, care în condiții de inferioritate nu a pregetat să-și apere cu preț de sânge și chiar cu prețul vieții pământul care-l hrănește și țara care-l ocrotește.

Preot Petru PINCA


6

ISTORIE ŞI CRITICĂ LITERARĂ

Aniversări literare: Ion Agârbiceanu (1882-1963) – 135 de ani de la naștere

Pavel Dan (1907-1937) 110 ani de la naștere

ION AGÂRBICEANU DESPRE PAVEL DAN

e lângă bogata sa operă de povestitor, nuvelist, ro-

mancier și teolog, Ion Agârbiceanu are și o variată

și interesantă publicistică; unele dintre aceste pa-

gini se pot încadra în specia publicistică a medalionului

literar, pentru că ele cuprind evocări sau scurte expuneri

literare în care se schițează portretul spiritual al unei per-

sonalități. Credincios idealului Școlii Ardelene de eman-

cipare culturală a poporului, reînviat în programul

ASTREI, Agârbiceanu a publicat astfel de medalioane li-

terare în două cărticele din colecția „Bibliotecii poporale

a Asociațiunii”: Cărturari români (nr. 240-241) cu evo-

carea într-un stil accesibil, colocvial a unor „întemeietori”

culturali, precum Diaconul Coresi, Stolnicul Cantacu-

zino, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade Rădulescu, George

Bariț și Marii cântăreți (nr. 182 al colecției) în care sunt

prezentați Gr. Alexandrescu și George Coșbuc. În volu-

mul Meditație în septembrie. Publicistică literară. Ediție

îngrijită de Aurel Sasu. Cuvânt înainte de Mircea Zaciu.

Editura Dacia, Cluj,1971 se adaugă alte medalioane lite-

rare. Din toate aceste cărți de medalioane completate cu

cele despre scriitorii blăjeni, – Al. Ciura, Al. Lu-

peanu-Melin, Pavel Dan – am alcătuit volumul Medali-

oane literare, Galaxia Gutenberg, 2016.

Paginile despre Al. Lupeanu-Melin și Pavel Dan

sunt cvasiinedite. Ele sunt predici funebre și au fost pu-

blicate în ziare locale, cu circulație redusă: cea despre Al.

Lupeanu-Melin, în „Unirea poporului”, An 1937, nr. 39,

iar cea despre Pavel Dan, în revista „Ofensiva română”,

An 1937, nr. 43.

Medalioanele literare consacrate lui Al. Lu-

peanu-Melin și lui Pavel Dan, ambii trecuți la cele veș-

nice în același an, 1937, sunt propriu-zis necrologuri. Cel

despre Pavel Dan este precedat de un Cuvânt introductiv

al redacției în care se arată „un adevăr trist și etern”. La

ceremoniile funerare ale scriitorilor, artiștilor și persona-

lităților culturale, participanții sunt de obicei puțini. La

prohodul lui Pavel Dan, „un suflet și o autentică valoare

ardeleană”, în capela cimitirului din Cluj, „încălzind at-

mosfera cu inimile lor îndurerate, abia câțiva publiciști și

gazetari din localitate”. Alta ar fi fost situația dacă era un

om politic, atunci „în urma sicriului s-ar fi târât anevoios

întreg Măria Sa Partidul… Pavel Dan, se mai spune în

prezentarea introductivă, a trăit „într-o nobilă paupertate

profesorală”, „ca o slugă a misiunii lui pure și a murit ca

un stăpân al suferințelor pe care le-a suportat eroic cu spi-

ritul.”

Urmează predica funebră rostită de părintele Agâr-

biceanu, „decanul scriitorilor ardeleni”. Autorul Arhan-

ghelilor este și un reprezentant de seamă al omileticii blă-

jene, care are pagini strălucite de predică funebră, înce-

pând de la Samuil Micu, despre care biografii spun că ți-

nea predici scurte, într-o limbă accesibilă, plină de învă-

țăminte. Așa este și predica părintelui Agârbiceanu, care

în numai două pagini conturează un portret spiritual, im-

pregnat de înțelepciunea adevărurilor biblice, eterne. În-

ceputul – un fel de motto luat din Psalmi – enunță un ade-

văr pe care oamenii nu-l pot pricepe: „Scumpă e înaintea

Domnului moartea cuvioșilor lui!” Pentru oameni e

scumpă viața, bucuria existenței, care se cuvine mai ales

scriitorilor, artiștilor „celor înzestrați sufletește”; și mai

mult decât aceștia se cuvine o viață lungă „celor care nă-

zuiesc în lume către marea creație interioară, a lor înșile,

care-și pun în fiecare clipă conștiința în conglăsuire cu le-

gile și voința Ziditorului, care umblă pe pământ, dar sunt

cu ochii în cer, și care trăiesc în lume, luând chipul înge-

rilor lui Dumnezeu.”

Era normal ca scriitorul și preotul Agârbiceanu să

facă această asociere, văzând în autorul Zborului de la

cuib, un suflet cuvios, un virtual preot. Este o intuiție ex-

traordinară a lui Agârbiceanu confirmată de o surprinză-

toare confesiune pe care o citim într-o scrisoare către Ion

Chinezu, trimisă de pe patul suferințelor din Viena, în

martie 1937, cu câteva luni înaintea morții sale prema-

ture: „Ei, Ioane! Am plecat de acasă cu sufletul sfărâmat

și vai de capul meu; am umblat aici de la om la om și i-am

văzut pe cei mai buni doctori frământându-și mâinile și

spunând că nu pot face nimic. Și când am rămas singur,

când mi-am dat seama de toate, am pus mâna pe Evan-

ghelie și am început să-mi adun sfărâmăturile sufletului

de prin lumea în care erau împrăștiate. Am citit mereu,

am plâns și numai am citit. Și de atunci citesc mereu, îmi

P


7

merge mai bine și profesorului au început să i se schimbe

socotelile. E prea bun omul acesta și prea bătrân ca să-i

pot spune adevărul, îl las să creadă că regimul lui face mi-

nuni. Mă gândesc la tine și la alții. Ce v-ați fi făcut voi cu

boala aceasta? Pentru mine e mai bine așa.

După ce mă voi întoarce voi scrie o carte (o văd în

două volume). Din viața bolnavilor de cancer, a tuturor

bolnavilor pe care i-am văzut, între care am trăit și,

Doamne, mulți sunt! Apoi mă voi face popă și voi începe

să vorbesc despre credință. Voi începe la Blaj și voi vorbi

– cred, și pe mine credința nu mă minte – până mă vor

asculta oamenii ca pietrele”. (v. Pavel Dan, Opere. Vol.

III. Ediție critică de Aurel Podaru. Studiu introductiv de

Andrei Moldovan, Eikon, Cluj-Napoca, 2012, p. 158).

Citite împreună, predica lui Agârbiceanu și scrisoa-

rea lui Pavel Dan, își completează reciproc sensurile, și

omilia lui Ion Agârbiceanu capătă accente profetice.

Ion BUZAŞI „Scumpă e înaintea Domnului moartea cuvioșilor lui!

Sfaturile Domnului sunt departe de sfaturile omului ca

ceriul de pământ, zice Spiritul Sfânt prin prorocul Isaia. Chi-

vernisirea lumii prin El, felul lui de a purta de grijă de oameni

e nepătrunsă de mintea noastră. Noi căutăm motive și logică

omenească în întâmplările vieții, și rămânem de multe ori zdro-

biți în marile lovituri ale sorții. Și nu ne gândim la misteriosul

adevăr etern că sfaturile Domnului sunt departe de sfaturile

noastre ca cerul de pământ.

Numai în lumina acestui adevăr se pot primi și cuvintele

Scripturii: „Scumpă e înaintea Domnului moartea cuvioșilor

săi!”

Pentru noi e scumpă viața, nu moartea. Celor iubiți ai

noștri le dorim bucuria existenței în mijlocul de frumusețe ale

lumii, nu hodina în misterul ce se deschide dincolo de pragul

cel înalt.

Mai vârtos le dorim bucuria existenței fraților deosebit

de înzestrați sufletește. Ochilor care se deschid mari și mirați în

fața frumuseților firii, urechilor care aud armonii de alții nebă-

nuite, inimi care se înduioșează de durerea lumii, sufletului care

vibrează până în adâncuri de toate sentimentele înalte, nobile,

ce bat și biruie lupta cea mare a omului în lume, intuiției care

pătrunde în misterele vieții, puterii creatoare care zidește o

lume nouă, și prin care omul se ridică mai mult până la chipul

făcut după asemănarea lui Dumnezeu.

Și decât acestora mai mult le dorim bucuria fraților celor

cuvioși, care năzuiesc în lume către marea creație interioară, a

lor înșile, care își pun, în fiecare clipă, conștiința în conglăsuire

cu legile și voința Ziditorului, care umblă pe pământ, dar sunt

cu ochii în cer, și care trăiesc în lume luând chipul îngerilor lui

Dumnezeu. Celor dintâi le dorim viață lungă pentru a ne-o îm-

bogăți și a ne-o face mai frumoasă și pe a noastră. Celor de al

doilea, pentru a avea în pilda lor un reazem pentru noi și o forță

în lupta binelui împotriva răului, în năzuința pentru biruirea spi-

ritualității între noi.

Dar iată că nouă ne este scumpă viața lor, lui Dumnezeu,

după sfaturile Lui nepătrunse, I-e scumpă moartea lor. Ca și

când, de cei mai buni și mai bine înzestrați ai noștri, ar avea

nevoie și Dumnezeu, nu în neființă, nu în moartea lor, ci în mă-

reția și misterioasa veșnicie, unde a pregătit Domnul ceea ce

„ochii de om nu au văzut, urechile de om nu au auzit, la inima

omului nu a străbătut ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl

iubesc pe dânsul.

Iată singura mângâiere în fața sicriului lui Pavel Dan,

care a întrunit într-o singură personalitate și pe creator și pe

omul cuvios. De obicei cei cuvioși, care trăiesc după voia lui

Dumnezeu, reușesc să se ridice la cea înălțime, numai după ani

mulți de luptă. Pavel Dan, deși abia în primăvara bărbăției, s-a

ridicat la ceastă treaptă a cuvioșiei sfinților încărunțiți în lupte

și munci.

În ce intimitate a trăit el cu Ziditorul și cu Preacurata, în

lungii ani de boală, în nesfârșitele luni de grele suferințe, când

moartea săpa, ceas cu ceas, în chinuitul trup tânăr! N-a fost

preot, dar a slujit cu tărie altarul celei mai mari jertfe, a suferin-

ței.

A slujit cu credință nezdruncinată, cu nădejde, cu un

eroism de martir creștin din vremurile vechi. Deși tânăr, el pri-

mea cu smerenia și credința cuvioșilor bătrâni, Sfintele Taine

ale lui Hristos, le-a primit cu ardoare de multe ori în greaua lui

suferință.

Tânăr, suferința l-a făcut să trăiască cât veacul. Experi-

ența ei amară i-a deschis perspective largi asupra vieții și a mor-

ții…Se gândea, în ceasurile de pătrundere a misterului existen-

ței, să învețe medicina și să lucreze gratuit pentru alinarea du-

rerii omenești.

Până la ce culmi, ale eticului s-a înălțat sufletul de crea-

tor: să se dedice binelui, în locul frumosului!

Fruntea lui largă, palidă, grea de gânduri avea luciri de

lună când îmi spunea că ar dori să poată scrie mizeriile și dure-

rile omenești în spitale…

Dar, iată, el va continua creația în bine și frumos, o veș-

nicie întreagă, cu elemente neasemuit superioare existenței te-

restre; își va înmuia condeiul în culori nevăzute de ochi ome-

nești, și sensibilitatea lui de artist va fi pătrunsă de ceea ce la

inima omului nu a străbătut…„Scumpă e înaintea Domnului

moartea cuvioșilor Lui!”

Lui e scumpă, și ne plecăm capul înaintea voinței Lui.

Dar durerea pierderii noastre încă e adâncă!

Pavel Dan a fost un talent real și viguros în tânăra proză

a Ardealului. Abia a început să ne dezvăluie sufletul țăranului

român din Câmpia Ardealului. Dar cu ce putere de intuiție, cu

ce simț sigur, cu câtă seriozitate! Sinceritatea și gravitatea cu

care se apleca asupra înzestrării sale artistice, ne-a dat de la în-

ceput măsura talentului său.

Acum în urma lui, vor rămâne pagini și volume nescrise.

Chipuri de originali câmpeni, vor rămâne să mai aștepte în ne-

gură. Zbucium și lupte sufletești gata să se concretizeze în lite-

ratura românească, din acel colț de țară, se vor ascunde iar în

hău, cine știe până când?

Pavel Dan, scriitorul și cuviosul, va crea de-acum cu alte

elemente.

Și va binecuvânta, din înălțime și din veșnicie, pe soția

care a fost sufletul lui, îngerul lui de pază și tovarășa eroică a

lungii și crâncenei lui suferințe. Și se va ruga pentru fericirea ei

în lumina soarelui și a vieții și pentru odrasla ce-i poartă nu-

mele.

[Pr. Ion AGÂRBICEANU]


8

PAVEL DAN (1907-1937) – EPOPEEA UNUI SCRIITOR TRAGIC

povesti este un mod specific de a comunica și

de a se manifesta în și prin ființă. Scriitorul are

în ființa lui aptitudini fundamentale de a povesti,

de a se manifesta ca homo narrativus, simbol al

plăcerii povestirii și al vocației creatoare: „Convocate în

fața instanței supreme a conștiinței universului creat,

semnele – martori: pământul, Câmpia, satul, familia,

drumul, noaptea, anotimpurile, casele și bineînțeles, oa-

menii se dezvoltă polifonic dând miturilor relief și sub-

stanță, profunzime existențială și semnificație. Organici-

tatea legăturilor scriitorului cu lumea Câmpiei s-a ex-

primat într-o operă, iar aceasta a transcens o realitate

fenomenală în favoarea unei vaste mitologii; ea poate fi

numită epopeea lui Pavel Dan.”1

Discursul narativ al lui Pavel Dan invocă, fără în-

doială, o adevărată epopee a spiritului care își filtrează

masca tragică prin diferite imagini fixate într-un crono-

top original, uneori într-un domeniu al fabulosului, alte-

ori într-un realism de factură tragică. Metamorfozele fi-

inței se regăsesc într-o operă care, fără a fi de mari di-

mensiuni, are o valoare deosebită. Nu puțini sunt criticii

literari care fixează scriitura lui Pavel Dan în imediata

apropiere a lui Liviu Rebreanu, Ioan Slavici sau Ion

Agârbiceanu. Spre deosebire însă de ceilalți mari proza-

tori ardeleni, „Destinul lui Pavel Dan are în el măreția și

forța tragicului. Este cu adevărat un destin, expresie su-

premă a unui conflict ireconciliabil, a unei lupte cu

moartea, cu suferința. Li se opun în existența lui Pavel

Dan încrederea netulburată în creație, în dreptul câști-

gat prin eforturi enorme de a scrie, de a reface și de a

spera până în ultima clipă de viață. Venind din aceleași

tărâmuri ale luptei cu îngerul, cu moartea, cu durerea ca

și M. Blecher, înrudit prin experiență existențială cu An-

ton Holban și cu Mircea Eliade, prozatorul plecat din

satul Câmpiei, univers geologic ieșit parcă dintr-un coș-

mar al unor valori uriașe de mare încremenită, poartă în

privire și în organicitatea ființei sale încleștate cu boala,

aromele și siluetele acestui topos.”2

Urcan bătrânul, volumul de nuvele și schițe, apă-

rut la un an de la moartea scriitorului, în 1938, este astăzi

o capodoperă a genului. Octav Șuluțiu spunea că „moar-

tea lui Pavel Dan, în 1937, a curmat apariția unuia din-

tre cei mai mari scriitori români, în plină evoluție”3 Ase-

menea afirmații au deplin temei ținând cont de valoroasa

operă literară pe care a lăsat-o posterității. Mare povesti-

tor, înzestrat cu un talent, un talent înnăscut, Pavel Dan a

reușit să creeze prin scrierile sale o lume a cunoașterii în

care sacrul și profanul converg înspre același cronotop

1 Ion Vlad, Pavel Dan – Zborul frânt al unui destin, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1986, p. 105 2 Ibidem, p. 6-7 3 Octav Șuluțiu, Pe margini de cărți, în „România literară”, I, aprilie

1939, nr. 1

specific ce-l impune ca un homo narrativus aflat în ime-

diata apropiere a desăvârșirii.

Actul creației narative, întâmplările, mecanismele

narării, ceremonialul solemn al povestirii fac din opera

lui Pavel Dan o epopee. În opinia mea, epopeea lui Pavel

Dan surprinde două macrouniversuri narative specifice

scriiturii lui și anume: satul în dimensiunile unui crono-

top narativ impresionant și evocarea unui univers lăun-

tric care izbucnește în pagini memorabile reînviind pro-

pria existență și primind conotații simbolice.

Asemenea lui Lucian Blaga, care mărturisea că

„satul trăiește în mine într-un fel mai palpitant, ca expe-

riență vie”4, Pavel Dan crede în adevărurile și adâncimile

sufletești ale unui univers rustic, un axis mundi care po-

larizează în juru-i mai ales imaginea familiei și a satului.

„Câmpia Ardealului” se regăsește în toată integritatea și

splendoarea ei în opera lui Pavel Dan. La nivelul macro-

cosmic al textelor, regăsim satul, casa părintească, dea-

lurile, părinții, pământul, averea, școala, antagonismele

sociale, sentimente dintre cele mai profunde. De exem-

plu, nuvela Uliana este dominată de imaginea satului ca

un imens spectacol. Compoziția este polifonică iar bătrâ-

nele care stau pe la porți alcătuiesc o imagine statică des-

prinsă parcă dintr-un tablou. Astfel, „câmpia apare în ca-

litate de teritoriu mitologic, unde ființele, cursul anotim-

purilor, mișcarea interioară a destinelor, factorii protec-

tori și cei ostili sunt angajați într-un spectacol al unei

lumi închipuite în dimensiuni suprareale.”5 Și în O tă-

cere cosmică scriitorul se lasă fascinat de imaginea satu-

lui cu toate ipostazele lui. Psihologia colectivă a satului

scoate la lumină vorbe, evenimente, suferințe, dureri,

acte, taine ale universului rural. Fără îndoială, capodope-

rele acestui macrocosmic tipologic sunt nuvelele Urcan

bătrânul și Înmormântarea lui Urcan bătrânul care sim-

bolizează „totalitatea reprezentărilor produse, compozi-

ția proteică și atotcuprinzătoare ca plurale ipostaze ale

vieții. Ritmul muncii și ceremonialul acesteia, diminețile

care preludiază drumul spre câmp etc. reamintesc citito-

rului că Pavel Dan vroia să scrie epopeea unui ținut cu

dreptul de a fi în literatură”6.

În această prezentare a operei lui Pavel Dan doresc

să insist asupra celui de-al doilea macrocosmos tipologic

identificat. Reînvierea momentelor existențiale de ma-

ximă încordare este un proces autentic de anamnesis.

Scriitorul se regăsește în ipostaza naratorului dar și a de-

dublării anamnetice. O scriere memorabilă este Zborul

de la cuib. Dedicată unchiului său, Paul Dan, această nu-

velă este un reușit exercițiu de creație prin care scriitorul

evocă un fapt evenimențial din propria-i existență. Deși

4 Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, Discurs de recepție rostit la

Academia Română în anul 1937, în vol. Isvoade, Editura Minerva, 1972,

p. 34 5 Ion Vlad, Pavel Dan – Zborul frânt al unui destin, p. 55 6 Ibidem, p. 63

A


9

narațiunea curge lin, preferându-se omnisciența perspec-

tivei narative, totuși ușor pot fi sesizate amintiri neșterse,

triste, dureroase chiar. Profesorul nu este altcineva decât

alter-ego scriitorului, fața umanizată a unei lumi care se

descompune o dată cu moartea tatălui său. Ceremonialul

povestirii este magistral. Incipitul dezvăluie doar parțial

ideea centrală a nuvelei. Apoi, spațiul narativ se lărgește.

Ieșirea în stradă a profesorului pare o ieșire în labirintul

ființei umane care își caută, cu efort suprauman, identi-

tatea și sensul existenței care sfârșește în moarte. Aparent

pare deranjat de faptul că poștașul și gazda sperau să

vadă lacrimi în ochii lui de profesor. Dar el depășește re-

pede labirintul exterior pe care-l scoate din spațiul nara-

tiv și se lasă copleșit de labirintul lăuntric. Imagini ale

povestirii se succed cu repeziciune: astfel, este conturat

treptat un portret al tatălui și, pe măsură ce se conturează

acesta, este schițat și profilul sufletesc al mamei profeso-

rului. O idee îl urmărește obsesiv: peste toate cele exis-

tențiale s-a instalat moartea. Brusc, eroul conștientizează

că nu-l va mai auzi niciodată pe tatăl său spunându-i: „Să

fii sănătos, dragul tatii!”, pentru că peste toate „moartea

trăsese acum o perdea”. Urmează apoi o pauză descrip-

tivă. Narațiunea este întreruptă de mai multe imagini des-

criptive: iarba tomnatecă, cărările de frunze galbene, ci-

mitirul, morminte vechi, movilele de lut, pâinea de în-

gropăciune. Aceste elemente ale cadrului spațial simbo-

lizează o introducere în lumea satului. Reîntors în satul

copilăriei, profesorul se oprește mai întâi la cimitir, unde

privește groapa pregătită, imaginându-și că acel loc este

unul în care „omul va tăcea mereu...”. Abia apoi ajunge

acasă. Iarăși este interesant de urmărit ceremonialul po-

vestirii care dezvoltă cadre tot mai largi: mai întâi pre-

zintă imaginea tatălui mort, apoi o revede pe mama lui și

abia apoi casa plină de oa-

meni. Când țese dialogu-

rile, scriitorul procedează

invers. Mai întâi se aude

vocea unui vecin (putem

vorbi în acest context de

vocea din off). Acesta îi

povestește ultima sa între-

vedere cu tatăl profesoru-

lui, concluzionând firesc

că „așa ne ducem toți, pe

rând”. În sfârșit, intervine

vocea mamei. La rândul

ei, îi povestește profeso-

rului cum s-au derulat ul-

timele zile de viață ale ce-

lui răposat. Acesta însă nu

răspunde. Ca și la inter-

venția anterioară a veci-

nului, profesorul ascultă

1 Sergiu Pavel Dan, Permanențele unei vocații scriitoricești la răscrucea

deceniilor, Prefață la vol. Pavel Dan, Urcan Bătrânul, Editura Dacia,

și tace. În sfârșit, este descris ritualul înmormântării, cu

nelipsitele bocete. Reacția profesorului se simte abia

când bocitoarele îi cântă propria poveste. Astfel, el „își

vede toată viața înainte ca un val de pânză desfăcut alan-

dala.” Ritualul continuă: sosirea preotului, slujba de în-

mormântare, predica, apoi drumul până la groapă. Brusc,

narațiunea este întreruptă. Finalul narativ pare rupt de țe-

sătura intimă a textului. Imaginea este cutremurătoare:

totul este încărcat într-o căruță și mama este nevoită să

se mute la fiul ei, părăsindu-și astfel locul unde „i s-au

născut copiii. Aici s-au destrămat zi cu zi necazurile a

treizeci de ani din viață; aici i-au murit părinții. De fie-

care palmă de pământ o leagă ceva...” Ultima imagine

este expresia unui tragic și nemilos destin: „bătrâna

pleacă, se mai întoarce o dată și îmbrățișează stâlpul ca-

sei ca pe un prieten din copilărie. Face cruci și se urcă

în căruță. La cotitură se opresc, căci bătrâna vrea să se

mai uite o dată înapoi. Se vede casa de bârne, acoperișul

de stuf înnegrit, ce pare o pălărie mare, neagră, trasă de

ochii plânși. În curte calul alb al noului stăpân; cal

străin în curte pustie...”

Desigur, tema morții și a sfârșitul iminent este aso-

ciată cu tema supraviețuirii și acceptării unui destin tra-

gic. De aceea, trebuie să reținem că „deși moartea rea-

pare în prim-planul acțiunii (și nu doar ca pretext al re-

constituirii unor moravuri), un alt „zbor de la cuib” o

precede: cel al fiului satului, pornit cândva spre alte zări

să-și croiască un drum în viață.”1 Spectacolul înmor-

mântării nu este doar un simbol. Este o reflectare ideatică

a tradiției adânc înrădăcinate în mentalitatea țăranului ro-

mân. La fel cum tăcerea tânărului este o ilustrare impre-

sionantă a tăriei de caracter și a durerii stăpânite printr-un

efort supraomenesc. Despărțirea finală de casa părin-

tească și de sat este o do-

vadă că „asistăm înfiorați

la despărțire, ca la un

sfârșit al unui timp, ca la

un act irepetabil și defini-

tiv având în el măreția și

sublimitatea marilor eve-

nimente tocmai prin tul-

burătoarea lor simplitate

înfiorată de mister.”2

Ceea ce nu a așter-

nut pe hârtie în nuvelă, re-

găsim în Jurnalul scriito-

rului. Tăcerea și durerea

supremă a fiului care-și

privește părintele pentru

ultima oară devine un

strigăt al ființei chinuite

dar care nu deznădăjdu-

ite: „Tac, tac. Îmi apropiu

fruntea de pământ, sărut

Cluj-Napoca, 1987, p. 16 2 Ibidem, p. 68

Centenar PAVEL DAN, 2007


10

țărâna. Ochii mi se înmoaie și, gata de plecare, picioa-

rele nu mă mai susțin, mă reazim de cruce. Plâng, plâng.

Brațele crucei parc-ar fi ale bătrânului și într-însa deo-

dată-l văd pe dânsul. Bunul meu bătrân mă privește și în

ochii lui e aceeași bunătate cu care mi-a spus acum opt

ani când am plecat la școală: „Să mergi sănătos, Pavele,

cine știe de ne-om mai vedea”. Vezi că ne vedem, Scum-

pul meu! Și mâinile mele strâng cu putere crucea de lemn

și lacrimile curg pe față. Trec clipele în zbor și soarele

se mai uită o dată de după deal învăluindu-ne pe amân-

doi într-o lumină roșietică. Mai sărut o dată crucea, iau

un pumn de țărână și plec...”1

Tot în Jurnal, scriitorul nota nostalgic reîntâlnirea

cu ținuturile natale, cu acel spațiu al copilăriei fericite,

spațiu pe care-l evocă în atâtea scrieri literare: „Ieri am

fost în Tritiu la casa părintească. Abia au mai rămas câ-

teva ruine împrăștiate în vârful dealului. Și cimitirul s-a

schimbat și crucile pe care m-am suit mai întâi în viața

mea sunt negre de ploaie și de vânt; altele s-au dărâmat,

și mormintele, tovarășii mei dragi, și-au încovoiat

creasta și-s lipite aproape de pământ. Casa noastră era

lângă cimitir, abia ne despărțea un răzor acoperit cu li-

ționi, în care căutam cuiburi de păsări și găseam urzici

și ne rupeam hainele și mai mâncam bătaie.” În total

dezacord cu destinul tragic al scriitorului apare imaginea

copilăriei din care păstrează lumina și bucuria:

„Doamne, câtă lumină, câtă fericire îmbracă în ea copi-

lăria mea. Câte zâmbete nevinovate, câte jocuri, câte

plânsete și câte urecheli. Câți desculți, cât noroi și câtă

lumină de soare. Câtă zăpadă și câtă ceartă iarna pentru

sănii. Uf, Doamne, cum mai trece vremea și ce grele-s

loviturile ei.”

Nuvela Noaptea este reprezentativă tot pentru in-

teriorizarea narativă a discursului. Obsesia sărăciei și a

nenorocului pare dominanta textuală preferată: „au cinat

mămăligă cu borș pârgăluit. E în câșlegi dar carne nu

prea fac. Porcul de slănină l-au vândut pentru impozite.”

Descrierea unei nopți de coșmar este situată într-un anu-

mit grotesc de tip caragialian (ca în Grand Hotel Victoria

Română, în care naratorul mărturisește „simt enorm și

văd monstruos”). Studentului îi pregătește mama un pat

din ce e mai bun în casă („scoțând din ladă țolul de mi-

reasă, i-a făcut un așternut împărătesc”). Familia în în-

tregimea ei, tată, mamă, o soră părăsită de bărbat și copi-

lul acesteia, adoarme. Studentul își aprinde lampa. Vrea

să citească tratate de matematici și de sintaxă latină, doar

ca „să-și dea iluzia că citește”. Se folosește de acest

subterfugiu pentru a-și liniști tatăl că citește dar, în reali-

tate își „revede” întreaga existentă de până atunci însă tot

dintr-o perspectivă a sărăciei și a existenței tragice. Su-

ferința cea mai mare îi este cauzată de faptul că putea

pleca la studii în străinătate dar nu avusese banii necesari

1 Pavel Dan, Jurnal, în vol. Zborul de la cuib, Antologie, prefață și tabel

cronologic de Ion Buzași, Editura ASTRA, Blaj, 2007, p. 123 2 Ion Vlad, Op. cit., p. 54 3 Ion Buzași, Centenar Pavel Dan. Secvențe omagiale blăjene, în

pentru meditații. Supremă suferință pentru un tânăr am-

bițios, dornic de a se instrui și pregăti pentru a deveni

dascăl. Sforăiturile tatălui iau însă proporții catastrofale

și-l țin treaz până în zori, când „în dosul geamurilor apar

obraji galbeni, batjocoritori ai zorilor de iarnă, și el

adoarme...” Timp favorabil misterelor, halucinațiilor, se-

cretelor și tăcerilor, noaptea prefigurează ea însăși tragi-

cul, „teluricul și fiorul ascuns al lucrurilor [...] Scriitorul

îmbrățișează lucrurile și le integrează Nopții, zonă a fan-

tasticului, a coșmarului, a desfigurării lucrurilor și a în-

corporării lor într-o viziune panteistă, cu totul neaștep-

tată, în consonanță cu tensiunea trăită. Suntem în miezul

unui univers zdruncinat de suferință, violent încercat. Ca

o pagină de jurnal e „Noaptea” iar insomnia studentu-

lui, în același spațiu închis al Casei, se metamorfozează

în desen halucinant”.2

Deși viziunea tragică e predominantă, totuși putem

citi în paginile de Jurnal că scriitorul și-a dorit să re-scrie

întreaga lume în toată frumusețea și fericirea ei: „și-mi

vine să le scriu. Să prind toată lumea, tot aerul, toate

firele de iarbă de pe țintirim într-o pernă care să mi-

roase a primăvară, a flori, a fum [...] a vis și a fericire.”

Închei cu aprecieri legate de activitatea didactică a

scriitorului, așa cum este reflectată ea în scrierile sale li-

terare. Profesorul Pavel Dan a predat la Blaj. A fost «un

fiu de țăran cu multă învățătură, cu priceperea și dibăcia

rară a scrisului, care a fost peste un an colaborator in-

tern la „Unirea Poporului”, cu o dragoste față de mulți,

cari se îndemna mereu să învețe pe alții, înfrățit cu sără-

cia, dar iubitor și iubit de toți aceia ceri l-au cunoscut.

Alături de munca dăscălească, profesorul Pavel Dan în

clipe de liniște, adeseori transformând noaptea în zi, re-

trăia în minte viața satului său de naștere și cu darul de-

osebit ce-l avea scria povești minunate în care țăranii

noștri trăiau aievea, cu toate bucuriile și necazurile lor.

Pentru aceste povestiri prețuite de toți cei care l-au citit,

Pavel Dan ajunsese vestit în țara întreagă.»3 Dintre tex-

tele scrise la Blaj și având trimitere expresă la acest loc

care mustește de istorie este scrierea intitulată Note din

Blaj. Desigur, în primul rând trebuie să interpretăm tex-

tul sub aspectul valorii sale artistice. Introducerea în at-

mosfera atât de rece a școlii de altădată poate fi un strigăt

tragic care privează ființa de șansa împlinirii artistice.

Dacă am privi existența scriitorului prin filtrul acestui

text inedit, am înțelege că Pavel Dan este un scriitor tra-

gic, la fel cum Eminescu a fost un poet tragic.4 Datată

Blaj, 12 ianuarie 1935, această scriere de factură memo-

rialistică impresionează prin tragismul ei. Destinul pro-

fesorului se suprapune celui al dascălului. Incipitul e șo-

cant: «Geamurile-s înflorite de parcă ar fi sculptate în

marmură. Pe lângă singura ușă peretele e burat, și în

odaie e un frig tare ca oțelul». Domină imaginea unui

„ASTRA Blăjeană”, Anul XI, Nr. 3 (44), Septembrie 2007, p. 17 4 Vezi Eminescu – poet tragic de Ioana Em. Petrescu, Editura Junimea,

1994


11

îngheț natural dar și sufletesc. Frigul de afară se răs-

frânge voit în adâncimile conștiinței și ale sufletului în-

singurat. Imaginea clasei, aflată în alternanță cu cea a

grădinii care o înconjoară și a lecției neînvățate de elevi,

este percepută subiectiv și filtrată prin sufletul naratoru-

lui: «În clasă e frig, afară e ceață, pomii sunt burați, și

crengile arborilor din curte parcă-s brațe de candelabre

albe. Asta nu te-ncântă, frigul te pătrunde și, după ce în-

chizi catalogul, iai băieții la rost:

– De ce nu faceți foc, măi?

– Nu sunt lemne, zice un elev, ne dau bucăți numă-

rate.

– Domnul director a zis… începe altul.

Ce domnul director?! Stai jos, că nu te-am între-

bat, replici tu. E pedagogia care scoate persoana direc-

torului din discuție. La lecție, băieții nu știu. Pe tine gu-

turaiul nu te lasă să iai batista de la nas. Tușești, strănuți

mereu, până ți se roșesc ochii. Și nu râde nimeni. Altă-

dată un râs de băiat te-ar fi făcut și pe tine să surâzi, să

spui o vorbă. Acum toți sunt serioși, stau după bănci,

parcă ar fi niște pitici ascunși în șanțurile de luptă și aș-

teptând momentul. Tremură, se strâng unii într-alții și te

pricep mereu neclintiți, nepricepând de ce-au venit la

școală, de ce le spui să se uite în carte.» Interesant este

și textul intitulat Corigențe din care răzbat puternice eco-

uri caragialești. E imposibil să nu te gândești la Bacala-

ureatul lui I. L. Caragiale. Ritmul povestirii este și el di-

namic, rapid. Dialogurile sunt scurte, stereotipe. Sunt va-

riațiuni pe aceeași temă. Diferă doar numele elevului co-

rigent și, bineînțeles, persoana care intermediază între

profesor și elev. Ba este o mămică matinală și nerăbdă-

toare, ba este un preot disperat care invocă pe toți sfinții,

ba un preot care vrea să-și dea băiatul la Drept dar nu

poate din cauza latinei, ba o „doamnă elegantă” care e

convinsă că orice este posibil și că nimeni nu poate fi

împiedicat să facă o carieră strălucită în viață doar pentru

că nu știe latină, de aceea nu ezită să-l amenințe pe pro-

fesor. Finalul schiței nu are happy-end, ca în scrierea lui

I. L. Caragiale. „Cucoana” îl bruschează pe dascăl. Pu-

tem spune că întâlnim în acest pasaj de un realism dur,

dacă nu chiar grotesc. Amenințarea și disprețul de care

are parte profesorul sunt tipice vremurilor noastre: „e ui-

tăm unul la altul. Să ne fi trezit amândoi în lună, nu

ne-am fi privit altfel. Fața zâmbitoare de adineaori s-a

întunecat, ochii s-au micit, buzele subțiri se țuguiază ca

ale șarpelui ce se pregătește să-și azvârle veninul în fața

dușmanului.

– Dumneata, mi se pare, ești profesor suplinitor?

–?...

– Și vrei să mai fii numit și la anul?

– Nu mă gândesc. Am făcut și dreptul și cred c-o

să mă apuc de advocatură; în meseria asta, dacă ai de a

face cu tot felul de drojdie, cel puțin ești răsplătit. Dar

aici, vezi singură.

Cucoana nu mă aude, își urmează gândul:

– Ei bine, asta n-o să se mai întâmple. Ți-o garan-

tez eu. Îi voi spune cumnatului meu, viitorul ministru al

justiției, cine ești dumneata și cred că...

Mă uit la ea liniștit, zâmbind, și asta o înfurie.

–... Dar ce stau eu să discut cu dumneata, cu un

țăran!

Își smulge poșeta de pe masă și, măsurându-mă cu

tot disprețul, trântește ușa de cade tencuiala din țâțâni.”

Fără îndoială, „grotescul și, nu mai puțin fantasti-

cul-grotesc sunt condițiile – am zice – biografice ale cre-

ației lui Pavel Dan. [...] Realitatea lui Pavel Dan este o

realitate existențială deformată și deformatoare, selectivă

și partizană, filtrantă și modelatoare. Sau, privind altfel

lucrurile, putem spune că, de fapt, ceea ce ni se pare a fi

„adaptare” sunt proiecții ale unei viziuni interioare con-

tinuu tulburate, sunt modalitățile unei „travestiri” epice.

Grotescul nu este, însă, doar limbajul, „instrumentele”

acestei „travestiri”, ci adevărul unei condiții existențiale,

așadar măsura dincolo de care nu încap alte măsuri.”1

Destin singular în proza românească (dar nu și în

literatura română – sunt arhicunoscute destinele tragice

ale poeților Daniel Turcea și Magda Isanos, care s-au

stins la vârsta desăvârșirii artistice, adică la 34 și respec-

tiv 28 de ani), Pavel Dan ne-a lăsat epopeea unui scri-

itor tragic. Scurtă dar complexă prin tematică și narati-

vitate modernă, opera lui Pavel Dan este un univers țesut

cu o dramatică sete de viață și voință de a stăpâni și de a

împlini creația. Mai presus de toate „rămâne realitatea

unor performanțe narative de un relief, echilibru și dem-

nitate demne, nu o dată, de niște capodopere. Accesibilă

oricărui cititor receptiv cu adevărat față de arta cuvântu-

lui, certitudinea răscumpără, în eternitate, stăruințele, ab-

negația și privațiunile unei vieți foarte puțin răsfățate de

noroc.”2 Iar peste orizontul de așteptare al creației sale

„stăpânește Naratorul, destin implicat în substanța pro-

zelor, protagonist prodigios prin omniprezența și veghea

sa. Convocat la ceasul privilegiat al lecturilor, Narato-

rul își deconspiră liniile epopeii sale și ale zborului te-

merar. Oprit brusc, zborul acestui destin numit Pavel

Dan comunică generos spre noi mesajul unui scriitor

exemplar ca demnitate, tărie morală și forță a creării

Lumii. Această Lume este Textul, universul polifonic și

deschis ca orizonturi al operei. Avem dreptul să credem

în ea fiindcă este echivalentul exprimat în semne al exis-

tenței.”3

Maria-Daniela PĂNĂZAN

1 Mircea Braga, Postfață la vol. Pavel Dan, Schițe și nuvele, Editura Mi-

nerva, București, 1985, p. 299

2 Sergiu Pavel Dan, Op.cit., p. 29 3 Ion Vlad, Op. cit., p. 180


12

NOTE DIN BLAJ

Din Opere, volumul al II-lea, ediție îngrijită de Aurel Podaru,

Studiu introductiv de Andrei Moldovan, Eikon, Cluj-Napoca, 2012

eamurile-s de parcă ar fi sculptate în marmură. Pe

lângă singura ușă peretele e burat, și în odaie e un

frig tare ca oțelul. Pentru o clipă, de [te] ridici din

pat, aruncând vitejește plapoma, și

încerci să te îmbraci, te taie frigul, îți

dârdăie dinții, începi să tușești și te

oprești, aruncându-te din nou sub

plapomă. Ești încălțat de o gheată și cu

pantalonii. Stai apoi așa, strângându-te

în haine și încercând din răsputeri să te

încălzești.

Ce bine ți-ar fi prins să-ți [fi]

făcut cineva foc! Nu te poți gândi însă

nici la asta măcar de dârdăitul dinților

și te mulțumești doar să înjuri. Pe cine?

Statul, care nu ți-a dat leafa de luni, și,

când ți-a dat-o, e atât de mică, de nu

poate acoperi nici pe jumătate găurile

mari pe care le-a făcut modesta ta

sărăcie.

Oamenii? Ori pe cei care te-au

născut într-o zodie atât de tristă?

Te îmbraci apoi, făcând gimnastică până se

pornește inima s-alerge ca o gloabă urgisită, și cauți să

mânci ceva. Pe fundul cufărului mai e [o] coajă de pâne;

o iai și o arunci înapoi. Căzând, pânea sună ca o piatră

într-o ladă.

Ți-a trecut pofta. Pleci la școală. Pe drum îți

scârțăie zăpada sub picioare; te întâlnești cu elevi care te

salută, și-ți vine greu să-ți scoți mânile înghețate din

buzunare și să răspunzi.

În clasă e frig, afară e ceață, pomii sunt burați, și

crengile arborilor din curte parcă-s brațe de candelabre

albe. Asta nu te încântă, frigul te pătrunde și, după ce

închizi catalogul, iai băieții la rost:

– De ce nu faceți foc, măi?

– Nu sunt lemne, zice un elev, ne dau bucăți

numărate.

– Domnul director a zis… începe altul.

– Ce domnul director?! Stai jos, că nu te-am

întrebat, replici tu. E pedagogia care scoate persoana

directorului din discuție. La lecție, băieții nu știu. Pe tine

guturaiul nu te lasă să iai batista de la nas. Tușești, strănuți

mereu, până ți se roșesc ochii. Și nu râde nimeni. Altădată

un râs de băiat te-ar fi făcut și pe tine să surâzi, să spui o

vorbă. Acum toți sunt serioși, stau după bănci, parcă ar fi

niște pitici ascunși în șanțurile de luptă și așteptând

momentul. Tremură, se strâng unii într-alții și te pricep

mereu neclintiți, nepricepând de ce-au venit la școală, de

ce le spui să se [uite] în carte. Și nimeni nu se uită și nici

tu nu pricepi de ce le spui toate astea despre vorbele

latinești, despre sintaxă și despre Tit Liviu.

Îți dispare dinaintea ochilor tot

teatrul luptelor lui Hanibal, și înainte-ți

rămâne cartea, ca o cutie mică pătrată,

în fundul căreia sunt așezate simetric o

puzderie de insecte mici.

Clipele îți vâjăie pe la ureche ca

liliecii. Simți că a sărit de undeva un

șurub, te întorci la catedră și, privind

clasa cu ochii duși, zici:

– Ei, să citească cineva

rezumatul bucăților traduse până

acum.

Clasa pare deodată o spinare de

arici cu ghimpi mari, bifurcați la capăt,

și animalul parcă vine către tine, iar tu

te strângi după catedră…

La școala de menaj, unde iai

masa, după mâncare te poftește

secretara la o parte. E drăguță, îi râd

ochii și-ți spune câteva lucruri plăcute, apoi:

– Dragă, știi, suntem prieteni, n-aș vrea să te superi,

dar uite ce, azi mi-a controlat directoarea registrul și te-a

aflat în restanță cu două mii; spunea să faci și tu ceva. Și

după această drăguță încheiere, urmează iar puțină curte.

– Mulțumesc, ești foarte drăguță.

Dar ieșind afară, nu știu cum, ți se pare că cerul e

greu, îți apasă tâmplele.

Te întorci acasă. În odaie e frig, lemne nu mai sunt

de cine știe câtă vreme, și nici pe cele care au fost nu le-ai

plătit. Arunci geanta și te învârți în jur. Liniște și frig. Ești

obosit și simți nevoia de a te odihni un ceas după masă.

Te trântești pe pat acoperindu-te cu plapoma, dar frigul te

prinde pe la picioare. Ațipești visând că mergi pe o vale

verde și din toate părțile aleargă lupii spre tine. Tresari.

Ți-e gura plină de apă, urechile îți vâjâie și nasul parcă

ți-ar fi înfundat cu plută. Strănuți, încovoindu-te până la

pământ, de parcă ai vrea să faci o temenea unui puternic

al zilei.

Și apoi te duci la redacția ziarului unde lucri două

zile în săptămână, deocamdată „pentru un nume”. Și

acum citește un maldăr de ziare, fă o ploaie de știri,

ticluiește răspunsurile redacției așa ca să fie spirituale,

mai cotonogește câteva poezii trimise spre publicare de

cucoane care au cap, dar n-au ce face cu el și sună

dintr-însul ca din castagnete, iar sunetul se cheamă Odă

G


13

la nașterea înălțimii-sale episcopului H. „Ptiu!” dar îi dai

drumul după ce te-ai chinuit cu ea o jumătate de ceas.

Pe la șase ieși. Din pricina schimbului de aer, te

împletecești de trepte. Desigur.

Afară e noapte; o noapte de iarnă cu clar de lună și

becuri electrice sclipitoare. Lumea „selectă” e pe corso.

Perechi-perechi trec pe lângă tine salutându-te. Se face

curte, căci se aud râsete, vorbe de femei gâdilate. Se

vorbește de săniat, de baluri și de rochii.

Faci câțiva pași, nehotărându-te în ce direcție s-o

iei, apoi pășești la întâmplare.

Deodată te oprește cineva.

– Noroc!

– Noroc! răspunzi tu.

E un prieten învățător. A venit din satul tău, s-a

întâlnit cu mama ta și vrea să-ți spună ceva. Te-a mai

căutat pe acasă. Ai tăi sunt supărați,

nu le-ai scris de mult. Au așteptat să

mergi acasă de sărbători. „Fiecare

câne își are culcușul lui”, zicea tatăl

tău.

Au așteptat să le trimiți cel

puțin o vorbă, dacă nu poți să-i ajuți

cu nimic, acum, după ce și-au cheltuit

averea cu tine, purtându-te prin cele

școli. Tatălui tău îi tremurau mânile și

mama ta plângea. Spuneau că a venit

perceptorul în ajunul Crăciunului să

le ia singura vacă și că la urmă au

trebuit totuși s-o vândă, să se lase fără

lapte. „Și el trebuie să beie lapte

fierbinte – a zis mama arătând spre

tatăl – că se înăbușe, și Ludovica iar

numai lapte poate bea.” Apropo de

sora ta, prietenul îți spune că e mai

rău, că scuipă sânge și că te roagă să-i

trimiți ceva leacuri.

– Poate nu e tocmai așa situația,

îți zice prietenul. Bătrânii exagerează,

și el – „prietenul tău” – și-a dat toată

silința să-i convingă că trebuie să se supere, că tu nu poți,

că nu ți-au plătit leafă etc. etc.

Îi mulțumești și pleci.

Ai nevoie să fii singur, să poți fugi repede, căci te

urmărește o viziune stranie, un coșmar, poate din pricina

oboselii. Într-un sat, departe, la margine de câmp, e o

căsuță mică cu acoperișul de șindrilă înnegrită și spartă.

Casa e cu un colț mai jos, și toată tinde să intre în

pământ. Înăuntru e o mobilă veche, aproape țărănească,

doar curățenia arată că aici e o mână de femeie. E cald, și

lumina lămpii, trasă în jos, picură un aer alb, neguros.

Tatăl tău stă cu coatele răzimate pe sobă, pe care a pus un

lemn ca să nu se ardă. E bătrân, slab de îi atârnă pielea

sub barbă. Și dacă nu l-ar chinui astma și perceptorul, ar

fi tare fericit. La vatră e mama, mică și strâmbă ca o

scoabă, îmbrăcată în negru, râcăie din când în când focul

și tace. Apoi, într-un târziu:

– Oare pe unde o fi Pavel acum?

Nimeni nu-i răspunde. Sora, cu obrazul aprins și cu

sufletul la gură, se gândește că ți-e bine acum la alte fete,

da nu zice nimic. Ar supăra-o pe mama; ea și așa va muri

în curând. Dar acum, la Crăciun, ar fi trebuit să vină, se

gândește ea.

– Cine știe câte are și el pe cap!… zice tatăl

filozofic și-și ridică mâna de pe sobă.

– A, bună seara, domnule director.

– Bună seara, ce faci, domnule D., tot poezii pe

stradă?

E șeful ziarului, înalt, cu burtă,

lanț de aur și opinie politică. Altcum,

și deputat în opoziție, lucru care tare

îl măgulește.

– Nu, domnule director, dar

sunt așa de necăjit, nu mi-am făcut

foc de trei zile și n-am nici un ban.

– A, ce generație blazată! Câți

ani ai dumneata?

Și începe să-ți facă teoria

pesimismului și a veseliei, să-ți spună

că necazul e și o cauză de boală,

circulație [de] sânge… A uzi numai

culmea vorbirii și bătaia bastonului în

asfalt.

– Bună seara, domnule

director, și te retragi. Fugi, fugi ca

alungat de o stafie.

Pe drum te salută un coleg,

înalt, subțire, cu blană mare, cu nasul

în vânt și jobenul spre ceafă. Merge

într-o sanie splendidă, alături de o fată

bogată, pe care o va lua-o în căsătorie.

Altcum e o secătură.

Fugi, fugi. Intri în casă. Te oprești după o goană

nebună, alungat de o haită de lupi. Răsufli. De pe părete

te privește blând un chip de fată. E viitoarea ta logodnică,

o fată săracă, dar foarte inteligentă.

Te trântești pe pat și, îngropându-ți capul în pernă,

plângi, plângi…

Și în casă e liniște, liniște adâncă…

Blaj, 12.1.1935


14

„COMOARA SATELOR” – TEZAUR DE ÎNŢELEPCIUNE POPULARĂ

omoara satelor” (ian. 1923 – mart. – apr. 1927), edi-

tată la Blaj, este o revistă lunară de folclor, care apare

la începutul fiecărei luni, cu excepția lunilor iulie și

august. De greutățile muncii redacționale s-au îngrijit, de-a lun-

gul timpului, Traian Gherman – director-editor și o pleiadă de

intelectuali, întemeietorii revistei: Alexandru Lupeanu-Melin,

Iuliu Maior, Ioan Moldovan, Laurean Moldovan (București),

Ioan Pop-Câmpeanu, Ion Pop-Zăicani, Ștefan Pop.

Colectivul redacției își anunță programul în nr. 1, obiec-

tivul principal al publicației, fiind colaborarea tuturor (în spe-

cial a preoților, învățătorilor și profesorilor) la adunarea folc-

lorului românesc ca material de utilizat pe seama celor ce vor

scrie istoria neamului, și de a mântui de la pierire această co-

moară națională. Încă de la început, era clar că nu se dorea ca

revista să devină o publicație științifică de analiză și interpre-

tare a produsului popular, ci, mai degrabă, „un colecționar har-

nic”, preocupat să conserve și să transmită lumii întregi tradiția

populară autentică:

Parcurgând întreaga colecție, cititorul este, realmente,

uimit de bogăția și diversitatea conținutului revistei, care cu-

prinde o arie largă a folclorului național. Iată, de pildă, care este

structura materialelor publicate de revistă în anul 1927: I. Da-

tini și credințe, II. Poezii populare, III. Descântece, IV. Ghi-

citori, V. Povești, VI. Recitări de copii, VII. Jocuri de copii,

VIII. Cuvinte dialectale, IX. Vorbe adânci, X. Scrântituri de

limbă, XI. Medicină populară, XII. Colinde, XIII. Cântec bă-

trânesc, XIV. Diferite, XV. Cărți și reviste, XVI. De la Redac-

ție.

Nota forte a revistei este dată de culegerea datinilor și

obiceiurilor strămoșești din toate colțurile țării. În această di-

recție un rol important revine profesorului Alexiu Viciu, care,

la îndemnul lui Ioan Micu Moldovan, preia metoda de lucru a

acestuia – de a strânge material folcloric cu ajutorul elevilor săi.

Vor fi publicate aici texte precum: Plugarul1 (obicei, din Șe-

ușa, de a arunca la Paști în apă pe plugarul care a ieșit primul

cu plugul în primăvara aceea), Prăcșorul2 (datină de Paști, în

Bistra, Munții Apuseni, care are loc a doua și a treia zi de Paști,

când feciorii ies la joc afară, la luncă, numele obiceiului venind

de la – pratum, prat, prătșor, prăcșor), Prinderea verilor și a

văruțelor3 (obicei din Ocna-Sibiului, Săliște, Orlat, Șpring, lo-

calizat în ziua de Sf. Toader, când băieții și fetele de aceeași

vârstă împart o pâinișoară, numită brăduleț, pentru a realiza, pe

viață, o legătură de frăție), Obiceiuri de Paști: Furatul toacei4

(în satele din jurul Bradului, în ziua de Paști), Udatul cu apă5

(a doua zi de Paști, în județul Sibiu, Gherla, Bistra) etc.

Alte culegeri importante vin din zona credințelor, des-

prinse din lunga experiență de viață a oamenilor din popor,

aproape că nu este număr în care acestea să nu fie prezente:

Când fată vaca, în ziua aceea nu se dă nimic de la casă, nici

apă nu-i iertat să ducă străinii de la fântâna din curte, că duc

laptele de la vacă. (jud. Sălaj, Pompeiu Hossu-Longin), Noap-

1 ,,Comoara satelor”, an I, 1923, nr. 3 (martie), pp.33-35. 2 Ibidem, nr. 4 (aprilie), pp. 49-51. 3 Ibidem, an IV, 1926, nr. 1 (ianuarie), pp. 1-2. 4 Ibidem, an II, 1924, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 67-68.

tea să nu fluieri în casă, că îți rămâne casa pustie. (jud. Co-

jocna, Simion Rusu), Cheile și căciula nu le pune pe masă, că

te vei sfădi. (jud. Tighina-Basarabia, I. Miron), Dacă visezi cu:

oi sau cu albine – e a vreme bună, cu pește – drum lung, cu

lapte – nenorocire (jud. Cojocna, Traian Gherman) ș.a.

Alte rubrici precum Meteorologie populară și Prognos-

ticuri, realizate de Traian Gherman, completează, în mod feri-

cit, cuprinsul revistei cu informații inedite despre viața țăranu-

lui, care „Generații întregi, veacuri de-a rândul a observat tot

ce-l înconjoară, ca apoi din schimbări, adeseori cu totul neîn-

semnate, să-și fixeze anumite semne, de multe ori uimitor de

precise, care să-i prevestească vremea”6, fie pe termen scurt,

fie pe unul mai îndelungat. Din categoria celor dintâi consem-

năm câteva: când se scaldă găinile în țărână, e semn a ploaie.

Aceluiași fenomen i se alătură alte constatări: dacă vaca la

muls își lasă coada în jos, dacă se joacă rațele și gâștele în apă

bătând din aripi; dacă vrăbiile ciripesc mult în pomi; de

zboară rândunelele aproape de pământ sau ating apa din zbor

ori ating în zbor pereții; dacă muștele pișcă tare ori râmele ies

pe cărări ș.a. În schimb nu va fi ploaie: când ciocârlia zboară

foarte de dimineață și foarte sus sau dacă se adună roiuri de

muscuțe în aer ori spicul grâului strălucește la soare. Și pre-

vederile pe termen mai lung aveau același izvor. Așadar, va fi

iarnă grea dacă splina porcului (la tăierea de Crăciun) e mare,

dacă toamna vin iepurii din câmp în grădini sau dacă șoarecii

vara își adună spice multe. La rândul ei, toamna se prelungește

mult când rândunelele întârzie să plece. Și primăvara își are

semnele ei: dacă Boii Domnului ies devreme aduc primăvara

devreme; dacă la 40 de Sfinți e vreme bună va fi și primăvară

bună, iar dacă la aceeași sărbătoare va bate vântul, 40 de zile

va bate întruna. De va fi la Rusalii timp frumos, așa va fi toată

vara și multe alte asemenea.

Descântecele ocupau un rol important în viața săteanu-

lui de atunci, în ele găsindu-și alinarea și-mpăcarea, tămăduiri

ale trupului, dar și ale sufletului, în lupta cu vrăjile de tot felul,

blestemele și alte practici malefice. Sunt inserate descântece de

tot felul: de deochi, de bubă rea, de bubă neagră, de negit, de

făcătură, de duh necurat, de friguri, de junghi, de durere de cap:

„Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-mprejur de casă./ Cine

e în casă?/ Că-mi șede Ion/ cu Sâncion./ Pe cine păzea?/ Pe

cutare N./ din murg de sară/ până-n miez de noapte,/ până la

cântatul cocoșilor,/ și din cântatul cocoșilor/ până-n revărsatul

zorilor,/ și din revărsatul zorilor/ pân’ la răsărit de soare./

Leac Sfântă Maică Marie/ din limba mea să fie”7 (jud. Ca-

raș-Severin, Lucian Costin).

Interesul pentru paremiologie se manifestă prin insera-

rea în cuprinsul revistei a ghicitorilor (Cimilituri), a proverbe-

lor și zicătorilor (Vorbe adânci), care atestă tezaurul de înțe-

lepciune a poporului român: „Umblă iarna prin poiană/ și-i

gătită ca o doamnă.”, „Domnișor cu haine scurte/ mare lege

ține-n curte.”(Iuliu Maior); „Cine lasă mălaiul din satul lui

pentru pita din satul vecin, încă n-are minte.”, „Umblă după

5 Ibidem, pp. 70-71. 6 Ibidem, an I, 1923, nr. 1 (ianuarie), p. 5. 7 Ibidem, an I, 1923, nr. 4 (aprillie), p. 58.

„C


15

el norocul, ca bulgării după câini.”, „Mintea de-ar crește pe

toată cărarea, și măgarii ar paște-o.” (Traian Gherman).

Trăind în mijlocul naturii, înconjurat de fel și fel de

poame, de ierburi și flori, omul din popor le-a încercat la ne-

voie, ajungând, astfel, la adevărate „tratate” de Medicină po-

pulară, ce ocupă un loc important în cadrul revistei. Prin ur-

mare, sfaturile de medicină populară, redate de Aurelian Bor-

șianu și de prof. At. Popa sunt citite cu interes de către cititori,

care află că pot scăpa de dureri „de grumaz” dacă prepară un-

soare de gâscă pe coajă de ceapă sau ceai de flori uscate de

soc îndulcite cu miere. Pentru „arsură” se recomandă făină de

cucuruz muiată în apă rece sau cartofi nefierți rași și puși pe

rană. La „înțepătură” se pot folosi sâmburi de bostan pisați și

amestecați cu făină de grâu, aluatul obținut fiind aplicat pe

rană. De același interes s-a bucurat și Ierbarul dr. Ambrosiu

Chețianu, care îmbinând utilul cu frumosul, a pus fiecărei

plante poezia populară potrivită: „Frunză verde de bujor/ Am

un neică domnișor” (pentru bujor), „Sămănai tot busuioc/ Ră-

sări jale și foc” (busuioc), „Bade pentru dumneata/ Mă topesc

ca cânepa” (cânepă), „Bade trup de trandafir/ Lasă-mă să rup

un fir” (trandafir)1 ș.a.m.d. (Blaj, Ion Pop-Câmpeanu).

Literatura populară este bine reprezentată în cadrul re-

vistei atât prin creații populare cu funcție ceremonială, în legă-

tură cu momentele cruciale din viața omului: nașterea – Cântec

de leagăn2 (jud. Sălaj, Pompeiu Hossu-Longin), nunta – Urație

de nuntă3 (jud. Hunedoara, Pompeiu Hossu-Longin) și moartea

– Bocete4 (jud. Bistrița-Năsăud, Gavril Bichigean), cât și prin:

povești Mama cu șapte prunci5, Pădurean cel cu inima de pia-

tră6, Vasile cel înflorit7, legende De când sunt albinele negre8,

Floarea-soarelui9 și balade Manea10, Cântecul lui Vilean11. În

special, stârnesc atenția cititorului așa numitele cântece haidu-

cești, care, în satele de pe Mureș și Târnave, poartă denumirea

de Cântece hoțești. Acestea au fost culese de Ion Bianu și sunt

închinate haiducului Dăianu, despre care bătrânii de acum un

veac spuneau că se ținea ascuns prin pădurile comunelor Șeica

Mică, Șeica Mare, Țapu, Șoroștin, Micăsasa și Chesler. Tot-

deauna avea în jurul său o ceată de zece-doisprezece voinici.

Oamenilor săraci nu le făcea nici un rău, ci îi ajuta cu banii luați

de la cei bogați. De mai multe ori el și haiducii săi au luptat cu

jandarmii, dar, de fiecare dată, el scăpa mulțumită calităților

sale. Iată unul dintre cântecele închinate acestui erou popular:

„Foaie verde măgheran/ N-ați auzit de-un Dăian/ De un hoț

de săliștean/ Care umblă prin păduri/ Cu patruzeci de panduri/

Și umblă din stână în stână/ Și gustă brânza de-i bună,/ Și urda

de-i sfărmicioasă/ Și păduricea de-i deasă./ Băcițele-i fac de

cină/ Bălmoșel și cu smântână/ Cu unsoare/ De mioare/ Verze

moi/ În zăr de oi”12. Creațiile lirice, desprinse mai ales din zona

Ardealului, au ca temă dragostea. În acest sens, reproducem câ-

teva versuri populare pline de simțire autentică: „Cine iubește

și lasă/ Pune-i, Doamne, foc la casă/ El să fie-nchis în ea/ Să

1 Ibidem, an III, 1925, nr. 4 (aprilie), pp. 42-44. 2 Ibidem, nr. 7-8 (sept.-oct.), p. 108. 3 Ibidem, an IV, 1926, nr. 5-6 (mai-iunie), pp. 79-81. 4 Ibidem, an I, 1923, nr. 10 (decembrie), p. 159. 5 Ibidem, an III, 1925, nr. 2-3 (febr.-martie), pp. 20-22. 6 Ibidem, an IV, 1926, nr. 1 (ianuarie), pp. 2-7. 7 Ibidem, an V, 1927, nr. 7-8 (iulie-august), pp. 93-100. 8 Ibidem, an I, 1923, nr. 3 (martie), pp. 45-46. 9 Ibidem, nr. 2 (februarie), p. 30.

plătească dragostea”, „Spune, bade, și te joară/ Mai ai altă

lelișoară?/ De mai ai alta cu drag/ Să mă sui în pat să zac/ De

mai ai alta cu dor/ Io mă pui în drum să mor/ Să mă calce ca-

rele/ Boii cu picioarele/ Să se mire fetele/ De ce fac dragos-

tile”, „Al meu drăguț nu-i drăguț/ Că-i pui de măgherănuț/

Când iubește înverzește/ Când îl las se veștejește”13.

Cum revista aducea materiale, din toate colțurile țării,

presărate cu regionalisme și expresii specifice, se impuneau, de

multe ori, și explicații, în special a cuvintelor dialectale. Așa

s-a născut o rubrică aparte: Cuvinte dialectale și o alta de Jo-

curi de cuvinte, aceasta din urmă pentru dicție, pentru deprin-

derea de a vorbi corect. Iată câteva exemple: a se jucări-a se

juca, d-o cale-câteodată, a osâmbri-a merita, adămană-uzură,

oamă-muiere, vintre-pântece (din Țara Oașului, Alexandru

Lupeanu-Melin) sau din cea de a doua rubrică, numită Scrân-

tituri de limbă: „Mă dusei la lelea Floare/ Să- mi deie curechi

și unsoare/ Vrui să zic și nu zisei/ Când voi zice, înc-oi zice/ Ca

să zic, c-am zis, c-oi zice”14. (Alexiu Viciu).

Revista acordă un loc important și evenimentelor cultu-

rale: „Serbarea zilei de 3/15 Mai la Blaj”15, „Poporul la con-

gresele ASTREI”16 sau evocării unor personalități locale, care

au manifestat interes pentru creația populară – „Folcloriștii

Blajului”17. Și dacă la toate acestea mai adăugăm bogăția de

colinde, de orații țărănești, de jocuri de copii și noutăți editori-

ale (cărți, ziare și reviste) putem afirma că acestei publicații ar

trebui să i se acorde un loc important în istoria folcloristicii ro-

mânești.

Revistei conduse de Traian Gherman îi revin câteva me-

rite incontestabile: este printre primele publicații cu caracter

strict folcloric din Transilvania, a avut printre colaboratori folc-

loriști apreciați, dintre care îi amintim pe: Alexiu Viciu, Ale-

xandru Lupeanu-Melin, Ion Pop-Câmpeanu, Pompeiu

Hossu-Longin, S. T. Kirileanu, ȘT. S. Tuțescu, G. Bichigeanu

etc., a publicat un interesant și bogat material folcloric, cu pre-

cădere din zona Transilvaniei, acordându-se atenție, în primul

rând, culegerilor de literatură populară, în tradiția folcloriștilor

blăjeni: puțin cunoscutul Samuil Pop, filologul Timotei Cipariu

și ucenicul său, Ioan Micu Moldovan, viitorul academician, la

îndemnul căruia: elevii, seminariștii, profesorii, preoții cule-

geau diverse specii literare populare, ce au realizat o colecție

impresionantă în Biblioteca Centrală a Blajului.

Rolul lui Traian Gherman în susținerea acestei reviste a

fost unul esențial. El a dus la o sporire a interesului intelectua-

lilor pentru acest tip de creații. În concluzie, susținem ideea că

revista „Comoara satelor” – prin conținutul variat, prin mulți-

mea colaboratorilor din întreg spațiul românesc și prin aria de

răspândire – reprezintă prima revistă de folclor din Transilva-

nia demnă de interesul publicisticii naționale.

Claudia OANCEA-RAICA

10 Ibidem, nr. 10 (decembrie), p. 160. 11 Ibidem, an V, 1927, nr. 3-4 (martie-aprilie), pp. 43-44. 12 Ibidem, an I, 1923, nr. 7-8 (sept.-oct.), pp. 105-106. 13 Ibidem, p. 128. 14 Ibidem, an V, 1927, nr. 3-4 (martie-aprilie), p. 25. 15 Ibidem, an III, 1925, nr. 7-8 (sept-oct.), pp. 89-93. 16 Ibidem, an I, 1923, nr. 5 (mai), p. 79. 17 Ibidem, an III, 1925, nr. 1 (ianuarie), pp. 1-5.


16

MIHAI EMINESCU LA BLAJ

Ca orice mare iubitor de cultură și literatură, Prof.Traian Gherman a fost și el atras în mod irezistibil de scrierile marelui

nostru poet național. Poeziile și scrierile lui nu lipseau de pe masa de lucru și erau citite ori de câte ori avea răgaz.

Nu e de mirare deci, că a fost atras și de biografia și viața poetului, mai ales că, atunci când poetul a făcut un popas în Blaj,

Prof.Traian Gherman era și elev la școlile din urbe. Așa se face că, la comemorarea a 110 ani de la moartea poetului a ajuns să

consemneze câteva momente legate de perioada petrecută de acest mare patriot român, Mihai Eminescu în orașul de pe Târnava.

Prof.Traian Gherman consemnează „popasul” lui Eminescu la Blaj, venit „de departe”, așa cum a făcut însuși Prof.Traian

Gherman în copilărie, când a „poposit” și el pe meleaguri blăjene, pentru a se împărtăși din „izvorul dătător de viață” al cărților

și al școlii românești. Amintirile sale legate de „perioada blăjeană” a lui Eminescu aruncă o lumină nouă asupra acestei perioade

a vieții marelui nostru poet, și clarifică, pe cât posibil, unele informații apărute în literatura despre Eminescu. De asemenea,

discutând despre unele informații ce au circulat în acea perioadă, dă sugestii despre cum ar trebui să ne referim la această peri-

oadă din viața lui Eminescu, argumentând presupunerile și convingerile sale despre subiect, precum și întrebările ce ar putea să

se nască din anumite aserțiuni care circulau, de exemplu cele în legătură cu numele poetului sau cu studiul scris de Alexandru

Grama, profesor la Școlile din Blaj.

Prezentul material vine să completeze și chiar să clarifice unele aspecte din biografia poetului, care completează datele

cunoscute, și dau comentatorilor și biografilor lui Eminescu o mai largă și completă perspectivă. La fel, el aduce argumente în

favoarea celor care susțin – pe bună dreptate –, că Mihai Eminescu este într-adevăr un poet național, în ciuda falselor teorii ale

detractorilor săi.

Rândurile scrise de Prof.Traian Gherman, la împlinirea a 110 ani de la moartea poetului se constituie într-un argument

serios pentru completarea biografiei acestuia care, trecând și prin Blaj, „Mica Romă”, a avut la rândul său privilegiul de a

cunoaște mai îndeaproape poporul și cultura sa. Este și o dovadă că Eminescu n-a fost nicicând uitat sau marginalizat, oameni

de cultură au scris continuu despre el și opera sa, strâns legată de poporul din care își trăgea seva întreaga sa operă.

În același timp, faptul că Eminescu a trecut și prin Blaj la o vârstă atât de fragedă i-a dat și lui posibilitatea de a cunoaște

îndeaproape poporul pe care apoi îl va reprezenta cu cinste în scrierile și acțiunile sale de mai târziu. I-au dat posibilitatea să

cunoască țara și, indirect, să fie și el „ctitor”, al Marii Uniri, pe care o prevedea, o dorea și pentru care a militat activ în tot timpul

vieții.

Faptul că Eminescu a ajuns în Blaj de timpuriu, a fost benefic și pentru scriitor, nu numai pentru locuitorii Blajului și a

împrejurimilor sale și, implicit a întregii țări. Periplul prin țară a marelui poet i-a dat posibilitatea să cunoască și apoi să scrie

despre realitățile întâlnite și, cunoscând faptele „pe viu”, să acționeze în consecință. Întâlnirea a fost benefică de ambele părți, a

fost o „documentare pe viu” pentru ca apoi să poată susține, în cunoștință de cauză, chestiunea românească ori de câte ori avea

prilejul.

Iată de ce, însemnările de mai jos, care sunt ample și edificatoare, contribuie nu numai la cunoașterea mai îndeaproape a

celui care a fost „marele nostru poet național”, dar și a oamenilor care au contribuit substanțial dacă nu chiar esențial, la înfăp-

tuirea Marii Uniri.

Prof. Lucia Ana PAVEL -au împlinit, în ziua de 15 ianuarie 1960, 110 ani de

la moartea marelui nostru poet Mihail Eminescu din

Botșenii Moldovei. Aproape toți biografii amintesc

că Eminescu, în anii tinereții, a petrecut și în Blaj, ca elev

de liceu. Din arhiva liceului – matricole – faptul acesta nu

s-a putut constata; probabil să se fi anunțat ca elev particu-

lar însă neprezentându-se, probabil, la examene numele lui

nu se găsește în matricolele din acele vremuri. Biografii lui

susțin acest lucru bazați pe însemnările rămase pe urma po-

etului, în care face amintire despre „înăgărarul” de la semi-

narul din Blaj. Dar dacă matricolele liceului nu păstrează

nici o amintire despre marele poet, el a rămas în amintirea

vechilor „greci” ai orașului, – cum se mai numeau descen-

denții vechilor băștinași ai Blajului.

Eu am trecut la liceul din Blaj ca elev în cl. III în

anul școlar 1893-1984, am fost în cortel cu un frate mai

mic și cu alți șase elevi „sub curte”, la cojocarul Ion Iclo-

zan, unde am stat doi ani. Din spusele acestui „grec” cinstit

și ale soției sale am prins multe amintiri din trecutul acestui

orășel și despre oameni, cari în cursul timpului s-au perân-

dat pe aici. Multe din ele timpul le-a veștejit, dar altele din-

tre ele, pe măsură ce orizontul gândirii și al cunoștințelor

mi se lărgea, au început să mi se cristalizeze și să le dau în

același timp și o importanță. Acesta este cazul și cu nemu-

ritorul nostru poet Mihai Eminescu.

Îmi aduc aminte, cum îmi vorbea gazda mea despre

un „ștudent” venit din Moldova – nu știu să-i fi spus nu-

mele –, un tânăr frumușel și subțirel care, după vorbele lui

ar fi trebuit să fie elev în cl. a V-a sau a VI-a de liceu. Spu-

nea, că era blondin, purta plete lungi, neobișnuite la ceilalți

elevi ai Școlilor din Blaj. Cu școala nu prea își bătea capul,

poate pentru că nici nu știa ungurește. Nu prea avea priete-

nii cu elevii, îi plăcea să umble mai mult singur ori să stea

de vorbă cu servitorimea de la Seminarul teologic, ori să-i

aștepte la șipotul din „hulă”, de unde cărau apa cu butoiul

tras de doi măgari, – așa cum spune și poetul în amintirile

sale.

S


17

Din vorbele gazdei mele mi-a mai rămas în minte,

că Eminescu ar fi venit mai spre primăvară. Îndată ce au

dat zilele senine și călduroase ale primăverii, poetul hoi-

nărea mai mult în partea din sus a orașului, spre Sâncel.

Dar ceea ce țin mai bine minte din cele ce îmi spunea

gazda, era un obicei al acestui „ștudent” străin. Avea obi-

ceiul că îndată ce a dat vremea cireșelor își umplea buzu-

narele cu cireșe, mai cumpărate, mai căpătate de la cofări-

țele din piața orașului, și cu buzunarele umflate apuca dru-

mul spre „hulă” și ajungând în vârful „hulii”, din stânga

spre Chereteu, se plimba pe malul unui lac mare, pe mar-

gini plin de trestiș și păpuriș, lac adânc de adăpost pentru

hode, rațe sălbatice și alte păsări.

Aici își întorcea pălăria în sus, o umplea de cireșe și

și-o punea pe creștetul capului; apoi se plimba mereu în

jurul Chereteului, cântând încet, ori vorbind singur și ges-

ticulând, iar cu mâna lua din pălăria de pe cap câte-o ci-

reașă. Așa își petrecea cea mai mare parte a zilei, îndată ce

dădea vremea cireșelor. Câtă vreme va fi petrecut în Blaj,

nu știu; poate îmi va fi spus chiar și numele gazdei unde a

stat, dar ca copil, n-am mai reținut. Cu timpul multe am

uitat, dar îmi aduc aminte de hoinăriile poetului în jurul

Chereteului din vârful „hulii” Blajului.

Referitor la Eminescu mai citez: „Prin anii

1870-1872, când Vasile Pordea (canonic în Gherla) era

cleric, audiind cursurile de teologie la Universitatea din Vi-

ena, urma cursuri de filosofie și marele nostru poet național

Mihai Eminescu. Clericii români de la Universitate întreți-

neau legături de prietenie cu genialul Eminescu și cum ne

spunea canonicul Pordea, îl ajutorau și materialicește pe

cât puteau, îngrijindu-se ca să aibă în seminar vipt din bu-

cătăria institutului. Se spune că renunțau zilnic, în serie, la

anumite feluri de mâncare, pentru ca rezervele astfel for-

mate să le dea prietenului lor și marelui poet al neamului.”

În notă se consemnează numele câtorva clerici de atunci:

Chiriac Groze (Blaj), Antoniu Covaciu (Gherla), I. Boroș

(Lugoj), Vasile Pordea (Gherla), Gavril Cherebețiu

(Gherla)1.

Între însemnările rămase de la regretatul profesor

Dr. Ioan Rațiu, am aflat o copie a unei conscripții a taxa-

liștilor din Blaj, din anul XVIII. Conscripția nu e datată,

însă din comparația cu unele date scrise pe această copie

se poate conclude, că conscripția a fost făcută între anii

1760-1765. Între taxaliștii vremii găsim și numele „vidua

Standa” (probabil Sanda) Iminovits. Apoi un alt taxalis,

Pavel Imminovits de 35 ani, cu fiii Szalavestru de 4 ani și

Vonu, de 2 ani, de profesiune „muurar(i)us”. Apoi pe Si-

ván Iminocvits, de 20 ani, cu frații Iuin de 16 ani și Petru

de 18 ani, cel din urmă mort la 22 decembrie 1811, în etate

de 70 ani, iar Șivan mort în anul 1812, de profesiune „co-

turnarius” (cârciumar).

Familia Iminovici a fost una dintre cele mai vechi

familii, cari au fost colonizate în Blaj, încă de eppul Ino-

cențiu Micu, prin anul 1738. Ne-o confirmă aceasta, faptul

1 Dr. Victor Bojor, Canonicii din Dieceza gr.-cat. a Gherle, Cluj, 1937,

p. 245

că în tabloul elevilor din cel dintâi an al existenței Școlilor

din Blaj, „Calculus scholasticorum anni T-mi 1755”, între

cei 72 elevi grupați după clasificarea progresului făcut în

studii, la „majores” – adică între cei calificați cu nota foarte

bine de azi – găsim pe un Georgius Iminovits din Blaj”.

Acesta probabil să fi fost fin al Sandei Iminovits rămasă

văduvă pe timpul când s-a făcut conscripția de mai sus2.

Hazardez câteva întrebări: oare poate fi adus în ceva

legătură numele de Iminovici cu Eminovici, numele fami-

lial al poetului Mihai Eminescu? Dacă am admite această

legătură între cele două nume de familie, oare va fi existat

și o înrudire între vechii taxaliști ai Blajului, aduși aici din

diferite părți ale țării, și între străbunii lui Eminovici-Emi-

nescu din Moldova? Și în acest caz, oare poetul n-a fost

atras spre Blaj și pe urma unei tradiții a familiei sale, de

care va fi știut și poetul? Iată câteva întrebări, desigur cam

hazardate și care niciodată nu vor avea un răspuns pozitiv.

În anuarul liceului din Blaj, anul școlar 1873-1974,

se găsește înscris în cl. I elevul Ioan Eminescu ca cel mai

bun elev al clasei, cum reiese din clasificarea elevilor după

„locațiune”, iar în anuarul din 1874-1975, același elev în-

scris în cl. II de liceu, clasificat al 4-lea dintre cei 54 elevi

de clasă. În lipsa anuarelor din anii următori, nu am putut

urmări pe acest Ioan Eminescu, pe care însă în anuarele de

mai târziu, din anii 1878-1979 și urm., nu-l mai găsim. Ce

se va fi ales cu acest elev distins, nu putem ști.

Dar ceea ce interesează în primul loc e, că oare a fost

din părinți din localitate, ori doar va fi venit din alte părți?

Anuarele la care ne referim, nu ne dau nici o deslușire în

această privință. Înclin să cred că părinții i-au fost din Blaj,

descendenți ai familiei Iminovici, iar numele i se va fi

schimbat în Eminescu probabil chiar pe urma faptului că și

numele poetului cam pe atunci îl găsim în revista „Fami-

lia” a lui Iosif Vulcan schimbat din Eminovici în Emi-

nescu. Ori doar să hazardăm din nou o întrebare: să fi fost

ceva legătură familiară între marele poet și între familia

Iminovici din Blaj?

* * *

La liceul din Blaj am trecut în anul școlar

1893-1894, ca elev în cl. III, până aici am urmat la colegiul

reformat din Aiud. Când am trecut la liceul din Blaj, eu

știam de acasă să cânt câteva poezii de ale lui Eminescu.

Casa părinților mei, preot la sate, a fost o casă plină de co-

pii și de sărăcie (cinci iugăre proprietate și șase copii) și de

cântec. Pe lângă bunătatea de înger a mamei mele, tata era

unul dintre cei mai buni cântăreți ai tagmei sale în acele

vremuri. Și în timpul vacanțelor când eram acasă, nu tre-

buia rugat mult, ca să ne învețe și pe noi diferite cântări.

De la tata am învățat cântarea „Deșteaptă-te Române!”,

„Marșul lui Iancu”, „Așa-i Românul în veselie”, apoi

„Hora Unirii”, „Așa scrie prin gazete”, „Cine trece Oltul

mare” al lui Tudor Vladimirescu și altele. Pe lângă aceste

2 Vezi Nicolae Albu, Istoria Învățământului Românesc din Transilvania,

Blaj, 1944, p. 191


18

poezii eroice, am mai învățat „Orfana” de Bolintineanu,

„Adio la Carpați” de Depărățeanu, dar mai ales știam multe

doine poporale, în care tata era adevărat „meșter”. Mai

știam cânta, tot de la tata, până nu am mers la Blaj, și poe-

zia „Somnoroase păsărele”, pe care o cântam pe o altă me-

lodie, decât aceea pe care o auzim azi la radio, și mai ales

îmi plăcea „Vezi rândunelele se duc” din care mai mult îmi

plăcea imaginea tabloului cu stolurile de rândunele călă-

toare și „bruma ce se lasă peste vii”, semn că strugurii sunt

copți. Aceste imagini din poezie erau mai apropiate, atunci

de sufletul meu.

Când am mers la Blaj, eu știam de acasă câteva po-

ezii de Eminescu. Când am trecut la liceul din Blaj, aici am

aflat un mediu cu totul altul decât cel de la Colegiul refor-

mat din Aiud. Cu anii ce au urmat mereu mi s-a îmbogățit

repertoriul de poezii, mai ales de ale lui Eminescu. Noul

poet (pentru noi), mai ales a început să ne stăpânească min-

tea și sufletul prin limba sa „ca un fagure de miere”, prin

imaginile poetice și prin spiritul, curentul nou ce se crea,

se desprindea din poeziile sale.

Melancolia dulce ce transpira din poeziile lui înclina

sufletul tineresc spre „visări dulci”, care încerca să se iden-

tifice cu poetul în anumite stări sufletești pe care acesta le

destăinuia cu atâta sinceritate și într-o formă atât de capti-

vantă. Pe lângă limba literară frumoasă, necunoscută până

atunci decât în creațiile populare, poeziile lui Eminescu au

deschis drumul și spre un pesimism în sufletul tineretului

care, captivat de frumusețea imaginilor tălmăcite cu atâta

măiestrie și armonie a limbei, se lăsa ușor alunecat spre

acest nou, necunoscut până atunci la poeții noștri. Acest

nou ce se desprindea din încântătoarele poezii ale lui Emi-

nescu a captivat toate sufletele visătoare ale timpului. S-a

format de-a dreptul un curent literar, cunoscut tuturor și pe

care nu am eu căderea de a-l mai prezenta în aceste „amin-

tiri” de acum 60 de ani și mai bine. S-au găsit însă și mulți

pseudo-eminescieni, care maimuțărind pe Eminescu, au

început să cânte dureri imaginate, să se complacă într-o

anumită stare psihologică morbidă, care de altfel ușor pu-

tea pune stăpânire pe sufletele tineretului visător. Și acești

pseudo-eminescieni cu cântările lor morbide au început să

câștige teren, deodată cu curentul creat de marele Emi-

nescu, și între elevii școlilor din Blaj. Atunci am învățat și

eu, de altfel frumoasa romanță „Dacă’ douăzeci de

toamne”, pe care îmi place s-o ascult și azi la radio, deși

am vârsta de peste 80 de ani. Însă, ori de câte ori cântam

această romanță la vârsta de odinioară când aveam 17 „pri-

măveri”, totdeauna mi se poticnea gândul, că oare atunci

când voi avea „douăzeci de toamne”, în adevăr

Sub o piatră solitară

Ași fi mult mai fericit,

Căci a zilelor povară

Sufletul mi l-au zdrobit

și mă căsnea gândul, că oare când voi avea „două-

zeci de toamne” în comparație cu cele șaptesprezece pri-

măveri ce le aveam atunci, cine știe ce dureri se vor putea

abate peste capul meu. Îmi plăcea să cânt această frumoasă

romanță, dar reflectând asupra cuprinsului ei, rămâneam

stăpânit de o ușoară toropeală.

Mai căutam și alte romanțe de același cuprins me-

lancolic, dar dintre toate nici una poate nu era cântată de

colegii vremi, ca și de mine, cu atâta văicăreală și cu atâta

oftat, ca versurile:

Decât o viață tristă

Ș-un trai nefericit

Mai bine-un glonț de pușcă

Ș-o moarte la minut...

Așa cânta generația vremii „nădejdea viitorului”.

Elevii școlilor din Blaj, cu excepția unui număr mai

mic, care stătea în internat, ceilalți stăteam la gazde în oraș,

mici meseriași, care n-aveau preocupări literare și culturale

mai înalte. Ei își țineau de datorie să fim corecți, să ne fa-

cem lecțiile și să respectăm dispozițiile școlare. Directiva-

rea spirituală a elevilor îi revenea numai Corpului didactic.

Blajul, vechi centru românesc de educație și cultură pentru

tinerele generații, nu putea să rămână indiferent în ce pri-

vește formarea ideologică și psihologică a tinerimei. Voia

să îndrume tineretul pe o cale sănătoasă din punct de ve-

dere moral și psihologic. Pe atunci erau profesori de limba

română Silvestru Nestor, versat mai mult în literatura ve-

che, apoi Alesiu Viciu spirit vioi la curent cu literatura

nouă a vremii și mai ales tânărul și înflăcăratul profesor

Gavril Precup. Aceștia, în orele de clasă mai ales în cursul

superior, ne arătau frumusețile de limbă și imaginile poe-

tice, gândirea și simțirea marelui nostru poet Eminescu.

Însă pentru canalizarea ideilor ce prindeau rădăcini

în sufletele tinerești ale vremii se cerea parcă și o acțiune

din afară și mai radicală. Cel ce s-a simțit dator să înceapă

o astfel de acțiune a fost canonicul Alexandru Grama, pro-

fesor de teologie, cel mai bun istoric bisericesc al timpului,

alăturea de prietenul său Augustin Bunea. Alexandru

Grama a scris în anul 1896 lucrarea intitulată „Eminescu.

Studiu critic”. Mobilul acestui studiu, cum spuneam mai

sus, a fost cărarea greșită pe care o apucase tineretul, un

curent datorat nu într-atâta influenței poeziilor lui Emi-

nescu, ci mai mult și chiar în primul loc, mititeilor, adese-

ori anonimi, cari maimuțăreau pe marele poet, cântând du-

reri închipuite.

Grama credea că acest rău numai așa se va putea re-

media, dacă va diminua în fața tineretului chiar pe marele

poet pe care îl imitau cei mai mulți. De aceea, a scris acel

„studiu critic”, atacând nu numai ideile, ci și scrisul poetu-

lui. Acest studiu a fost retipărit și într-o mică broșură, ce

circula între noi elevii, însă departe de a se fi ajuns efectul

scontat de autor. În fața noastră Eminescu a rămas și pe mai

departe marele și iubitul nostru scriitor.

O greșeală a lui Grama a fost că nu s-a mărginit să

combată numai curentul nesănătos, datorat în primul loc

pseudo-eminescienilor și nu într-atâta poetului, și a încer-

cat – zadarnic – să diminueze și valoarea literară a scriito-

rului. Dacă s-ar fi restrâns în studiul său la acest cadru mai

îngust, desigur studiul său ar fi avut mai bun efect.


19

* * *

În primăvara anului 1897, un nou moment important

în viața de tinerel „student” al Blajului. Eram elev în clasa

VI de liceu. Între colegii de clasă cei mai „citiți” colegi,

mai la curent cu ceea ce se scria atunci, erau colegii Gavril

Todica și Iulian Aldica, nepotul doctorului arhidiecezan

Alexandru Pop. Todica ne întrecea pe toți în materiile

prescrise în programa de studii, cu excepția matematicii.

Era o fire contemplativă, gânditoare, ce se datorau poate și

unor infirmități corporale. Aldica în schimb era o fire co-

municativă, expansivă pe lângă toată boala necruțătoare ce

îl mistuia și care l-a răpus de timpuriu.

Într-o zi din primăvara anului 1897 intră în clasă co-

legul Aldica cu fața radioasă, și fluturând în mână o carte.

Toți îl ascultăm, curioși să știm ce nou ne spune și ne

aduce. S-a așezat pe cea dintâi bancă de patru și noi toți

ne-am adunat grămadă în jurul lui. Avea în mână un volum

nou-nouț cu o copertă frumos colorată și pe ea scris: „Fire

de tort”. Ne-a surprins însuși volumul, dar ne-a plăcut mult

titlul neobișnuit ce îl purta. Toți îl asaltam pe colegul Al-

dica să ne împrumute volumul, iar cei cu dare de mână au

cerut librăriei să li-l procure. Poeziile lui George Coșbuc

au devenit lectura favorită a colegilor de clasă, ca și a celor

din alte clase mai înalte.

De acum aveam doi poeți favoriți: pe Eminescu pen-

tru limba literară aleasă și pentru imaginile poetice care ne

desfătau și ne transpun „în visări dulci și senine”, așa cum

cere sufletul juvenil, iar Coșbuc pentru limba lui curgă-

toare atât de apropiată nouă, în felul cum vorbeam și noi

acasă în satele noastre ardelene și pentru momentele vă-

zute, trăite chiar de noi când eram acasă. De acum lectura

noastră mult gustată erau operele acestor doi poeți mari și

ne întreceam care de care să știm recita din memorie cât

mai multe dintre poeziile acestor doi aleși. Un coleg al nos-

tru (Ion Băgăian), când am ajuns în cl.VIII știa „pe de rost”

toate poeziile lui Coșbuc. De acum, preocuparea noastră de

„juvenili”, căpătase o altă canalizare, am apucat pe un

drum nou, sănătos și înviorător. Poeziile unor pseudo-emi-

nescieni anonimi au fost scoase din repertoriul nostru, mai

ales când unele poezii ale lui Coșbuc, nu după multă

vreme, le știam și cânta.

Iată a doua greșeală de concepție a criticului Alexan-

dru Grama: el voia cu orice preț, chiar trecând unele limite

îngrădite, să pună stavilă unui curent socotit de nesănătos,

pe care voia să-l scoată din mintea unui tineret neformat

încă, însă în acest gol care se crea n-a pus nimic altceva

real și potrivit pentru suflete tinere. Îți lua ceva în care te-ai

complăcut, dar nu-ți dădea în schimb altceva. Când tinere-

tul a găsit altceva frumos și plăcut, potrivit cu mentalitatea

și dorurile sale sufletești, a părăsit ușor, pe neobservate, că-

rarea greșită pe care inconștient a apucat. Pseudo-emines-

cienii cu văicărelile și tânguirile superficiale au fost uitați,

a rămas numai marele Eminescu și alăturea de el – atunci

– simpaticul Coșbuc.

* * *

Am citi într-un curs de Istorie literară scris pentru

studenții de la Facultatea universitară, în care, vorbind des-

pre Eminescu, se amintește și de studiul critic apărut la Blaj

și scris de istoricul bisericesc Alexandru Grama, pe care

apoi în paginile următoare îl amintește numai cu titlul de

„criticul blăjean”. Profesorul – nu are importanță să-i fie

amintit, în aceste însemnări fugare, numele, – după cum

era de așteptat, reduce valoarea acestui studiu critic, am pu-

tea spune, la zero. Nimic de zis, fiind vorba de o Istorie

literară, care avea menirea să servească de îndreptar pentru

generația de studenți universitari, viitori profesori. Am însă

impresia, că n-a cunoscut, – în orice caz, nu îndeajuns –,

mobilul acestui „studiu” și scopul ce se urmărea din partea

autorului, după ce nu se face nici o amintire despre așa

ceva. Și îmi place să cred, că n-a cunoscut nici personali-

tatea „criticului blăjean”, despre care istoricul nostru Di-

mitrie Onciu, care a asistat la o oră de istorie a lui Grama,

a zis: „locul lui Grama nu este la o catedră de istorie de la

un seminar de provincie, el oricând ar putea să ocupe o ca-

tedră de la universitățile noastre din țară”. Dacă ar fi cu-

noscut acestea, desigur ar fi vorbit în alți termeni despre

acest mare bărbat al timpului și nu l-ar fi ironizat ca ne-

competent în materie, cu epitetul diminutiv „călugărașul”

de la Blaj. Dar în definitiv, cercetătorul de istorie literară

și-a făcut datoria așa cum a crezut că e dator să o facă.

La aniversarea a 110 ani de la nașterea poetului toate

ziarele și revistele se ocupă cu marea personalitate a dispă-

rutului poet. În „Tribuna”, săptămânal de cultură din Cluj,

am citit un articol scurt sub titlul „In memoriam”, care cu-

prinde frumoase amintiri despre marele poet, din vremea

când autorul articolului era licean în Blaj. În acest articol

pomenește și autorul în trei-patru șire și despre „criticul

blăjean” și zădarnica lui străduință de a diminua în fața ti-

neretului luminoasa figură a poetului. Nu amintește însă, și

nici nu putea într-un scurt articol de amintiri și impresii din

timpul adolescenței sale, nici despre starea psihologică a

tinerimei de atunci, deși era numai cu o clasă în urma mea

și cunoștea tot așa de bine psihologia tinerei generații de

elevi de atunci, și nici despre personalitatea „criticului blă-

jean” a lui Eminescu

Am credința, că o va face mai târziu, atunci când va

avea posibilitatea să o facă. Pentru că e vorba de un om

bine intenționat, de un educator; și pentru că „criticul” din

chestiune a aparținut tagmei din care face parte și autorul

articolului „In memoriam”, canonic al unei biserici româ-

nești. O cere aceasta și dreptatea!

Cluj, la 17.I.1960

Prof.Traian GHERMAN


20

ANIVERSĂRI

SCRIITORUL ION BRAD–COLABORATOR ŞI PRIETEN AL DESPĂRŢĂMÂNTULUI ASTRA „TIMOTEI CIPARIU” BLAJ

oet, prozator, ambasador, diplomat, membru al

Uniuni Scriitorilor, Ion Brad rămâne în conștiința

astriștilor blăjeni, model de slujire al culturii, al

Blajului și al Asociațiuni ASTRA.

Participă la manifestările ASTREI și scrie elogios

despre acțiunile organizate la Blaj, Pănade, Sâncel sau

alte localități unde ASTRA continuă tradițiile din trecut.

Am descoperit în scriitorul Ion Brad, un spirit viu, un co-

laborator autentic care se implică cu toată ființa în reali-

zarea acțiunilor menite să contribuie la realizarea unității

și solidarității românilor de pretutindeni.

„Am scris despre ASTRA (Asociațiunea Transil-

vană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Ro-

mân), mărturisește scriitorul, în Gazeta învățământului, în

ASTRA blăjeană și în alte publicații”.

Scriitorul Ion Brad ne-a fost aproape cu sufletul și-a

înțeles de la început intenția noastră de-a atrage intelectu-

alii Blajului, intelectualii satelor, scopul urmărit fiind de-a

răspândi spiritul ASTREI în conștiința românilor, acolo

unde ASTRA păstra încă amintirea unor Serbări populare

de mare trăire românească.

Ion Brad relevă contribuția majoră a Despărțămân-

tului ASTRA Blaj, la dezvoltarea și promovarea valorilor

culturale blăjene. Evocă personalități, locuri, evenimente

pentru a depune mărturie despre eforturile făcute în acest

spațiu sacru, unde s-a dus lupta îndârjită pentru apărarea

limbii, culturii și spiritualității românești.

Revista ASTRA blăjeană se bucură de

colaborarea scriitorului prieten Ion Brad. În

paginile revistei publică consecvent articole

și eseuri, care devin îndemnuri la creație și

înfăptuiri spre folosul românilor.

Volumele tipărite la Editura ASTRA

Blaj: „Veniții de luați lumină”, antologie ani-

versară a generației de la 1948 (2003) și „În-

toarceri la Mica Romă” – antologie aniver-

sară a generației de la 1948 (2008), reflectă

respectul și încrederea pentru editură și do-

rința de a menține tradiția organizări revede-

rilor. Inițiativa pe care noi am îmbrățișat-o cu

entuziasm a fost de-a realiza un dialog între

generații, între cei care deveniseră personali-

tăți în societatea românească și elevii aflați pe

băncile liceului. Cea mai puternică impresie mi-a pro-

dus-o scriitorul și diplomatul Ion Brad. De atunci el a ră-

mas prietenul și colaboratorul nostru, susținător al mani-

festărilor culturale blăjene. La revederea de 50 de ani – în

1998 – a susținut împreună cu ai săi colegi, publicarea căr-

ții profesorului-diriginte Teodor Seiceanu „Târnavă, cu

apă rece”, o bogată antologie de poezie populară, apărută

la Editura ASTRA Blaj.

Din inițiativa și cu sprijinul fraților Brad (Ion, Ale-

xandru și regretatul Traian) s-au organizat manifestări

culturale de amploare, sub egida ASTREI la Blaj, Pă-

nade, Sîncel și s-au editat monografiile satelor Pănade și

Sîncel. Suntem recunoscători domnului Ion Brad, în mod

special, pentru eforturile și intervenția decisivă de-a defi-

nitiva și publica volumul Teodor Seiceanu „Sîncel – 750

ani ”, monografia satului natal, la care lucrase toată viața

(2005). Elevul iubitor al profesorului-diriginte dorea cu

tot sufletul să scoată cartea la lumină, pentru a releva va-

loarea profesorului și cărturarului Teodor Seiceanu, care

a trezit în inima miilor de tinerii de pe băncile celebrelor

școli blăjene, dragoste și respect pentru cultură și școală.

Cetățean de Onoare al municipiilor Blaj, Cluj-Na-

poca, al comunei Sâncel, Ion Brad rămâne un model de

slujire pentru înălțarea neamului nostru românesc.

La mulți ani!

Prof. Silvia POP

P


21

PRINTRE CĂRŢI ŞI OAMENI: POEZIA LUI ION BRAD

entru mine, Ion Brad rămâne

prototipul ideal al scriitorului

bun și generos. O calitate pe

care i-a intuit-o și Lucian Blaga, atunci

când (în 1954) i-a scris următoarea de-

dicație pe un volum de versuri: „Lui

Ion Brad, cu bucuria nespus de rară

de a fi întâlnit uniți în aceeași ființă un

poet și un om. Lucian Blaga, 23 iulie

1954)”1. Definiție exactă a personalită-

ții scriitorului născut în comuna Sâncel,

județul Alba, în satul Pănade. Mă leagă

sufletul întreg de acest loc sacru, fiindcă

și eu sunt născută aici, în Sâncel, iar nu-

mele meu este derivat (predestinat sau

nu) din denumirea satului în care s-au

născut „părintele filologiei românești”,

Timotei Cipariu, și frații Brad, scriitori

renumiți, care sfințesc locul: Ion, Ale-

xandru și Traian Brad. Eu sunt „Pănă-

zan” din Sâncel și deloc întâmplător, cred în frumusețea aces-

tui unic și sfânt: Acasă.

M-am întâlnit pentru prima dată cu poezia lui Ion Brad

în anul 1987, când am primit la premiul din clasa a VI-a de

gimnaziu, un volum de poezii cu titlul Oracole, având bucuria

de a descoperi că s-a născut la Pănade. L-am întâlnit pentru

prima dată în 1999, la Blaj, când a devenit Cetățean de onoare

al municipiului Blaj. Deseori, doamna profesoară Silvia Pop

mi-a vorbit despre cărțile scriitorului Ion Brad și despre întâl-

nirile literare blăjene. Așa cum îl definește valorosul critic li-

terar Ilie Brad, am avut de mai multe ori ocazia să-l reîntâl-

nesc, fie la diferite prezentări de carte la Blaj sau Alba Iulia, în

special la Târgul Alba Transilvana. Și așa este: „bun și gene-

ros”.

De câțiva ani mă bucură foarte mult faptul că ne trimite

cărțile domniei sale și că ne consideră „prieteni mai tineri”,

ceea ce ne onorează nespus de mult. Au ajuns la noi volumele

publicate în ultimii ani. Și nu sunt deloc puține! Amintesc mai

întâi volumele de istorie și critică literară: Cărțile prietenilor

mei, 2014, Alte cărți ale prietenilor mei (două volume), 2016,

Oameni și cărți (două volume), 2017, antologia Radu Brateș.

Blajul și oamenii săi, 2013. Sunt apoi cărțile de poezii primite

începând din 2009, când am finalizat teza de doctorat și în care

am publicat un capitol dedicat poeziei religioase a lui Ion

Brad. Am scris o prezentare despre volumul Cocoarele în ul-

timul lor zbor, 2015, și am primit recent O sută și una de poe-

zii, 2017, antologie îngrijită de renumitul istoric literar și pro-

fesor universitar blăjean Ion Buzași.

Am recitit zilele acestea pagini alese din volumul Ion

Brad în oglinda criticii, antologie de Maria Cordoneanu.

Aproape 500 de pagini de cuvinte alese despre una dintre cele

mai importante personalități ale secolului al XX-lea și ale în-

1 Ioan Brad, Prolog și Epilog, Editura Altip, Alba Iulia, 2017 2 Monica Grosu, Literatura Apusenilor. O incursiune, Editura Eikon,

ceputului de secol XXI din literatura ro-

mână. Un scriitor evocat de Lucian

Blaga, G. Călinescu, Nicolae Mano-

lescu, Eugen Simion, Nicolae Balotă,

Dumitru Micu, Ion Vlad, Mircea Zaciu,

Constantin Ciopraga, Irina Petraș, Ilie

Rad, Petru Poantă, și alți mari critici ro-

mâni, este dovada că ne aflăm în fața

unui „măreț și nobil spirit al Blajului”

(cum l-a definit Ioan Popa). Mare și bi-

necuvântată trebuie să fie Opera care a

șlefuit și a așternut, vreme de peste 60 de

ani, prețioase cuvinte, ce pot, ele însele,

portretiza chipul „bun și generos” pe

care-l are Ion Brad.

Sunt recunoscătoare și mă bucură

faptul că mă regăsesc în preocupările de

istorie literară ale scriitorului Ion Brad,

printre atâtea Cărți alese și atâția Oameni

deosebiți, evocați în volumele amintite:

„sub o pecete a generozității și a nevoii de a împărtăși cu cei-

lalți bunele și relele, bucuriile și tristețile, realizările și eșecu-

rile, stau masivele volume publicate de Ion Brad în ultimii ani,

pagini numeroase și însemnate ce vin în completarea operei

literare anterioare, pagini ce devoalează într-o anume măsură

personalitatea acestui scriitor ardelean, precum și lumea din

imediata sa vecinătate”2.

Mă reîntorc însă la ceea ce îmi place cel mai mult: po-

ezia religioasă și reevaluez aprecierile asupra acestei laturi

sensibile a liricii ardelenești. În opinia mea, Ion Brad este unul

dintre cei mai prolifici autori de poezie care aduce în lirica re-

ligioasă românească ipostaze dintre cele mai diverse, „de la

tânguire precum în stihurile din Cartea Psalmilor, la meditații

religioase, de la recitiri poetice ale învățăturilor evanghelice,

la rememorarea pilduitoare a unor momente din viața Mântu-

itorului, alcătuind un veritabil ciclu cristologic, de la evocarea

Cluj-Napoca, 2013, p. 123-124.

„P


22

unei copilării a colindelor creștine și a ritualului sărbătorilor la

imnurile mariane, de la evocarea martirilor neamului la oma-

gierea vrednicilor ierarhi blăjeni poezia religioasă este o con-

stantă în lirica lui Ion Brad”1 [s.n. M.D.P.] Autorul este unul

dintre foarte puținii poeți cărora li s-a dăruit șansa creației de-a

lungul a peste șaizeci de ani de activitate literară. Din 1946 și

până în prezent, (asemenea lui Tudor Arghezi), Ion Brad a tra-

versat numeroase etape de creație vizibile atât sub raport te-

matic cât și sub raport artistic, evidențiindu-se un progres con-

stant mai ales la nivelul limbajului poetic și a formelor imnice

preferate în lirismul de tip religios. Capodopera acestuia este

poezia „Turn” care amintește de „Pământul transfigurat” sau

de „Casa părintească”, poemele lui Ioan Alexandru. Pentru

poetul născut în satul lui Timotei Cipariu, Pănade, Biserica

este simbolul central, axis mundi în jurul căruia gravitează

toate imaginile religioase ale sistemului său poetic. Biserica

din satul natal este păstrată în suflet, are semnificația unui loc

binecuvântat, sfințit și eternizat în conștiința dureroasă a eului

liric: „Port biserica în mine,/ Turn înalt printre ruine/ De du-

rerea lumii pline...” Sta rea de păcătoșenie este asumată deplin

în acord cu bătaia de clopot receptată spiritual, ca un veritabil

summus, în care se strâng străbunii săi: „Când mă-ntorc către

păcate,/ Sună clopotele toate/ Și în tâmple toaca-mi bate.../

Bate, bate ca nebună,/ Nici o rugă n-o îmbună/ Toți străbu-

nii-n ea s-adună.” Este surprinzător și plăcut să constați pre-

ferința poetului pentru universul rustic de Acasă, universul co-

pilăriei trăite în ritm liturgic, între marile praznice ale Nașterii

și ale Învierii Domnului, pe drumuri de țară și sub eterna ve-

ghere a Turnului bisericii, care pare un „arc de triumf” spre

cerul brăzdat de chipuri țărănești autentice.

„Iubire pură, poezia se schimbă des în rugăciune...”

spune poetul Ion Brad. În cel mai recent volum, antologia O

sută și una de poezii, ne reîntâlnim cu cele mai frumoase poe-

zii din opera sa lirică. Apărut la Editura Academiei Române,

în 2017, îngrijit și prefațat de prof. univ. dr. Ion Buzași, acest

volum este impresionant prin selecția riguroasă și temele abor-

date. Remarc un poem dedicat satului Pănade, o altfel de ru-

găciune a inimii poetului care își exprimă, profund, sentimente

de nestăvilit dor lăuntric: „La Pănade, sus pe coastă,/ Mai

atârnă casa noastră/ Cu pustiul în fereastră./ În fereastră, nicio

glastră./ Doar pe trepte, la intrare,/ Stau cu timpul în spinare/

Oleandrii fără floare –/ Nimeni mila lor n-o are./ Dinspre șură

și poiată/ Toți ai mei nu se arată,/ Nici nu susură-n găleată/

Laptele de altădată./ Nu-s nici vacile, nici boii,/ Doar pe țigle

plânsul ploii,/ Nici sudalmele nevoii./ Doar sub garduri bara-

boii./ Nu știu, eu am mai rămas?/ Bufnițele nu au glas,/ Se tre-

zesc la parastas/ Și prin mine fac popas…” (Doină la Pănade,

1995). Iubirea, copilăria, casa părintească, satul, Biserica, bu-

curia, tristețea, viața, moartea, oglindirea, toate se regăsesc

într-o eternă reîntoarcere înspre sine: „M-am uitat într-o fân-

tână/ Mi-am văzut fața bătrână./ Singur m-am luat de mână/ Și

m-am dus departe până/ Am găsit altă fântână…/ Fața mea, tot

mai bătrână…/ Și-atunci m-ai prins tu de mână/ Să găsim altă

fântână/ Să ne fie ea stăpână…/ Fața mea, și mai bătrână…/

Fața ta nu se vedea/ Se-ascundea după-a mea/ Și plângea, râ-

dea, plângea…” (Fântânile, fântânile, 2004).

Bucuria mea deplină este să mă regăsesc azi alături de

personalități ale culturii române care îl sărbătoresc pe Poetul

Ion Brad, la 88 de ani. Elanul creator al ultimilor ani, puterea

nemaiîntâlnită de a fi BUN și GENEROS cu toți confrații și

prietenii literari, toate ne îndreptățesc să-i fim alături și să ne

bucurăm împreună de o aniversare atât de frumoasă și, desi-

gur, binecuvântată. Doar celor buni, Dumnezeu le dă ani și

pricepere și dragoste de semeni și de frumos! La mulți ani!

Maria-Daniela PĂNĂZAN

1 Ion Buzași, Prefață la volumul Ion Brad, Poezii religioase, Antologie și prefață de Ion Buzași, Colecția Poeți în Rugăciune, 9, Editura Galaxia Gu-

tenberg, Târgu-Lăpuș, 2009, p.15


23

MIRCEA MAIER – 60

N. 10 august 1957, Blaj – Tiur, jud. Alba – preot

STUDII: primare, gimnaziale la Școala Gene-

rală nr. 4, Liceului Teoretic „Iacob Mureșianu“ Blaj.

Institutul Teologic de grad Universitar Sibiu (1977 –

1981), cu lucrarea de licență „Mărturisirea la Max

Thurian“, traducere în limba franceză.

ACTIVITATEA: hirotonit preot ortodox în 27 de-

cembrie 1982. A fost preot la Lăzești (1982-1988),

Pănade (1988-2005), iar din 2005 până în prezent la

Buziaș, jud. Timiș. A înființat în parohia Pănade, pen-

tru Sfânta Liturghie și celelalte slujbe, un grup vocal format din

25 de credincioși de toate vârstele, căruia Î.P.S. Andrei al Alba

Iuliei i-a conferit Gramată Episcopală. În 1999, a contribuit la

organizarea întâlnirii Fiilor satului – sărbătoare de suflet pentru

credincioșii din toate colțurile țării. Cu acest prilej, a proiectat și

executat efectiv plasamentul statuii lui Timotei Cipariu – fiu al

satului Pănade și a fost sfințită Crucea de hotar a satului printr-o

slujbă ecumenică la care au luat parte Î.P.S. Andrei și Î.P.S. Lu-

cian al Metropoliei Greco-Catolice împreună cu un sobor de

preoți. A înființat și condus un grup vocal mixt, în scopul valo-

rificării tradițiilor populare și folclorului de pe valea Târnavei

Mici, participând la diverse manifestări cultural-artistice din

zona Blajului și nu numai: „Festivalului cântecului și jocului po-

pular de pe Târnave“, „Festivalul de colinde“ de la Blaj, unde

corul a primit mențiuni și diplome din partea Primăriei și Aso-

ciațiunii ASTRA; Festivalul „Strugurele de aur“ – Jidvei 2004.

Pentru valorificarea tradițiilor locale a colaborat la TVR cu

doamna Elise Stan, la un film despre obiceiurile de

nuntă. A publicat articole la: „Credința străbună“, pu-

blicația religioasă a Arhiepiscopiei de Alba Iulia

având o rubrică permanentă despre Tradiția Bisericii;

„Unirea“ (Alba Iulia), „ASTRA blăjeană“. A partici-

pat la sesiuni de comunicări și lansări de carte în ca-

drul ASTRA și a organizat simpozioane omagiale de-

dicate lui Timotei Cipariu la care au fost invitate per-

sonalități ale culturii române de nivel academic.

CĂRȚI: Satul viu, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,

2004; colaborări la Ioan Popa, Oamenii Blajului (interviu și

eseu); Ioan Popa, Ion Blăjan – amintiri și eseu.

APARTENENȚA: Fundația „Timotei Cipariu“ – membru

fondator, președinte (1999); Asociațiunea ASTRA – Cercul Pă-

nade, membru fondator. PREMII, DISTINCȚII: Iconom

(1995); Iconom stavrofor (2002); Cetățean de onoare al comu-

nei Sâncel (1999); Diploma și Cupa Direcției județene pentru

Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Alba; Premiul

Prefecturii Alba cu diplomă și cupă (2003). Diploma de onoare

din partea ASTRA Blaj (1999), Festivalului „Dor de pe Târnave

(2001), Festivalul „Ion Blăjean“ Roșia de Secaș (2000), „Sâncel

750 de ani“ (2002); Premiul ASTRA Blaj pe anul 2004; Di-

ploma de onoare – inițiator al Festivalului „Cântecele Învierii“,

Buziaș 2005; Diplomă de excelență – inițiator Festivalul „Co-

lindăm, Domnului Bun“, (2005-2012); Diploma de onoare –

Centrul de reeducare minori – Buziaș 2006; Diploma de exce-

lență – „Cântecele Învierii“ (2006-2008).

IOAN ŞOLEA – 70

N. 20 februarie 1947, Unirea, jud. Alba – economist

STUDII: Școala generală din Unirea

(1954-1961), școala profesională Ocna Mureș

(1961-1964), studii liceale (1964-1968) la Aiud, uni-

versitare la Facultatea de Științe Politico-Economice

București și Universitatea „Babeș-Bolyai“ Cluj-Na-

poca. Perfecționări în țară în domeniile: Marketing,

Management și Expertiză contabilă.

ACTIVITATEA: electrician la Uzina de Produse

Sodice, Ocna Mureș. Prim-secretar al Comitetului

Ocna Mureș, instructor CC al UTC București; Secretar al Co-

mitetului Județean UTC Alba; Primar al comunei Unirea; Pre-

ședinte al CUASC Blaj. După 1990 a fost director al sucursalei

Pepsi-Cola pentru județele Alba și Sibiu; Director cu producția

al STG Blaj. Între 2000-2004 a fost primar al Municipiului Blaj,

perioadă în care s-a preocupat de dezvoltarea economico-soci-

ală și culturală a orașului prin: Construcția Clubului Pensionari-

lor Blaj; sprijinirea Construcției unei biserici la Spitalul Muni-

cipal Blaj; sprijinirea realizării unui nou sediu al Bibliotecii Mu-

nicipale „Școala Ardeleană“ din Blaj; înființarea Centrului de

Șomaj din Blaj. A avut în atenție atragerea de investitori străini

pentru realizarea Fabricii de senzori Blaj, a Fabricii de uleiuri

din Blaj care a facilitat apoi investiția Bosch Blaj și a Fabricii de

confecții. A inițiat manifestarea cu titlul „Bogățiile toamnei pe

Târnave“; A inițiat Festivalul de colinde din Blaj și

„Camerata Blăjeană“. A sprijinit realizarea statuii lui

I.I. Micu-Klein, și a busturilor episcopului Ioan Le-

meni și al lui Andrei Șaguna în Blaj și amplasarea lor

pe Câmpia Libertății în 2004. A modernizat Primăria

din Blaj și a dotat Spitalul Municipal Blaj cu o cen-

trală termică nouă și o cantină modernă. A asigurat

privatizarea transportului în comun din Blaj și salubri-

zarea municipiului Blaj. A modernizat străzile A. Se-

ver, I.H. Rădulescu, Gh. Lazăr, Stejarului, Locomoti-

vei și intersecția Horea, Cloșca și Crișan; A. Iancu, Al. Borza,

Aron Pumnul, C. Negri, Gh. Barițiu, P. Maior și-n Cartierul Mă-

nărade și a aprobat proiectarea noului cartier „Chereteu“ în Blaj.

A asigurat posibilitatea realizării de rețele de apă pe străzile: Fa-

bricii, Plopilor și cartierele: Petrisat și Tiur. A obținut fonduri

bănești pentru înlocuirea a 21 km de conducte de apă vechi (az-

best și fier) din Blaj și pentru coborârea nivelului de trecere pe

sub podul CFR facilitându-se astfel accesul camioanelor TIR în

Blaj. APARTENENȚA: Partidul Social Democrat – preșe-

dinte al organizației Blaj; Consilier în Consiliul Municipal Blaj,

în perioada 2004-2012; ASTRA, Despărțământul „Timotei Ci-

pariu“ Blaj – Membru fondator (2000) și vicepreședinte pe pro-

bleme economice (2003). PREMII, DISTINCȚII: Ordinul

muncii clasa a III-a.


24

MARCEL ŞTIRBAN – 85

N.. 26 august 1932, Poplaca, jud. Sibiu) istoric,

prof, universitar

STUDII: primare la Blaj și Crăciunelul de

Jos (1939-1944), gimnaziale și liceale la Blaj, Li-

ceul „Sfântul Vasile cel Mare“ (1944-1948), Liceul

Mixt (1948-1949); Școala Pedagogică Târnăveni

(1949-1950) și Liceul „Alexandru Sahia“, particu-

lar (1950-1951); universitare: Facultatea de Isto-

rie-Filologie, Secția Istorie, Universitatea „Ba-

beș-Bolyai“ (1953-1957). Doctor în istorie la Facul-

tatea de Istorie-Filologie, Secția Istorie, Universitatea „Ba-

beș-Bolyai“ cu teza Istoria țărănimii, conducător științific, prof.

univ. dr Bujor Surdu (1974). ACTIVITATEA: pedagog la

Școala Tehnică de Protecția Plantelor din Blaj (1950-1951);

profesor suplinitor la catedra de Limba și literatura română de

la Școala generală din comuna Tiur – Blaj (1951-1953); arhivist

principal la serviciul Regional al Arhivelor statului Alba

(1957-1962), șef de filială la Arhivele Statului din Blaj

(19062-1965). Ca arhivist, a participat la organizarea Arhivelor

Statului din Alba Iulia și Blaj, a întocmit lucrări de cercetare

specifice și a publicat primele articole ale căror izvoare au fost

documente de arhivă legate de Revoluția lui Horea din 1774,

păstrate la Arhivele Statului din Alba Iulia și Blaj. Cercetător

științific (1965-1970), cercetător științific principal (1971) la In-

stitutul de Istorie din Cluj-Napoca. La Institutul de Istorie din

Cluj a cercetat și scris cărți și articole pe probleme de istorie na-

țională: Unirea din 1918, probleme social-economice din dece-

niile trei-patru ale veacului al XX-lea. Cadru didactic universi-

tare: lector (1977-1982), conferențiar (1982-1990) și profesor

universitar titular (1990-1997), profesor universitar consultant

(din 1997) la Universitatea „Babeș-Bolyai“ și profesor asociat

la Universitatea „Dimitrie Cantemir“ din Târgu Mureș (din

1995). Ca profesor la Universitățile din Cluj-Napoca și Târgu

Mureș a ținut cursuri de Istoria României, Partide și doctrine

politice, Epoca modernă și contemporană; Viața politică, soci-

ală, economică și spiritual-culturală; Marea Unire, Reforma

agrară din România (1918-1921); Politica externă a României,

Istoria Bisericii Române Unite; Probleme fundamentale ale Is-

toriei României; Istoria Universală, veacul XX. A colaborat la

alcătuirea volumelor de Bibliografie istorică începând cu 1965.

Este specialist în istoria contemporană a României și istoria Bi-

sericii Române Unite. CĂRȚI: autor/coautor: Din Istoria Ro-

mâniei, 9 vol, 1987-2012, Cluj-Târgu Mureș; Volumele colec-

tive: Din Istoria Bisericii Române Unite. De la Unirea religi-

oasă la unirea națională (1698-1918), 2002 (în colaborare cu

Codruța Maria Știrban); Din Istoria Bisericii Române Unite. De

la desăvârșirea statului național; Din Istoria Bisericii Române

Unite (1945-1989), 2000 (În colaborare cu Codruța Maria Știr-

ban); Din Istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Școală. Na-

țiune. Bibliografii și documente, 2008; Lucrările de sinteză:

Consiliul Național Român de la Blaj. Protocoale și acte (no-

iembrie 1918-ianuarie 1919). I-II, Ed. Dacia, 1978, 1980 (în co-

laborare cu Viorica Lascu); Istoria contemporană a Românei.

Texte social-economice și politice, Cluj-Napoca, Universitatea

„Babeș-Bolyai“, 1989 (în colaborare cu V. Vesa, V. Pușcaș, N.

Păun); Istoria României. Transilvania, II, Cluj-Na-

poca, Ed. George Barițiu, 1999 (colaborare); Istoria

contemporană a României, Universitatea „Ba-

beș-Bolyai“, Facultatea de Istorie-Filozofie,

Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2001 (Colecția Syllabus

Historia), coordonator (în colaborare cu M. Bucur,

G., Cozma, A. Ivan, M. Sălăgean, V. Țârău); Doc-

trine și partide politice, Universitatea „Dimitrie

Cantemir“ din Târgu Mureș, Facultatea de Isto-

rie-Geografie, 2003 (în colaborare cu Călin Florea);

Politica externă a României în secolul XX, Târgu Mureș, Ed.

Dimitrie Cantemir, 2006 (în colaborare cu Călin Florea). Bibli-

ografia istorică a României, I, 1944,-1969, IV, 1969-974; V,

1974-1979; VI, 1979-1984; VII, 1984-1989; București, Ed.

Academiei, 1979-1990 (coautor sau colaborator); Bibliografia

Unirii Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918. Anuarul

Institutului de Istorie Cluj, 1968, 11 (în colaborare cu Ștefan

Pascu); Contribuții la Bibliografia bibliografiilor istorice aflate

la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Biblio-

teca Centrală Universitară, 1976, 155 p. (În colaborare cu Le-

ona Váczy). PREMII, DISTINCȚII: Premiul Academiei Ro-

mâne (1978-1980) pentru Consiliul Național Român de la Blaj.

Protocoale și acte (noiembrie 1918-ianuarie 1919). I-II, Ed.

Dacia, 1978, 1980 (în colaborare cu Viorica Lascu).

REFERINȚE: Șt. Ștefănescu (coord.), Enciclopedia istorio-

grafiei românești, B, 1978; Clujeni ai secolului 20. Dicționar

esențial, Cluj-Napoca, 2000; Gheorghe Iancu, Profesorul uni-

versitar dr. Marcel Știrban la 70 de ani în Societate și Civiliza-

ție. Profesorului universitar dr. Marcel Știrban la împlinirea a

șapte decenii de viață. Volum îngrijit de Călin Florea și Ciprian

Năprădean, Ed. „Dimitrie Cantemir“, Târgu Mureș; Călin Flo-

rea, Ciprian Năprădean, Bibliografia lucrărilor publicate de

profesorul universitar dr. Marcel Știrban, loc citat; Marcel Știr-

ban, istoric, în Dan Fornade, Personalități Clujene

(1800-2007), Dicționar ilustrat, Casa Cărții de Știință, Cluj-Na-

poca, 2007; Gheorghe Iancu, Două volume dedicate Marii

Uniri, recenzie la Marcel Știrban, Din Istoria României, vol.

III-IV, Târgu Mureș, 1998, în „Tribuna“, nr. 5-8/1999; Blaga

Mihoc, O Istorie a Bisericii Greco-Catolice, recenzie la Marcel

Știrban, Din Istoria Bisericii Române Unite (1945-1948), Ed.

Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000, în „Familia“, Oradea,

nr. 6/2001; Alexandru Nicula, Episcopul Hossu a sfătuit sau

obligat pe preoți să predica împotriva regimului? în Alex. Ni-

cula, Cristos răstignit a doua oară, Cluj-Napoca, 2001 recenzie

la Din Istoria Bisericii.. (1945-1948); Călin Florea, Un omagiu

al tinerilor istorici și al prietenilor, „Tribuna“, nr. 25, 16-30

septembrie 2003; Ioan Felea, Profesorul Marcel Știrban. Viața

și activitatea, în Alte valori în Țara Moților, Cluj-Napoca, Ed.

Napoca Star, 2007 și republicat în Marcel Știrban, Din Istoria

României, vol. V. Veacurile XVIII-XX, Ed. Napoca Star și Ed.

Edu, Târgu Mureș 2010.

Ana HINESCU


25

COMEMORĂRI

CENTENAR TITU MAIORESCU (1840-1917)

iecare popor are, de-a lungul existenței sale, perso-

nalități de mari dimensiuni intelectuale care prin

inteligență, capacitate organizato-

rică și profesionalism și-au statuat locul

lor pentru totdeauna în evoluția culturală

a neamului său.

Un astfel de om a fost TITU

LIVIU MAIORESCU, fiul Mariei Po-

pasu și al lui Ioan Maiorescu

(1811-1864), un luptător pașoptist arde-

lean care a studiat la Blaj, Cluj, Buda-

pesta, a fost profesor la Cernăuți, Cra-

iova, Iași, cu misiuni precise la Viena, Si-

biu, Frankfurt; s-a născut la 15 februarie

1840 și a murit la 1 iulie 1917.

El studiază la Viena la Institutul

Theresianum (1851-1858), printre fiii

unor nobili săraci, fiind susținut din țară de Basarab Di-

mitrie Știrbei și Fondul Simion Romanțai (Blaj).

În atmosfera aceea, de-a dreptul cazonă, învață

să-și urmărească cu asiduitate scopul, ajungând în scurt

timp premiantul liceului, să cunoască mai multe limbi, să

cânte la două instrumente muzicale. De foarte timpuriu

ține un jurnal (1855-1917). Doctoratul îl ia în anul 1859,

licența în drept în 1861 la Paris La 21 de ani, revine în

țară după ce publicase în Germania o carte de filozofie.

Reîntors în țară, cu o așa bună pregătire, are la început o

situație materială destul de modestă, dar cu ușurință ac-

cede la învățământul universitar: la 22 de ani profesor

universitar, la 23 de ani decan, apoi rector și la 27 de ani

scoate „Convorbiri literare” (1867) și devine academi-

cian.

Ascensiunea sa este spectaculoasă, muncește mult

pentru o mai bună situație financiară, străduindu-se să se

mențină printre prietenii săi politici. Ajunge la 31 de ani

deputat (1871) și apoi ministru (1874) și prim-ministru.

Angrenat în așa de multe activități (cursuri, poli-

tică, procese), Titu Maiorescu a scris puțin. Primul său

studiu de critică literară este Despre scrierea limbii ro-

mâne (1965) urmat de Direcția nouă și alte câteva, cum

sunt: O cercetare critică asupra poeziei (1867), Emi-

nescu și poeziile lui, Comediile D-lui I.L Caragiale, Po-

eți și critici, Poeziile D-lui O. Goga, Neologismele, Cer-

cetări limbistice și critica sistemului etimologic etc.

Activitatea de critic literar a marcat tinerețea sa de

până la treizeci de ani, căci după aceea, aproximativ 30

de ani, a ținut discursuri academice legate de ortografia

limbii române, de judecarea lucrărilor literare sau despre

literatura română și străină.

Critica maioresciană, precizează Eugen Lovinescu

„a fost exclusiv cultural normativă și s-a orientat numai

în cadrul orientărilor generale”. Este

foarte cunoscută de către toți cititorii avi-

zați polemica lui Titu Maiorescu cu Dobro-

geanu-Gherea, primul fiind susținătorul te-

zei „artei pentru artă”, iar al doilea „arta

cu tendință”, o polemică exagerat fructifi-

cată după al Doilea Război Mondial.

Descoperim însă la Titu Maiorescu

un admirator al folclorului, considerat de

critic izvor de inspirație. Deși nu a avut o

admirație deosebită pentru pașoptiști, el de-

vine un teoretician al specificului național

în literatură, idee mai veche, prezentă în In-

troducția de la „Dacia literară” din 1840.

Principalul său merit constă în faptul că s-a

ridicat împotriva submediocrității în literatură și a pregătit

astfel drumul unor mari scriitori ce se vor afirma. El a pus

accentul pe forma, pe calitatea scrisului și nu pe cantitatea

operelor. Acesta a fost comandamentul epocii sale și el

s-a achitat cu prisosință de această datorie. Studiul și apre-

cierea făcute pe operele unor scriitori clasici români ca:

Mihai Eminescu, I.L. Caragiale și a altor scriitori ca: O.

Goga, M. Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voinești, A. Naum,

dezvăluie un cunoscător al fenomenului literar românesc

în ciuda unor influențe exercitate, firesc, asupra lui la con-

tactul cu filosofia germană a lui Kant și Schopenhauer din

timpul studiilor din străinătate.

Cu toate că s-a format într-o perioadă, când roman-

tismul german era în floare, Titu Maiorescu a fost un cri-

tic literar tributar mult clasicismului. Acest lucru este evi-

dent în studiul O cercetare critică asupra poeziei române

de la 1867, în care vorbește despre „condițiunea materi-

ală„ și „condițiunea ideală” a poeziei sau în Comediile

d-lui I.L. Caragiale (1885). Studiile de critică literară au

fost adunate în cele trei volume de CRITICE, ce oferă

cititorului și alte aspecte ale culturii românești din epoca

sa.

Astfel, se constată că Titu Maiorescu a manifestat

o statornică admirație față de poezia populară pe care o

analizează în cunoscutul articol Asupra poeziei noastre

populare (1868), studiu dedicat culegerii lui V. Alec-

sandri. Atitudinea criticului este evidentă „cartea d-lui

Alecsandri este și va rămâne pentru tot timpul o comoară

de adevărată poezie și totodată de limbă sănătoasă, de

notițe caracteristice asupra datinilor sociale, asupra is-

toriei naționale… asupra vieții poporului român” (Cri-

tice I, p. 74).

F


26

Atitudinea admirativă la adresa poeziei populare

este determinată în gândirea estetică a lui Titu Maiorescu,

de faptul că el a intuit forța creatoare activă pentru litera-

tura cultă reprezentată la acea dată de Eminescu, Alec-

sandri, Coșbuc.

În gândirea estetică maioresciană își găsesc locul

atât elemente ale esteticii clasicismului cât și ale roman-

tismului, întrucât în formarea sa intelectuală el a acumulat

prin studii clasicismul și și-a trăit tinerețea într-o vreme

când romantismul era triumfător.

Deci, Titu Maiorescu a sintetizat un echilibru între

cele două curente literare, peste care s-a suprapus tipicul,

problema caracteristică artei realiste. Ca dovadă este stu-

diul Comediile d-lui I.L Caragiale în care criticul vede…

„câteva tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dez-

voltă cu semnele lor caracteristice” (Critice III, p. 45) în

„stratul social luat de jos” (Critice III, p. 45).

Apreciază opera lui Caragiale ca fiind expresia

unei realități sociale, tot așa cum va găsi în Novele din

popor, de I. Slavici, Amintirile lui Creangă, sau în Copiile

de pe natură ale lui I. Negruzzi, o literatură sănătoasă ce

va fi continuată la sfârșit de veac de M. Sadoveanu și de

D. Zamfirescu.

Așadar, Titu Maiorescu nu este expresia pură a te-

oriei „artă pentru artă”, care a provocat o polemică exa-

gerată în epocă. Pentru vremea sa, Titu Maiorescu a fost

tot ce este mai bun în materie de critică literară româ-

nească.

În problema limbii române, criticul a avut constant

aceeași părere, a luptat cu consecvență împotriva defor-

mărilor latiniste, a fost pentru introducerea alfabetului la-

tin și a unei noi ortografii. În acest domeniu sunt conclu-

dente studiile Despre scrierea limbii române, Neologis-

mele, Limba română în jurnalele din Austria. Părerea

și-a formulat-o cu multă claritate: „Limba… este un pro-

duct necesar și instinctiv al națiunii și individul nu o

poate niciodată manifesta după rațiunea sa izolată” (Cri-

tice I, p. 111), pentru că, precizează criticul „Forma indi-

viduală trebuie înlăturată și uzul… primit ca o lege su-

perioară” (Critice I, p. 113).

Constituirea societății culturale „Junimea” (1863)

și apoi editarea revistei „Convorbiri literare” (1867),sunt

un alt capitol important din viața criticului. A adunat în

jurul său tineri întorși de la studii din străinătate, cu care

a ținut prelegeri populare: Rosetti, C. Carp, I. Negruzzi,

ce i-au devenit parteneri în viața politică – partidul con-

servator – și în cadrul ședințelor de la „Convorbiri lite-

rare” a coagulat cei mai talentați scriitori tineri, promo-

vându-le operele, pentru a fi cunoscute.: M. Eminescu, I.

Creangă, Al. Brătescu-Voinești, I. Slavici, M. Sado-

veanu, O. Goga, P. Cerna.

Ca om politic, a avut întotdeauna adversari, chiar și

în partidul (partidul conservator) din care făcea parte, dar

a știut să-i țină la distanță prin discursurile sale și prin po-

ziția fermă. Implicat politic, a trăit la maximă intensitate

evenimentele de la sfârșitul veacului al XIX-lea. A fost

ministrul cultelor, apoi ministru de externe și chiar

prim-ministru. A dus povara evenimentelor din 1916,

când românii au avut câteva înfrângeri, iar din punctul de

vede al sănătății tot mai slăbit, nu mai avea nici o spe-

ranță, căci steno-cardita îl sâcâia tot mai des. La 70 de ani

a fost sărbătorit la un banchet organizat, unde a participat

intelectualitatea bucureșteană, își primea răsplata întregii

sale activități (1910).

Discursurile ținute ca om politic (deputat și sena-

tor) au fost adunate în volumele Discursuri parlamen-

tare (șase volume – 1896, 1897, 1899, 1909, 1915, ulti-

mul apărând postum) și oferă cititorului aspecte ale vieții

parlamentare, lupta de idei între formațiunile politice ale

vremii, într-un cuvânt climatul vieții politice.

Moare la 1 iulie 1917, fără să se bucure de victoriile

ostașilor români de la Mărăști, Mărășești, Oituz și de îm-

plinirea unității de neam a românilor. A fost o înmormân-

tare simplă, de o mare sobrietate și fără discursuri, la ci-

mitirul Belu, la locul de veci al familiei, nu departe de M.

Eminescu…

Din păcate destinul operei lui Titu Maiorescu nu a

fost unul normal. S-au găsit destui reprezentanți ai vremii

care au încercat să diminueze valoarea principiilor este-

tice și întreaga operă (1939). Cel care devine legatarul

maiorescianismului este Eugen Lovinescu, la rândul său

critic, ce i-a închinat o monografie (1940 – an aniversar)

celui care a fondat Junimea și a dominat lumea literară

mai mult de o jumătate de secol (Titu Maiorescu și pos-

teritatea lui critică – 1943).

Repusă în drepturi de Eugen Lovinescu, opera cu-

noaște o nouă izolare după al Doilea Război Mondial,

când dogmatismul proletar o interzice mai mult de 10 ani.

De-abia prin 1965 are loc o restaurare a întregii opere ma-

ioresciene.

Meritul lui Titu Maiorescu este acela de a fi făcut o

diagnoză corectă a fenomenului literar și lingvistic al mo-

mentului său, de a fi un îndrumător cultural consecvent,

de a fi făcut o radiografie (prin discursuri) corectă a vieții

politice din epoca sa. Tocmai de aceea el apare într-o

ipostază exemplară și în aceste condiții s-a transmis pos-

terității ca un „titan al cuvântului” (B. Șt. Delavrancea),

„ca orator și scriitor magistral”. Spusă sau scrisă, proza

dlui Maiorescu e clară, vie și perfect construită” (Al. Vla-

huță). Și nu pot să închei fără a nota un îndemn al criticu-

lui, valabil astăzi mai mult ca oricând:

„Faceți întâi pe poporul român mai cult și mai ac-

tiv, dați-i prin școli bune și prin o mai bună dezvoltare

economică lumina și independența de caracter a adevă-

ratului cetățean”

Prof. Despina STANCIU


27

AUGUSTIN BUZURA – IN MEMORIAM

riginar din zona Maramureșului, Augustin Bu-

zura poartă înscrisă în gena lui scriitoricească te-

nacitatea și dârzenia cunoscută a oamenilor din

zonă, gravitatea și soliditatea construcțiilor, realismul as-

pru și revendicativ al păturilor țărănești, obsesia justițiară

a unor oameni îndelung încercați de istorie și de inechită-

țile sociale. Descinzând în chip direct din proza rurală a

înaintașilor săi, Slavici-Rebreanu-Pavel Dan, el aduce în

dezbatere o altă fațetă a conflictelor so-

ciale, cele prin care Partidul Comunist

Român a declanșat procesul de lichi-

dare a clasei țărănești, prin comuniza-

rea proprietății țărănești tradiționale și

transformarea oamenilor de la țară din

producători în consumatori și în hibrizi

sociali. Cu o scriitură îndelung chibzu-

ită, cu personaje memorabile și con-

flicte de o intensitate dramatică ieșită

din comun, Augustin Buzura s-a impus

printre prozatorii români postbelici cei

mai citiți și mai apreciați.

Debutând în literatură cu proză

scurtă, într-o etapă de relativă destin-

dere ideologică, Aug. Buzura s-a făcut repede remarcat

prin problematică și stil cu pecete originală. Primele sale

volume, Capul Bunei Speranțe (19630 și De ce zboară

vulturul? (1966) au fost mai degrabă exerciții de digitație

pentru romanele care vor urma. Ele au fost destul de

multe la număr, începând cu Absenții (1970) și continu-

ând cu Orgolii (1977), Fețele tăcerii (1974), Vocile nopții

(1980), Refugii (19820, Zidul morții. Drumul cenușii

(1988), Recviem pentru nebuni și bestii (1999), Raport

asupra singurătății (2009) etc. Avem de-a face cu frescă

socială de proporții, cu o investigare metodică și adâncită

a câmpului social, în care scriitorul este chemat să ob-

serve și să judece o lume aflată în mișcare, la granița din-

tre supraviețuire sau cădere sub tăvălugul istoriei. Legă-

tura cu clasa țărănească e puternică și definitivă, cu afini-

tăți ce vin de departe dintr-un teritoriu al primordialului,

al unor străvechi lucrători de pământ sau de băieși cobo-

râtori în pântecul unor filoane de metale din adâncuri. De-

sigur, ca orice scriitor modern, Buzura nu omite să se

ocupe și de intelectualul provenit din această clasă, supus

și el unor puternice presiuni de conștiință. Cel dintâi ro-

man al său Absenții, a se prezenta cu o scriitură ce făcea

trimiteri la „noul val francez” sau la direcția existenția-

listă, oniristă și a absurdistă lansată de piață de un Bekett

sau Eugen Ionescu. Cu rădăcini în proza comportamen-

tistă occidentală, cu observații de un psihologism rafinat,

proza sa vădea experiențe venite din zona profesiei sale

de medic psihiatru(a absolvit Facultatea de Medicină la

Cluj în 1964), romanul prezentându-se sub forma unui

lung monolog la persoana I-a pe care medicul Mihai Bog-

dan îl întreține de mai multă vreme,

aflat într-un divorț vizibil cu lumea în

care este silit să-și desfășoare activita-

tea, în răspăr cu legi, reguli și moduri

de comportament care îl agasează prin

birocratismul lor, prin aplicarea de de-

cizii injuste emanate de la un șef auto-

ritar și pus pe parvenire. Tânărul medic

e pus în situația de a fi exploatat sub

toate raporturile de șeful său ierarhic,

profesorul Poenaru, mai mult absent

din viața de zi cu zi a instituției, însu-

șindu-și fără scrupule ideile tânărului

cu care lucrează, fără a-i cere consim-

țământul și fără a-i respecta calitatea de

colaborator. Înconjurat de o echipă de subordonați și tur-

nători devotați, profesorul se comportă ca un mic tiran,

pretinzând să i se facă totul pe plac și ignorând umanitatea

profundă a celor cu care lucrează. Romanul se constru-

iește din volutele amintirii și solilocviului tânărului me-

dic, tot mai cufundat în analiza infinitezimală a propriului

comportament, dar și în coborârea „haotică și nedorită in-

cursiune în timpul meu trecut”. Ratarea, eșecul, inadapta-

rea sunt aduse permanent în dezbatere în raport cu sufe-

rințele familiei, cu propriile sale ezitări, eșecuri, îndoieli,

neîmpliniri. Abulic, anxios și inconstant în atitudini, tână-

rul e când conformist, când răzvrătit, când marcat de frică

(„Frica nu mi-a mai putut ieși din oase. Frica și greața”),

încât depozițiile sale alimentează un proces de clarificare

interioară cu discurs psihologic interesant și veridic, țin-

tind la libertatea de exprimare a individului și la realizarea

unei umanități sincopate, care se va regăsi parțial și în Or-

golii. Pentru cititorul care se dovedește interesat de lumea

medicală, acest roman pare o prelungire firească a tema-

ticii abordate mai sus, prin noi detalieri și ipostazieri ale

ființei umane confruntate cu situații limită: aceea stabilirii

graniței dintre vinovăție și corectitudine, dintre posturile

O


28

de anchetat și anchetator. Sondarea lumii medicale este

dusă aici până la nuanțe și încrâncenări patologice,

printr-o confruntarea dramatică dintre două atitudini și

ipostaze ale Binelui și Răului, printr-o perversă răsturnare

de valori care antrenează în confruntare și alte destine adi-

acente.

Romanele care i-au adus consacrarea definitivă

sunt însă cele din ciclul numit oarecum simplist „epopee

a colectivizării”, și încorporează romanele Fețele tăcerii,

Vocile nopții și Refugii, romane care alcătuiesc un ciclu

compact privind soarta omului aflat la răscruce de timp și

istorie. Avem de-a face aici cu aceeași formulă analitică

de tip dihotomic, prin așezarea față în față a două destine

și confesiuni: una a lui Gheorghe Radu, cealaltă a lui Ca-

rol Măgureanu. Fiecare dintre ei va furniza propria versi-

une, din depozițiile cărora ziaristul Dan Toma are sarcina

grea de a decela adevărul de exagerare sau falsificare.

Ajungem astfel să reconstituim episoade importante din

istoria satului Arini și a colectivității de aici, care o im-

plică și pe viitoarea soție a lui dan Toma, Matilda, sau pe

Melania, fiica lui Radu, într-o nouă dispunere radială a

personajelor față de centru. Astfel de clarificări vor căpăta

o nouă extindere în Vocile nopții, unde vom asista la pro-

cesul clarificării abuzurilor oficiale din mediul transilvă-

nean al Râului Doamnei, unde aspirația spre lumină trece

prin punțile cele mai dificile ale abrutizării și abjecției.

Cel dintâi roman al ciclului viza lumea țărănească, cel de

al doilea radiografia mediul muncitoresc, pentru a se

ajunge ca în Refugii să se ocupe de viața intelectualității,

spre a închide astfel cercul complet al umanității lumii

transilvănene din perioada comunistă.

Desigur că următoarele romane vor diversifica și

vor nuanța procesul, plasându-l sub zodia unor scrutări

amare și dezamăgitoare, adâncind liniile de clivaj din so-

cietate, care vor fi menținute și pentru mediul insolit ieșit

la lumină din etapa postdecembristă, cum e cel din Rec-

viem pentru nebuni și bestii. Se conturează astfel tot mai

clar continentul Buzura al scrisului românesc, care nu

face rabaturi de la critica celor de la putere, nici de la în-

țelegerile de culise ale protagoniștilor, scriitorul lup-

tându-se din greu cu cenzura pentru fiecare carte a sa,

pentru fiecare pagină, afirmație, caracterizare, convins fi-

ind că cele scrise de el vor ajunge la inima oamenilor.

Asta pentru că, prozatorul credea în forța melioristă a li-

teraturii, în capacitatea ei de a schimba oamenii, lumea,

așa cum o afirmă la un moment dat: „Literatura, arta în

general, sunt un protest împotriva morții, a tragismului

existenței noastre, o tentativă omenească de a imita Divi-

nitatea, un efort de a te elibera de convențiile cu ajutorul

cărora, de-a lungul timpului, oamenii au căutat să îngră-

dească haosul, să dea un sens, să găsească un rost mărunt

în locul marelui rost pe care nu l-au descoperit încă. În

fine, o tentativă de a scrie și stăpâni infernul din om, de a

împăca, atât cât se poate, sălbăticia cu civilizația, un efort

supraomenesc de a explora estetic cuvântul, cum spune

Antony Burgess” (Tentația risipirii). Dacă în socialism a

crezut mai mult în menirea cărților de ficțiune, după pu-

ciul decembrist, scriitorul a simțit nevoia să iasă în Agora

cu articole polemice, cu proboziri și profeții pesimiste.

Cărțile de publicistică, începând cu Tentația risipirii, Te-

roarea iluziei, A trăi, a scrie, Canonul periferiei, Bloc-no-

tes etc. ne pun în fața unui om care trăiește prăbușirea ilu-

ziilor, dezamăgirea profundă în fața înfundăturii so-

cial-politice și culturale în care am intrat. Dacă în socia-

lism a fost nevoit să se lupte pentru existența sa îmbrăți-

șând o serie de profesiuni brute, acum când a ajuns direc-

tor al Institutului Cultural, director al revistei „Cultura”,

responsabilitatea pentru semeni a crescut în ordine geo-

metrică, cărțile lui fiind de-acum confesiuni tragice, pro-

feții catastrofale. Iată una dintre ele: „Toate câte se petrec

la noi în învățământ, sănătate, cultură, politică, mă obligă

să cred că dacă mai continuăm așa, vom ajunge o mulțime

informă. De când am intrat în UE suntem mai izolați ca

oricând”. Cuvintele lui Buzura ne urmăresc peste timp, ca

o mustrare, acum când el nu mai este. Moralist, dar și ju-

decător sever al metehnelor naționale, Gusti Buzura, pe

care l-am cunoscut bine, a plecat dintre noi „disperat”, așa

cum o spune el singur. Lașii și impostorii postrevoluțio-

nari au reușit în cel mai scurt timp să împingă România

în groapă, s-o transforme într-o lume a periferiei, a sinu-

ciderii naționale. „E înspăimântătoare stricăciunea mo-

rală în care a căzut o însemnată parte din societatea româ-

nească”, spunea el neresemnat. De acolo, din ceruri, ve-

gheat de îngerii Binelui, A. Buzura ne privește consternat,

făcându-ne cu degetul a dojană. Un mare și adevărat mo-

ralist, ale cărui cuvinte avertizatoare trebuie să le credem

și să le urmăm. E testamentul pe care ni-l lasă și pentru

care îi suntem total îndatorați.

Mircea POPA


29

IN MEMORIAM ELENA MOLDOVAN-COCIŞIU (1918-2017)

n ziua de 13 august 2017 trecea la

cele veșnice la vârsta de 99 ani

Elena Moldovan, fiica Domnului

Profesor Toma Cocișiu din Blaj.

S-a născut la data de 23 iulie

1918, an cu o profundă semnificație,

în satul Pănade din județul Alba.

Și-a lăsat o autobiografie din

care cităm următoarele:

„Sunt lebăda lui James Joice ce

veșnic a căutat lumina.... Lumina zilei

am văzut-o în ziua de 23 iulie 1918,

în satul Pănade din Județul Alba. Pă-

rinții Toma Cocișiu și Emilia Circa.

Toată viața am fost mândră că m-am

născut și am mâncat din holdele bogate de grâu din Pă-

nade și am băut apă din același loc cu marele nostru

filolog, academician Timotei Ciparu. În anul 1919 ta-

tăl meu a fost numit director la Școala Primară de Stat

nr. 1 Blaj, care și azi îi poartă numele, ce a prezentat

la congresele internaționale de la Paris 1937 un origi-

nal sistem de învățământ, publicat cu anticipație în re-

vista Internațională de Pedagogie Pour l’Ere Nouvelle

1937, nr 119, La Méthode active et creatrice en l’ecole

Experimentale du Blaj-Romanie, sub semnătura mare-

lui pedagog Adolf Feriere.

Am avut o copilărie fericită. Cele patru clase le-

am făcut la școala unde locuiam și mi-a fost învăță-

toare d-na Rațiu, soția marelui dascăl blăjean Ion Ra-

țiu. Liceul l-am făcut la Institutul Renunoștinței din

Blaj unde l-am avut director pe pe profesorul și scrii-

torul Alexandru Lupean. După terminarea liceului am

urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj cu spe-

cialitatea Pedagogie-Psihologie.

M-am căsătorit, am avut două fete, pe Augusta

și Marilena și un nepot inginer Antoniu Pop. Sunt stră-

bunică la două fete: Antonia și Nadia.

O viață împlinită cu ajutorul lui Dumnezeu.

Am funcționat la Școala Gene-

rală nr 1 din Turda ca profesoară de

limba română.

Am făcut parte din Cenaclul li-

terar Pavel Dan condus de scriitorul

Teodor Mureșan. Poetul Dan Deșliu

mi-a făcut propunerea de a fi redactor

la Editura Ion Creangă din București.

N-am văzut Bucureștiul fiind refuzată

din cauza originii nesănătoase.

Poveștile scrise de mine au fost

transmise la Radio București și Cluj.

A avut și o mare și vastă publicitate

în proză, cronică de teatru. Am făcut

traduceri având certificat de traducă-

tor din limba franceză și engleză.

După pensionare am venit la Blaj unde trăiam

părinții mei. Aici la Blaj am înființat Societatea de bi-

nefacere Kolping” cu sediul la Viena, ajutând familiile

sărace cu medicamente și îmbrăcăminte.

Am scris diferite articole la Unirea Blaj, ziarul

Mitropoliei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică,

la Vestitorul din Oradea, Lumina creștină din Iași, Vi-

ața creștină din Cluj etc.

Cetățean de onoare al orașului Blaj.”

Trupul neînsuflețit a fost depus la Capela Arhie-

reilor din Blaj, Capela Institutului Recunoștinței, unde

odinioară a studiat liceul, apoi înhumat în Cimitirul

Mare din Blaj.

Slujba de înmormântare a fost ținută în data de

16 august de Părintele Paroh Cristian Rus alături de

alți confrați preoți.

Odihna cea veșnică dă-i-o ei Doamne! Și lumina

fără de sfârșit să îi strălucească. Să se odihnească în

pace!

Preot Cristian RUS

Capela Arhiereilor Blaj

Î


30

EDUCAŢIA ÎN FAMILIE. CÂND TE ÎNTORCI, MAMĂ?

andu, elev în clasa a VII-a, stă rezemat de gardul şco-

lii şi muşcă fără poftă dintr-un corn, privind la colegii

lui ce se joacă prin curte. Faţa îi este palidă, privirea

pierdută şi ochii încercănaţi.

Până nu demult, acest băiat era plin de viaţă, alerga

prin curtea şcolii de nu-l ţineau picioarele, iar glasul lui ră-

suna peste tot. În clasă era numai ochi şi urechi, dădea răs-

punsuri corecte, frumoase, iar judecata lui promptă şi sănă-

toasă te surprindea de multe ori. În unanimitate, profesorii

îi aduceau cuvinte de laudă. Frumuşel cum era şi talentat,

spuneai pe bună dreptate: Fericiţi părinţi!

Ca întotdeauna, Sandu a plecat spre casă cu Nicuşor.

Amândoi sunt plini de gânduri ca nişte oameni maturi. De-

odată, Nicuşor îl prinde pe Sandu şi îi spune brusc, revoltat

de parcă ar fi fost provocat:

– Nu înţeleg, Sandule, cum te-ai zăpăcit, să nu vezi

tu că problema aceea se rezolvă cu ajutorul unui sistem de

două ecuaţii de gradul I cu două necunoscute? Îţi făceam

semne disperate din bancă şi tu ... te uitai nepăsător pe

geam. Şi apoi, la geografie, să nu cunoşti tu lacurile din ţara

noastră, formate prin depresiuni?

Nu i-a răspuns nimeni. Sandu a luat-o apoi încet pe

strada lui, gândindu-se la vorbele lui Nicuşor, la profesorii

lui. Toţi îl întrebau: Eşti bolnav? Te doare ceva? Nu era

bolnav, dar totuşi îl durea ceva. Era o durere care nu are

nume. Se simţea singur. Îi venea să fugă undeva departe,

cât mai departe. Să fugă de el, de cel singur.

Ajunse acasă. Cheia e la locul ei sub preşul ud din

pragul casei, semn că tatăl său nu s-a întors de la serviciu.

Camera este aşa cum a lăsat-o: ligheanul cu apă cum s-a

spălat tăticu, un pantof plin cu noroi în mijlocul camerei,

hainele atârnate pe speteaza scaunului, ceaşca de ceai răs-

turnată pe masă, din care câţiva picuri se mai preling încet

pe duşumea. În cameră – pustiu şi rece.

A închis ochii. Altădată, mama apărea în uşă cu obra-

jii roşii de căldura sobei, îl cuprindea în braţe şi îl întreba:

Te-a ascultat azi la ceva, Sandule? Marilena, sora lui, legă-

nându-se ca o răţuşcă, îi lua „godanul” să fie şi ea şcolăriţă.

Acum nimeni. Camera e rece şi murdară. Unde eşti

mamă? Când te întorci? Un scârţâit de uşă îl face să tresară.

S-a întors tăticul cu o mulţime de pachete şi cu o femeie.

– Cine e femeia asta? Ce vrea? – se gândeşte Sandu,

în timp ce, speriat, îşi trage capul de sub mângâierile ei. Nu,

nu-i trebuie nimic – nici şuncă, nici franzelă, nici şocolată,

nici jocul tehnic pe care şi l-a dorit aşa de mult. Să plece

străina din casa lor.

– Sandule (şi tata îl strânge în braţe) uite, tanti are să

stea la noi şi are să te înveţe limbi străine, îţi va ajuta la

lecţii.

– Eu pot învăţa şi singur – îi răspunde aproape ţipând

Sandu.

– E cam sălbatec copilul tău. Se vede imediat lipsa

de educaţie – spune femeia.

Lui Sandu îi vine să strige, să ţipe şi încleştarea făl-

cilor e dureroasă. Când a rămas iar singur, Sandu s-a aşezat

la măsuţa lui de lucru acoperită cu o faţă de masă pe care

mama lui i-a brodat zeci de ciupecuţe colorate. La limba

română are de scris o compunere: „Mama mea”. „Cum de

profesoara ne-a dat tocmai acest subiect? – se gândeşte

Sandu. Despre orice altceva aş putea scrie, dar despre acesta

nu. Eu n-am mamă, adică am... dar...” Şi pagina în loc de

litere a fost umplută de lacrimi...

*

La un birou masiv de nuc, în piele şi la lumina găl-

buie a unei lămpi cu abajur, tatăl lui Sandu răsfoieşte nişte

dosare. S-a mirat de vizita ce îi fac.

– Sunt doi ani de când aţi venit cu Sandu la mine şi

mi-aţi spus răspicat:

– „Vreau, doamna dirigintă, să fac om din el!”

– Primii muguri ai acestui viitor om s-au întrevăzut:

Sandu a fost tot timpul premiantul clasei. În schimb acum,

dumneata, cu fiecare zi, rupi din aceşti muguri. I-am întins

caietul de limba română al lui Sandu.

Citi: Mama mea, compunere. Ce fericit e Nicuşor că

el are mamă. A mea e departe. Noaptea rog stelele şi luna

să mi-o aducă acasă. Ziua la şcoală numai la ea mă gândesc:

unde o fi şi când se întoarce?

Tatăl lui Sandu a lăsat încet caietul pe masă, pri-

vindu-1 încontinuu cu ochii plecaţi:

– Ne-am despărţit, eu l-am reţinut pe Sandu, iar

mama lui a luat fetiţa. Ştiţi, nu ne mai înţelegeam, postul

meu de director, relaţiile mele… necesitau altceva, şi ea...

– Şi ea e o femeie fără cultură, fără şcoală…

– Da, s-a repezit să-mi răspundă.

– Când aţi plecat amândoi pe drumul vieţii n-aţi gân-

dit că soţia dumneavoastră nu are şcoli înalte?

– A! Asta este altceva, atunci nu deţineam posturi de

acest fel, azi trebuie să fac vizite, să primesc... am perspec-

tive mari, cred că mă înţelegeţi.

– Înţeleg, însă un singur lucru vă întreb: cum v-aţi

ajutat soţia să o ridicaţi la nivelul dorit?

– Am încercat – mi-a răspuns foarte plictisit – am

dus-o de câteva ori cu mine şi m-au enervat stângăciile ei.

– Aţi renunţat prea repede, trebuia puţină răbdare,

altfel vă distrugeţi familia, distrugeţi băiatul. Sandu are ne-

voie de dragostea de mamă care nu poate fi înlocuită cu ni-

mic şi de nimeni. Ar fi bine să daţi ascultare dorinţei lui. Va

veni o zi când vă va întreba: De ce v-aţi despărţit? De ce nu

v-aţi gândit şi la mine?

L-am lăsat cuprins de gânduri. Avea aceeaşi privire

deznădăjduită ca şi Sandu când stătea rezemat de gardul

şcolii şi muşca fără poftă dintr-un corn.

Profesoara Elena MOLDOVAN

S


31

SĂ NE AMUZĂM

În revista „La vie” – Paris, am citit conversaţia între

doi bebeluşi aflaţi în pântecele mamei lor. V-o prezint şi

dumneavoastră, dragi cititori.

Doi gemeni în pântecele mamei au o conversaţie in-

teresantă.

– Tu crezi într-adevăr că este o viaţă după naştere?

– Da, bineînţeles! Aceasta este evident pentru toţi,

că este o viaţă după naştere. Noi suntem pe un teren ce este

fortificat şi pregătit pentru cei care ne aşteaptă afară.

– Acesta este cu adevărat stupid! El nu poate să

vadă nicio viaţă după naştere. Aceasta este o fantezie.

Cum crezi tu că această viaţă ar putea exista? Cum ar fi?

– Ei, bine! Eu nu cunosc detaliile, însă eu cred că va

fi o aură mai mult luminată pe care noi nu o putem mânca,

cu gurile noastre.

– Ce glumă! Aceasta nu este important. Este impo-

sibil să mergi şi să mănânci cu gura noastră. Acest lucru

este ridicol, noi avem cordon ombilical, cu care ne hrănim.

Ascultă la mine! Este imposibil să existe viaţă după

naştere, fiindcă viaţa noastră este în cordonul ombilical şi

acest cordon este relativ scurt.

– Eu spun sigur că aceasta este imposibil. Totul va

fi simplu, diferit. Eu pot să-mi imaginez.

– Tu ştiu că vrei binele, că nicio persoană, niciodată,

nu s-a întors aici. Este sigur că naşterea este sfârşitul vieţii.

Şi ce vom face cu viaţa? Drept a unei încinse suferinţe aici

în întuneric.

– Nu, nu, eu nu ştiu exact cum va fi viaţa noastră

după naştere. Însă, în tot cazul, noi vom fi în final, o vom

vedea pe mama noastră şi ea va trăi cu noi.

– Ce? Tu crezi în mama? Unde poate ea să fie bine?

– Ea este toată ziua alături de noi.

– Noi suntem în ea şi aceasta mulţumită ei. Fără ea,

noi nu puteam exista.

– Aceasta este o prostie. Eu n-am văzut o mamă,

deci este clar că pentru mine ea nu există.

– Eu nu sunt de acord cu tine! Fiindcă din timp în

timp, când se face linişte, eu o pot auzi, înţelege, pot simţi

mâna ei, care mă mângâie. Eu susţin, cu tărie, că adevărata

viaţă începe neapărat după naştere.

Câteodată, noi suntem cei doi bebeluşi, copii mici,

în pântecul mamei lor. Noi suntem datori lui Dumnezeu

pentru existenţa noastră, nu altora.

Naşterea reprezintă soarta unei morţi mici. După

naştere, în fine, în sfârşit putem să vedem această persoană

invizibilă, când ne ia la sânul său, fără ca noi să o putem

vedea, noi care ne-am hrănit prin cordonul ombilical.

Cu siguranţă, între noi se află existenţa lui Dumne-

zeu, de altă parte naşterea, care reprezintă soarta unei

morţi mici. După naştere, în sfârşit apare această persoană

invizibilă care ne ia la sânul ei fără ca noi să o putem ve-

dea, noi care ne-am hrănit prin cordonul ombilical, noi

aprobăm dragostea cu multă bucurie, pentru că noi suntem

în întuneric.

De asemenea, ni se spune că există viaţă după

moarte. Şi dacă mortul era în faţa unui început de viaţă,

adevărata viaţă cu Dumnezeu?

Blaj – 12.IX.2016

Traducere liberă din revista „La vie” – Paris

Prof. Elena MOLDOVAN

Traducător oficial cu certificat

Blaj, 19 iunie 2017

SĂ PRIVEŞTI SPRE CER ESTE O LECŢIE A LUI „VAN GOGH”

„Sequinaturam” (urmează natura). Filozofii din An-

tichitate au înţeles de timpuriu că există o legătură orga-

nică între fericire şi natură. Oamenii şi-au imaginat Para-

disul ca pe o grădină, nu ca pe un palat. Etimiologic, cu-

vântul vine din limba persană.

Fericirea este foarte fragilă. Natura hărăzită de

Dumnezeu ne ajută prin rugăciune să înţelegem în mai

multe feluri. Ne permite prin Divinitate şi rugăciuni să

avem faţă de natură o legătură armonioasă între plante şi

animale.

Şi tot Dumnezeu ne dă nouă creştinilor şi tuturor oa-

menilor pe care i-a creat, să fie fericiţi – şi să aibă o legă-

tură armonioasă cu natura.

André Gide – scriitor francez spunea: „Cu sigu-

ranţă, întreaga natură ne învaţă că omul este făcut pentru

fericire!”

P.S: Rog iertaţi scrisul, dar ochii mei la cei 99 de ani

se umbresc, lăcrimează, însă gândurile mele hărăzite, date

de Bunul Dumnezeu, doresc să fie cunoscute!

Prof. Elena MOLDOVAN COCIŞIU


32

FRÂNTURI DE GÂNDURI ŞI IMPRESII DESPRE MAREA SA TRECERE…

Doisprezece ani de la trecerea la Iisus Hristos Domnul – Arhiereul cel Veșnic a Înaltpreasfințitului

Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ – Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului, Crișanei și Maramureșului...

e două milenii încoace, de la întemeierea credinței

creștine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mu-

tarea la cele veșnice a unuia dintre cei mai mari

mărturisitori ai lui Iisus Hristos – Sfântul Ioan Botezăto-

rul…

În anul mântuirii 2005, în această zi de luni spre

seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor și apo-

loget al dreptei credințe creștine – Mitropolitul Antonie Plă-

mădeală de la Sibiu, după ce și-a purtat cu toată demnitatea

și încrederea în Dumnezeu crucea suferinței vreme de mai

mulți ani…

De aceea, pentru noi, din acest an,

această zi va comemora cel puțin aceste

două evenimente, aceste două treceri!...

Noi creștinii ortodocși români și nu

numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în

Catedrala Mitropolitană din Sibiu și apoi,

vineri 2 Septembrie anul 2005 – la Mănăs-

tirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din

Localitatea Sâmbăta de Sus – Județul Bra-

șov – acolo unde vor aștepta osemintele

sale pământești până la obșteasca înviere,

pe unul dintre cei mai mari cărturari, teo-

logi, ierarhi și ctitori de cuget, spiritualitate

și simțire românească ai veacului al XX –

lea, cu o largă deschidere și recunoaștere

internațională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lă-

pușna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chi-

șinău și din anul 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Ni-

fon Mitropolitul” din București, pe care îl absolvă în anul

1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă

din București, până în anul 1948 când, datorită hărțuielii la

care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care

era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice ro-

mânești, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la

Sibiu iar examenele și lucrarea de Licență să le susțină la

Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În

toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adă-

postească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui

veac care au fost comuniștii, în viziunea cărora tânărul Le-

onida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa po-

litică de atunci și, mai ales pentru clasa muncitoare de

atunci ce se afla în plină dezvoltare!…

A fost prigonit așa cum au fost atâția alții, contempo-

rani ai săi – mari și autentice personalități ai vieții politice,

religioase și culturale și care așa au rămas și vor rămâne în

conștiința urmașilor și a posterității!...

În același an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mă-

năstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca,

naș de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor –

inițiatorul și conducătorul mișcării spirituale – Grupul „Ru-

gul Aprins” de la Mănăstirea Antim din București, grupare

din care a făcut și el parte, aceasta fiind ultimul bastion du-

hovnicesc ce a mai rezistat câțiva ani împotriva ideologiei

atee comuniste dar care a fost distrus de către aceștia, toți

membrii ei fiind închiși pe motiv că ar fi constituit o miș-

care conspirativă și subversivă împotriva noului stat român

muncitoresc!...

Și Mitropolitul Antonie a împărtășit aceeași soartă fi-

ind judecat în contumacie la șapte ani de temniță grea, prins

și arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iași!…

Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, știind că este

urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna –

Gorj și Slatina – Suceava, unde a fost hiro-

tonit preot în anul 1953, acolo cunoscând

câțiva dintre marii duhovnici ai Bisericii

noastre cum ar fi Arhimandriții Ilie Cleopa,

Arsenie Papacioc și Petroniu Tănase!…

Între timp se înscrie la Cursurile de

Doctorat ale Institutului Teologic din Bu-

curești, dar va veni cumplitul an 1959 când

datorită Decretului 410 va fi scos și din mo-

nahism, din cler și exmatriculat de la doc-

torat!…

După aceea a fost o perioadă de mai

mulți ani, muncitor necalificat la o între-

prindere de mase plastice din București,

căci era o persoană vizată spre „recuperarea

ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar

iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de

atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va

lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teolo-

gic din București și în toamna aceluiași an îi va procura o

bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi

Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie,

urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat și recunoscut doc-

toratul și la Institutul Teologic de grad Universitar din Bu-

curești!…

La sfârșitul anului 1970 și la începutul lui 1971 va fi

numit, respectiv hirotonit de către același vrednic patriarh,

Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieșteanul,

fiind însărcinat a conduce departamentul relații externe bi-

sericești, participând în această calitate, la foarte multe con-

ferințe și simpozioane în străinătate, fiind membru a nume-

roase delegații ale Bisericii și făcând parte din diferite co-

misii și organisme internaționale bisericești, căci a fost un

pionier al dialogului și a mișcării ecumenice autentice!...

Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost și Rector al

Institutului Teologic Universitar din București…

După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 –

1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu –

Mitropolit al Transilvaniei și Arhiepiscop al Sibiului unde

a păstorit duhovnicește timp de peste 23 de ani, perioadă în

care a scris foarte multe studii, articole și mai ales cărți de

D


33

o neprețuită valoare, a organizat și, mai ales, a dezvoltat în-

vățământul teologic, a ctitorit și rectitorit foarte multe bise-

rici și mănăstiri și aici, la loc de frunte trebuie amintită mă-

năstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei

cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul și Sfântul Con-

stantin Brâncoveanu și după vrednicul înaintaș al său pe

scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a

cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!...

În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan

teologic și ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea

relațiilor interbisericești, interconfesionale și interreligi-

oase!... Datorită tuturor acestor calități și merite, din anul

1992 a fost membru al Academiei Române și al Academiei

Republicii Moldova, de asemenea, la 12 Octombrie anul

1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al

Universității din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Univer-

sității „Lucian Blaga” din Sibiu!... Nu pot să uit faptul că,

în mare parte, i se datorează reînființarea – la 12 Decembrie

anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici

o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură și

spiritualitate tot românească!...

Spicuind doar frânturi, la toate acestea și la multe al-

tele, mă gândeam în timpul slujbei înmormântării acestui

mare ierarh, teolog și cărturar al Bisericii noastre românești,

promotor și apărător al valorilor culturii și spiritualității

noastre, atât în țară cât și dincolo de granițele ei… și mă

uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod al Biseri-

cii Ortodoxe Române, în frunte cu președintele acestui înalt

for bisericesc, din vremea aceea, în persoana Prea Fericitu-

lui Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii noastre strămo-

șești, au venit să-l prohodească, alături de marea mulțime

de credincioși, oameni de cultură, reprezentanți ai celorlalte

culte și, de asemenea, a autorităților civile și militare, cen-

trale și locale; unii dintre ierarhi i-au fost colegi și colabo-

ratori în diferitele comisii și structuri ale Bisericii, cum ar

fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropoliții Daniel al

Moldovei și Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Orto-

doxe Române; Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al

Moldovei și Bucovinei; Serafim al Europei Centrale și de

Nord – care a plecat, în anul 1994 de la Sibiu și care i-a fost

timp de patru ani, din anul 1990 până în anul 1994 Episcop

Vicar; Arhiepiscopii și Mitropolitul Bartolomeu al Vadului,

Feleacului și Clujului – și el mare cărturar; Nifon al Târgo-

viștei – urmașul său în structurile ecumenice internaționale,

Andrei al Alba Iuliei – în prezent Mitropolit la Cluj; Pimen

al Sucevei și Rădăuților; Arhiepiscopii: Epifanie – urmașul

său la scaunul Episcopiei Buzăului și Vrancei; Casian al

Dunării de Jos – căruia i-a fost mentor și îndrumător; Cali-

nic al Argeșului și Mușcelului; Gherasim al Râmnicului;

Damaschin al Sloboziei și Călărașilor, trecut și el între timp

la viața cea veșnică în luna aprilie anul 2009; Iustinian al

Maramureșului și Sătmarului – care i-a fost un sincer și

apropiat sfetnic în multe împrejurări și situații; Laurențiu al

Caransebeșului – Profesor de Teologie Liturgică la Sibiu și

deci, un apropiat și bun colaborator al răposatului, în pre-

zent – Decanul Facultății de Teologie „Andrei Șaguna” și

succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului și Mi-

tropolit al Ardealului; Ioan al Covasnei și Harghitei – pe

care l-a susținut încă de la începutul activității sale pastorale

și misionare în ținutul carpatic al României; Timotei al Ara-

dului; apoi Episcopii Vicari mai tineri cum ar fi: Visarion

Bălțat Rășinăreanul – chiar Episcopul său Vicar din toamna

anului 1997 – anul începerii purtării crucii suferinței de că-

tre vrednicul mitropolit, care i-a fost un foarte apropiat, sin-

cer și fidel ucenic, în prezent Episcop al Tulcii, Lucian Mic

Lugojanul – reprezentatul Mitropoliei Banatului și delega-

tul personal al Mitropolitului Nicolae Corneanu, în prezent

Episcop al Caransebeșului; Petroniu Florea Sălăjanul – re-

prezentantul Scaunului Episcopal al Oradiei, Bihorului și

Sălajului și delegatul personal al Preasfințitului de pie me-

morie Ioan Mihălțan, în momentul de față Episcop al Săla-

jului; Ioachim Băcăuanul – delegatul Scaunului Moldav al

Romanului; Irineu Popa Slătineanu – Episcopul Vicar al Ți-

nutului Râmnicului, din anul 2008 Mitropolit al Olteniei și

mulți alții, numeroși profesori de teologie precum și decanii

Facultăților de Teologie de la Sibiu, Cluj și Oradea, foarte

mulți preoți, monahi și monahii, stareți și starețe de mănăs-

tiri și lista ar putea continua dar… ajunge!...

Am constatat că poporul nostru drept credincios dim-

preună cu slujitorii sfintelor altare au știut să-și conducă și

să-și cinstească Păstorul lor duhovnicesc care le-a purtat

grija celor sufletești, în aceste ținuturi transilvane, vreme de

peste 23 de ani!...

Am mai constat faptul, pe parcursul acestor zile, că

acest eveniment nu a fost atât de mediatizat ca altele, deși

ar fi meritat cu prisosință dar, mă rog, trecem și peste aces-

tea cum am trecut noi și peste altele!...

Am văzut multă lume, și clericală și laică, plân-

gându-l pe părintele lor, simțindu-se, de acum încolo, vădu-

viți, dar convinși că Arhiereul Antonie a plecat să se întâl-

nească cu Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Ar-

hiereul Cel Veșnic – pe Care l-a slujit cu atât dragoste și

devotament întreaga sa viață!...

Am fost foarte impresionat de liniștea și starea de re-

culegere în care s-a desfășurat întreaga slujbă și îndeosebi,

momentul procesiunii și al punerii sale în mormântul

anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături

de Mitropoliții Nicolae Bălan, Nicolae Colan și Nicolae

Mladin – toți înaintași ai săi pe Scaunul istoric și duhovni-

cesc al Ardealului!...

Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu

poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe

Române fără Arhiepiscopul și Mitropolitul Antonie Dr. Plă-

mădeală – care este o adevărată piatră de hotar pentru cul-

tura și spiritualitatea Bisericii și a poporului nostru!...

Nădăjduiesc că vom ști, pe mai departe, să ne cinstim

înaintașii așa cum se cuvine deși în aceste vremuri, prețuim

mai mult pe alții de oriunde și de aiurea căci ni se par a fi

mai exotici, mai spectaculoși, mai senzaționali!...

Și, totuși, suntem convinși de faptul că ce este nobil

rămâne iar ce este ieftin, apune!...

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! Veșnică

să-i fie pomenirea! Amin!...

Cu aleasă prețuire și deosebită recunoștință,

Dr. Stelian GOMBOŞ


34

POEZIE NICU STANCU

Adâncire-n toamnă

Încremeniseră pomii, oamenii și casele

mâinile nu le mai simt

venise toamna.

Părea de nesfârșit

iar vântul îmi încolăcea gâtul,

totul mi se părea că e pământ

îmbrăcat în haina cețurilor târzii peste care cădeau fulgii argintii,

iar frunzele erau pline de sânge

pe care mereu le bătea vântul,

numai tu puteai să le răscolești

cu vârful pantofului ros,

ros de trecerea timpului spre sus.

Pasărea cu ochiul de sticlă

stătea înțepenită în vis,

iar aripa îi era asvârlită

în adâncul nopților întunecate

pe când vântul îmi strivi capul,

atunci am început să simt toamna,

mi-am strigat iubita

și fără să-mi pierd cumpătul

o iau în brațe,

o duc, o duc în vâscozitatea frunzelor

și ne topeam în fulgul de gheață

amândoi, amândoi în nopți târzii;

târzii ale toamnei.

Venise iarna.

* * *

Astăzi îmi măcinam cafeaua

într-o râșniță strâmtă de piatră

pe când Nietzsche anunțase

că „Dumnezeu a murit”

atât de tristă poveste

ca o pasăre-n deșert

ce moare încet

în tulburi nopți de toamnă

cădere-n rău sau bine

pe trupuri de ierburi

legate cu spice de grâu.

Frumuseți de neînțeles

când eu mă plec în naștere

în cântece de laudă

aduse lui „Dumnezeu”.

Flori, stropi de lacrimi

mâini frânte, smulse

degete umede de sânge

înfricoșător trup.

Dacă te-aș culege

mâna mea te-ar plângări.

„Rămâi cu bine, primăvară!”

Visul unei nopți

– Se bătea din pălmi

într-o sală de teatru

cortina se deschise

în valuri de catifea.

– Apăruse o scenă plină

de instalații, prin care se scurgea

timpul într-o masă relativă,

în zbor „Pregătirea lui Icar”

– Dintr-o cutie ascunsă

în desișul scenei,

cutie legată în funii

ca-n opera lui Cristo,

nu știu ce era, un bufon, un clown

o idealitate răsturnată

un coșmar al extremelor,

denaturări posibile

ale spațiului pe care-l cuprinzi.

– Deodată se umple scena

ca-n opera lui Chirico

era o piesă metafizică

– Atunci am plecat acasă buimăcit

și numai în visul de noapte

am început să percep,

era o lume virtuală

a „Teatrului de noapte”.

Postmodernism

Eu nu sunt decât o trestie

o picătură de apă

în universul meu de lut.

Pulsul meu o bogăție spirituală

schematizată-n trăsături,

hărți geografice și reci

realitate pură și absentă,

luciditate fără prejudecată

picătură conceptuală cu noduri

benzi răsucite, grupuri de semne,

moarte în dimensiuni lăuntrice; –

bistrionism mort;

unul într-altul vâscos

simetrie în colț de unghi

durere, sensibilitate, culoare

scheme simplificate; măsuri.

De fapt este un fatalism orb

prins într-o capcană,

explozie neașteptată a voinței

postmodernism activ; activ

de neînțeles „Epicur”.


35

IOAN MĂRGINEAN

Să te îneci într-o piatră,

Rămasă-n drum fără pârâu,

Cu ascultarea tăiată,

Și nordul încrustat la brâu.

Lacrima lui, tron părăsit

De îngerul dezmoștenit –

Muntele în liniștea-i de var

Și-a pierdut pruncii cândva –

El, înflăcăratul calendar –,

Care, de fapt, e nașterea mea…

*

Câtă vreme tăcerea se scurge-n buturugă

Cine sunt n-o întreabă de solaru-i mormânt.

*

Și vântul, – căluț de munte,

Nici tu trap, nici tu cărat,

Nici tu luntre, nici tu punte

Doar un zeu nescăpătat.

Doar o volbură pe mare,

Sufocând dalbe izvoare

Roua-n vasta-i slăbiciune,

Cântând golului pe strune,

E un mod de-mpotrivire

Dintre hărți și izgonire?

*

Dintre cerșetori, nisipul –

Dintre izvoare, răsăritul Soarelui.

*

La munte sunt un arbore oarecare –

A trebuit doar să fiu surprins

De limbajul atingerii cerului

Cu pământul.

*

Atacul asupra adevărului biblic

Este un atac asupra lui Dumnezeu.

*

Liniște ușor amăruie,

Ruginie pe-amurgul uscat,

Coborât în coase fân de greieri parfumat

*

Am obligația să hrănesc cuvintele

Doar cu adevăr. Poezia este chiar

Întâlnirea sufletului cu el.

*

Atât de înceată dragostea la munte

Pe placul ierbii prin care

Singurătatea este sămânța raiului.

*

Dintre îndoieli tunelul vieții,

Ce se leapădă de pământ

*

Coasele zburdă prin iarbă, aerul

Se retrage sub crengi și aplaudă,

Spectacolul se termină cu draperii

Afumate de soare!

*

Desculț pe neguri albe, soarele

Și cuvintele, bărci sparte,

Se cere o reevaluare a izgonirii

Din Rai. Viața de unică folosință.

Pe-ntruparea ochiului cariile neliniștii,

Prin suburbiile pietrelor apa face

Provizii de singurătate. Dedesubt coasele

Își flutură lăcomia.

*

Muzica a început în clipa în care

Frunza s-a apucat de scris.

*

Ploaie colibie, miros de pradă al fulgerului,

Și ifosele caniculei. Plămâni erodați ai

Pământului la umbroase picanterii ale ierbii

*

Dintre picături gustul bolovanului

Chemat la Înviere

*

Țin cuvintele în ploaie, despletite merinde –

Singura hârtie care nu le face rău, tăcerea

Comprimându-se.

*

Liniștea la munte-i mai înceată

Precum sărutul la maturitate.

*

Zori scuturați de naufragii,

Pântecoasa rază trage draperiile –

Întinde micul dejun peste gâzele

Ce fac exerciții de Înviorare.

Frunzele fug după mine,

Asist la prima lecție de toamnă,

Printre mărunțișuri îl caută

Pe Dumnezeu-Hrană rece caniculei

*

Miezul nopții adoarme lângă mine,

Sforăind și-i fericit – Stelele fac plajă

Pe umerii lui.

*

Fac curte ierbii. Trec la alfabetul vegetal –

Pridvor de nori, înțelepciunea.

*

Dintre nori cenușa fulgerului

*

Dintre memorii, lacrima Hiroșimei

*

Eu și ploaia. Ea învârte pe degete cerul

Eu îi cer scuze pentru deranj


36

NICOLAE VĂLĂREANU SÂRBU

Sămânța verbelor de lumină Nu știu ce mișcări îndreaptă eroarea, auzi în tine clopotul durerii cum bate rar și cu ecoul departe în măruntaiele adânci ale ființei. Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte cum scormonești în scorbura amintirii unde cuibul a rămas gol de vara trecută, și prin memorie trec drumurile singurătății. Asemeni poemelor în gândul poetului cauți sămânța verbelor de lumină, liniștea se adaugă ca o libertate oarbă mai adevărată decât coapta ispită. Ruptă de rațiunea stresului obișnuit unde prezența și absența stau la aceeași masă, scrii în fantastele clipe, poezii de suflet cu lacrimi învăluite în parfum de crini.

Mă ia în stăpânire gândul Un arc se-ntinde cât un cer ce dorește să cadă din el stele, luna rece seceră și ea lumina flămândă ca o insulă naufragiată într-un pustiu de apă. În trupul tău o noapte ascunsă împarte întunericul și-l aruncă afară, de se crestează pielea pe margini și-mi intră sub ea atingeri subțiri, mai departe dospește răbdarea, se încheagă-n tăcere plăcerea rostirii unor cuvinte dorite. Mă ia în stăpânire gândul ce nu mă lasă-n răsfățul barbar, îmi suflă prin oase cu vântul un cântec de miere ce se va sfârși, apoi cineva trage zăvorul.

Pe acoperișul unui veac Fulgeră ideea dincolo de gânduri se înnobilează durerea cu înțelegerea ei, în fața judecății de conștiință sângele pregătit pentru viață în camerele de taină ale inimii se curăță de mizeria care-l încarcă permanent. Pe acoperișul unui veac neintrat în istorie tăcerile așteaptă agoniile care vor veni și le strecoară prin pânza luminii, sub talpa morții crapă coaja despărțirii

se zdrobesc oasele nemuririi în lut, nimicul își rupe dinții în lemnul crucii.

Se consuma-n iubiri pasagere Noaptea lui nu avea somnul întreg se consuma-n iubiri pasagere, avea smalțul gros de întuneric sticlos și pe arcade sprâncene de scrum, privea de dincolo prin geam pe catifea pulpe bogate. În lumea ei se înălța ca o fațadă uitând să șteargă colbul, îndulcindu-se cu fructele altor nopți rupte de nesomn. Se înstrăina în imperiul mierii, să capete o altă amprentă umbroasă, încerca să deschidă sipetul unde-l aștepta brățara fermecată învelită în pânză argintată de in. Cu neliniștea vindecată de fantome ce o dădea și la alții, neted se dezlega de păcate ca o panglică de stele.

Orașul se plimbă amnezic Voi trece prin orașul infestat cu senzații închise între ziduri ale unor singurătăți umilite de speranțe, de lipsa fluidă de comunicare unde cuvintele nu pot fi vânate și tăcerea se scurge prin pereți. Orașul se plimbă amnezic pe străzile bulversate de incertitudine, o masă amorfă de gânduri își caută fără țintă norocul. Drumul meu este și el rupt de ideal n-am venit c-un scop anume urmărind o bucurie ori tristețe, ci mai degrabă o desfătare a privirii cu chipuri necunoscute. Oricum ferestrele sunt închise și tot ce se petrece înăuntru lasă semne într-un joc de memorie, cântece ambientale îmi curg în urechi ca o câmpie vălurită de vânt într-o simfonie a înserării în necuvinte. În apropiere noaptea îmi sună cornul îndepărtatelor păduri foșnitoare, orașul îmi pare o mare de lumini, plec din el împreună cu femeia iubită spre casa împietrită între dealuri unde sentimente de vis înmuguresc.


37

LÖRINCZI FRANCISC-MIHAI

Pe vremea secerișului

sub soarele amiezii

vântul își poartă corăbiile lin

e o tăcere sfântă

rugăciunea dinaintea seceratului

spicele cântă pentru ultima oară

un mac își așază rochia

cu migală și dăruire

în mijlocul lanului de grâu

soarele săgetat

își varsă sângele peste dealuri

se apropie sacrificiul suprem •

e sărbătoare în sat

e vremea secerișului

holdele sunt în floare

valuri se apleacă

spicele sună

îngeri cântă la harfă sonata macilor

în pridvor mă află noaptea sculptând un cuvânt

arde ca un bob de grâu în pârga lui iulie

și pot vedea cum îi ies aripi

și îndepărtându-se în zbor

începe să cânte •

potcoava gândului

pe arătura proaspătă după seceriș

un salt de capre din desiș

trei fazani în alergare

vântul cântând

simfonia verii în apus •

tăceai atât de frumos

în noaptea cu lună plină

pe cărarea îngustă fulgerată de lumină

șoptirea spicelor de grâu fierbinte

torcea un timp fermecat

rodirea din lan se scurgea printre noi

ca nectarul prin gâtul de amforă •

holde uriașe plâng cu lacrimi de aur

picurători de frumusețe

peste oglinda roadelor

apăsătoarea durere de naștere din pântecul

cristalelor sferoidale

boboci de litere desfăcute în cuvânt

față de masă brodată

floare de mac în lanul de grâu •

lebedele de cristal valsează

și gâtul și-l rotesc gingaș

vaze de cristal de Boemia

peste luciul oglinzii reci

cu ochi pătrunzători în adâncul lacului

pe care stau buchete rotitoare

nuferi pe tăul auster al liniștii

o barcă singuratică lovește țărmul

sub talazuri luna se frământă

un tablou suprarealist

peste un dor nebun

de a face cuvintele să cânte •

cu un deget doar am atins unda de apă

îngerul a plonjat din înalt

și din vibrațiile sublime

am renăscut din respirațiile oglinzii

în cuvinte mister

pe luciul fanteziei lebede de cristal

pregătire pentru vremea secerișului

Debut

CRISTIANA-IOANA JELER

Clasa a XII-a Colegiul Național ,,I. M. Clain” Blaj

(Societatea de lectură ,,Radu Brateș”)

TE VĂD

Te văd...

Mă vezi?

Suntem aproape

Şi parcă strânsă de un lanț

Inima-ar vrea din piept să-mi salte.

Dar brațele îmi stau departe.

Încerc s-ajung, să ne vedem

Dar între noi un zid se-nalță

Şi ce am fost în astă viață

Să fim, de-am vrea, nu mai putem.

Exact, nu pot şti ce ai vrea,

Să te-nțeleg încerc cumva

Dar vii... şi fugi, devii străin

Şi iar te-ntorci amici să fim.

Am fost, mai suntem şi acum,

Dar tot s-a prefăcut în fum.

Un fum din tot ce a trecut

Din toate câte am avut.

Te las şi plec, nu vreau să mă întorc

Cu pași pierduți de-ai dorului fior.

Dar ce faci? Mă auzi?

Mă strigi prin ceața deasă?

Când glasul tău mă cheamă,

Să plec iar nu mă lasă...

Revin. Te-ascult şi râzi...

Să te-nțeleg e greu.

Când cred că te apropii...

Departe fugi... mereu.


38

Debut

IZABELA VASILE – A VENIT TOAMNA…*

De-aș fi toamnă

M-aș face toamnă-n gândul tău

Și ți-aș cutreiera prin vise,

Cad frunze pe pământul greu,

Tu să rămâi, iubire!

M-aș face toamnă-n ochii tăi

Și-aș mocni ca focul,

Niciun izvor n-ar reuși,

Ca să-mi stingă avântul.

M-aș face toamnă pe ale tale

Buze fierbinți și moi,

Și aș muri ca într-o dramă,

Pentru-n sărut vioi.

M-aș face toamnă de n-ai fi

Și aș bântui natura toată,

Copaci de frunze aș dezgoli,

Să te trăiesc, ca altădată.

Toamnă în noi

Miros de toamnă și ploi,

E atâta rugină în noi.

Momente de înfrigurare în natură,

Dar noi ne ținem de mână.

Pășim delicat și sfios,

Pe un foșnet de frunze dureros,

Delirul ne cheamă agale,

Într-un joc fără scăpare.

Misterul se adâncește ușor,

În toate serile de dor,

Și viața se scurge încet,

E-o toamnă fără regret.

Un vis frumos

La ceas târziu din noapte,

Când somnul ne desparte

Și ne presară vise,

Pe pleoapele închise,

Eu te găsesc, iubite,

Prin lumi neoglindite,

Numai de noi știute.

Prin imperfectul univers,

Unde încep și mă sfârșesc,

Prin spațiul fără de timp

Îți zăresc chipul timid

Și ochii tăi atât de luminoși.

Tu, dragul meu,

Tu ești un vis frumos.

Iubire

Iubirea ta de-o toamnă timpurie,

Iubirea ta și-un colț de poezie,

Iubirea ta neașteptată,

Sentimente rostogolite deodată.

Învălmășeală de gânduri grăbite,

Cuvinte nescrise și nerostite,

Martori tăcuți ne vor fi,

La ore din noapte târzii.

Vise făr’ de contur și noroc,

Totul pare a fi doar un joc,

Miza, vezi tu, suntem noi,

În jocul acesta e nevoie de doi.

Din tine...

Din ochii tăi aș face marea,

Din părul tău, pământul sur,

Din ale tale mâini și zarea

Ar prinde în priviri contur.

Din trupul tău, viața să crească,

Natura stă ascunsă-n tine

Și câte-o floare să rodească,

Din sufletu-ți plin de iubire.

Din glasul tău aș naște codrul

Cu ale sale șoapte dulci,

În el să-și cânte păsări dorul,

Iar tu, în veci să nu le-alungi.

Din chipul tău, senin să fie,

Raze din soare să strălucească,

Ploaia să piară-n veșnicie,

Doar când o chemi, să-ti mai

vorbească.

Din gândul tău s-aud ecou,

Pentru iubirea noastră dragă,

Cu noi, ziua s-o terminăm

Și tot cu noi, ea să înceapă.

Se duc în zbor clipele

Doamne, se trec ușor clipele,

Zilele se duc și ele,

Visele ne mai rămân,

Ca să sperăm la „un mâine”.

Ne grăbim, Doamne, să creștem,

Din copii, adulți să fim,

Ne grăbim, dar nu cunoaștem

Grijile ce vor veni.

Apoi, Doamne, tare am vrea,

Timpul în loc să oprim

Sau măcar de am putea,

Copii, iarăși, să mai fim.

Gând de toamnă

Te cheamă gândul meu,

În toată toamna rece,

Te voi iubi mereu

Și când frigul va trece.

Îți văd chipul prin frunze

Și pașii pe cărări,

De m-aș duce oriunde,

Te-aș găsi printre zări.

Te port cu mine-n suflet

Și îți respir iubirea,

Toamna asta, iubite,

Dansăm cu fericirea.

Și poa’ să fie frig

Și poa’ să plouă mult,

Noi doi ne vom ascunde,

Într-un dulce sărut.

Enigme de toamnă

Câte dorințe încap în toamna asta

Și câte visuri vor prinde contur?

Cât de fragilă poate fi viața,

Când frunze se desprind și mor?!

Câtă rugină înghite pământul

Și cât va ține tot acest delir?

Cât de ridicol poate fi destinul,

Capabil de un așa chin?!

Câtă strânsoare apasă natura,

Câte dureri se nasc și pier,

Cât de grăbită își va purta cununa,

Toamna, cea plină de mister?!

* Selecție din volumul de debut ȘOAPTELE TĂCERII, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017


39

AURELIA ŞTIRBAN

SATUL DE PE TÂRNAVE: OAMENI, OBICEIURI Aș vrea, să mai resimt odat’

Mireasma cerului curat.

Să mă transpun cu întreaga-mi ființă

În mijlocul acelora, ce mi i-ai dat

Să-mi fie, pe pământ, primii mentori,

Să mă călăuzească, pe drumul cel adevărat.

Lor se cuvine astăzi mulțumire

Pentru exemplul viu, ce mi l-au dat,

Pentru trăirile și frumoasele virtuți creștine,

Pentru strădania, de-a le cultiva și-n mine,

Pentru toate... și pentru tot ce este sfânt

Ca far, să-mi fie pe pământ.

(...)

Și acum copiilor, nepoților mei dragi,

Bunica, ar vrea să știți și voi –

Măcar așa „la modul general”

Cum erau ai voștri străbunici

Și cum trăiau viața de la țară.

Încerc să o pătrund cu ochii mei maturi

Să o privesc cu mintea mea de acum;

Pentru ei, era o viață aspră – grea

Ce începea, din revărsat de zi și până-n seară.

Era întreaga lor viață, un minunat exemplu de răbdare sfântă

Dar și izvor de bucurie, pentru munca bine împlinită.

(...)

Era atâta pace și armonie, în casa noastră de la țară

N-am auzit nicicând pe ai mei părinți

Cu bârfe, judecăți haine, ori vorbe de ocară.

Soacra și nora erau parcă două surori bune

Ce se ajutau în toate și erau așa de mulțumite

Că Domnul, s-a îndurat de ele,

Cu cei mai frumoși și sănătoși copii.

Povesteau cu drag, a lor năzdrăvănii

Și nu uitau să adauge la toți – cât de cuminți eram.

Și, Doamne, cât de năzdrăvani!...

Când anii au trecut în zbor

Și la școli pășit-am toți,

Veneau la sfârșit de an, cu brațul plin de cărți și flori

Ca răsplată a muncii susținute

Cu care, cei mai muncitori, erau recompensați

Pentru truda lor, de Domnul, doar știută.

Ne bucuram de bucuria lor.

Simțeam că toată truda lor, acum nu mai conta

Că trăiau doar pentru noi

Și ne vedeau, în mintea lor

Maturi, cinstiți și poate „domni cu carte-n viitor”.

GLASUL CONȘTIINȚEI Toți m-au crezut că-s tare obosită

De la pescuit, că nici o vorbă nu scoteam

Iar la masă n-am vrut să gust vreun peștișor.

Și-atât de mult doream acum, să-i mănânce doar tata, chiar pe toți!

Credeam că am să scad cu asta

Din fapta mea, ce numai Domnul mi-o știa.

Știind că faptele ce le-am comis

Erau pe jumătate bune;

Dar jocul meu cu tata nu-l puteam uita!

Am văzut atunci că un bine și un rău făcut

Nu prea stau laolaltă.

Că răul îi mai puternic

Și înghite binele făcut!

Și-am cugetat atunci în mine:

O faptă, dacă nu e bună trebuie gândit... ce e de făcut?

Că doar fiecare lucru are, chiar de e greșit

O rezolvare!

Eu credeam că noaptea pe care o așteptam

Ce liniștește cugetul și gândul

O să-mi fie leac, dar... nu-i așa;

Nu știu ce a fost în noaptea aceea

Dormeam sau nu,

Că numai peștișori vedeam și unul mai frumos ca altul.

Dar curios îi vedeam sau îi visam

Că ei s-au așezat cu toții frumos, în jurul inimioarei mele

Și parcă erau așa de grei... mă împovărau.

Așa ajunsei Duminica, ziua bucuriei,

Dar eu trăiam mereu într-un oftat.

E luni, salvarea mea, acum venea.

M-am dus la școală... aveam cu părintele ora de religie

Ce bun e Dumnezeu, la toate se gândește!

Că El mi-a dat ideea.

Era ultima oră și așteptam cu mare nerăbdare,

Izbăvirea mea!

I-am spus de la început povestea mea,

Și el m-a ascultat cu duioșie în suflet.

I-am spus că nu i-am amintit bunicii,

Că nu voiam s-o supăr.

Atunci părintele îmi zise:

– Îți amintești, când am vorbit de Adam și Eva,

De-al lor păcat de neascultare?

Au trecut și ei prin ce treci tu acum.

E glasul conștiinței! Pe care Domnul

L-a pus în toată creatura;

Chiar și în criminalul cel mai înrăit

Ce-și omoară tatăl... sau mama...

Știe de el, l-aude, dar îl neglijează.

Și Adam și Eva l-au auzit, de aceea

S-au ascuns de ochii Domnului;

Știau că au comis greșeala

Și ce demn ar fi fost din partea lor

Umili, să-i ceară Domnului iertare

Dar n-au făcut așa!

Și Domnul Sfânt, i-a pedepsit

Din paradisul pământesc i-a izgonit

Și din ființe curate, ființe asemănătoare Tatălui Ceresc

Au devenit, și noi prin ei,

Fii ai celui rău – „fiii mâniei”

Dușmanii Domnului, Fiii trudei,

Ai muncii și ai suferinței.

Doar prin Fiul său, Domnul, ne-a iertat

Căci El prin jertfa Lui nemuritoare ne-a eliberat,

Acum ascultă bine:

Când tatăl Te mai cheamă cu el la pescuit,

Se cuvine să-i spui cinstit: pescuitul nu e pentru mine...

Că dacă tu mă iei din nou cu tine,

Tot așa o să te întorci cu traista goală,

Că eu uite ce-am făcut...

Și-i spui, la fel cum mi-ai spus și mie.

El iubitor te va ierta,

Te va înțelege

Și liniștea și pacea, ce ai simțit că îți lipsesc

Își vor găsi din nou culcuș,

Precum odinioară în inimioara ta!


40

PROZĂ LA FLOAREA CUCULUI DIN DEAL

e Floarea Cucului o știau nu doar cei din satul ei. Îi

mersese vestea până hăt departe, într-al nouălea

sat.

Lumea o cunoștea de pe la târguri, de pe la nunți și

cumetrii, bărbătoasă și isteață cum era. Femeie de lume,

ce mai! Dar cei mai mulți o știau după priceperea cu care

trata pe cei aflați la necaz. Adică pe cei apucați de dureri

ale dinților. Dureri mari, venite așa pe nepusă masă, mai

ales în plină putere a nopții. Dureri mari, mari de tot, une-

ori aproape insuportabile. De-i venea omului să ia câmpii

și, pe deasupra, să se lipsească nu doar de ea, de măseaua

cu pricina, ci de tot ce avea în gură. Alergau, răpuși de

durere, într-un suflet la Floarea Cucului să le facă ceva.

Și Floarea Cucului le făcea. Lăsa din mână orice lucru și

trecea să-l doctoricească pe cel năpăstuit, ajuns la margi-

nea răbdărilor. Că doar cel ce se lovește în boașe (ea le

numi în stil neaoș, fără menajamente), îl strâng încălță-

rile ori are muierea curvă, zicea mai de fiecare dată, slo-

bodă la gură cum era, știe ce-i durerea asta! Că de te iei

de piept cu una din ele, continua pregătindu-se pentru in-

tervenție, stă să te răpună numaidecât. Oricât ai fi de

mare și de tare!

Femeia asta bărbătoasă lucrase cu ceva vreme îna-

intea lui Procopie, de la ea, acesta din urmă moștenind

parte din curajul cerut de asemenea intervenție. Să umbli

prin gura omului, nu-i totuna cu plimbarea pe Ulița popii

în sus și-n jos. Aici-s multe și la toate trebuie să le porți

grija, spunea ea deseori mai în glumă, mai în serios. Drept

c-așa era, dar ea nu le spunea astea toate ca să facă pe cel

suferind să se simtă îndatorat. Nu! Lumea știa că Floarea

Cucului se mulțumea cu orice i-ai fi dus: câteva ouă, câ-

țiva bănuți despăturiți din colțul batistei înnodate, să nu

se piardă, în lipsa oricărui portmoneu (pochilarăș, după

cum știau ei, cei ai satului) ori alte alea. Și mai cu seamă

pentru timpul răpit.

Cât din privința răspunderii sale aproape nimeni nu

intuia că ar mai putea fi vorba și de așa ceva. Pentru ei,

ori scotea un cui dintr-o scândură, ori o măsea, totuna era.

Dar, fiecare samă deie-și, vorba poetului.

De cum pătrunsese pe portița scundă, Ananie, su-

ferindul, fu degrabă luat în primire: Ce-ai pățit, măi creș-

tine?, îi strigă de sub prunul din fundul curții. Unde pru-

nele dăduseră deja în pârgă. Întrebare așa de rutină, că

doar ea știa că nu vine omul de dragul ei să-i calce casa și

ograda. Măsaua, mamă Floare!, răspunse mai mult pen-

tru el Ananie. O preciza mai mult prin gesturi, cu mâna,

căci de vorbit îi era tare silă. Nici cu limba nu putea s-o

mai atingă.

Scurte preparative și… pe spate, Ananie! Da, da!

Pe spate! Pentru că Floarea Cucului avea sistemul ei de

lucru. Ei nu-i trebuia scaun să hâțâie pe om după cum

opera ea. Ca să fie mai sigură de reușită ea lucra cu clien-

tul întins pe spate, cu fața-n sus și mâinile întinse pe lângă

corp. Asta după ce așternea un cojoc ciobănesc cu lâna-n

sus pe fața pridvorului și-i punea la cap o haină ponosită.

Odată făcut una cu pământul, proptea hotărât unul din ge-

nunchi, după cum îi venea la îndemână, pe pieptul omu-

lui, apăsându-l cu toată tăria. Să fie sigură că nu-i scapă.

Sub povara femeii, omul devenea mic și neajutorat.

Ca să-l mai scoată de sub teroare, că unii se arătau

de-a dreptul speriați încă de la început, îi povestea vrute

și nevrute, mai mari și mai mărunte, după cum îi veneau

la gură. De multe ori nici nu mai realiza ce spune, atentă

la meșteșugul ei. Ba, la intervenția de față, libertină după

cum o știau prea bine toți, se pomeni turuind: S(c)ulă ca

Ionu meu și ca ghirăul Ilarie, n-are nime-n sat!

Cel proțăpit la pământ, Ananie, rămăsese năuc.

Uită pe moment de măsaua lui, de durere și de chin. Gân-

dul îi trecu îndată la cele auzite din gura femeii. La expe-

riența nemaipomenit de bogată cu care ea, Floarea Cucu-

lui, se afișă așa tam-nisam înaintea lui. Auzi tu, tot satu!

Îl preocupa peste măsură vorbele astea. Femeia abia mai

târziu, când isprăvi lucrul delicat în care era prinsă, își

dădu seama de cele spuse. Ei, mai bag-o, drace, înapoi,

dacă mai poți!, încerca ea să mai dreagă busuiocul. Fără

vreun gest de învinovățire trecu mai departe să-și vadă de

ale ei. Că o cunoștea pe a Ionului ei, continua el să reflec-

teze printre icnete și răbufniri Ananie, n-ar fi fost nici un

bai. Era normal să fie așa, căci cu timpul, între soți, cade

aproape orice barieră. Dar s-o mai știe și pe a ghirăului

Ilarie, chiar că e prea de tot! Dar iar mă-ntorc, chitea el

acolo sub genunchiul femeii, ce nu-i cu putință la una ca

asta?! Până la urmă făcu și ea ce face popa… Și nu ce

zice! Dar când auzi că și pe aproape a întregului sat o

cunoaște, chiar că depășea orice închipuire! Involuntar,

Ananie, prinsese a mișca din cap. A semn de mirare. Stai

cuminte, Ananie, că strici tot rostul!, îl admonestă femeia,

neștiind de unde se trag clătinările lui.

De unde și cine să mai culeagă vorba odată slobo-

zită în văzduh? Noroc că Ion al ei nu era de față. Și chiar

de-ar fi fost, el avea valoarea pătrunjelului din zeamă,

care nici nu strică, nici nu drege, unde-l pui, acolo șede.

Cu așa om reuși ea să cunoască atât de bine satul! Și mai

cu seamă pe bărbații lui. Cine poate ști sub câți din ge-

nunchii lor n-o fi stat și ea?! Ai iubit mult, ți se iartă mult!,

zice și Cartea Sfântă…

Ioan POPA

P


41

DARUL FAGURELUI CHRISTIC

erul e năpădit de lumină. Boltit în durerile nașterii

Luminii. Ies la cules de stele. Ca în holdă când te

plimbi și spicele umile susură, cântă la atingerea

degetelor tale. Îți vin până subsuori. E semnul unui an bo-

gat. Apoi vine vremea secerișului. Glasul combinelor și

grâul care curge în saci. Pe toate le port în desaga amintirii.

Sacul dus la moară. Făina caldă și moale ca puful aripilor

de îngeri. Aluatul dospit acoperit cu o țesătură brodată.

Respirația timpului divină. Pâinea coaptă din cuptor. Bă-

tută. Pusă pe masă. Sărbătoare. O pâine de casă făcută de

bunica pe vatră nu are asemuire pe pământ. E pâinea care

mi-a hrănit condeiul. Este acea lumină fără de măsură. Mâ-

inile care au frământat aluatul cu răgaz, care apoi s-a odih-

nit, care a crescut și aproape a dat pe dinafară din troacă,

este un aluat magic, proporție divină, care dă pâinii gust

ales. Gustul de acasă. Pe care nu îl mai regăsești nicăieri în

lume. Oricât ai umbla pământul în lung și în lat.

Ai simțit vreodată mirosul pâinii proaspăt scoase din

cuptor? Înseamnă că ai fost și tu odată acasă și de atunci

cauți acel paradis. Nu îl vei mai afla. S-a închis în tine. Ca

perla în bivalvă. Ce bucurie să redobândești ceea ce ai iubit

cel mai mult și ai pierdut! De aceea și maxima profundă,

voltaireiană, când lauzi ce-ai pierdut, amintirea îți devine

scumpă. E nașterea Luminii. Suntem în tinda Betlehemu-

lui. Ceasul bate în ritm christic. Ne văruim sufletele, ca pe

o casă nouă în care pereții sunt dați cu var, așa și noi în

postul de dinaintea Praznicului Nașterii Domnului ne pu-

nem sufletele la zvântat, cum întindeau mamele scutecele

pe o sfoară la uscat. Și cum se umfla aluatul la dospit, așa

se umflă amintirile în mine, ca velele corăbiilor purtate de

alizee. E cerul plin ochi cu lumină. Cerul inimii. Trebuie

să fim atenți la ce timp ne raportăm pentru a trăi cu adevă-

rat.

Uneori ceasornicul timpului mă trezește-n miez de

noapte și-mi cere socoteală: Ce am prășit? Cum e lucrul în

vie? Cum se muncește? Stăpânul Grădinii ne caută-n taină

să ne afle dacă muncim cu rod, deoarece pendulul mare se

mișcă și via e în pârgă. Mustesc ciorchinii de struguri grași.

Ce tescuim? Curgem mustul dulce? Ce facem cu el? Vine

Fiul Stăpânului viei iar și iar ca să ne caute. Și de cele mai

multe ori ne găsește pierduți în lucruri mărunte, umblând

pe căi încâlcite, prin desișuri, însetați și înfometați, pe pă-

mântul din care sămânța nu încolțește; în întuneric, cu toate

că lumina e acolo. E acolo, în sufletul nostru, căutând să-l

aflăm.

Mă trezesc în noapte. Se desfac felii de timp, ca cele

de dovleac copt în cuptor, belșug sau cum le asemăn eu cu

feliile de mămăligă care, tăiate cu ață, se desfac ca niște

lingouri de aur. Și aceste rupturi de timp parcă sunt niște

tăieturi de pădure pline cu fragi. Dac-ai gustat, dacă te-ai

desfătat vreodată cu fragi de pădure, acea aroma paradisi-

acă, sigur poți să simți și tu ieșirea din timp, intrarea pe alei

edenice, metamorfozarea sub imperiul gustului, care nu

poate fi turnat vreodată în tiparul cuvântului, așa cum gla-

sul viorii este încifrat în note pe partituri.

La cules de fragi în Fetea. Pădurile copilăriei. Pote-

cile dorului amprentate divin. Alei originale. Unicate. Poți

culege fragi și azi dar nu pe aceia pe care i-am gustat eu.

Un pattern complex cu sigiliu aristocratic. Răzbate aroma

fragilor, gustul lor dulce-acrișor, învelit în inefabil și în ne-

grăit, umplut cu frumos și gingășie, cu regesc și tumult,

boboc năpraznic ce dă în floarea amintirii, fecund și tainic.

Toamna rodului. Strugurii. Cucuruzul. Vara fier-

binte: grâul. Și umbletul pe drumul lor. De la sărăcie la bo-

găție. De la uman la divin. Bucata de mămăligă însoțește

muncile câmpului, pe oamenii care răstoarnă pământul cu

plugul, îl sapă și îl cultivă, îl îngrijesc cu mâna lor. Cu su-

doarea frunții însămânțată în brazdă. În brazda de Acasă.

Cu cerul de deasupra. Mângâiere în suflet. Muncă cu rod.

Acoperișul mereu deasupra. Rugăciunea. Glasul iertării.

Speranța. Așteptarea rodului. Pâinea e sărbătoarea, masa

Domnului în așteptare. Pâine și vin. Cuminecătură. Timpul

cu preț. Pâine nouă, sărbătoarea rodului. În capul locului se

mănâncă mămăligă, pâinea e masă împărătească. Pâinea

noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi! Rugăciu-

nea Domnului în spicele inimii noastre. Să ai mereu prețu-

ire pentru darul pâinii și al vinului. Pentru că doar cu ele

aflăm desăvârșirea. Mântuirea pe drumul de la lingourile

de aur la nobilul aluat, de la mămăligă la pâine.

Și mă trezește pâinea de casă a bunicii ascunsă sub

perna moale. Și somnul nu vrea să mă prindă. Torc aseme-

nea străbunicii firul de lână de pe caier sau în ritmul pisicii

care toarce la picioarele bunicului meu. E o noapte înste-

lată. Se ridică pe cer steaua Nașterii Mântuitorului. Ne

arată calea spre Bethleem. Far al vieții călăuzitor.

Înainte vreme se numărau într-un sat câte fumuri

sunt, o comunitate se afla după numărul sufletelor iar o fa-

milie numeroasă era semn de respect. Azi, dacă ne uităm

într-un oraș câte fumuri sunt, devenim derutați. Multe fu-

muri. Mulți cu fumuri. Coșerii nu mai curăță hornuri. Și ele

se înfundă degrabă și aduc stricăciuni. În biserică numărul

sufletelor comunității a scăzut. Sunt indivizi plătitori de

taxe (cu greu, cârcotind), dar unde au pierit sufletele? Câte

mai sunt în comunitate? Familia cu mulți copii a dispărut.

A venit familia mare cu un copil. Mă aflu în situație. E o

mustrare personală.

Bat clopotele în ritm alert. E furtună. Care sunt clo-

potele pe care le iubește Dumnezeu și alungă furtuna? Tot-

deauna era sfadă în sat: ale cui clopote sunt mai bune? Pe

care le iubește mai mult Dumnezeu? Care au puterea să

împrăștie norii, să oprească furtuna ori să alunge vremea

mare?

Îmi amintesc de bucuria primei portocale. Merele

frumoase și nucile. Mirosul bradului. Un braț de haine în-

ghețate aduse de bunica de-afară. Ce plăcere pentru simțul

olfactiv, o adevărată desfătare! Plăcere și bucuria simplită-

ții, glasul firescului, normalitatea, prețul umilinței. Bunica

C


42

mea împletea rogojini din foi de cucuruz, preșuri care erau

așezate-n fața ușii, ștergare. Trebuia să ai îndemânare, să

ai tehnică, să știi să împletești. Apoi, rogojinile erau legate

și spiralate în fața ușii cu eleganță, frumusețe simplă. Umi-

lință. Atenție, nu umilire!

Aștern aceste cuvinte pe o foaie de hârtie sub care

am așezat reviste pentru reclame. Afișaj bogat. Poți cum-

păra ce vrei. Prețuri diferite. Produse interminabile. Ava-

lanșe de lucruri. Tentația. Dar oare au preț dacă nu este bu-

curie? Azi vorbim de bucuria shopping-ului la Viena și Pa-

ris. Unde a rămas bucuria pâinii cea de toate zilele? A mâ-

inii în rugăciune? A feliei de dovleac aburind când o frângi

în palme? Bucuria de a sta la povești cu părinții și bunicii.

Unde este gustul primei portocale? Primul fagure de

miere? Prima gutuie din mâna bunicului sau prima sferă

miraculoasă: Phisalis? Poate te întrebi, cititorule, dacă nu

sunt oare un nostalgic, un visător, un întârziat, un deca-

dent? Dar te-ntreb și eu pe tine, există în sufletul tău bucu-

rie? Nu fericire sau plăcere, îndestulare, îmbuibare, ci bu-

curie? Sănătoasă și simplă ca un bob de muștar. Cum cân-

tărim? Cu ce cântărim?

Tremurul gândului interior. Ce înveliș de preț!

Taină. Suflec mâneca timpului și stau la taifas cu mine în-

sumi. Cu prietenii, cu cei dragi. Amintiri ca balenele în

oceanul din tine.

Pe baza unui specific local au apărut poreclele. Mă

bucur să mă găsesc în școala din Apoldu de Jos. Mă duce

mereu cu gândul la satul meu natal, la Bârghiș. E un senti-

ment reconfortant, de plinătate. De aceea și dragostea mea

pentru acel loc, pentru copiii și oamenii de acolo. Apolze-

nilor li se spune păpăradă, păpărăzi ori păpărăzeni. Celor

din Miercurea Sibiului marmeladă, iar celor din Sângătin,

zeamă de chim. Chimul sau după denumirea literară, chi-

menul, este o plantă pe care o culegeam încă din copilărie

de pe câmp (aparține de flora spontană). O legam în mă-

nunchiuri și o așezam la uscat. Semințele de chimen au

efect terapeutic. Oamenii simpli de demult practicau medi-

cina homeopată. Aveau cunoștințe în acest sens, despre pu-

terea vindecătoare a unor plante. Consumau cu plăcere

ceaiuri din plante medicinale, la fel culese de pe câmp sau

cultivate în grădină. La noi era o vorbă: mănânci zeamă de

chim când ești bolnav. Este zeama săracului, se spune, de

asemenea. Dar săracul avea o alimentație sănătoasă. Nu-l

prindeau bolile. Era un șaman înnăscut. Avea o tradiție să-

nătoasă, dar și o sănătate a tradiției. Era un păstrător și un

om așezat. Toate erau ținute cu rânduială și transmise din

tată în fiu. Toate clădite prin muncă. Era traiul după ciclu-

rile anotimpurilor. Viața comunității rurale era reglată în

mod natural. Se petrecea între semănat și cules. Roadele

erau altele. Oamenii erau alții. Erau oameni. Astăzi se îm-

puținează. Mai mult nărod decât norod. Roadele au devenit

produse. Prilejul s-a transformat în ocazie. Azi omul nu

mai răzbate, ci se descurcă.

Ceva s-a stricat iremediabil: rânduiala. Lucrurile nu

mai sunt așezate. Nu mai există răgaz, răstimp. Respirațiile

acelea ale aluatului de pâine din troacă. Nu se mai stă la

taifas. Nu mai există clacă. Graba a schimbat rânduiala.

Ritmul a crescut. Viteza s-a mărit. Omenii sunt mai agitați.

Bolile sunt mai multe și variate. Bucuriile s-au împuținat.

Oamenii se însingurează. Copiii nu mai învață. E o pustiire

spirituală și o îmbuibare materială. Sugrumare. Firul de câ-

nepă a fost înlocuit cu cel sintetic. La fel sufletul omului a

devenit, parcă, un surogat. Oare ce se întâmplă? Unde a

dispărut gustul delicios al fragilor din tăieturile de pădure?

Unde, bucuria din copilăria mea? Unde, candoarea?

La sat oamenii ședeau la poartă. Povesteau. Era o

împărtășire spirituală. Comunicare reală, față în față, om

cu om, de la suflet la suflet. Aproape că s-a pierdut acest

obicei. Au rămas băncile, din fața porților, goale. Azi stau

încuiați în case. La televizor. La computer, laptop, tabletă,

telefon mobil. În fața ecranului cu radiații. În fața iluziei.

Realitatea ca iluzie.

Bunica mea, când nu era acasă, de ieșea în vecini,

sprijinea de ușă o mătură. Era suficient acest gest simplu

pentru a arăta celor care, eventual, o căutau, că nu este

acasă. Astăzi am pus la ușă yală, încuietori, tot mai multe

încuietori, lacăte performante, alarme de tot felul. Sună în-

truna în clădiri și la mașini alarmele. Aproape că deja nu

mai deranjează. Nu mai sunt auzite. Surzenie generală.

Oricum nimeni nu mai prea este interesat de nimeni. Unde

este aproapele? Cine este aproapele? Cel mult persoana

(cred că ar fi mai corect să spun individul, o dată ce e de-

personalizat) din spatele monitorului, ecranului, cu care

comunicăm. Cel de departe ne convine pentru că nu îl ve-

dem. Bine spunea Tolstoi că e ușor să îți iubești vărul care

stă departe, și pe care îl vezi o dată pe an, dar greu e să îți

iubești semenul care este mereu lângă tine și îți este povară.

Avem tehnologie performantă, dar nu mai avem prieteni.

Avem case mai înalte, dar nu ne mai cunoaștem vecinul.

Non multa, sed multum. Nu cantitativ, ci substanțial. Con-

ținutul e valoarea.

Drumul de la îndestulare la îmbuibare, de la rod la

produs, de la prilej la ocazie.

La marginea satului, sau în capul satului, cum se zi-

cea la noi, locuia un om sărman pe nume Dénes. Nu știu

cum a ajuns sau cum l-a împins soarta acolo, dar că acolo

îl știu în copilăria mea, locuind într-un bordei. Un fel de

castel mai mic. Dar era un loc misterios de frumos. Pentru

că era un suflet acolo. Dénes bácsi repara ceasuri. Sau mă-

car încerca. În bordei am fost de câteva ori. Era mereu fum.

Era înăuntru o masă mică improvizată, pe care erau așezate

multe ceasuri, de la ceasuri de mână până la ceasuri deș-

teptătoare și orologii. Obișnuia să spună tic-tac și ceasul e

gata reparat! După ce îți aducea acasă ceasul reparat, pleca

degrabă, ca nu cumva să se strice în timp ce el încă era

acolo. Să nu se sfădească omul, clientul cu meșterul. Știu

de la tata mai multe întâmplări despre Dénes bácsi, cum îi

spuneam eu. Era iarnă și în bordeiul său frig cumplit. Urla

viforul în voie. Niciodată nu avea lemne destule. Fum îne-

căcios înăuntru. Un pat vechi stricat. Spațiu doar cât să te

întorci pe călcâie. Dar se lăuda că la el e mereu cald, ca-n


43

baie. Că poți dormi dezbrăcat. Dar apa în găleată avea pod

de gheață.

Mi-a atras atenția în copilărie acest om care umbla

cu ceasurile. Nu știu cât de bine le repara. Se pare că nu era

tocmai un specialist. Dar își dădea silința, iar pe atunci tim-

pul se măsura altfel. Uneori era nevoie ca rotițele ceasului

să fie întreținute. Și te scotea din năcaz. Era pentru mine

omul care aduce timpul. Care face ca timpul să meargă sau

să se oprească. El știa să pornească ceasul. Cunoștea me-

canismul. Pentru mine, copil, avea un farmec aparte. Să știi

cum se mișcă întregul angrenaj interior. Nu o dată l-am pri-

vit cum meșterea la ceasuri, lângă măsuța lui de lucru.

Omul măsura timpul. Azi nimeni nu mai dă doi bani pe

ceasuri. Sunt atât de multe și felurite, încât nu mai naște

mirare, uimire. Sunt ieftine. Mai sunt unele ceasuri de mare

calitate, lucrate manual, scumpe. Interesante pentru colec-

ționari sau pentru snobi. Dar ideea este că găsești ceasuri

peste tot, care merg precis, oriunde. Nici nu se mai poartă

decât ca accesoriu. Nu mai înseamnă un stil de viață aris-

tocrat, când nobilul scotea ceasul din veston și îl privea ca

pe un obiect prețios, ceea ce de multe ori era chiar la pro-

priu, din metal prețios. Azi i-a scăzut importanța. Nimeni

nu mai prea poartă ceasuri. A fost înlocuit cu telefonul mo-

bil. Dar astăzi altfel se măsoară timpul decât o făcea Dénes

bácsi în satul copilăriei mele. Ceasurile sunt precise, dar

oamenii întârzie. E o întârziere generalizată. Oamenii pierd

din valoare, la fel ca ceasurile, cu toate că tehnologia de-

vine tot mai performantă și mai sofisticată. Omul pierde în

competiție cu mașina. Și poate nu peste mult timp mașina

va prelua controlul, așa cum vedem în filmele de știință și

ficțiune. Nu mai există sfințenia punctualității, cinstea,

onoarea de a fi prezent la timp. Bunicul meu din partea ta-

tei avea gospodărie mare, animale, pământuri. Munceau

din zori și până în seară. Oamenii gliei, devotați. Muncă cu

sudoarea frunții. Rodul cu acoperire în aur. În aurul credin-

ței. Să crești animale înseamnă responsabilitate. Bunicul se

simțea cel mai bine în căruța trasă de cai. Când era cu dâr-

logii în mână, pe scândura carului, în Standard, se simțea

un împărat. Și era pe bună dreptate! Era bucuria lui. Munca

înseamnă responsabilitate. Grijă, dăruire și bucurie. El era

un ceasornic ambulant. Îngrijitul animalelor necesită un

ritm anume. Dăruire și timp trăit alături de animalele pe

care le îngrijești. Se creează o legătură strânsă. Osmoză.

Există empatie. Când nu o faci din obligație, ci din dra-

goste, din dăruire. Această îndeletnicire cere o precizie dră-

muită nu cu secunde, ci cu rost și dragoste. Se trezea de

mai multe ori noaptea și ieșea afară, intra în grajd să vadă

de animale. Nu era o povară. Lucra cu bucurie. Azi nu știu

câți dintre noi am mai fi dispuși la un astfel de efort. Cu

pasiune și cu dăruire. Firesc. Era și datorie, nu numai obiș-

nuință. O răspundere morală la un moment dat. Foarte fru-

mos citeam în convorbirile dintre Ioan Pintea și Nicolae

Steinhardt, când acesta din urmă făcea trimitere la filosoful

rus, Berdiaev, care spunea, pâinea pentru mine este o pro-

blemă materială, dar pâinea aproapelui meu este deja o

datorie morală. Bunicul meu avea ceasul său personal,

vreau să zic timpul său personal, propriu. Trăirea intimă.

Sinele. Un ritm al vieții, ca respirările. Și grija noastră,

dulce povară.

Se apropie Sărbătoarea Luminii. Belșug de stele. La-

nul plin. Dospește pâinea. Vatra e pregătită. Cuptorul ars.

Se închid pâinile în vatra încinsă. Răgaz. Răsuflet. Aștep-

tare. Așteptarea Domnului. Pâinea cea de toate zilele. Săr-

bătoare. Acasă.

Și totuși mă întorc spre masa care mă întâmpina cu

o mămăligă mare, acel lingou de aur pe care îl port în suflet

ca pe o nestemată. Cel care nu a gustat mămăliga se poate

considera un sărac al pământului. Iar săracul care nu a

mâncat decât mămăligă cu creste și nu a gustat caviar, se

poate considera un rege pe pământ. Pentru că dacă nu ai

mâncat mămăligă, nu ai putut să simți și să apreciezi la

adevărata sa valoare gustul pâinii, ospățul împărătesc. Și

nu ai fi în stare să înțelegi miracolul divin. Pentru că dru-

mul de la mămăligă la pâine este drumul omului de la păcat

la mântuire. Pentru că darul presupune un drum. Muncă,

efort, sudoare, dăruire și atitudine verticală. Curaj și voință.

Nu există salturi calitative. Darul nu înseamnă câștig. Iar

calea muncii, a sudorii frunții este singura care aduce ade-

vărata împlinire. Este calea personală de la muncă la rugă-

ciune, de la vie și holdă la biserică, de la mămăligă la pâi-

nea împărătească.

Eram în Germania, undeva în viile din apropierea

Heilbronn-ului, când, în timpul culesului, în vie, la masă,

povestesc cu o doamnă aflată la binecuvântata vârstă a în-

țelepciunii, și care îmi istorisește despre anii grei de depor-

tare din Rusia și de bucuria de a mânca mămăligă. Darul

supraviețuirii. Când noi ne desfătam la masă cu bucate

alese, cu pâine albă, proaspătă, doamna îmi vorbea despre

darul mămăligii, despre umilință și despre prețul vieții. Zi-

cea despre nemți, lasă-i, ei nu vor ști niciodată prețul pâinii.

Pentru ei, mămăliga este doar o fiertură pentru animale, o

mâncare de la fermă, polenta și atât. Dar pentru noi era un

lingou de aur. Și m-am bucurat pentru acel moment de

comuniune, de rugăciune domnească din vie, alături de o

rusoaică în vârstă, când purtam în suflet colțul de mămă-

ligă, iar pe masă ne uitam cu o prețuire de nedescris la darul

pâinii, binecuvântat pe fața de masă albă. Pâinea cea de

toate zilele dă-ne-o nouă astăzi! Și am stat suflet lângă su-

flet în rugăciune. Un trup frânt în Siberia, dar un suflet in-

tegru, cald care mi-a mișcat inima în acea frumoasă zi de

octombrie, în Affaltrach, în dealul acoperit cu viță de vie,

care poartă un nume atât de frumos, cinste panoramei pe

care o oferă asupra podgoriei, În Paradis.

LÖRINCZI Francisc-Mihai


44

POVESTIND VEI DOBÂNDI (SCHIȚĂ)

. Era deja a treia lună de când Natu mergea în

week-end, cu deosebită emoție în suflet, să stea în

mașină, lângă bariera veche, undeva, pe meleagu-

rile copilăriei sale, cam la o sută de km de actualul său

domiciliu. Să stea și să aștepte, fără un anume scop.

Fără să-și dea seama pe cine anume așteaptă. Aștepta

pur și simplu. Aștepta ca și cum ar fi vrut să se ridice

bariera și să el treacă cu mașina, peste calea ferată – o

linie moartă, ruginită, ascunsă-n bălării, unde pe vre-

muri, când era el copil, erau parcate vagoane pentru a fi

încărcate cu grâu, cu destinația URSS. Pe atunci, din-

colo de barieră, încă nu exista cimitirul de mașini care

se întinde astăzi, până hăt, departe, sub colina împădu-

rită. Și parcă așteptând, Natu trebuia să respecte un pro-

gram bine stabilit. Bine stabilit de cineva din el însuși,

de o voce interioară, care-i vorbea parcă de o anumită

misiune pe care trebuia s-o ducă la îndeplinire aici,

lângă bariera veche. Altul, în locul lui, de atâta timp de

când vine el aici și așteaptă să se deschidă bariera, ar fi

coborât din mașină, ar fi ridicat bariera din suportul în

care stă ea sprijinită și ar fi trecut fără păs, peste linia de

cale ferată ruginită și nefolosită de prin anii ’60-’65, dar

ideea că niciodată nu se știe ce tren ar putea apărea din

oricare sens și l-ar putea lovi cu mașină cu tot, târându-l

și izbindu-l cu viteză de stâlpii din beton, întotdeauna îl

liniștea. Îl însenina. Aparent nu numai că era logic că

n-ar avea de ce să stea ca un fraier și să aștepte a pagubă

în fața barierei, dar chiar n-ar fi de mirare să fie ridicu-

lizat de trecători, cu privirile lor de șmirghel care, decât

să aștepte la barieră, mai bine se hazardează și trec pe

lângă aceasta, prin bălăriile în care ar putea da de tot

felul de obiecte contondente. De cioburi de borcane, de

capete de metal, ascuțite, de fâșii de tablă sau chiar de

cuie. Natu știa de undeva că singur ridicolul este cel

care îi poate aduce omului nemurirea. Nu-și mai amin-

tea exact cine-a spus-o, dar ținea minte că acel scriitor

se referea, cu siguranță, la Don Quijote al lui Cervantes.

Așa că, săptămână de săptămână, de câteva luni de zile,

venea aici și era în stare să aștepte cu răbdare de elefant,

imposibilul: să se deschidă ca prin minune vechea bari-

eră.

Părea la un moment dat, că salvarea lui ar putea fi

de fiecare dată, retragerea, la sfârșit de săptămână, du-

minica seara, la domiciliu, cătrănit de oboseală și ne-

mâncare, ca următorul week-end să revină cu același

elan, lângă bariera copilăriei lui. Natu simțea că adevă-

rata lui salvare nu i se adresa trupului său și nu era o

activitate pur exterioară. Adevărata salvare a lui se

adresa altei lumi din el. N-o putea nici vedea, nici pipăi,

dar simțea că ea ar putea veni de dincolo de barieră și

de dincolo de cimitirul de mașini. În același timp, la

orice oră ar fi fost întrebat, el ar fi putut spune că de

aceea stă la barieră, ca să-și caute, „la negru”, piese de

schimb ieftine, pentru mașină. Dar nu. El era decis să

spună oricui, adevărul. Să spună eventual, că nu știe

exact de ce stă la această barieră. La urma urmei, oare,

putea fi aceasta o rușine? Putea fi o rușine că nu știe el

de ce pierde atâta timp aici, cu traiul limitat la spațiul

unui simplu automobil: culcat, sculat, gătit, citit, vorbit

la telefonul mobil etc.? În loc să stea și el acasă și să

trăiască, la vârsta lui, decent cu veniturile pe care de

bine, de rău le are.

Nici măcar nevastă-sa, femeie generoasă de alt-

fel, n-ar fi capabilă să-i înțeleagă ideile astea, parcă ie-

șite din comun. Absurde ar zice ea. Da. Absurde, din

moment ce el nu e în stare să-i explice frumos de ce

pierde timpul la barieră. Ea ar zice că un om normal n-ar

face așa ceva niciodată. Adică să faci ceea ce nu face

nimeni, inclusiv ceea ce nu-ți aduce absolut niciun câș-

tig. De câte ori ar fi vrut Natu să prindă momentul opor-

tun și să-i explice nevestei lui, unde merge el în fiecare

week-end. Că nu se duce la băi, așa cum știe ea, și să-i

explice pe îndelete, ce diferență e între realizarea unui

om, pe plan social, intelectual, poftim, și realizarea ace-

luiași om pe plan afectiv, pur emoțional. Dar constata

de fiecare dată, că ar fi inutil să-i explice. Și aceasta,

deoarece, pentru un om normal, a umbla după satisfacții

pur sufletești a fost și este, din păcate, o adevărată ne-

bunie. E ca și cum ar căra cineva, apă cu ciurul. Și decât

să i se tot reproșeze că el umblă după cai verzi pe pereți

stând degeaba la bariera aceea dezafectată, relicvă din

altă epocă, mai bine mințea că trebuie să facă un trata-

ment la băi și că, pentru ea, pentru Pușa, acel tratament

ar putea fi contraindicat. Și nu e rău până îi va ține fi-

gura așa, cu astfel de „găselnițe”. Dar nevastă-sa, obser-

vase el nu o dată, n-are dubii. Nici pe departe nu are

senzația că el ar minți-o și, eventual, că la sfârșit de săp-

tămână ar putea petrece în brațele altei femei. De câte

ori nu-și punea el problema, revenind la bariera din lo-

curile lui natale, cum ar reacționa nevastă-sa dacă ar

aduce-o și pe ea măcar o singură dată aici. Adică să fie

și ea pusă măcar o dată, în situația de a aștepta ceva în

nesiguranță și, mai ales în ridicol. De a sta în fața acestei

bariere ca în fața unei linii de cale ferată, pe care, din

zece în zece minute, ar trece un tren modern. Așadar,

fără să știe ce o așteaptă. Într-adevăr, credea Natu că,

văzându-se într-o astfel de situație ridicolă, Pușa și-ar

pierde mințile. N-ar sta nici măcar cinci minute. Iar, ca

să-i explice de-a fir a păr, ce simte el de-adevăratelea

când ajunge la barieră, cât de tinerește îi bate inima și

ce vede dincolo de ea și de zona proximă a ei, cu toată

desuetudinea în care se află acum acea linie ferată, ar

pierde prea mult timp. Și mai mult decât atât, i s-ar di-

sipa lui, misterul.

1


45

. Ajungând în fața barierei cu vopseaua scorojită,

lui Natu i se părea, de fiecare dată, că vede în fața

ochilor, iarba de odinioară, tunsă scurt, din jurul

ei, eventual ici-colo câte un smoc de buruiană crescută

ca bitangii, printre cele două șine de cale ferată. Aici, pe

iarba acesta, venea cu prietenii săi din copilărie, mai

bine-zis vecini de pe strada lui, să cocheteze cu munci-

torii care lopătau grâul transbordându-l dintr-o bascu-

lantă într-unul din vagoane. Eventual ei, copiii, să

meargă când îi trimiteau muncitorii însetați, după câte o

ploscă de apă la izvor. Iar aceștia să îi recompenseze cu

câte o felie de pepene roșu, pe care-l răsturnau pe un

ziar mare și-l tăiau în bucăți. Și acum, ori de câte ori

mușcă dintr-o felie de pepene roșu, i se pare că acela e

însuși gustul copilăriei. Stând așa, în fața barierei, parcă

mai mult ca niciodată, lui Natu îi apărea ca prin vis, fi-

gura muncitorului care, lucrând la unul dintre vagoane,

când plecase, își uitase vesta în vagon, pe nămeții de

grâu. Revenind a doua zi, omul recunoscu perfect vago-

nul cu pricina, care deja era încuiat și sigilat cu o eti-

chetă aplicată lângă sigiliu, scrisă în limba rusă, cum că

vagonul venea din URSS și urma să plece în direcția

Cutare. Omul, naiv, se încăpățină cerând voie să-și re-

cupereze din vagon, vesta. Cei doi soldați care păzeau

vagonul, nu voiau să-l lase nici în ruptul capului, cum

era și firesc. Ei, copiii, văzuseră apoi, din niște boscheți,

întreaga scenă. Unul dintre soldați îl lovi pe muncitor

cu patul puștii, în piept și acesta căzu la pământ, dând

cu capul de-o piatră. Neașteptându-se ca lovitura să fie

așa gravă, soldații se asigurară să nu fi fost văzuți de

undeva, din împrejurimi, și-l traseră pe muncitor re-

pede, pe linie, sub roțile vagonului. Atunci soldatul vi-

novat îi făcu celuilalt semn să cerceteze bine boscheții,

ca nu cumva să fi fost văzută scena de cineva. Noroc că

respectivul soldat începu a cerceta boscheții din partea

opusă, în așa fel, că micuții spectatori se putură refugia

liniștiți, în alți boscheți, tot mai în spate, spre sat, și trep-

tat, să se facă nevăzuți.

Natu privea așadar, cu mare atenție, ori de câte ori

revenea aici, șinele ruginite și traversele putrezite de la

ploi, ca și cum, după atâta timp, muncitorul acela mort

în „accident de tren”, ar mai fi zăcut încă, acolo, într-o

baltă de sânge. Cel mai grav lucru pentru el, era faptul

că, până la vârsta aceasta, nu avusese prilejul să poves-

tească nimănui despre cele văzute atunci. Ținu minte că

îi povestise acestea în tren, unui călător, imediat după

anii `90, dar fără nici un efect. Fără „să dobândească”

nimic. Nu avusese nicio senzație de eliberare de un

gând care-l urmărise, iată, zeci de ani. Acum simțea că

ar avea nevoie să găsească pe cineva căruia să i se des-

tăinuie derulând pas cu pas, întreaga poveste. Considera

că era prea mare „încărcătura” ce-o purta de zecile de

ani, în suflet, ca să poată scăpa de ea, cu una, cu două.

Pe cine oare l-ar interesa un astfel de subiect? Cine oare

ar crede cele povestite de el? Și ce anume ar rezolva el

povestind acum, după zeci de ani, așa ceva? Cine l-ar

mai putea răzbuna pe acel muncitor? Venise nevasta

muncitorului, ziua următoare, într-o duminică, să ridice

cadavrul și să-l ducă acasă, la cei cinci copii, acolo unde

locuiau. Undeva, departe.

Până una-alta, relatată întâmplarea oricum și mai

ales în galopul noului mileniu, poate că misterul i s-ar

fi disipat. Dar așa, revenind aici, în fața barierei, Natu

se auzea nu o dată murmurând replicile muncitorului,

toate la un loc cântărind ca un strigăt de ajutor. Inevita-

bil, și ale soldaților care au crezut până la un moment

dat, că respectivul chiar va rupe sigiliul și atunci ei vor

da de belea. Oricum, haina nu mai putea fi recuperată

din vagonul cu pricina, sigilat pentru totdeauna. Mâinile

acelea care împărțiseră tacticos, cu briceagul, feliile de

pepene roșu și privirile lui blajine, ale muncitorului cu

păr ușor cărunt, care se răsturna pe iarbă și simțea cum

îi creștea inima de bucurie când îi vedea pe copii mân-

când de cu poftă, pepene – dansau și acum parcă, haotic,

pe deasupra traverselor de cale ferată, azi năpădite de

lobodă și mohor...

Aștepta de fiecare dată, cu înfrigurare, să se facă

ora plecării de acasă și a revenirii la bariera care parcă-l

chema tot mai insistent. În acele momente, lângă bari-

eră, simțea că altfel îi pulsează inima și că ar mai trăi o

viață. Avea senzația că cineva, mai bine-zis copilul din

el, continua să-și ceară drepturile. Mai mult decât atât,

ieșind câteva minute din mașină, pentru dezmorțire,

adulmeca mirosul pădurii, care răzbătea de departe, de

dincolo de cimitirul de mașini. Mirosul curat, proaspăt

și unic al pădurii! Avea senzația că pășește pe covorul

de frunze uscate, prin pădure, și foșnetele pașilor lui se

urcă, treptat, treptat mai sus de propriu-i auz.

. Într-o zi ajunse acolo și nu mai găsi nici bariera,

nici linia de cale ferată, nici cimitirul de mașini și

nici pădurea cățărată ca în urmă cu ceva timp, pe

colină. Caterpilare și buldozere își oboseau brațele și foa-

lele, până departe, spre colina care, despădurită, aștepta

să găzduiască tunelul autostrăzii aflată în construcție.

– În sfârșit, s-a deschis bariera! – exclamă Natu vă-

zând cum întunericul cădea pieziș, peste tot ce era în jur.

– N-ar fi indicat să mai rămâneți cu mașina, aici,

aproape de șantier – se auzi de afară, din spatele mașinii,

o voce de bas – Mulțumim pentru înțelegere...

Abia după ce străinul se depărtă, apărut și dispărut

ca o cometă, Natu, oftând încă o dată, adânc, murmură:

– Hm! Și cel puțin dacă făceau din trunchii pădurii,

traverse de cale ferată, ca în teatrul lui Matei Vișniec...

Nicolae SUCIU

2

3


46

VIAŢA CĂRŢILOR

AMICUS CERTUS IN RE INCERTA CERNITUR – IN HONOREM SILVIAE POP

rietenul adevărat la vreme

de cumpănă se cunoaște, ne

spune oratorul roman Mar-

cus Tullius Cicero, în tratatul său,

De amicitia, XVII, 64, citându-l pe

Ennius. Din motive care azi nu mai

contează, n-am putut fi alături de

Doamna Silvia Pop în ziua fastă a

aniversării Domniei Sale, dar ne

consolăm cu sentimentul că ne-am

fost alături una alteia în destule zile

nefaste, când împrejurările se arătau

nesigure atât pentru prezentul, cât și

pentru viitorul activității noastre

uneori paralele, alteori comune.

Anul acesta, Doamna Profesoară

Silvia Pop a împlinit frumoasa și

fructuoasa vârstă de 80 de ani, prilej

pentru prieteni și colaboratori să îi

cinstească realizările printr-un fru-

mos volum omagial semnat și alcă-

tuit de două vrednice astriste și statornice colaboratoare,

Dr. Maria-Daniela Pănăzan și Dr. Claudia Oancea-Raica.

Alcătuit exclusiv din mărturii de suflet, redactat

pe două direcții, una constând în text, cealaltă, în imagini,

apărut în condiții grafice excelente, volumul aniversar

Silvia Pop. Cultură. Destin. Iubire. Model de slujire al

ASTREI, apărut recent la Editura ASTRA Blaj, cu spriji-

nul Primăriei Municipiului Blaj și al Domnului Primar

Gheorghe Valentin Rotar, întrunește nu mai puțin de 67

de mărturii despre viața și activitatea sărbătoritei. Aflat

sub semnul deplinei concilieri, pe măsura spiritului și per-

sonalității celei care l-a generat, volumul include, poate

pentru prima dată la Blaj, în anii din urmă, glăsuirile a doi

ierarhi în funcție, Arhiepiscopul Major și Mitropolitul

Blajului, Eminența Sa, Cardinalul Lucian Mureșan, și Ar-

hiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului

și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și

Sălajului, Înalt Preasfințitul Andrei. Și tot

pentru prima dată aflăm între paginile ace-

luiași volum cuvintele de laudă a doi pri-

mari: primarul în funcție, Ec. Gheorghe

Valentin Rotar și fostul primar, Ec. Ioan

Șolea. De asemenea, șapte texte poartă

semnături de universitari: Prof. univ. dr.

Dumitru Acu, Prof. univ. dr. Ion Buzași,

Prof. univ. dr. Mircea Popa, Prof. univ. dr.

Elena Macovei, Prof. univ. dr. Octavian

Bologa, Prof. univ. dr. Vistian Goia,

Lect. univ. dr. Anton Rus. Alături de

aceștia semnează cuvinte emoțio-

nante scriitori, profesori, preoți, co-

laboratori, președinți de despărță-

minte ASTRA și de cercuri astriste,

medici, bibliotecari și membri ai fa-

miliei, reconstituind astfel generația

de astriști, să folosim cuvintele cer-

cetătorului Mircea Popa, congluti-

nată la Blaj în jurul personalității

Doamnei Silvia Pop. Volumul nu

include o tabula gratulatoria, dar ea

poate fi desprinsă din cuprins; cum

nu include nici un curriculum vitae,

care poate fi desprins din succesiu-

nea imaginilor care alcătuiesc partea

a doua.

Cu excepția unei liste de lu-

crări (pentru că Doamna Silvia Pop

este și autor), toate celelalte aspecte

ale vieții și activității Domniei Sale sunt rememorate în-

suflețit și cu dreaptă măsură de colaboratori: revigorarea

Despărțământului Timotei Cipariu al ASTREI la Blaj, în-

ființarea Editurii ASTRA Blaj, editarea revistei ASTRA

Blăjeană, organizarea cercurilor ASTREI în localitățile

de pe Târnave, instituirea concursurilor literare Credo și

Ocrotiți de Eminescu, organizarea Cameratei blăjene și

exemplele ar putea continua. Nimic nu este exagerat în

paginile acestui volum. Profesoara Silvia Pop chiar a rea-

lizat aceste merituoase și nenumărate lucruri. Cu ce preț?

Cu ce consum de energie? Cu câtă voință și cu cât elan?

Cât a reușit din ce și-a propus? Care vor fi fost eșecurile

sau regretele Domniei Sale, în timp? Care au fost căderile

sau înfrângerile? Nimeni nu știe, fiindcă Profesoara a avut

grijă să le tăinuiască în sine și să ia mai departe în cuget

numai izbânzile. Este o lecție aceasta, pen-

tru noi toți, cei care, într-un fel sau altul,

ne-am angajat să clădim.

Amore, more, ore, re, probantur

amicitiae, spune o vorbă latinească, azi im-

posibil de atribuit vreunui autor, dar încetă-

țenită în timp. Prieteniile se dovedesc prin

iubire, prin purtare, prin vorbire și prin îm-

prejurstare, iar în aceste privințe putem

spune cu mâna pe inimă că Doamna Silvia

Pop a reușit.

Marcela CIORTEA

P Maria-Daniela Pănăzan Claudia Oancea-Raica


47

POEZIA LUI DUMITRU ICHIM ÎNTR-UN ESEU MONOGRAFIC seul monografic dedicat recent poeziei lui Dumitru

Ichim, preot și poet român aflat de ani buni în Ca-

nada, are, firește, scopul mărturisit de a evidenția re-

sursele poetice de natură religioasă în special, exis-

tente în această lirică, pe cât de discretă, pe atât de profundă.

Autoarea exegezei, Maria-Daniela Pănăzan, „își asumă res-

ponsabilitatea primei modelări de sinteză a unui univers liric

atât de original” (Anca Sîrghie), revenind constant la mai

vechea sa preocupare pentru Poezia religioasă românească,

studiu apărut deja în trei ediții consecutive (2006, 2010,

2012).

Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu

monografic (2017) a apărut la Editura

Cronologia din Sibiu, marcând un eveni-

ment editorial de finețe și sensibilitate,

dedicat iubitorilor de poezie, criticilor și

îndeosebi publicului românesc pentru

care poezia în discuție este doar parțial

cunoscută. Din acest punct de vedere,

putem numi demersul Danielei Pănăzan

ca fiind unul restitutiv, oferind un excurs

analitic de reală însemnătate pentru mai

buna situare a poetului Dumitru Ichim în

peisajul liricii religioase de la noi. În

plus, întreaga evoluție a poeziei în discu-

ție este urmărită cu minuțiozitatea și

atenția criticului literar, stabilindu-se

etape, tendințe, influențe și simboluri. În

fundalul poeziilor analizate, se întrevede

un destin uman de excepție, însemnând

dăruire pentru semeni, sacrificiu familial, iubire și putere de

renunțare la sine, totul învăluit în speranța redempțiunii.

Acest traseu biografic, impresionant în totalitatea lui,

își află punctul de plecare într-o tinerețe bucureșteană, într-o

studenție aflată sub oblăduirea profesorului academician

Mircea Păcurariu și ulterior, în faza doctoratului, sub cea ex-

cepțională, unică, a lui Dumitru Stăniloae. Sunt întâlniri fun-

damentale, întâlniri întemeietoare, despre care preotul și po-

etul Dumitru Ichim vorbește cu sfială, cu o seriozitate gravă,

dând pildă tinerilor despre dimensiunea relației dascăl-învă-

țăcel. Elementul biografic transpare pe parcursul monogra-

fiei, întărind prin mărturii, citate și aprecieri critice, o ima-

gine de ansamblu a creatorului Dumitru Ichim, a experienței

sale culturale, desfășurate în mare parte pe tărâm american,

dar îndreptate mai mereu spre România, grădina unde înflo-

resc amintirile primilor pași, primelor iubiri, primelor între-

bări.

Imprevizibil și impresionant de cele mai multe ori,

destinul îi revelează preotului Dumitru Ichim taina cuvântu-

lui poetic, pe al cărui altar depune mult efort și multă jertfă,

concretizate în numeroase volume de versuri, dar și în eseuri

sau proză, multe mediatizate în țară mai ales pe canalul vir-

tual. Este modalitatea cea mai rapidă de a iniția arcul dialo-

gului transatlantic cu prietenii și cititorii din țară. Nu putem

cuprinde aici lista completă a titlurilor, o face Daniela Pănă-

zan în monografie, dar vom menționa totuși că de la debutul

editorial din 1970, cu volumul De unde începe omul, au ur-

mat numeroase inițiative editoriale, unele dintre cele mai no-

vatoare (spre exemplu, poeziile de tip haiku și tanka, Valea

nisipului de aur – 1977, Urmele – 1977, Dar în silaba Lu-

minii plângeam orfan și greier – 1987, Fântâna luminii. 100

plus poeme haiku – 1993, Pasărea cu șapte aripi – 1993

ș.a.). O parte importantă a operei lui Dumitru Ichim a fost

tradusă, fiind publicată în ediții bilingve (româno-engleză,

româno-suedeză, româno-italiană, ro-

mâno-albaneză) sau în antologii poetice.

Dintre ultimele volume, în ordine crono-

logică, amintim Cireșe amare (2015),

Cântece sumeriene (2015), Așa-i cânta

îndrăgostitul din Sumer. Poeme de dra-

goste (2016), Tu știi că te iubesc. 150 de

sonete prefațate și ilustrate de Savatie

Baștovoi (2017), remarcând ritmul antre-

nant în care scrie poetul și aprecierile

prefațatorilor.

Fiecărui volum sau ciclu poetic i

se acordă atenție, autoarea insistând, în

capitole distincte (Poezia începuturilor,

Poeme tanka și poeme haiku sau Gră-

dina cu îngeri a ființei, Grădina cu li-

vadă, Mirela și Mireasa), asupra unor

simboluri (apa, cireșul, mărul, crinul,

migdalul, melcul, cercul, scara etc.), mi-

turi sau reverberații lirice de sorginte re-

ligioasă (capitolele Marile sărbători creștine și trăirea în

ritmul liturgic al vieții, Dreptul Iov ș.a.). Concluzia generală

spre care converge comentariul critic este aceea că, odată cu

poezia lui Dumitru Ichim, plonjăm într-un decor vizitat de

îngeri, decor hieratic în care poezia-rugăciune este tutelară

și atemporală. „Îngerul este ipostaza lirică străbătând, solitar

și curajos, întregul univers liric al lui Dumitru Ichim. De la

primul pas, intitulat deloc întâmplător, De unde începe

omul, și până la pasul de azi, într-o ordine logică, tipic hei-

deggeriană, ne întâlnim cu îngerul. Suntem părtași la îngeri-

rea lumii prin poezie. Creștem, împreună, în Grădina cu în-

geri a lui Dumitru Ichim.” (p. 66)

Poezia lui Dumitru Ichim, așa cum se arată și în eseul

de față, trebuie așezată sub bolta unei înțelegeri ce implică

iubirea și credința, teme majore care îl apropie pe autor de

nume mari ale scrisului românesc, precum Voiculescu sau

Arghezi, dar îl și singularizează prin echilibrul viziunii poe-

tice și scenariul tandru solemn al apropierii de imponderabi-

lul divin. Urcușul poetic se aseamănă mersului pe mare al

lui Petru, dar odată traversată furtuna (de patimi, suferințe,

ispite, renunțări, îndoieli), se instalează liniștea izbândei și a

speranței. Aceasta crește spre Marea Iubire, „unică, mântui-

toare, supremă”, așa cum o arată versurile sonetului: „Vruși

acatist din mine, și-Ți gem ca o furtună./ Ascuns-ai, unde,

E


48

cheia? Sub care prag al lumii?/ Și-s tot mai verde-n cheamăt,

din nelumiri de strună,/ Cântând pe-aceeași limbă cu-Omar,

Serghei și Rumi./ Dă-mi zbor din porumbelul, genuni roind

prin cețuri,/ Oprit în alb, eternul, cristal și helix scării.../ Să

nu îmi cerți cu-anatemi smochinul, nici cu-nghețuri,/ Că Te

iubesc ilogic, urcând talazul mării./ Iubirii n-oferi hamuri, ci

tavă cu jăratic,/ Întreg oceanul legii-'i dă, lege nouă, geana./

Fă litera să zburde-n sărut de foc, sălbatic,/ Spre-a fi prea

sfântă cupă a mirilor din Cana./ Cum poți, atât de aur, din

plâns să-Ți faci zăvoare?/ Trimite-mi porumbelul cu semnul

de-mpăcare!”

Îi lăsăm respectuos acest cuvânt ultim poetului și in-

vităm cititorii să-l descopere pe Dumitru Ichim în profunzi-

mea liricii sale, pornind chiar (și) de la acest eseu monogra-

fic, realizat cu dăruire și acribie de Maria-Daniela Pănăzan.

Monica GROSU

* * *

nouă carte a neostenitei profesoare și scriitoare, Ma-

ria Daniela Pănăzan. Zic neostenită gândindu-mă la

truda ei ca profesoară, desfășurată în condițiile unei

navete epuizante, ca scriitoare abordând un domeniu

deloc facil, cel al criticii literare, dar și al poeziei, ca editor de

carte alături de soțul ei Francisc Lörincz, cu responsabilitatea

imensă ce-o incumbă și, peste toate, ca mamă. De unde timp și

putere pentru toate?! Negrăit doar ea ar putea-o spune.

Recent am primit

din partea Domniei Sale cel

mai proaspăt volum cu care

a venit în lumea literelor,

un volum îngrijit, o fru-

moasă carte de vizită pen-

tru editura proprie, întitulat,

pe cât de simplu, pe atât de

incitant, Poezia lui Dumi-

tru Ichim – Eseu mono-

grafic.

Mărturisesc sincer,

încă dintru început, că nu

sunt un bun cunoscător și

cititor de poezie religioasă,

domeniu în care autoarea

Maria Daniela Pănăzan și-a

susținut în anul 2009 o teză

de doctorat, Poezia religioasă românească, Domnia Sa fiind

absolventă și a Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia,

specialitatea Teologie Sistematică (pe lângă cea de Limbă și

literatură română – limba franceză din cadrul Universității Clu-

jene). La vremea școlilor mele, și a perioadei ce-a urmat pentru

noi cei aparținând tagmei dăscălicești, toate cele ele credinței,

se știe prea bine, erau ceva tabu. Așa că pregătirea mea

într-acest domeniu era, și este, de ce să n-o recunosc, subțirică

de tot. Iar acum, în ciuda eforturilor de a recupera ce se mai

poate, pare totuși cam târziu. Încă nu s-a descoperit reversul

zicerii potrivit căreia ce înveți la tinerețe aia știi la bătrânețe.

Timpul curge înainte și nu înapoi!

Am parcurs eseul Mariei Daniela Pănăzan. Mărturi-

sesc iarăși că, făcând cunoștință cu poezia nouă, modernă a

omului, preotului și poetului creator, Dumitru Ichim, pe care

ea, autoarea, îl așază în rândul marilor creatori de poezie de

dragoste din literatura lumii, poezia sa va influența negreșit

noile orientări estetice. Căci temele și motivele religioase,

simbolurile și metaforele revelatorii se închid și se deschid

cititorului într-un tumult de o frumusețe copleșitoare (p. 134).

Cultivând sonetul, poetul Dumitru Ichim se înscrie în cea mai

riguroasă și mai solemnă tradiție a poeziei universale (Sa-

vatie Baștovoi) fiind și primul poet român care a scris

haik-uri și strofe tanka la o vreme când cei din țară abia au-

zeau de așa ceva (Valeriu Anania). Trăind în străinătate (în

Canada), poetul a avut șansa de a fi în legătură cu marea cul-

tură a lumii libere, de unde și cultivarea acestor specii ale po-

eziei cu formă fixă, dar și neșansa de a fi izolat de valorile de

acasă. Și asta din urmă și din pricina smereniei sale atât de

profunde.

Poezia lui Dumitru Ichim mustește de dragoste divină,

ea având ca simbol central grădina, raiul în toată splendoarea

lui lirică. Aici totul este îmbibat cu parfum divin, miresmele

sunt infinite, livada e în floare și se retrăiește miraculos prima

iubire. Ea este martoră fidelă a iubirii. Ne întâlnim astfel, no-

tează autoarea, în poezia lui Dumitru Ichim cu… Grădinarul

Iubirii. Divinitatea însăși a sădit în Livada poetului sfințenia

pe care doar Iubirea o imprimă sufletului omenesc.

Cum n-oi fi singurul între cei mai puțin inițiați într-ale

credinței creștine, autoarea așază un Glosar, alcătuit după lec-

tura a două dintre volumele autorului, acesta având menirea

de a explica cititorului ter-

meni specifici limbii sale,

pe care o reîmprospătează

într-o manieră magistrală,

îmbogățind astfel limbajul

poetic actual.

Referințele biblio-

grafice sunt și ele bogate,

de primă mărime în litera-

tura de specialitate, numă-

rul lor apropiindu-se de

cincizeci de titluri. Iar dacă

la acestea mai adăugăm și

bibliografia web utilizată

ne putem forma o părere

cât de cât apropiată efortu-

lui stăruitor pentru realiza-

rea unei lucrări de referință în domeniu.

Cum creația poetului este în plină desfășurare, eseul de

față marcând stadiul actual, de azi, al creației, cercetarea au-

toarei fixează un punct de plecare pentru viitoarele sinteze,

mai obiectivate și sigure în a cuprinde și rodul poetic al vii-

torilor ani de creație (Anca Sîrghie).

O carte care m-a mişcat, împrospătâdu-mi interesul

pentru acest gen de literatură, în ciuda inconvenientelor la

care am făcut referire mai sus, pe parcursul succintului mate-

rial.

De față.

Ioan POPA

O


49

IOAN POPA, UN PROZATOR AL ŢĂRII SECAŞELOR

n literatură, toposul constituie un nucleu energetic spre care

autorii se întorc în varii ipostaze, închizând cercul cunoaște-

rii și al devenirii prin întoarcerea la origini. Această mișcare

predominant ciclică antrenează în evoluția sa personaje, întâm-

plări și amintiri care împreună țes o pânză epică, devenită, în

timp, o rezervă inepuizabilă de sugestii și subiecte literare. În

cazul prozatorului Ioan Popa, literatura crește

din Lumea amintirilor, pentru a trece apoi pe tă-

râmul provocator al ficțiunii. Substratul realist al

evocării păstrează însă discursul epic în zona

melancoliilor temperate, a tonului potrivit, cu in-

flexiuni moralizatoare, dar și o nestăvilită joie de

vivre. Generozitatea și bucuria comunicării, ca

însemne ale personalității scriitoricești, respiră

prin toți porii acestei creații, bogate nu doar prin

substratul afectiv transmis, ci și prin varietatea

formelor de manifestare, de la eseu la proză

scurtă, de la roman la memorialul de călătorie.

Pe acest fundal, se așază firesc noul vo-

lum de studii critice, Proza lui Ioan Popa (Edi-

tura Cronologia, Sibiu, 2017), apărut sub coor-

donarea exegetei Maria-Daniela Pănăzan, cea

care semnează și Prefața. Cartea însumează

„studii și articole critice publicate între anii 2013-2017 în presa

din țară, în reviste de specialitate sau în volume de autor”, între

semnatarii acestora numărându-se Ion Brad, Alexandru Brad,

Vistian Goia, Vasile Filip, Gligor Hașa, Ironim Munteanu, Mo-

nica Grosu, Nicolae Suciu, Lörinczi Francisc-Mihai și, evident,

Maria-Daniela Pănăzan. Numit de coordonatoarea volumului

„un Creangă al Țării Secașelor”, prin „aceeași gândire jovială,

aceeași frumusețe a rostirii, aceeași înțelegere adâncă, filoso-

fică, a sensului vieții de la țară”, scriitorul Ioan Popa „se iden-

tifică întru totul cu satul său, cu lumea aleasă a Purpurei, Roșia

de Secaș, județul Alba.” (p. 5).

Nu doar în proza scurtă, ci și în culegerile de folclor,

Ioan Popa se întoarce spre sat, spre rânduielile împământenite

aici de veacuri, spre psihologia rurală pe care o cunoaște și o

înțelege atât de bine, mai ales că o bună parte a vieții sale a

activat ca profesor și director la școala din sat. Cu siguranță,

diverse momente și întâmplări au poposit mult pe retina scrii-

torului până ce le-a venit rândul să fie statornicite în texte lite-

rare de o reală limpezime și frumusețe, texte care se înscriu în

mai vechea tradiție a literaturii ardelenești, așa cum remarca și

scriitorul Ion Brad, neobosit ambasador al Transilvaniei literare

în București și în lume: „I-a prins bine și lui [Ioan Popa] lecția

majoră pe care ne-au oferit-o în cărțile lor Ioan Slavici, Ion

Agârbiceanu, Liviu Rebreanu, Pavel Dan și Ion Vlasiu”

(pp.15-16). Nota distinctivă se leagă, în cazul prozatorului Ioan

Popa, de numele satului și al zonei reprezentative de pe Valea

Secașelor, pe care o înscrie memorabil pe harta literară transil-

văneană, decupându-i mentalitatea, dimensiunea morală, fre-

nezia implicării în istorie, „forța genetică a rădăcinilor-mume”

(Vasile Filip), totul într-un „limbaj expresiv, dat de cumpăna

dintre oralitate și reflexivitate” (Ironim Munteanu).

Cunoscându-i destul de bine opera, pot susține că Ioan

Popa este un povestitor cu vervă nu doar în scrierile despre sat,

ci și în jurnal, eseu sau în însemnările de călătorie ce oferă pa-

gini de un comic irezistibil, „de râs stenic” (Vistian Goia) și

pregnanță reflexivă. Marca stilului său se resimte în tonul cum-

pătat, raportarea corectă la ceilalți și la sine, în etica unei edu-

cații temeinice și bucuria sărbătorească a împărtășirii clipei cu

cei din jur. În aceste cazuri, discursul este erudit, cu trimiteri

numeroase și adecvate aprecieri de ordin

cultural. Descoperim acum intelectualul

profund aplecat asupra destinului uman în

firescul său cotidian, nevoia permanentă de

cunoaștere, dar și momentele de neuitat ale

experienței de homo viator. În acest sens,

memorialistica sa de călătorie constituie un

bun prilej de inițiere în tainele locurilor și o

cale sigură spre delectare. O vitalitate proas-

pătă, precum doar călătoria o poate da, și o

observație de adâncime traversează de la un

capăt la altul însemnările din De-a

râsu-plânsu prin Europa (2009), Prin mari

și bătrâne capitale (2012), Drumuri ferme-

cate prin Țara Secașelor (2012), Hai-hui

prin lume (2014).

Cel mai recent volum al prozatorului

este Haz și necaz (Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2017), pre-

lucrând teme și motive recurente scrierilor anterioare. Aici,

Ioan Popa se oprește asupra unor figuri reprezentative ale satu-

lui (dascălul, preotul, doctorul), evocând întâmplări mai mult

sau mai puțin fericite, care, în curgerea istoriei, dau o amprentă

proprie oamenilor și locului. Interesantă ne apare povestea lui

Valer și a Elizei, care pecetluiește destinele celor doi într-o di-

recție deloc visată. Tânăra săsoaică, ajunsă dăscăliță în sat, tră-

iește o fulgurantă idilă cu Valer, „flăcău înalt și bine clădit...

fecior de la plug, cu frizură în valuri și ochi drăcoși”, dar ne-

purtat la școli. Rodul iubirii pe furate este un băiețel dolofan

care împinge povestea familiei mai departe. Valer va încerca

să suplinească anii de școală restanți, studiind, sub protecția

unui unchi cu influență, Institutul de învățători. După un timp,

ajunsese să dețină și funcții pe linie de partid, dar logica expri-

mării și gramatica i-au rămas de tot străine. Numai Eliza a fost

lăsată în urmă cu grijile casei, cu pruncul și treburile gospodă-

riei... Identificăm în această istorioară de viață un tipar narativ

în care se înscrie destinul multor femei din proza rurală. În plus,

culegerea de povestiri Haz și necaz aduce sugestii fine și grăi-

toare despre un timp robust, supus nu doar legilor străvechi, ci

și ideologiei comuniste deformatoare.

Caracterul de generalitate pornit din faptul particular este

o constantă a operelor în discuție, recunoscută și de alți exegeți

și întărită de Lörinczi Francisc-Mihai în Postfața antologiei

Proza lui Ioan Popa. Studii critice. Vom prelua din aceasta câ-

teva rânduri cu rol de concluzie: „Proza lui Ioan Popa conden-

sează o țesătură vie de locuri, oameni, evenimente și limbaje

într-un flux narativ covârșitor, o lume amplă într-o derulare ci-

nematografică în care satul natal din reminiscențele amintirii și

sub imperiul afectelor ajunge la dimensiuni nebănuite, devenind

un spațiu fabulos sub pana magică a plăsmuirii.” (p. 128).

Monica GROSU

Î


50

41 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN ETERNITATE A LUI TIRON ALBANI (1976 -2017) – EROU AL MARII UNIRI DE LA ALBA IULIA

DIN 1 DECEMBRIE 1918 iron ALBANI s-a născut în 2 martie 1887 la

Gârbova de Sus-Aiud, jud. Alba și s-a stins

din viață la 12 septembrie 1976 la Oradea, la

vârsta de 89 de ani.

Ca politician Tiron ALBANI era un fruntaș

socialist, care împreună cu Ioan FLUERAȘ și Iosif

JUMANCA au fost principalii lideri care în ianuarie

1906 formau la Lugoj secția românească a Partidu-

lui Social-democrat din Ungaria, iar în ceea ce pri-

vește evenimentele din 1918, ei erau convinși că

lupta de eliberare socială și lupta de eliberare națio-

nală sunt indisolubil legate astfel că, pentru înfăptu-

irea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, conducătorii socialiști

au luat hotărârea de a conlucra cu Partidul Național Român

pentru organizarea luptei naționale a românilor din Transilva-

nia și Banat.

Tiron ALBANI făcea parte din Consiliul Național Ro-

mân Central, organ politic constituit din reprezentanți ai Parti-

dului Național Român și ai Partidului Social Democrat, care a

preluat controlul Transilvaniei în acele zile având rolul de or-

ganizare a luptei naționale a românilor din Transilvania și de-

venind structura centrală a luptei românilor pentru Unire.

Consiliul Național Român Central se formează la înce-

putul lunii octombrie 1918 după o întâlnire la Budapesta a re-

prezentanților Partidul Național Român și reprezentanții miș-

cării social-democrate din Transilvania în

care și unii și alții s-au pronunțat pentru o

colaborare în cadrul unui consiliu comun.

Consiliul Național Român Central

avea în componență șase naționali: Vasile

GOLDOȘ, Aurel LAZĂR, Teodor

MIHALI, Ștefan CICIO POP, Alexandru

VAIDA-VOIEVOD, Aurel VLAD și șase

socialiști: Tiron ALBANI, Ioan

FLUERAȘ, Eneea GRAPINI, Iosif

JUMANCA, Iosif RENOIU și Basiliu

SURDU.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul

Național Român Central anunță convoca-

rea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.

S-a optat pentru Alba Iulia datorită faptei

lui Mihai Viteazul de la 1600 de a uni cele

trei mari țări medievale care formează Ro-

mânia de astăzi: Țara Românească, Tran-

silvania și Moldova precum și a supliciului conducătorilor Re-

voluției de la 1784 în cetatea orașului, Alba Iulia fiind numită

în Actul Convocării, cetatea istorică a neamului nostru.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a avut loc la

1 Decembrie 1918, a fost convocată de către Marele Sfat Nați-

onal Român, prin Consiliul Național Român Central, din care

făcea parte și ziaristul Tiron ALBANI și la care au participat

1228 (în realitate 1700) de deputați pentru a vota Rezoluția de

la Alba Iulia, prin care se pecetluia Unirea Transilvaniei cu Re-

gatul Român.

Marea Adunare Națională a avut loc în Sala

Cazinoului din Alba Iulia, devenită în urma acestui

act istoric, Sala Unirii.

Astăzi, mai mult ca oricând este imperios ne-

cesar să citim, să recitim, să înțelegem și să trăim

cuvântul lui Vasile GOLDIȘ, rostit la 1 Decembrie

1932:

„Frați români!

În istoria poporului român ziua de 1 Decem-

brie va fi pentru toate timpurile viitoare cea mai fru-

moasă sărbătoare.

Pentru toate veacurile rămâne gloria Aradu-

lui că Marea Adunare Națională de la Alba Iulia a fost conce-

pută și convocată de aici, de la Arad, organizarea ei s-a făcut

de către arădanul și bunul nostru prieten dl. Ioan Suciu, iar

destinul a voit ca propunerea unirii s-o facă arădanul care vă

vorbește acum.

Lumea începuse să neglijeze comemorarea acestei zile.

Atunci ca președinte al Asociației culturale ASTRA, îndată

după alegerea mea în 1923, am ordonat tuturor despărțămin-

telor ei ca ziua de 1 Decembrie

să fie sărbătorită pe viitor ca cea mai mare sărbătoare

națională. Cuvântul meu a fost ascultat și de atunci, an de an,

această sărbătoare crește în proporții și însemnătatea ei pă-

trunde tot mai adânc în sufletele românești. Sărbătoarea de 1

Decembrie este înnoirea an de an a jură-

mântului nostru de credință pentru unitatea

politică neștirbită a națiunii române între

hotarele ei firești mărginită de apele Nistru,

Tisa și Dunăre, a jurământului nostru de

credință în solidaritatea noastră națională

deasupra vremelnicelor deosebiri de reli-

gii, de clase sociale ori de concepții referi-

toare la organizările împreunei viețuiri a

oamenilor. Țara noastră românească vrem

să trăiască în veci și în această țară vrem

să trăim în veci ca români împreună. Iată

însemnătatea istorică a zilei de 1 Decem-

brie pentru neamul românesc” (Știrea, nr.

232, anul II, 1932).

Marea Unirea din 1918 – visul de

veacuri al românilor – a fost posibilă în pri-

mul rând datorită faptului că românii din

Transilvania au înființat acest organ politic,

Consiliul Național Român Central.

Pentru noi, este o mândrie faptul că din componența ce-

lor 12 reprezentanți ai Consiliului Național Român Central fă-

cea parte și Tiron ALBANI originar din Gârbova de Sus-Aiud,

jud. Alba, fie-i memoria binecuvântată!

Istina SIMA Președ. Asociația Pro

Gârbova de Sus

T

https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania


51

DESCRIEREA ÎN ROMANELE LUI RADU IGNA omanele scriitorului Radu Igna au un iz aparte. Le-am

citit cu plăcere. În lumea acestora există răgazul, tihna.

Se găsește un loc pentru tine, ca cititor, dar mai ales ca

personaj, care devii de îndată ce pătrunzi în lumea satului. Te

cuceresc locurile, apoi oamenii, care se mișcă în ritmul natural și

țin de rânduială. În cronologia romanelor se observă cum scrii-

torul fotografiază peisaje și scene de viață din satul transilvănean

din perioada interbelică și până azi, cu opriri dese asupra perioa-

dei comuniste. Totul ți se pare firesc, viu. Viața parcă e în deru-

lare naturală. Așa cum curge un râu. Mai liniștit ori mai învolbu-

rat. Romanele sunt curgătoare și te cuceresc pentru că ai în față

un prozator autentic, dăruit cu harul scrierii, un condeier contem-

poran de mare finețe. Și peste toate, dacă ai cunoscut și omul din

spatele scriitorului, îți îngădui să șezi în roman ca la tine acasă.

Înrudirea pe care o avem pe cale dăscălicească m-a apro-

piat și mai mult de scriitor și de opera lui, lucrări literare în care

a creionat satul și dascălul, folosind farbe și locuri care au o situ-

are bine definită pe harta mentală proprie. Accentul cade pe su-

flarea omenească, pe trăire, pe frământări sufletești și țesătura di-

amantină interioară. Acolo unde se găsește omul… În Vâltoa-

rea, Valea Proscrișilor și Nimic deosebit în timpul serviciului

meu. Vă îndemn să le citiți!

M-am aplecat însă acum asupra unui aspect de nuanță din

romane. Vreau să mă refer la prezența descrierii naturii. Aceasta

ocupă spații restrânse. Intensitatea romanului este concentrată în

narațiune și dialog, dar descrierea este condensată. Chiar dacă

reprezintă doar un interruptio, descrierea naturii este un moment

semnificativ, de mare subtilitate. Pentru că autorul face multe in-

cursiuni în spațiul natal, în orizontul local apropiat sau mai înde-

părtat și așază acțiunea romanelor în spații de natură de mare in-

timitate sufletească. Și aceasta dă substanță scrierii. Un cronotop

autenticizat. Succesiunea evenimențială este determinantă. Pu-

tem vorbi și de o cronologie a vârstelor, nu doar a etapelor isto-

rice în care se desfășoară acțiunea romanelor. Dramele umane,

alături de bucurii însoțesc personajele. Loc central în ocupă das-

călul, un alter ego al scriitorului, în jurul căruia se țes destine

într-un spațiu rural autentic, trăit.

Prozatorul privește satul panoramic și îl umple cu frumu-

sețe. Cu un limbaj delicat, cu eleganță romantică scriitorul răco-

rește sângele clocotind al personajelor și mersul de neschimbat

al satului cu descrieri de natură. Aceasta e mereu în comuniune

cu oamenii: Stau apoi întinși la soare pe o lăture până ce boii

termină otava. Vremea umblă și ea în rostul oamenilor (Vâltoa-

rea). Aceștia răsuflă în ritmul naturii: Apa clipocește cu reflexe

argintii, în locurile neacoperite de anini luna s-a strecurat pe

fundul apei, luminoasă, legată de cea de pe cer, greierii se întrec

în alinarea serii cu țârâituri lungi, și în jur parcă tremură liniș-

tea. Numai Dumnezeu mai ține cu bietul plugar (Vâltoarea). Și

aceste momente de răcoare și tihnă fac auzite respirațiile perso-

najelor. Aceste pauze descriptive sunt de o naturalețe desăvâr-

șită, dar în același timp și pline de eleganță: Strălucea iar soa-

rele, exagerat de puternic, deasupra craterului care adăpostește

satul. Așa s-a înfiripat primăvara cu energii noi, cu un peisaj

cum nu mai văzusem. Peste tot pomi înfloriți, livezile de pruni

revărsau perdele albe de fulgi, roz-aurii piersicii, se îmbrăca-

seră în verde strălucitor pădurile și pajiștile, apa în vale clipocea

limpede peste bolovanii suri ca niște carapace de țestoase (Va-

lea proscrișilor). Uneori momentul descrierii este atât de scurt

ca reflexia razelor de soare pe lama coasei, dar rolul acestuia este

decisiv: Dimineața atârnă plumburie (Vâltoarea). Astfel, prin

referire la ritmul circadian, autorul oferă un reper temporal, o dis-

continuitate evidentă în ritmul vieții satului, acesta fiind condus

mereu după legitățile naturii. Muncile agricole și viața într-o co-

munitate rurală sunt guvernate de ritmul anotimpurilor care de-

limitează perioada dintre semănat și cules. În romanele scriitoru-

lui Radu Igna cele patru anotimpuri constituie delimitări structu-

rale: Era noapte târzie de primăvară înaintea Floriilor, cu cer

înstelat și lună plină. Noapte caldă cu parfum de flori și frunze

tinere (Vâltoarea); Umbrele pădurilor dosnice se împreunau

peste Limpejoara secată de arșița verii, încât printre bolovani

noroiul uscat era cenușiu spre negru (Valea Proscrișilor); S-au

dus ploile, s-au zbicit dealurile și văile verzi, îngălbenite, pline

de petece roșcate ale sămănăturilor de toamnă. În pădurile ca

arama s-au înfiripat, în sute de puncte, lumânările roșii ale cor-

nilor (Vâltoarea); Fulgi rari alunecă și se aștern pe pământul

înghețat. Pustiu pe uliță, geamuri luminate slab (Nimic deosebit

în timpul serviciului meu).

Definitorii în pattern-ul descrierii naturii în prozele de

mari dimensiuni ale scriitorului sunt elementele de hidrografie

care conturează orizontul local, apropiat sau îndepărtat, în care

autorul și-a așezat personajele ca să stăpânească pământul în li-

bertate, un drept obținut mereu cu mari sacrificii: Coboară în

vale să bea apă din Dobrița ce curge licărind printre malurile

pline de ghiocei (Vâltoarea); / Deasupra Mureșului, în dreapta,

s-a lăsat o cortină grea de gheață, de parcă acolo ar fi marginea

lumii (Vâltoarea). Elementele de toponimie vin să dovedească

statornicia, sfințenia satului, conturează și delimitează spațiul ru-

ral: Un cer negru și greu. Pâraiele dintre hăurile dealurilor își

deversaseră puhoaiele pline de bolovani și bușteni în Limpe-

joara / Ziua era pe sfârșite, soarele sta sprijinit într-un vârf de

deal, aerul rece, parfumat. Ședeam la marginea Limpejoarei.

Valea principală, pe iarbă (Valea proscrișilor). Cârnu urla înfu-

riat aruncând valuri, valuri de ape mocirloase (Valea Proscriși-

lor).

Reperele de sănătate morală și fizică au fost păstrate cu

strășnicie, cu toate că în perioade tulburi ideologii nelegiuite au

încercat să sluțească omul curat și frumos, așa cum l-a lăsat

Dumnezeu. Descrierea de natură așază temporal acțiunea: Nin-

soarea s-a întețit. E mai degrabă o ploaie deasă care îngroașă

stratul noroios în care se afundă bocancii (Nimic deosebit în tim-

pul serviciului meu); era o primăvară frumoasă, cu raze fierbinți

ce jucau vesele peste satul Hințeu. Triluri de păsări răsunau din

zori în noapte (Vâltoarea). Natura preia din stările sufletești apă-

sătoare ale personajelor, împărțind povara: Afară e o liniște apă-

sătoare. Nici câinii nu mai latră, parcă astăzi nu au cântat co-

coșii, nu guiță porcii (Vâltoarea).

Prin descrierile de natură personajele iau o gură de aer. Își

clătesc sufletul. Relația om-natură este de o curățenie liturgică.

Spațiul îi sfințește destinul. Într-un singur loc omul este acasă:

Acasă. Unde și natura te cunoaște și Dumnezeu.

LŐRINCZI FRANCISC-MIHAI

R


52

NOI ARHIVE, NOI COMORI, NOI DESCOPERITORI: „ARHIVELE DE LA HAŢEG – MONOGRAFII, LEGENDE ŞI VIVISECŢII”,

DE CONSTANTIN STANCU

ăscut în toi de legendă și vârtejuri istorice mile-

nare, hațeganul CONSTANTIN STANCU își

reînnoiește dezvăluirile și revelațiile, în noua sa

carte monumentală, „ARHIVELE DE LA HAȚEG –

Monografii, legende și vivisecții”, Editura CronoLogia,

Sibiu, 2017 (care o continuă pe prima: Arhivele de la

Hațeg: de la Neantia la Vâltoarea Sufletelor, Editura

Realitatea Românească, Vulcan, 2010).

Cartea sa cea nouă nu este, cum

s-ar crede, la o privire superficială, doar

o reluare de recenzii, publicate, în tim-

puri trecute, prin reviste – ci, în primul

rând, o viziune cronicărească și cri-

tică, deosebit de temperată (deși „pa-

tima topos-ului” clocotește, sub crusta

obiectivității!): CONSTANTIN

STANCU își iubește și-și respectă, ca

nealtul, locul nașterii, care coincide cu

punctul ZERO al pornirii istoriei

daco-valahe și, de ce nu, chiar mun-

dane.

De aceea, nu ne miră deloc, ci

considerăm ca urmând logica memoriei

Hațegului, când autorul dedică mai

bine de 60 de pagini scrierilor și cercetărilor acribioase

asupra istoriei și mitologiei originar-hațegane, ale lui

IANCU BADIU: „Badiu Iancu, un pasionat de istoria

Țării Hațegului” (p. 16), „Cultura de Hațeg: Mistere,

arheologie, suferință...” (p. 19), „Hațeg, un turn de ve-

ghe pentru o mie de narațiuni” (p. 22), „Valea Sarge-

ției, povestea Țării Hațegului în vremuri complicate”

(p. 28), „Hațeg, epopee și farmec” (p. 35), „Istoria de

Hațeg” (p. 43), „Despre «DISTRICTUL» Hațeg” (p.

51), „Hațeg, un oraș între două lumi” (p. 60), „Hațeg:

Cheia unui oraș în tranziție” (p. 65).

Se spune că Hațegul ar fi fost, la începuturile isto-

riei dacice, capitala Daciei...Nu se știe adevărul adevărat

despre această afirmație, încă neprobată suficient, dar se

știu niște realități lingvistice:

„«Terra Harszoc» avea un statut special, f[cea

parte din voievodatul lui Litovoi. Era locuită de

«olahi». (...) Era un castelan de Hațeg, era o cetate, un

district, a fost un sat, a devenit un oraș, târg însemnat,

a fost un «fluvium Haczac». Sursele sunt profunde, de-

numirea trimitea la un «hațeg», pădure măruntă, hățiș,

dar nu și denumire coruptă de funcționarii din cance-

lariile vechi, interesați să facă stăpânilor pe plac.

Poate o familie de frunte a dat denumirea locali-

tății – Haczoku –, apoi a pierit în negura vremurilor.

Unii au considerat că Hațegul a fost «colțul din spate»,

un umăr de deal – o localitate de margine de lume! De-

numirea putea proveni de la un loc de judecată, «șase

scaune de judecată». Capitala Daciei romane se numea

«Sarmazege», o denumire mai puțin remarcată de isto-

rici, dar posibilă sursă pentru numele actualei locali-

tăți. Cumanii puteau să-și fi lăsat ur-

mele pe aici – «hârs», însemna URS

(n.n.: de fapt, nu cumanii, ci dacii sim-

bolizau casta războinicilor, prin URS!).

În Europa Evului Mediu exista un ti-

tlu nobiliar: «herzog», «herstsog»,

«herceg», «herțeg» (n.n.: însuși Mir-

cea cel Bătrân se intitula „herțeg al

Amlașului și Făgărașului...”)” – cf.

Iancu Badiu, Hațegul, din cele mai

vechi timpuri, până la anul 1700, p.

22).

Suferințele hațeganilor au conti-

nuat, în afară de ocupația romană, sub

austrieci: Hațegul era zonă grănice-

rească! „Pentru că Hațegul a fost un

oraș grăniceresc, a fost nevoie de o abordare a fenome-

nului regimentelor din Hațeg, cu toate regulile, dreptu-

rile și obligațiile care rezultau din această activitate

specială, într-un imperiu care se apăra de celelalte im-

perii, cu analizarea vieții de zi cu zi, cu problemele care

măcinau traiul grănicerilor din această cetate (...) Ha-

țegul era controlat în stilul marilor imperii!” – cf. Iancu

Badiu, Orașul Hațeg sub stăpânirea austriacă,

1688-1867, p. 28).

Dar Hațegul a fost și zonă de cultură, iluminată de

trecerea unor personalități de geniu, ale daco-valahilor de

altădată: AUREL VLAICU, OCTAVIAN GOGA, fa-

milia DENSUȘIANU, ION POP RETEGANUL,

NICOLAE R. DANILESCU – dar și EMINESCU sau

BOGDAN PENTRICEICU HAȘDEU și NICOLAE

IORGA. Pe aici a trecut MIHAI VITEAZUL, în drum

spre Praga și, apoi, spre Alba Iulia…la Prislop este locul

minunat, în care are sălaș de veci Duhul Sfânt al lui

ARSENIE BOCA…

„Țara Hațegului a fost vizitată intens de Nicolae

Iorga, marele istoric, care a ajuns în posesia unui do-

cument important: CONDICA HAȚEGULUI, unde au

fost însemnări în limbile română, germană, maghiară,

N


53

latină (…). Nicolae Iorga a deplâns, în anul 1923, mo-

dul în care era administrată mărturia despre o lume

care a fost, în antichitate, în acest ținut. Cărturarul a

revenit în Țara Hațegului în anul 1940, a călătorit prin

zonă ca un cuceritor, fotografiile sale din acea perioadă

sunt, și acum, păstrate în casele oamenilor” (cf. Iancu

Badiu, Orașul Hațeg în perioada interbelică,

1914-1944, p. 45).

Dar Hațegul înseamnă și ciocniri (uneori, sânge-

roase…!) și armistiții religioase, între romano-catolici,

ortodocși, greco-catolici, lutherani, penticostali, bap-

tiști…înseamnă și societăți cultural-literare (Hațeg – fi-

lial a ASTREI!), biserici, reviste, viață literară, mai ob-

scură sau mai activă…înseamnă adeziuni la mișcările so-

ciale și naționale valaho-ardelenești (anii răscoalei lui

Horia și ai revoluției 1848-1849, a lui Avram Iancu, sunt

scrise, în Cronica Hațegului, cu sânge și lumină!)…

…În anii comunismului stalinist incipient, „au

apărut la putere pături sociale anistorice: evreii, ma-

ghiarii, țiganii, minoritățile naționale, săracii, refugia-

ții de război, trimișii de la centru (…). În anul 1948 a

început fenomenul de captare a Bisericii Greco-Cato-

lice în cadrul Bisericii Ortodoxe…într-o reîntregire

forțată, din motive politice și de strategie comunistă” –

cf. Iancu Badiu, Orașul Hațeg în regimul comunist,

1944-1965).

…Azi, Hațegul trăiește mari nedumeriri și, de

multe ori, dezamăgiri istorice…dar, alături de tragedii,

ei știu să nădăjduiască în victorii viitoare: „…marile

unități din domeniul agro-alimentar au dispărut, nu au

rezistat în fața cerințelor pieții naționale și internațio-

nale. Abatorul de prelucrarea cărnii, Fabrica de bere,

unitățile industriei locale, o parte din meșteșugari dis-

par sau își reduc mult activitatea. (…) O nouă lume se

naște, încet, oamenii trăiesc după noile reguli, respiră

libertate, responsabilitate, tragedii, victorii nesperate”

(cf. Iancu Badiu, Hațegul, un oraș în tranziție, între

două lumi – 1989-2015).

C-așa-i românul: „cel mai adaptabil animal teres-

tru…”.

După recenzarea analitică și creatoare de per-

spective „de mare altitudine și sintetice”, ofertante de

viziuni mai clare, asupra istoriei și destinului hațegan –

scriitorul CONSTANTIN STANCU pune în evidență

potențialul creator-artistic al „topos-ului sacru”, Hațegul

natal. Adică, nu doar recenzează, ci prezintă personalită-

țile și opera unor scriitori de „primă mână”, truditori ai

Duhului și condeiului, din „zona sacrală”: RAUL

CONSTANTINESCU (pseudonimul lui Constantin

Constantinescu), nu doar scriitor, ci și eminent folclorist

(„Ca la o adevărată judecată a satului sunt strigate

toate fetele și nevestele din sat, fiind luate în râs defec-

tele și viciile acestora, în diferite feluri de batjocuri, la

adresa lor, apoi se iau în râs gospodarii bețivi, minci-

noși, leneși, lăudăroși, zgârciți, făloși etc., având ca

scop îndreptarea năravurilor rele” – cf. Raul Constan-

tinescu, Străvechi tradiții și creații populare, din Țara

Hațegului, p. 91) – apoi, apreciatul profesor de Română,

monograf și scriitor hațegan, „meditativul și generosul”

RADU IGNA, apreciat de EUGEN EVU ca posedând,

în romanele sale, „o luciditate insuportabilă” (Vâltoa-

rea, Valea proscrișilor, Nimic deosebit în timpul servi-

ciului meu – cf. p. 97) – după care urmează un „inter-

mezzo” poetic stacian: Țara Hațegului, Cer de iarbă la

Ponorici, Toamnă latină, Sarmizegetusa…

Mai sunt evidențiați, întru Gloria de Duh Hațegan:

PETRU ISTRATE (profesor de Chimie, în Hațeg, între

1967-1971 și Cetățean de Onoare „al orașului Baia

Mare, în anul 2010”), scriitor de proză scurtă și cronicar

al vieții cultural a Hațegului – DACIAN MUNTEAN,

DANIEL PIȘCU – dar și, „cu osebire”, TIBERIU

LĂPĂDĂTONI („Tibi, cum îi spun prietenii”), cu mul-

tiple vocații: profesorale, teologice, lingvistice, seman-

tice, omiletice, de hermeneutică biblică etc. „A călătorit

mult, fiind pasionat de peregrinări, într-o lume în miș-

care, și ea”… – dar, mereu, s-a întors la obârșia sa hațe-

gană. Decedat în 2016: „A lăsat o vie amintire, pentru

oamenii care l-au cunoscut și apreciat. Spirit elevat, a

suferit în tăcere, în unele moment ale vieții, pentru că

viața i-a rezervat și umbre, invidii, dureri. Cărțile sale

sunt importante pentru că pun în valoare principiile

creștine de viață și cunoaștere și au reflect lumea vă-

zută prin ochii unui dascăl pasionat, iubitor de călătorii

și prieten curat…” – cf. CONSTANTIN STANCU, Ti-

beriu Lăpădătoni, un gând șoptit: Spre culmi…

Cartea lui CONSTANTIN STANCU se sfârșește

printr-o vie și dinamică prezentare a propriei vieți și

opere evolutive, a activităților sale de tip monahal-cultu-

rale (medioevice, dar și renascentiste!), completate de

aprecierile unor critici consacrați și de imagini foto

ale cărților și prietenilor săi, scriitorii analizați și psiha-

nalizați, în cuprinsul acestei cărți-monument.

Carte-monument pe care, întru lămurirea unor

probleme de identitate spirituală și națională, ar face tare

bine s-o citească (și mediteze, adânc, asupra celor ci-

tite…) cât mai mulți dintre daco-valahi…sau dintre cei

care, încă, se mai pretind a fi…a aparține…a exista, întru

Daco-Valahime.

prof. dr. Adrian BOTEZ


54

FILIGRANE CAROLINE, 10 ANI DE LITERATURĂ LA FILIALA ALBA-HUNEDOARA A UNIUNII SCRIITORILOR

n eveniment de suflet pentru scriitorii din județele Alba și Hunedoara a fost apariția cărții Filigrane caroline – Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uni-

unii Scriitorilor din România – 10 ani -1. Cartea a fost prezen-tată la adunarea generală a Filialei în data de 17 decembrie 2016 și a stârnit interesul scriitorilor prezenți.

Autoarele Monica Grosu și Maria-Dani-ela Pănăzan au adunat textele dedicate colegi-lor2 în această falie de timp. Căldură, prietenie, bucurie a întâlnirii cu operele originale ale scri-itorilor răzbat din paginile antologiei. Timpu-rile nu au afectat prospețimea textelor. Din con-tră, cititorul poate să redescopere universuri in-teresante, mesaje profunde, galaxii lirice, po-eme rupte din continentele de metafore. Sunt atinse neliniștile creatoare, valorile literaturii în general și valorile specifice poeziei creștine, antologii dinamice, călătorii spirituale pe dru-muri complexe, iubirea etc. Autoarele au privit atent și au subliniat martori speciali, gustul li-bertății, incursiunile în spațiile românești, poe-zia ca joc și poezia ca revelație. Notele literare, cronicile și semnele lăsate de scriitori formează un tot unitar, literatura este bogată, scriitorii pa-sionați. Sub semnele nopților de argint, la Masa Cuvintelor, în plin anotimp literar, cu presiunea paradoxului, cărțile au punctat identitatea românilor, foamea lor după frumos. Sunt analizate romane cu mesaj puternic, piese de teatru, cărți de poezie care au intrat în istoria literaturii, sunt creionate portrete de scriitori, cuvintele lor despre viață, literatură, răni și lacrimi. Cititorul va înțelege misterul provinciei, poezia pendulând între logos și imago, lentila timpului care ne pune sub ochi drame și destine.

Poetul Aurel Pantea, președintele filialei și apropiat al scriitorilor, începe povestea cărților prezentate cu un elegant cu-vânt înainte. Domnia sa subliniază devoțiunea celor două au-toare, exigența și judecățile de valoare, spiritul critic autentic de care au dat dovadă. Reținem și următorul mesaj lansat de Aurel Pantea: „Sunt de admirat solidaritatea, eleganța critică, potenți-alul exegetic și nu în ultimă instanță, duhul amical ce se străvede în paginile acestei cărți” (p. 6). Monica Grosu notează despre poezia lui Nicolae Crepcia: „În acest sens se compun poemele (fără titlu), ca niște cetăți textuale asaltate de amenințarea singu-rătății și gânduri încovoiate în semne de întrebare. Ruptura de lume, distanțarea de propriul sine creează neliniști și accentu-ează precaritatea ființei” (Poezia lui Nicolae Crepcia. Câteva considerații, p.39). Tot Monica Grosu reține, analizând roma-nul Ritualul bestiei, autor Cornel Nistea: „De la simple însem-nări despre existența cotidiană se ajunge la fine incursiuni me-ditative pe tema morții sau ample reflecții despre război, tortură fizică și morală, frică, lașitate, mai precis o analiză adâncă având ca nucleu tematic omul, privit în visceralitatea sa biologică și spirituală” (Cornel Nistea: Lumea sub asaltul bestiei, p. 119).

Cele două autoare se concentrează și pe fenomene mai largi care au marcat viața scriitorilor analizați din filială, am re-marca Sacrul în poezia românească. Studii și articole (coordo-nator Aurel Pantea), semnat de Maria-Daniela Pănăzan (p. 126).

1 Monica Grosu / Maria-Daniela Pănăzan; pref.: Aurel Pantea, Filigrane caro-line. Antologie aniversară – Filiala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România – 10 ani –, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016 2 Scriitori prezenți în antologie: Lucian Bâgiu, Ion Brad, Ion Buzași, Nicolae

Ea notează: „Invit cititorii să lectureze studiul despre poezia sa-cră a lui Lucian Blaga, studiu semnat de binecunoscutul Profe-sor clujean Ion Pop. Este foarte interesant să descoperi că „tris-tețea metafizică” blagiană are în ea nuanțe creștine și că interio-rizarea meditativ-elegiacă ascunde, de fapt, conștientizarea sa-cralizării întregului cosmos…” (p. 126-127).

Sunt evocate momentele „Discobolul”, revistă solidă și serioasă de literatură și cultură. Tot Maria-Daniela Pănăzan remarcă numerele 166-167-168, oct.-nov.-dec. 2011, când a fost sărbătorit criticul Alexandru Cistelecan. Mo-nica Grosu analizează cartea lui Ieronim Mun-tean, Romanul feminin românesc, scriind: „Co-mentariile critice ale lui Ieronim Muntean se caracterizează prin amplitudine, reliefând nu-meroase aspecte ce țin de laboratorul creației, de structura compozițională a romanelor discu-tate, fără a neglija nici manifestările epicului analitic sau diversitatea caracterologică a per-sonajelor” (p.105). Un întreg fenomen literar este astfel oglindit în această cronică, teme și personaje, sufletul feminin în acțiune, umbrind timpul crud și narațiunea care brodează epoci, evenimente, stări.

La finalul cărții aniversare, Filigrane caroline, avem da-tele necesare despre Monica Grosu și Maria-Daniela Pănăzan, două scriitoare cu personalitate, dedicate vieții literare din Fili-ala Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România. Nu scapă atenției autoarelor momentele importante din viața unui scriitor. Este analizată opera lui Aurel Pantea, poet premiat la nivel național de U.S.R., poet care a lăsat semne puternice des-pre epoca literară actuală cu volumele Nimicitorul sau Negru pe negru.

De remarcat în antologia aniversară selecția versetelor aparținând scriitorilor analizați, textele citate, trimiterile făcute. Cele două autoare au o sensibilitate aparte, rețin versete sau texte profunde, cu semnificații și viziune. Mircea Stâncel: „este ultima moarte în odăile proprietarilor interbelici;/ și nimeni nu se întristează,/ dar tu începi să te schimbi la față;// el a închis secolul XX și a luat cheia;/ probabil cerul este în sfârșit atent/ și i-a făcut patul…” (un trup îngropat care vorbește, p. 188, citat de Monica Grosu). Virgil Todeasă: „în liniștea satului/ se aude cum târâie moartea,// nebuna vine călare pe bicicleta făcută/ din spinii uscați de seceta verii” (Imagine, vara, p. 198, citat de Mo-nica Grosu).

Atente și prietenoase, ele au dat cititorului un fragment de istorie literară, plus bucuria lecturii, atât de rară în aceste vre-muri complexe și tumultoase. Maria-Daniela Pănăzan reținând câteva note despre revista „Discobolul”, citează din poetul Pa-blo Neruda câteva versuri, ele sunt simbolice, transmit esența relației dintre oameni: „Și gândește-te, dragostea mea,/ că eu te aștept/ și că împreună suntem/ cea mai mare bogăție/ strânsă vreodată pe fața pământului” (Discobolul – 20, p. 223).

Constantin STANCU

Crepcia, Gheorghe Dăncilă, Ștefan Dinică, Sonia Elvireanu, Daniela Ghi-geanu, Monica Grosu, Gheroghe Jurcă, Radu Igna, Gligor Hașa, Ion Mărgi-neanu, Ironim Muntean, Cornel Nistea, Aurel Pantea, Mihai Pascaru, Ma-ria-Daniela Pănăzan, Ioan Popa, Constantin Stancu, Mircea Stâncel, Virgil To-deasă, Igor Ursenco, Ovidiu Vasilescu…

U


55

IOAN BRAD, PROLOG ŞI EPILOG LA O CARTE

e la începutul anului se petrecu un eveniment cul-

tural important atât în viața culturală a Blajului, cât

și a Albei Iulia. Lume multă, lume bună din cele

două cetăți culturale ale județului fu luată, într-acea zi de

februarie, de valul evenimentului: scriitori, profesori, in-

telectuali de toate mărimile, oficia-

lități, cu toții prezenți în sala de fes-

tivități a Primăriei. Să fie prezenți

la o lansare de carte. O carte a Bla-

jului, într-un fel și până la un anu-

mit punct, o carte autobiografică a

unui fiu al Blajului, o carte docu-

ment a evenimentelor de până la

Revoluția din Decembrie, o cro-

nică cu bune și cu rele, cum mereu

folosește sintagma aceasta autorul

cărții, Ioan Brad.

Surprinzător sau nu, eveni-

mentul se bucură de o reușită poate

nici de autor visată. Căci orice pre-

zentare de carte poate avea și sur-

prize nedorite, unii așteptând doar

la cotitură ca să atace. Alteori cele

notate în cuprinsul cărții pot stârni

dispute greu de stins și astfel toată

buna intenție a autoului du-

cându-se pe pustii. E, de astă dată, autorul se bucură de

aprecieri elogioase, de cuvinte înflăcărate cu referire la

Blajul anilor 50-75 ai veacului trecut, cum poate nici nu

visa gândind la personalitățile de marcă prezente și care

oricând l-ar fi putut ataca. Mai ales că își pregătise cititorii

cărora le înmânase cartea s-o lectureze înaintea eveni-

mentului. Ca povestea să nu se facă în gol, ci în deplină

cunoștință de cauză, pe baza celor extrase și notate,

demne de reținut. În luările de cuvânt blăjenii blăjeni fu-

seseră de-a dreptul exaltați întâlnindu-se cu vremurile de

altădată și cu oamenii lor: copii, colegi de joacă, profe-

sori, ulițe și case care astăzi nu mai sunt, oameni simpli

dar rămași prin ceva anume în memoria colectivă. Aici,

intervenția scriitorului Neluțu Moldovan, un cronicar ne-

întrecut al Blajului acelor ani, mi s-a părut de-a dreptul

entuziasmantă. Blăjean mai nou, prof. univ. Ion Buzași

scoate în evidență fapte și oameni cunoscuți de la venirea

sa în orășelul de școale, asta petrecându-se dup anii 62-63

ai veacului trecut. Similar s-au petrecut lucrurile și-n ca-

zul familiei prof. Silvia și Ion Pop. Câtă înflăcărare! Câtă

trăire sub amintirea acelor vremuri! O, tempora!

La rândul său, președintele Filialei Alba-Hune-

doara a scriitorilor nu contenește a-l numi drept scriitor

pe autorul cărții, și asta în ciuda faptului că el este doar la

cea dintâi carte cu care iese în lume. Părere susținută și de

doamna Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Județene Lu-

cian Blaga.

Și la drept vorbind, cam așa

și stau lucrurile: arta evocării,

umorul sănătos, suspansurile cre-

ate, sinceritatea spuselor sale și

atâtea altele trădează un bun con-

deier, vrednic oricând de alte și alte

pagini de literatură adevărată.

Cartea, Prolog și Epilog, la

volumul Cu cărțile pe față, deru-

lează firul amintirilor și al eveni-

mentelor de la naștere, unele chiar

dinaintea nașterii sale, până la în-

cheierea activității propriu-zise:

copilăria pe Hula Blajului și mai

apoi la Câmpu, aproape de Gara

Mică, anii de școală cu colegi și

profesori de toate felurile, iarăși cu

bune și cu rele, serviciile la Brașov

și Blaj, încheind această parte a vi-

eții cu plecarea la școala de securi-

tate de la București, calificarea obținută oferindu-i ca

orice sector de activitate satisfacții, dar și neplăceri. Nici

aici autorul nu se sfiește să declare război celor ce l-au

umilit în vreun fel, apostrofându-i și dându-le tuturor căr-

țile pe față!

Un capitol aparte îl constituie cel rezervat Sâncelu-

lui, satul de baștină al familiei sale, dar și a autorului Pre-

feței, col. Dorin Oaidă. Tocmai de aceea primarul Ilie

Frățilă a ținut să-și arate, în cuvinte de suflet, recunoștința

față de cei care îi preamăresc satul, făcându-l nemuritor.

Notarea celor petrecute la Blaj se face ca-ntr-un

scenariu cinematografic, cu indicații de regie între paran-

teze, ca și cum cele notate urmează a fi aduse din nou pe

scenă. Interesant, nu? Imaginile ce însoțesc textul sunt la

fel de grăitoare, susținând afirmațiile făcute la adresa au-

torului și a scriiturii sale.

Scrisă cu patos, dar și cu dezinvoltură, cartea se ci-

tește pe nerăsuflate, odată pornită lectura nemaio-

prindu-se până la capăt.

Bravo ție, scriitorule Ioan Brad!

Ioan POPA

P


56

PLASTICA

CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA EXPOZIŢIA CELEI DE_A XXI-A EDIŢII A TABEREI DE CREAŢIE ARTISTICĂ DE LA BLAJ

n perioada 1-13 august 2017 s-a desfășurat cea de-a

XXI-a Ediție a Taberei Internaționale de Artă „Ioan

Inocențiu Micu-Klein” de la Blaj, tabără care se deru-

lează neîntrerupt, începând din anul 1997.

Expoziția foarte amplă a taberei, deschisă în ultima

zi, a reunit 38 de plasticieni, pictori, sculptori, graficieni

și artiști decoratori, sosiți din țară (București, Iași, Baia

Mare, Râmnicu Vâlcea, Drobeta-Turnu Severin, Slatina,

Cluj, Alba Iulia, Sebeș) și din străinătate (Grecia, Repu-

blica Moldova, Germania), care au expus 69 de lucrări

variate, atât din punct de vedere tematic, cât și a modali-

tăților de interpretare. Artiștii plastici, aparținând diferite-

lor generații (vârstnici, maturi și tineri), au fost următorii:

Horea Cucerzan, directorul taberei, Nicolae Iorga, Nico-

lae Toma Muntean, Victor Dima, Andana Călinescu, Ște-

fan Popa, Eleonora Brigalda, Simion Pop, Grigore Mi-

huș, Ofelia Huțul, Eugen Măcinic, Gavril Mocenco, Ni-

colae Cațavei, Ion Mielcioiu Boștină, Anca Delia Oros,

Lidia Kozma, Gabriel Obreja, Elena Cîmpian, Floriana

Iliopoulou, Sanda Ciorna, Gheorghe Drăgan, Viorica To-

poraș, Silvia Anton, Daniel Crăciun, Ana Jilinschi, Vale-

ria Barabas, Theodora Scurtu (pictură); Iorgos Iliopoulos,

Ciprian Hopîrtean, Cristian Ianza (sculptură); Radu Afte-

nie, Petti Velici, Aurelia Sanda, Christiana Iliopoulou

Hopîrtean, Constantin Plăvițu, Iosif Paul Leș, Mirela

Anura-Isailă (grafică); Cătălin Aprofirei (artă decora-

tivă).

Într-un interviu pe care i l-am luat maestrului Horea

Cucerzan, în anul 1990, acesta afirma, pe bună dreptate,

„că arta noastră contemporană dialoghează cu străinăta-

tea într-un climat major, omniprezent, prin câteva direcții

de forță: perimetrul spiritual specific național, originali-

tate și expresivitate”. Cu acel prilej, l-am întrebat dacă

poate face câteva considerații asupra artei europene în ge-

neral și îndeosebi asupra evoluției acesteia din ultimii ani.

Printre altele, mi-a răspuns următoarele: „Fenomenul ar-

tistic contemporan este extrem de cuprinzător și niciodată

nu poate fi definit în limitele exhaustivului sau ale con-

cretului. Caracteristicile acestui fenomen sunt: mobilita-

tea, labilitatea, ambiguitatea, iar subtilitățile și rafinamen-

tele sunt extrem de tipice pentru această perioadă. Recu-

perarea anticului, tensionarea, detensionarea, starea de li-

niște, starea de veghe, alarma, panica, sexualitatea, oniri-

cul, violența, nostalgicul sunt doar câteva din noile direc-

ții atacate cu brio de artiști din toate generațiile”. Cele ex-

primate mai sus se regăsesc, în bună măsură, și în operele

de artă expuse la Blaj la încheierea celei de a XXI-a ediții

a taberei de creație.

La această ediție a taberei, spre deosebire de cele

anterioare, dialogul dintre arta figurativă și arta abstractă

este mult mai strâns.

Arta figurativă. Se manifestă o vădită preocupare

pentru reînvierea unor momente și aspecte semnificative

din istoria și cultura națională. În acest sens stau mărturie

picturile păstoase, în culori luminoase și vii, semnate de

Lidia Kozma, Gloria peste timp a Blajului, Grigore Mi-

huș, Ritmurile Blajului II, Valeria Barabas, Peisaj din

Blaj, Ștefan Popa, Caniculă la Blaj, în care apar: Cate-

drala „Sfânta Treime”, vestitele școli din preajmă și alte

obiective istorice și culturale ale „Micii Rome”. Pe linia

revalorificării istoriei naționale se înscriu și tablourile

executate de: Daniel Crăciun, Transilvaniam secvențial și

Gheorghe Drăgan, Legenda, în acesta din urmă fiind

vorba de descălecatul lui Dragoș în Moldova (Voievodul

Dragoș ucigând zimbrul).

Între peisajele măiestrit ritmate, ce emană un auten-

tic lirism, se află cele realizate de Grigore Mihuș, Ritmu-

rile Blajului III, Victor Dima, Câmp cu solarii și Andana

Călinescu, În parc. Natura înconjurătoare încă pură, ne-

poluată este surprinsă de Eugen Măcinic în acuarela La

Dobra. Peisajele lui Nicolae Iorga, Dealurile Blajului I și

II, concepute într-o viziune modernă, sunt privite panora-

mic, de la mare înălțime. Multă căldură degajă Floarea –

soarelui de Lidia Kozma, iar lucrarea intitulată Vegetal,

de tânăra studentă Theodora Scurtu, dovedește o remar-

cabilă capacitate de transfigurare.

Un loc aparte în cadrul expoziției îl ocupă tablou-

rile lui Horea Cucerzan: Nud-Pasiune, Balerină I și II,

Flori. Toate aceste teme sunt des abordate de maestrul de

origine blăjeană, stabilit la București, dar întotdeauna în

mod diferit. Formele solid construite și colorate cu deo-

sebit rafinament emoționează profund pe cel ce le pri-

vește.

În portretele Silviei Pop, președinta Despărțămân-

tului Blaj al ASTREI, pictate de Eleonora Brigalda, res-

pectiv de Gavril Mocenco, se dorește o înfățișare fizică

cât mai fidelă și relevarea trăirii interioare a neobositei

animatoare culturale. Aceeași atenție se observă și în con-

ceperea portretului lui Horea Cucerzan, semnat de Eleo-

nora Brigalda. Reprezentările sacre sunt de asemenea

prezente în expoziție: Maica Domnului cu Pruncul și Po-

tirul de Ana Jilinschi. Acestea constituie lucrări delicate,

nuanțat colorate în ocruri sau griuri. Lor li se alătură vi-

gurosul Copac al eternității de Viorica Toporaș. Lucrarea

sensibilă și misterioasă a Ofeliei Huțul, Cuplu (doi flu-

Î


57

turi) se încadrează în lumea oniricului, iar problema se-

xualității este discutată de Christiana Iliopoulou Ho-

pîrtean în gravurile, dominate de negru și cenușiu, El și

Ea.

Arta abstractă. Aceasta se manifestă în expoziția

taberei în diferite feluri. Deosebit de reușite ni se par cele

două compoziții semnate de Simion Pop, în care între li-

niile negre întretăiate țâșnesc culori strălucitoare bine ar-

monizate, ce ne evocă pietrele prețioase sau vitraliile me-

dievale. Pânzele Florianei Iliopoulou, Simfonie marină și

Explozie vegetală prezintă semne într-o încrengătură di-

namică a căror cromatică, alcătuită îndeosebi din verde,

albastru și portocaliu, pare a se desprinde din apele Mării

Mediterane. Astfel se creează o altă realitate, străbătută

de poezie și muzicalitate. Modul în care sunt structurate

formele divers colorate din tabloul Sandei Ciorna, Ai cu-

raj să trăiești la maximum, degajă un evident optimism.

Multă forță exprimă și lucrările de grafică, viu colorate,

ale eminentului sculptor octogenar Radu Aftenie sau pic-

turile Elenei Cîmpian, Compoziție și Germinație. De ex-

presie filosofică este pânza Corola de minuni de Nicolae

Muntean, executată în brunuri și auriuri rafinate, a cărei

punct de pornire a fost, desigur, binecunoscuta poezie a

lui Lucian Blaga. Gândirea privitorului este incitată de ta-

blourile lui Nicolae Cațavei, Peisaj, Peisaj diptic I și II.

O anumită notă nostalgică și un nedezmințit sentiment

patriotic întâlnim în compoziția, alcătuită ingenios din

două părți distincte, Pământ românesc a pictoriței Ofelia

Huțul. Lucrarea inventiv realizată în ceramică și lemn de

Cătălin Aprofirei, Reverberații ne poartă în lumea aștri-

lor, în care domină albastrul infinit.

Trei dintre sculpturi conțin conotații mistice: Clep-

sidră (lemn) de Iorgos Iliopoulos, Izvorul Tămăduirii

(lemn) și Pomul cunoașterii (ceramică) de Cristian Ianza.

Capacitatea de sugestie a tuturor acestor opere este remar-

cabilă. O certă fantezie creatoare dovedește și sculptura

în lemn La răscruce de timpuri de Ciprian Hopîrtean, a

cărei suprafețe sunt cioplite cu deosebită finețe.

Prin urmare, expoziția, pe care am prezentat-o în

linii mari, evidențiază principalele preocupări și direcții

urmărite de artiștii participanți ai taberei de la Blaj. Toți

artiștii, chiar și cei la care nu ne-am referit în mod special,

s-au străduit să ne ofere lucrări de certă calitate.

Cornel TATAI-BALTĂ

EXPOZIŢIA DE PICTURĂ MARGARETA CATRINU DE LA CÂLNIC

n luna mai 2017 a fost deschisă

în capela cetății Câlnic, monu-

ment medieval din secolul al

XIII-lea, expoziția intitulată „Emo-

ții și culori în cetate” a pictoriței din

Cluj Margareta Catrinu.

Autoarea acestei reușite ex-

poziții s-a născut la Beiuș, în anul

1949. Urmează Liceul de Arte Plas-

tice „Romulus Ladea” și Institutul

de Arte Plastice „Ion Andreescu”

(specialitatea pictură) din Cluj

(1974). A fost profesoară de de-

sen-pictură, precum și directoare la

liceul în care s-a format

(1974-2008). Între anii 1975-2017 a

avut 20 de expoziții personale la

Cluj și în alte localități din Transilvania (Zalău, Bistrița,

Dej, Câlnic). A participat la numeroase expoziții de grup

ale U. A. P. -lui din România. A expus deopotrivă în stră-

inătate: Franța, Olanda, Ungaria. Lucrările sale figurează

în colecțiile unor instituții și persoane particulare din Ro-

mânia, Franța, Germania, Olanda, SUA, Canada. Creați-

ile artistei, de o certă valoare, s-au aflat în atenția unor

critici, dintre care amintim pe: Horea Bădescu, Sanda

Rus, Maria Zintz, Negoiță Lăptoiu, Mihaela Bocu ș. a.

Aceștia semnează diferite articole

și cataloage, în care pun în evidență

calitățile remarcabile ale pictoriței

clujene.

Expoziția de pictură de la

Câlnic, ingenios panotată în capela

cetății, a cuprins 29 de pânze în ulei

sau în acril, de dimensiuni aprecia-

bile, care uneori depășesc 100 X

100 cm. Acestea sunt executate în-

tre anii 1995 și 2017, o bună parte

dintre ele fiind datate în ultimii ani.

Între respectivele tablouri au fost

expuse 8 icoane pictate pe sticlă.

Lucrările prezentate cuceresc

din prima clipă atenția și inima pri-

vitorului datorită paletei cromatice

armonioase, alcătuită din tonuri calde de roșu, portocaliu

și galben, care vibrează în mod plăcut. Margareta Catrinu

transfigurează natura înconjurătoare, căreia îi surprinde

admirabil măreția, trăinicia și frumusețea. În mijlocul ei,

ființa umană, și nu numai ea, poate viețui în modul cel

mai firesc. De remarcat că autoarea trece cu ușurință de

la figurativ la abstract. Capul lui Isus Hristos, pictat în

Î

Copac luminos


58

1995, este desenat într-o manieră

realistă, fiind foarte expresiv și spi-

ritualizat. Copacul luminos pe

fond roșu (simbolul vieții) și Co-

pac în lumină concret și viguros

desenați incumbă o evidentă stare

de optimism. În schimb, Livada

părăsită, în care apar pomi înalți

năpădiți de o vegetație abundentă,

sugerează cu nostalgie o lume

aflată pe cale de dispariție. Pe ace-

eași linie se înscriu și tablourile ce

redau toamna: Case vechi, Valea

Dâmboviței, Drumeag în care

nu întâlnim oameni, ci case pă-

răginite și ici și acolo câte o că-

piță.

Dragostea ardentă față de

natura nepoluată, aflată în conti-

nuă regenerare, străbate cu vi-

goare din pânza intitulată Tran-

dafiri sălbatici. (Se știe că tran-

dafirul este sinonim cu frumuse-

țea, el întruchipând dragostea de

viață, iar în creștinism a devenit

simbolul Maicii Domnului și al

lui Isus Hristos). Florile și vege-

tația din acest tablou (cât și din

altele) acoperă fiecare centime-

tru pătrat al suprafeței, dobân-

dind entități cu putere magică,

procedeu utilizat cu deosebită

măiestrie de pictorul austriac

Gustav Klimt (1862-1918). (Vezi

de pildă: Grădină de țară, numită și

Grădină de flori, Grădină de țară

cu floarea – soarelui, Grădină de

țară cu crucifix, Câmp cu maci).

Tabloul ce poartă titlul Dea-

lul cu flori constituie o lucrare em-

blematică în ceea ce privește senti-

mentul pe care îl nutrește autoarea

față de mama-natură. Primul plan

înfățișează un imens covor de flori

deasupra căruia dealuri domoale

urcă treptat spre cer. Astfel se

atrage atenția asupra legăturii per-

manente dintre pământ și divinitate.

Pânzele Turnul de piatră,

Densuș și Cele patru Ființe (simbo-

lurile evangheliștilor, n. n.) mărturi-

sesc din plin că Margareta Catrinu este o ființă evlavi-

oasă. În prima lucrare, vechea biserică din Densuș, bine

ancorată în pământ, se înalță semeț spre cer, fiind hotărâtă

să înfrunte în continuare timpul.

Cea de a doua lucrare, viu colorată,

concepută într-un spirit dinamic și

expusă în mod justificat în centrul

expoziției, subliniază magistral fap-

tul că întreg universul este dirijat de

Isus Hristos.

Picturile în manieră abstractă

ale artistei din Cluj incită deopo-

trivă interesul privitorului, care in-

tră în dialog cu ele, încercând să le

pătrundă mesajul. Întâlnim mereu

simboluri și metafore, „lumini ac-

tive”, cristalizate în „forme flu-

ide sau nu”, după cum mărturi-

sește însăși creatoarea. În com-

pozițiile ingenios alcătuite, cu o

cromatică intensă, solară, se

simte o tensiune interioară, po-

tențată de direcționarea diversă a

tușelor, care sugerează că natura

și viața se află în perpetuă

schimbare și transformare. Pre-

dominantă în aceste pânze este

nota optimistă (Inflorescență,

Grădina lui Arap- Alb etc.), dar,

uneori, transpare și o undă de

melancolie (Toamna).

Dintre icoanele pictate pe

sticlă, fastuos realizate, cităm:

Înălțarea la cer a profetului Ilie,

în carul de foc, pentru care au-

toarea spune că a apelat la un

model rusesc, și Sfântul Gheorghe

ucigând balaurul. Așa cum se știe,

ambii sfinți sunt deosebit de îndră-

giți în arealul românesc. De o cali-

tate deosebită sunt și cele două

icoane care îl reprezintă pe Isus

Hristos pe cruce, flancat de Maica

Domnului și Evanghelistul Ioan, în

colțuri aflându-se simbolurile apo-

caliptice ale evangheliștilor. Fără

îndoială, acestea sunt inspirate din

arta epocii romanice.

Artistă pe deplin angrenată în

contemporaneitate, atât în ceea ce

privește conținutul, cât și maniera

de execuție, Margareta Catrinu

continuă cu succes filonul liric al

picturii românești, dând dovadă de

o inconfundabilă delicatețe feminină.

Cornel TATAI-BALTĂ

Dealul cu flori

Turnul de piatră, Densuș

Cele patru Ființe


59

BLAJUL DIN NOU SUB AUSPICIILE UNUI ACT CULTURAL DEOSEBIT

onsiliul Local și Primăria Municipiului Blaj, Mu-

zeul de Istorie „Augustin Bunea” și Asociația

ASTRA – Despărțământul „Timotei Cipariu”

Blaj, în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici, au or-

ganizat la data de o6. 07.2017, vernisajul expoziției de

pictură „Minunatele Chipuri ale Maicii Domnului”.

Pe o simeză realizată în incinta Muzeului de Istorie

„Augustin Bunea” din municipiu, pictorul sibian Ioan

Lupu, a prezentat publicului blăjan iubitor de frumos,

acea minune pe care artistul o transmite prin culoare și

armonie desăvârșită a operelor sale, credința cu care dân-

sul săvârșește fiecare gest al său într-un ritual de pioșenie

și atașament față de cele sfinte, cu deosebire față de Maria

Fecioara, maica Mântuitorului.

Printre picturile expuse se află și interpretări după

„Gioconda” a lui Leonardo da Vinci,” Fuga în Egipt” a

lui Caravagio și „Banii de argint” opera lui Murillo dar,

așa după cum bine sesiza criticul de artă Vasile Mureșan

de la Muzeul Brukental, „pictorul Ioan Lupu, iese din ti-

parul marilor maeștrii, acesta remodelează fiecare univers

imortalizat, el se detașează de aceștia prin folosirea altor

nuanțe și schimbarea mimicii personajelor”.

Ioan Lupu s-a născut în anul 1949 în comuna Lu-

doș, jud. Sibiu. A absolvit Școala Pedagogică din Deva,

apoi a lucrat în învățământ fiind cadru didactic până la

pensionare.

A fost pasionat de pictură de tânăr, urmând diverse

cercuri și cursuri din Deva și Sibiu, iar după anul 1989 își

completează studiile în cadrul Universității „Lucian

Blaga” din Sibiu, obținând o licență în domeniul „Arte

plastice, decorative și design” și un masterat cu speciali-

tatea „Restaurare lemn policrom”. Este membru

„ASTRA” și al Uniunii Artiștilor Plastici.

Despre omul deosebit, artistul și opera sa, cu ocazia

vernisajului de la Blaj au vorbit Prof. Univ. dr. Cornel Ta-

tay Baltă – istoric și critic de artă, Prof. univ. dr. Dumitru

Acu – Președintele Asociației ASTRA, doamna Prof. Sil-

via Pop – Președinte al Despărțământului ASTRA „Ti-

motei Cipariu” din Blaj, doamna prof dr. Daniela Pănă-

zan, doamna Prof. Livia Mureșan – Viceprimar al muni-

cipiului Blaj și doamna prof. Simona Frâncu – Director al

Bibliotecii municipale.

Printre cei prezenți la eveniment au fost și domnul

Prof. Ioan Pop, doamna Prof. Cornelia Nicoară, pictorul

blăjan Emil Comșa, precum și alte oficialități din cadrul

muzeului și ale altor instituții.

Scriitorul Ioan Brad, în cuvântul său a mulțumit or-

ganizatorilor vernisajului și în mod deosebit pictorului

Ioan Lupu pentru plăcerea deosebită pe care au oferit-o

concitadinilor noștri de a se întrunii la un act de cultură și

artă, la care a venit de la Alba Iulia pentru a se bucura, dar

și pentru a transmite acestora salutul și felicitările Preșe-

dintelui Uniunii Artiștilor Plastici, domnul Prof. dr. Ioan

Traian Mârza, care aflându-se în prezent într-o tabără de

creație la Cavnic jud. Maramureș, și-ar fi dorit din tot su-

fletul să poată participa la expoziția prezentată la Blaj de

către colegul nostru de la Sibiu.

scriitor Ioan BRAD vicepreședinte UAP

C


60

MANIFESTĂRI ASTRA

O REVERENŢĂ A SUFLETULUI PENTRU CRĂCIUNELUL DE JOS ŞI BLAJ venimentele care ne marchează viața rămân în suflet pen-

tru totdeauna și încrustează spațiul spiritual pentru eterni-

tate! Așa a fost să fie și la Crăciunelu de Jos, o comună de

poveste din județul Alba, care are în frunte o femeie puternică, pe

doamna primar, Lenuța Bubur. Rar mi-a fost dat să văd un aseme-

nea colț de rai creat de mâinile unei femei harnice și înțelepte, ca

doamna Lenuța! Despre dumneaei cuvintele nu pot spune totul.

Chipul blând și strălucirea din ochi, căldura, iubirea dăruită, sunt

puține din trăsăturile acestei finite minunate care a sprijinit cu tot

sufletul proiectul dublei lansări de carte („Nu ne mai vrea pămân-

tul” și ”Datori cu o țară”), care a avut loc în 12 mai 2017, la Că-

minul Cultural din Crăciunelu de Jos.

Contribuția doamnei director Emilia Cristian la reușita

acestui eveniment a fost una foarte importantă. Eleve din școala

condusă de dumneaei (Andra Cîmpean, Adina Cristea, Maria Pă-

curar, Andreea Popescu) au recitat poezii din cele două volume.

M-a bucurat prezența solistei de muzică populară Ina Tudoran, o

speranță a muzicii populare românești și o fată cu chip de zână.

Pășeam pe aceste meleaguri pentru prima oară, încărcată

de emoție și plină de curiozitate. Am fost primită cu brațele des-

chise de către cetățenii prezenți la manifestare. Sunt momente în

viață când descoperi oaze de dragoste. Crăciunelu de Jos a fost

unul din aceste momente speciale din viața mea. Publicul cald m-a

îmbrățișat cu privirea. Fete frumoase ca niște flori au recitat din

poeziile mele cu glasurile lor catifelate. Publicul a fost ca un câmp

de flori străjuit de stejari falnici. Pentru că așa i-am asemuit pe cei

ce se aflau acolo dornici de frumos și iubitori de poezie. Femei cu

chipuri luminoase, bărbați deosebiți care au lăsat pentru două ore

totul deoparte și au fost prezenți la eveniment, spre a gusta poezia.

Prezența celor doi preoți din localitate, preotul scriitor Mihai Szi-

lagy și preotul William Bleiziffer, mi-a întărit credința că poporul

român indiferent de religie, este unit și împreună doritor de fru-

mos.

M-am simțit acasă la Crăciunelu de Jos. Legătura dintre

mine și cititori a fost puternică. Ei mi-au rămas în suflet ca o amin-

tire dragă și mă gândesc să revin acolo cu următoarea mea carte,

„Tăceri răscumpărate”, care se află la tipar.

Domnul Ioan Solea, care a fost sufletul acestor evenimente,

a pregătit totul cu mare grijă și a fost o gazdă minunată! Am fost

primiți și găzduiți ireproșabil! Aș putea spune că pentru două zile

am fost tratați regește!

Mi-a rămas în minte vocea superbă a doamnei Silvia Pop,

care a dat o valență nouă poeziilor mele. Rostirea dumneaei a fost

trăire, cuvintele au fost viață, o dată cu ele versurile deveneau frân-

turi de suflet trimise într-un zbor lin către ascultători. Mi-am re-

descoperit poezia prin prisma acestei finite speciale care m-a îm-

bogățit cu adevărat!

Patosul domnului Mircea Dorin Istrate m-a însuflețit și mai

mult și mi-a dat putere să merg mai departe. Cântecele patriotice

cântate la sfârșitul lansării de carte au venit să încununeze reușita

evenimentului.

A doua zi, 13 mai, la Blaj, am putut descoperi într-un mod

și mai convingător, dăruirea și frumusețea blăjeană în toată splen-

doarea ei. Parcul era plin de oameni pregătiți să aducă un omagiu

pios eroilor de la 1848. Reprezentanți ai asociațiilor culturale și

patriotice veniți din mai multe localități dar și din alte județe, aș-

teptau cu zâmbetul pe față momentul depunerii coroanelor. În aer

clocotea dragostea de neam și țară. Blăjenii sunt cei mai blajini

oameni pe care i-am întâlnit! Nu poți să nu te lipești de ei cu inima!

Pe acolo spiritual marilor scriitori dar și spiritual revoluționarilor

planează încă și se perpetuează în urmași. Zidurile parcă spun po-

ezii, străzile poartă pașii spre locuri încărcate de istorie. Îmi venea

să strig în gura mare „Trăiască nația!” Eminul trecea prin sufletele

noastre îndemnându-ne la luptă pentru neamul nostru. Avram

Iancu striga din înălțimi poporului, să se adune și să se unească.

Nu eram acolo doar noi, erau și ei și toți ceilalți eroi din istoria

Blajului. Așa se explică spiritual treaz al blăjenilor. De undeva, de

sus, veghează mai marii poporului care și-au dat viața pentru o

Românie dodoloață.

Înainte de ceremonia de depunere a coroanelor am fost aș-

teptați la primăria din Blaj și primiți de către oficialități ale orașu-

lui în frunte cu domnul primar Gheorghe Valentin Rotar și parla-

mentarul Alexandru Pereș.

După depunerea coroanei din partea Uniunii Scriitorilor, a

avut loc la liceul Ștefan Manciulea, dubla lansare de carte a sub-

semnatei. Cărțile „Nu ne mai vrea pământul” și „Datori cu o țară”

au fost prezentate și dăruite publicului cititor.

Personalități ale Blajului, cum ar fi doamna Silvia Pop, pre-

ședinta ASTREI Blaj, doamna vicepreședintă ASTRA Blaj, Ana

Dinescu, domnul Ioan Mihălțan, președinte cerc ASTRA Blaj,

scriitorii Ioan Brad din Alba Iulia și preotul scriitor Mihai Szilagy,

doamna viceprimar al Blajului, Livia Mureșan și doamna director

al Bibliotecii „Școala Ardeleană” Blaj, Simona Frîncu (modera-

tor), au fost prezente în public iar unele au luat cuvântul. Dar și

reprezentanți ai culturii contemporane mureșene, domnul Mircea

Dorin Istrate, domnul Răzvan Ducan, domnul Nicolae Băciuț, au

răspuns invitației de a prezenta cele două cărți.

Nu mică mi-a fost uimirea să-i zăresc în public pe repre-

zentanții Societății Avram Iancu din Alba Iulia și pe cei din Târgu

Mureș. Cărțile mele care sunt bântuite de un spirit de patriotism au

făcut casă bună cu sărbătoarea din Blaj. Domnul Mircea Frențiu

(care prin simpla sa prezență dar și prin expresia caldă de pe chip

a solidarizat cu mine pe tot parcursul evenimentului), împreună cu

tânăra și frumoasa Andra Ioana Șolea, mi-au făcut surpriza de a

recita poezia „Datori cu o țară,” care dă și titlul celei de a doua

cărți. De asemenea, Ioana Vintilă, o tânără cu chip de înger, a re-

citat una dintre poezii. Ne-am întâlnit cu toții armonios într-o re-

verberație specială dată de patosul poeziilor mele cu iz revoluțio-

nar. Am cântat împreună cântece patriotice, apoi am stat la un pa-

har de vorbă cu duh, schimbând numere de telefon, impresii și

idei, în jurul unei mese bogate.

Superlativul acestor lansări de carte a fost legătura atât de

firească și naturală cu cititorii. Am plecat spre Idicel împărțită între

două gânduri: aș mai fi rămas la Blaj…aș fi plecat spre casă…

Mă voi întoarce la oamenii frumoși din zona Blajului, du-

când cu mine cărți nou născute și dorința arzătoare de a-i revedea!

Cu aleasă prețuire, considerație și respect îmi plec fruntea într-o

reverență a sufletului în fața acestor ființe speciale! Vă mulțumesc,

oameni frumoși!

Emilia AMARIEI

E


61

„FLORI” ROMÂNEŞTI PRESĂRATE PE PĂMÂNTUL ROMÂNIEI MARI

ncepând cu luna iunie 2017,

ajunsă la a XXI- a ediție, Ta-

băra de Cultură și Civiliza-

ție românească „Acasă la noi”

a presărat lăstari tineri și nu nu-

mai, din Republica Moldova, pe

tot cuprinsul pământului româ-

nesc, respectiv al României

Mari. Trebuie menționat și fap-

tul că românii s-au întâlnit pe

același pământ strămoșesc, atât

în anii precedenți cât și înce-

pând cu anul 2017, cu ocazia

unor festivaluri folclorice, sim-

pozioane, înfrățiri și schimburi

de experiență, susținute de frații români de pe ambele maluri

ale Prutului.

Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și

Cultura Poporului Român- ASTRA CENTRALĂ Sibiu, Des-

părțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, Despărțământul

ASTRA „Eugen Hulea” Alba Iulia, în colaborare cu alte Des-

părțăminte din România și Republica Moldova, au făcut posi-

bil să aibă loc aceste tabere, manifestări culturale și înfrățiri.

ASTRA albaiuliană a organizat prima tabără cu un nu-

măr de 26 persoane, „artiști” din

Cercul ASTRA Florești, Rai.

Florești, respectiv Ansamblul

Folcloric „Sălcioara” în locali-

tatea Lupșa, în perioada 19-25

iunie 2017,cu sprijinul Primă-

riei, respectiv a d-lui primar ing.

Dănuț Bârsan, viceprimar ing.

Radu Penciu, director al Șc.gen.

Lupșa, doamna Cristina Andreș,

Părintele Stareț de la Mănăstirea

Lupșa, Pensiunea „Popasul Ian-

cului”, Pensiunea „Galaxy” și

astriștilor albaiulieni Dorin

Oaidă, Ioan Brad, Vasile Todor, Sabin Cioica, Ioan Bâscă, că-

rora le mulțumim și pe această cale. Tot în această perioadă am

făcut legătura de înfrățire între Com. Lupșa cu Loc. Băhrinești,

Rai. Florești. Legături de înfrățire am realizat și între Loc. Săl-

ciua cu Loc. Baimaclia, Loc. Vințu de Jos cu Loc. Tănătari,

Loc. Săliștea de Cioara cu Loc.

Mereni, Loc. Ocoliș cu Loc.

Geamăna din Anenii Noi, Loc.

Poșaga cu Valul lui Isac-Cahul.

În speranța că Primăria Munici-

piului Alba Iulia dă curs cereri-

lor ASTREI albaiuliene, vor

sosi în astfel de tabere și alte

grupuri de români de peste Prut.

În luna iulie 2017 Des-

părțământul ASTRA „Eugen

Hulea” Alba Iulia a contactat

conducerea mai multor Licee și

Colegii din Jud. Alba și Jud.

Olt unde avem un Cerc

ASTRA, în funcție de lista

liceelor și colegiilor eligibile

pentru proiectul Școlii Euro-

pene de Vară de la Iași și a

trimis elevi de la mai multe

școli, la această Școală de

Vară, pe o perioadă de două

săptămâni. Aceasta a fost or-

ganizată de Universitatea

„Alexandru Ion Cuza” din

Iași, în colaborare cu

ASTRA, în care elevilor li

s-a plătit totul, inclusiv tran-

sportul, de unde elevii s-au întors cu un bagaj de cunoștințe

mult mai bogat și foarte mulțumiți. De acest program au bene-

ficiat „flori românești” din Republica Moldova, Ucraina și Ro-

mânia.

A doua tabără organizată de ASTRA albaiuliană și Des-

părțământul „Valul lui Traian”–Tighina, președinte ing. Lidia

Jubea, a fost la Vințu de Jos, în perioada 14-21 august 2017,

unde am întâlnit oameni cu suflet mare care i-au cazat pe acești

elevi, respectiv Ansamblul Folcloric „Vatra Satului” în nu-

măr de 35 de persoane. Printre

acești oameni minunați se nu-

mără d-nul Primar Iosif Josan,

viceprimar Ioan Barbu, director

cultural Eneșel Albu, coregraf

Cristian Albu și alți angajați ai

primăriei, coregraf Petru Bran

din Săliștea și artista profesio-

nistă Maria Dan Păucean. Le

mulțumim tuturor și pe această

cale. În ziua programată pentru

Alba Iulia, acești frați de neam

și sânge au participat și la lansa-

rea de carte a scriitorului astrist

col. rz. Dorin Oaidă, „Istoria trăită”, care le-a dat elevilor și în-

soțitorilor câte o carte cu dedicație și mențiunea „să nu uiți că

ești român!” În acea zi s-au depus flori la bustul poeților Mihai

Eminescu, Grigore Vieru și Adrian Păunescu, după care s-a vi-

zitat Cetatea din Alba Iulia cu toate obiectivele turistice. Pe par-

cursul taberei, aceste grupuri de

„flori” au fost însoțite de dir.

cultural Eneșel Albu, prof. Ma-

ria Cioica, primar Iosif Josan,

viceprimar Ioan Barbu, coregraf

Cristian Albu, coregraf Petru

Bran, ec. Ioan Străjan, prof. Sa-

bin Cioica, prof. Ioan Bâscă,

scriitor Dorin Oaidă, preș. Va-

sile Todor, scriitor Ioan Brad,

artist profesionist Maria Dan

Păucean și alți astriști. Ansam-

blul „Vatra Satului” a participat

Î


62

la Festivalul Folcloric „Mărie

dragă Mărie” de la Vințu de Jos

cu jocuri populare și soliști. Au

fost minunați și aplaudați, dar și

premiați de către Primăria Vințu

de Jos și Despărțământul

ASTRA „Eugen Hulea” Alba

Iulia, care a oferit diplomă ani-

versară și diplomă pentru revi-

gorarea, conservarea și promo-

varea culturii populare româ-

nești tradiționale fiecărui „ar-

tist” cât și coordonatorului Ale-

xandru Cernean și coregrafului

Angela Cernean, dar și preșe-

dintei Despărțământului „Valul

lui Traian” Raion Tighina, ing. Lidia Jubea. ASTRA albaiuli-

ană a premiat tot la fel și Ansamblul „Vințana”, dar și alte per-

soane iubitoare de cultură ce sprijină și promovează obiceiurile

și tradițiile românești, care reprezintă zidul de rezistență împo-

triva globalizării și omogenizării culturale și inclusiv a păstrării

noastre ca națiune română. Printre aceste persoane se numără:

Ion Dumitrel – președintele

Consiliului Județean, Iosif

Josan –primarul localității Vințu

de Jos, Ioan Barbu-viceprimarul

din Vințu de Jos, Eneșel Albu –

dir. cultural, Cristian Albu – co-

regraf, Petru Bran – coregraf

Săliștea, Maria Dan Păucean –

artist profesionist, Angela Che-

laru-prezentatoarea festivalului

etc.

Între aceste două tabere,

ASTRA albaiuliană a însoțit și alte grupuri din astfel de tabere

ca: Ansamblul folcloric „SIRET” al Despărțământului „Mi-

hai Eminescu” Strășeni, care au fost găzduiți de Primăria Mu-

nicipiului Sebeș, primar Dorin Gheorghe Nistor și Despărță-

mântul „Vasile Moga” Sebeș,

președinte Gheorghe Groza și

alți colaboratori, pe perioada 28

iulie- 4 august 2017.Au fost în-

soțiți de astriști albaiulieni în

frunte cu președintele prof. ac-

tor Maria Cioica, în mai multe

zile la Sebeș, când scriitorul as-

trist col. rz. Dorin Oaidă le-a dat

tuturor elevilor și însoțitorilor

câte o carte din „Istoria trăită”,

cu dedicație și în mod special cu

mențiunea: să nu uite că sunt români. S-au depus apoi flori la

bustul poeților Mihai Eminescu, Grigore Vieru și Adrian Pău-

nescu, apoi s-au vizitat obiectivele turistice din Cetatea Alba

Iulia. Alt grup pe care l-a însoțit a fost Cercul ASTRA Florești

din Republica Moldova, din perioada 7-15 august 2017, în nu-

măr de 40 persoane care au fost susținuți de Primăria Zlatna,

primar Silviu Ponoran, viceprimar Nicolae Clonța, Despărță-

mântul „Ampeia”, ec. Melania

Forosigan, Fundația 1 Decem-

brie 1918 pentru unitatea și inte-

gritatea României” Alba Iu-

lia- ec. Ioan Străjan. Astriștii al-

baiulieni în frunte cu președin-

tele i-au însoțit atât la lansarea

de carte cât și la depunere de

flori la bustul poeților Mihai

Eminescu, Grigore Vieru și

Adrian Păunescu, dar și la vizi-

tarea obiectivelor turistice din

Cetate. Și la acest grup d-nul

scriitor astrist col. rz. Dorin

Oaidă le-a dat cartea „Istoria tră-

ită”, cu aceeași dedicație „să nu

uiți (uitați) că ești (sunteți) român (români)”. Printre astriștii

albaiulieni care au însoțit aceste grupuri se numără: Maria Ci-

oica, Ioan Bâscă, Dorin Oaidă, Ioan Brad, Vasile Todor, Sabin

Cioica, Constantin Avădanei, Grigore Udrea, Ana Udrea, Bo-

ris Răvineală, Victor Făt. De menționat faptul că cele mai

multe explicații le-au fost date de către ec. Ioan Străjan și prof.

ziarist Ioan Bâscă, două per-

soane doxă de carte, o adevărată

enciclopedie.

Fiecare elev din grupu-

rile menționate, a primit la în-

toarcerea din tabără, din partea

primăriilor și a ASTREI, pe

lângă diplome și cărți și pachet

de drum. La aceste atenții a con-

tribuit și domnul Ioan Străjan,

Vasile Todor, Maria Dan Pău-

cean, Petru Bran

Alte „flori”, respectiv grupuri de „artiști” au fost presă-

rate la: Cluj-Napoca, Malliuc, Jud. Tulcea, Gledin, Rebra,

Parva (Bistrița-Năsăud), București, Întorsura Buzăului, Boto-

șani, Barcani (Covasna) etc. care mai de care mai frumoase și

mai „talentate”. Meritul cel mai

mare pentru presărarea acestor

„flori” pe pământul României

Mari i se cuvine vicepreședinte-

lui ASTREI pe țară și președin-

telui Despărțământului „Mihail

Kogălniceanu” Iași, dna prof.

Areta Moșu, domnului

prof.univ.dr. Dumitru Acu și

abia apoi tuturor Despărțămin-

telor ASTRA de pe pământul

României Mari, Primăriilor și

altor persoane implicate. Toate aceste „flori” au trăit și au simțit

românește, simt și trăiesc românește. Sunt buni români și patri-

oți. Dovadă stau și impresiile lor postate pe facebook.

Maria CIOICA

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1940107616201946&set=a.1393996710813042.1073741828.100006081789834&type=3


63

TABĂRA DE CULTURĂ ŞI CIVILIZAȚIE ROMÂNEASCĂ „ACASĂ LA NOI”, GĂZDUITĂ DE DESPĂRŢĂMÂNTUL ASTRA „VASILE MOGA” SEBEŞ

espărțământul ASTRA „Vasile Moga” Sebeș,

reactivat în toamna anului 2014, una dintre cele

mai active asociații

non-guvernamentale atât pe

plan local, cât și zonal, pe

lângă activitatea cultural-ști-

ințifică (editarea anuarului

„ASTRA Sabesiensis” și co-

lecția „Personalități marcante

ale Sebeșului”, conferințe,

comemorări, lansări de carte)

s-a implicat și în sprijinirea

tinerilor talentați. Pe această

linie, anul acesta, pentru a

doua oară, Despărțământul

ASTRA „Vasile Moga” Se-

beș a găzduit tabăra de cul-

tură și civilizație românească „Acasă la noi”, beneficiarii

acestui proiect fiind tinerii români din Strășeni, membrii

ai Ansamblului Folcloric „Siret” (conduși de doamna

profesor Claudia Nestor, președinta Despărțământului

ASTRA „Mihai Eminescu” Strășeni).

Inițiat în anul 1996, proiectul „Acasă la noi” își pro-

pune organizarea unor tabere în România pentru tinerii

români din afara granițelor țării (Republica Moldova,

Ucraina, Serbia), aceștia având posibilitatea vizitării unei

țări pe care o simt aproape, vorbindu-i graiul și de care se

leagă visele și speranțele lor.

Prima zi a taberei „Acasă la noi” a debutat cu pri-

mirea oaspeților și cu un spectacol, intitulat sugestiv „Se

întâlnește dor cu dor”, găzduit de Centrul Cultural „Lu-

cian Blaga” Sebeș, care, pentru o clipită, a reunit pe ace-

eași scenă frați de pe ambele maluri ale Prutului. La buna

desfășurare a acestui spectacol inaugural și-au dat concur-

sul, alături de Ansamblul Folcloric „Siret” – Strășeni (co-

ordonat de doamna profesor

Svetlana Rebeja), trupa de

teatru „Cam atât” (coordo-

nată de doamna profesor

Sanda Negrea-Burță), trupa

de dansuri săsești (coordo-

nată de doamna Anamaria

Dahinten) și interpreta Me-

lissa Pițu.

A doua zi a taberei a

debutat cu vizitarea orașului

Sebeș, a principalelor monu-

mente istorice (cetatea medi-

evală, Biserica Evanghelică, mănăstirea franciscană) și a

continuat cu Muzeul Municipal „Ioan Raica” Sebeș și

Casa Memorială „Lucian Blaga” Lancrăm. Ziua a conti-

nuat cu o expediție organizată la Râpa Roșie și cu un mo-

ment de relaxare la iarbă

verde, pe malul râului Secaș.

Cea de-a treia zi a înce-

put cu participarea la Sfânta

Liturghie și a continuat cu vi-

zitarea cetății medievale Câl-

nic, monument înscris în lista

patrimoniului mondial

UNESCO încă din anul

1999. După-amiaza, în ca-

drul programului „Biserica

Învierea Domnului Sebeș

(1817-2017): două secole în

slujba comunității”, inițiat de

Despărțământul ASTRA

„Vasile Moga” Sebeș, Ansamblul Folcloric „Siret” a sus-

ținut un nou concert, de pricesne de această dată.

A patra zi a taberei a debutat cu vizitarea fermei

„Ograda cu struți” din Sebeș și a continuat cu o excursie

pe Valea Sebeșului, cu un popas la Șugag (unde am vizi-

tat Colecția de Etnografie), la barajele de la Tău și Oașa,

la mănăstirea Oașa, la cabana Mihail Sadoveanu și la Ie-

zerul Șureanului.

Cea de-a cincea zi a fost rezervată vizitării cetății

Marii Uniri. Vizita a început cu Biblioteca Județeană

„Lucian Blaga” Alba, unde am fost primiți de domnul di-

rector Silvan Stâncel, cetatea Alba Carolina, Catedrala În-

coronării, unde am fost primiți de părintele consilier cul-

tural Oliviu Botoi și de părintele secretar Bogdan Avram,

Muzeul Național al Unirii și Sala Unirii Alba-Iulia. În

aceeași zi, în cadrul programului „Biblio-vacanța”, inițiat

de Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, la Sala

Unirii, Ansamblul Folcloric „Siret” a susținut un nou con-

cert de muzică patriotică

(precedat de lansarea volu-

mului În umbra iubirii, sem-

nat de scriitoarea Viorica Ca-

zan).

După un program ex-

trem de încărcat și obositor,

cea de-a șasea zi a taberei a

fost dedicată distracției și re-

laxului, participanții delec-

tându-se la piscina unui im-

portant complex turistic din

zona Sebeșului. După-ami-

aza a fost petrecută în compania scriitorului Dorin Oaidă,

originar din Basarabia, care le-a oferit tinerilor recentul

D


64

său volum intitulat Istoria trăită, volum ce rememorează

episodul retragerii unei părți a populației basarabene în

urma cedării acestei provincii către Uniunea Sovietică în

anul 1940. Pentru a patra oară, Ansamblul Folcloric „Si-

ret” a susținut un concert de pricesne și muzică patriotică,

în cadrul Bisericii „Sfânta Cruce”, onorând invitația pro-

topopiatului greco-catolic

Sebeș.

În ultima zi a taberei,

din nou, am mers la Șugag,

unde tinerii din Strășeni au

avut ocazia să se întâlnească

cu elevii școlii gimnaziale,

să socializeze, să lege prie-

tenii și să schimbe date de

contact. Pentru a lăsa o urmă

a trecerii lor prin Șugag, ti-

nerii din Strășeni au adăugat

o fotografie de grup, amin-

tire, în capsula timpului,

care va fi deschisă în 2040.

După-amiaza, într-un cadru festiv, la Centrul Cultural

„Lucian Blaga” Sebeș, a avut

loc ceremonia de încheiere a

taberei, un nou recital de mu-

zică patriotică și recompensa-

rea participanților, care au pri-

mit diplome, cărți, suveniruri,

precum și câte o umbruță de

drapel, să nu uite că suntem cu

toții români, la bine și la rău, că

vorbim aceeași limbă, că avem

obiceiuri și tradiții comune și

că ne dorim să fim din nou îm-

preună. Ziua s-a încheiat

printr-o petrecere de rămas

bun.

Se poate observa, așadar, că programul a fost unul

extrem de încărcat, în care au alternat momentele de rela-

xare și distracție, cu cele de vizită și spectacol, oferind o

experiență de neuitat atât pentru organizatori, cât mai ales

pentru beneficiarii acestei tabere, tinerii din Strășeni.

Acum, după momentul despărțirii, suntem cu toții mult

mai bogați din punct de vedere spiritual; acești tineri

ne-au oferit, pe lângă zâmbetele și prietenia lor, adevărate

lecții de patriotism, care nu vor fi uitate degrabă.

Înainte de a încheia, în calitate de organizator, am

dori să ne îndeplinim plăcuta datorie de a-i menționa și de

a le mulțumi tuturor acelora care au făcut posibilă desfă-

șurarea acestei ediții a taberei de cultură și civilizație ro-

mânească „Acasă la noi”. Gândul nostru cel bun și senti-

mentele de recunoștință se îndreaptă spre sponsorii noștri:

SC.ELIS-PAVAJE.SRL, SC.ALPIN 57 LUX.SRL,

SC.TRANS AVRAM.SRL, SC.SIBARIS.SRL,

SC.BENETI.SRL, SC.MIVA CONSTRUCT.SRL,

SC.TITANIC TRANS.SRL, Pensiunea Rustik Lancrăm,

Societatea Profesională Notarială Beldean, Delia Crișan,

Maria-Cornelia Postescu, Cornel Bogdan, Iuliu-Marius

(Maxim) Morariu. Sentimente de gratitudine și prețuire

adresăm și partenerilor noștri: Centrul Cultural „Lucian

Blaga” Sebeș, Colegiul Na-

țional „Lucian Blaga” Se-

beș, Liceul German Sebeș,

Biblioteca Municipală „Lu-

cian Blaga” Sebeș, Muzeul

Municipal „Ioan Raica” Se-

beș, Muzeul Național al

Unirii Alba-Iulia, Biblioteca

Județeană „Lucian Blaga”

Alba, Biserica Baptistă Be-

tel Sebeș și Arhiepiscopia

Albei și Mureșului.

Domnului Ioan Opin-

cariu, colegului și prietenu-

lui Iuliu-Marius (Maxim)

Morariu, secretarii Despărțământului ASTRA „Vasile

Moga” Sebeș, le mulțumim

pentru implicarea în organiza-

rea acestui eveniment, precum

și pentru contribuția adusă la

buna desfășurare a activităților

derulate de-a lungul săptămâ-

nii 28 iulie-4 august 2017.

Calde mulțumiri adu-

cem și acelora care au înțeles

mesajul acestui proiect, ne-au

fost alături, ne-au aplaudat și

felicitat cu ocazia spectacolelor

și concertelor organizate.

Vineri 4 august 2017,

ne-am despărțit de frații noștri din Strășeni, cu regret în

suflet, dar împliniți și satisfăcuți de faptul că am reușit să

le oferim acestora o vacanță de vis, să îi facem să se simtă

cu adevărat „acasă”, dar și că am reușit să închegăm noi

legături și prietenii care vor dăinui peste ani și ani. Pre-

zența acestor tineri la Sebeș demonstrează cu vârf și înde-

sat faptul că aparținem aceluiași neam, că vorbim aceeași

limbă și că întotdeauna, indiferent de condițiile istorice,

frații s-au ajutat și s-au îndrăgit. Nădăjduim că ne vom

revedea degrabă atât la Sebeș, cât și la Strășeni, și că vom

fi capabili să cultivăm această relație de prietenie. Suntem

convinși că din aceste legături va veni, ulterior, unirea

mult așteptată de ambele părți. Vivat, crescat, floreat

ASTRA!

Drd. Mihai-Octavian GROZA Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca

Președintele Despărțământului ASTRA

„Vasile Moga” Sebeș


65

IMPRESII DUPĂ ÎNTOARCEREA DIN TABĂRA „ACASĂ LA NOI” DIN ROMÂNIA

Vladimir Gutium: „De-ar fi pâinea cât de rea,/Tot mai bună și

mai dulce este/Când o mânci din țara ta” (folclor) ,,Recent, un grup de copii și însoțitori maturi din raionul

Florești în număr de 25 de persoane au avut ocazia să se afle timp

de 7 zile în Alba Iulia și localitatea Lupșa, dar și să viziteze alte

locuri pitorești din Țară. Această posibilitate pentru floreșteni a

fost oferită de către Asociațiunea Transilvană pentru Literatura

Română și Cultura Poporului Român „ASTRA”. Vă mulțumim!

De asemenea aducem cuvinte de recunoștință doamnei Profesor

Areta Moșu, Președinta Despărțământului „Mihail Kogălni-

ceanu” Iași a Asociațiunii ASTRA și doamnei profesor Maria Ci-

oica, Președinta Despărțământului „Eugen Hulea” Alba Iulia, pri-

marului Dănuț Bârzan, viceprimarului Radu Penciu și tuturor ce-

lor care au sprijinit această acțiune, pentru oportunitatea de a pe-

trece o mini-vacanță în România de către copiii din raionul Flo-

rești. În albumul postat sunt pozele surprinse în urma acestei vi-

zite, iar pozele sunt demne de toată atenția D-voastră! Cu mult

drag vă invit să le admirați una câte una, de la început și până la

capăt!”

Eugenia Ciorbă: ,,La data de 19 iunie, fiind un grup de 25 de persoane +

șoferul, am pornit într-o călătorie minunată, sosind la Iași la invi-

tația doamnei profesor Areta Moșu, Președinte al Despărțămân-

tului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iași. Aceasta ne-a întâmpi-

nat călduros și ne-a urat succese în călătoria noastră spre comuna

Lupșa, județul Alba. Sosind acolo, am fost plăcut surprinsă de

priveliștea deosebită din împrejurimea Munților Carpați, de brazii

seculari, care exprimau vivacitate, trăinicie și durabilitate, ve-

ghindu-ne odihna și călătoria. Am fost amical salutați de primarul

localității Lupșa, domnul Dănuț Vasile Bârzan care s-a dovedit a

fi o persoană amabilă, sufletistă și ospitalieră, cât și de dna preșe-

dinte a Despărțământului ASTRA „Eugen Hulea” Alba Iulia,

care a mijlocit și sprijinit șederea noastră aici. În comuna Lupșa,

la pensiunea „Galaxy”, au evoluat cu un buchet de melodii an-

samblul de copii din orașul Florești „Sălcioara”, conducător artis-

tic, doamna Daniela Alexei și acompaniatorii doamna Eugenia

Ciorbă și domnul Nicolae Boianovschi. Aceștia au frapat publicul

prin cântece inedite, evidențiind talentul copiilor din Republica

Moldova. Pe durata mini-vacanței am fost cazați în incinta Mă-

năstirii Lupșa și la Pensiunea „Galaxy” și Pensiunea „Popasul

Iancului”. Călugării lăcașului sfânt și patronul pensiunii ne-au

găzduit cu multă dragoste și respect, delectându-ne cu bucate de-

licioase din bucătăria tradițională. Timp de o săptămână am călă-

torit conform unui program bine chibzuit de organizatorii și cola-

boratorii Asociațiunii ASTRA. Am vizitat muzeul etnografic din

Lupșa, cunoscând astfel portul popular al băștinașilor. Am călă-

torit prin Câmpeni, vizitând școala din localitate, fiind întâmpi-

nați de directorul liceului, o doamnă inteligentă, care ne-a relatat

despre activitatea instituției. Totodată am vizitat și Muzeul

„Avram Iancu”, unde am cunoscut lucruri noi despre renumitul

lider pașoptist, care s-a pronunțat pentru dobândirea drepturilor și

libertăților politice ale românilor. Un obiectiv turistic elocvent re-

prezintă și peștera Scărișoara, situată în comuna Gârda de Sus,

județul Alba. Acolo am admirat cel mai mare ghețar subteran din

România, fiind încântată de formațiunile stalagmitice de gheață.

Călătorind în continuare, am rămas fermecată de Cheile Bicazu-

lui, o zonă geografică situată în partea centrală a Munților Hăș-

maș. La fel, am vizitat Lacul Roșu ce se află la 6 km de zona

Cheilor Bicazului. Mai mult decât atât, datorită bunăvoinței dom-

nului primar din localitatea Lupșa, am ajuns și în cariera Roșia

Poieni, o exploatare de suprafață de cupru aflată în Munții Apu-

seni, situată la 90 km de Alba-Iulia, aici având loc extragerea ză-

cământului de cupru. După vizionarea acestei priveliști am fost

ghidați la Uzina de prelucrare a minereului de cupru în localitatea

Abrud. Am rămas captivată, urmărind cu multă atenție totalitatea

proceselor prin care trece acest minereu până ajunge la produsul

final. De asemenea, cuprinsă de fiori și emoții, am rămas fasci-

nată vizitând mina de sare Turda – Durgău, care a fost redeschisă

în anul 1992. Demne de văzut sunt utilajele medievale, bine con-

servate în mină, așa ca: fierăria, crivacul, moara de sare. Altarul

de aici (cioplit în peretele de sare) și Scara Bogaților (o scară lu-

crată în lemn) sunt atractive pentru toți turiștii. În prezent, Salina

Turda deține săli de tratament, săli de sport, o roată panoramică,

de unde am avut posibilitatea de a admira stalactitele din sare. Pe

parcursul traseului am trecut și pe la biserica Geamăna, primarul

localității familiarizându-ne cu soarta tragică a acestui sat, care în

urma operațiunilor miniere de la Roșia Poieni a fost transformat

într-un lac de decantare, acoperit de steril. Către finele călătoriei

noastre am vizitat Cetatea Alba-Iulia, destinația finală din progra-

mul nostru de odihnă. M-a uimit frumusețea și măreția acestui

oraș-cetate, un vechi și simbolic monument de arhitectură, ce im-

presionează prin dimensiune și expresivitate. Am asistat la schim-

barea gărzii de onoare și am vizitat Muzeul „Unirii”, cercetând

minuțios exponatele ce țin de trecutul nostru istoric. „Am călătorit

mult, am descoperit locuri memorabile, acumulând o experiență

valoroasă, am întâlnit prieteni noi, care s-au dovedit a fi oameni

amabili și binevoitori, toate acestea devenind amintiri plăcute.

Cuvinte de mulțumire și un profund respect le aduc doamnelor

profesoare Areta Moșu și Maria Cioica, domnului Dănuț Vasile

Bârzan, primar de Lupșa pentru toate momentele frumoase pe

care ni le-au oferit, pentru emoțiile pe care ni le-au dăruit și pentru

faptul că au organizat la un nivel înalt odihna copiilor basarabeni

în împrejurimea orașului Alba Iulia. Totodată aducem mulțumiri

și d-lui Dănuț Vasile Bârzan, primarul comunei LUPȘA, care

ne-a primit cu mare drag oferindu-ne toate condițiile pentru a ne

simți bine, organizându-ne diferite excursii prin zona comunei cu

o priveliște extraordinar de frumoasă și pitorească, cu oameni

buni, ospitalieri și foarte receptivi. VĂ MULȚUMIM!!!” „Va-

canța Acasă la noi”

Iulia Babcinețchi:

O vară nu se uită atât de ușor, dacă e plină de evenimente

frumoase. Pentru mine, la sigur această vară rămâne una de neui-

tat și motivul e unul tenace. Pentru că sfârșitul încununează opera,

în ultima luna de vară, am avut frumoasa ocazie de a face o călă-

torie în România alături de încă 37 de copii din raionul Florești.

Invitația a fost făcută de către Președintele Asociației Transilvană

pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român

„ASTRA”, Despărțământul „Mihail Kogălniceanu” Iași, doamna

Areta Moșu. Timp de 21 de ani tabăra de cultură și civilizație ro-

mânească „Acasă la noi”, organizată de către Asociația ASTRA,

își aduce românii din Basarabia acasă. Desigur, acest eveniment

nu ar fi posibil fără meritul doamnei Areta Moșu, o doamnă care

se dedică cu suflet și pentru suflet cu scopul nobil de a cunoaște


66

rădăcinile. Acum, că ne-am întors, avem un bagaj plin de amintiri

și emoții care le-am trăit acolo, Acasă la noi. La data de 7 august,

ora 6 dimineața a început aventura celor 37 de copii din raionul

Florești. Partea cealaltă de Prut, la Iași ne aștepta doamna Areta

Moșu, care ne-a urat Drum bun și ne-a prezentat mentorul nostru,

doamna Vali Mihăilă. Am străbătut o zi pentru a ajunge la Zlatna,

județul Alba. Acolo, am fost întâlniți de către profesorii Liceului

„Corneliu Medrea”, cei care au fost gazde ospitaliere și ne-au aju-

tat să ne cazăm. Prima noastră zi de vacanță am petrecut-o la

Zlatna. Am fost invitați la Primărie, unde domnii Primar și Vice-

primar ne-au relatat despre funcționarea instituției și despre unele

proiecte la care au contribuit în scopul dezvoltării infrastructurii

localității Zlatna, iar după prânz am fost invitați să prindem puțin

bronz la ștrand. Nu-mi ajunge timp și cuvinte pentru a relata tot

ce s-a întâmplat pe parcursul acelei săptămâni, însă voi încerca să

comprim multe în puține cuvinte. Am fost onorați să vizităm Ro-

șia Montană și anume minele de aur ce poartă-n spate istoria mi-

nerilor plini de trudă, răbdare și de dăruire. Am auzit istorie, o

istorie ce nu este scrisă în cărți sau spusă la posturile de televizi-

une. Am reușit să vizităm castele și cetăți, am reușit să mirosim

muncă și istorie. Tot ce s-a întâmplat acolo, la Zlatna, îmi va ră-

mâne pe retina memoriei pentru întreaga viață. Mă simt împlinită

că am avut frumoasa ocazie de a face cunoștință cu oameni fru-

moși atât la chip cât și la suflet. Evident, tot ce am reușit să vedem

în județul Alba datorăm într-o bună măsură ghidului nostru Ale-

xandru Achim care ne-a fost mereu alături. De asemenea le mul-

țumim localnicilor din Zlatna care ne-au primit foarte călduros,

dar cel mai important ne-au copt pâine pe vatră. Am avut întâlniri

frumoase și la Alba Iulia, cu președintele ASTREI albaiuliene

prof. Maria Cioica, ec. Ioan Străjan, Ioan Bâscă, Vasile Todor,

Dorin Oaidă, Sabin Cioica, Ioan Brad, Petru Bran și alți membri

astriști, unde am participat la lansarea cărții „Istoria trăită” – carte

care constituie apogeul măiestriei creative a autorului Dorin

Oaidă. Am stat cu respirația întretăiată pentru a auzi mici frag-

mente din istoria noastră. Autorul ne mărturisea permanent că a

scris cartea fără a fi văzut vreo dată Basarabia, iar în mintea mea

nu se găsea nici o explicație la ideea cum poți să scrii o carte în

care sunt redate detalii fără a fi văzut bucata cealaltă de pământ

românesc. Într-un final, acesta ne-a mărturisit, că istoria poveștii

scrise e trăită pe propria lui piele. Am rămas bulversată pe alocuri

la cele auzite și mi-am zis că trebuie să citesc cartea. Am vizitat

apoi Obeliscul „Horia, Cloșca și Crișan”, Catedrala Reîntregirii

neamului românesc, Muzeul Unirii, Sala Unirii, Cetatea și alte

obiective turistice din Cetate. Pe tot parcursul vizitei ne-au însoțit

toți cei amintiți din Alba Iulia, cărora le mulțumim. În ultima zi

de vacanță am escaladat Munții Apuseni, am făcut un picnic, iar

spre seară ne-am luat la revedere de la Zlatna cu speranța că ne

vom mai întoarce acolo, unde munții sunt ca oamenii și bogați ca

împărații. De asemenea, aducem mulțumiri pentru momentele fe-

ricite petrecute în România Consiliului Raional Florești, domni-

lor Vladimir Gutium, Daniel Turculeț și doamnei Zinaida Man-

dalac.”

APROPIERE FRĂŢEASCĂ ÎN GÂNDIRE, VORBE ŞI FAPTE

echipă din cadrul „Fundației 1 Decembrie 1918 pentru

unitatea României” este angrenată de mai multă vreme

în acțiuni de identificarea și strângerea de material docu-

mentar în vederea întocmirii unei lucrări privind viața și opera

pictorului Sava Henția.

Puțini sunt aceia care cunosc faptul că din rândul marilor

pictori români face parte și SAVA HENȚIA, născut la 1 februarie

1848 în Sebeșel comuna Săsciori județul Alba, pictor realist, gra-

fician, muralist și ilustrator de carte, contemporan cu Nicolae Gri-

gorescu, al cărui bust sculptat în piatră străjuiește de câțiva ani

buni în centrul localității în care s-a născut.

Câteva din lucrările sale cu caracter bisericesc (icoane) de

o valoare apreciabilă se află la biserica „Sfântul Duh” din Vințul

de Jos, la Biserica din cimitirul ortodox Sebeș și la Biserica orto-

doxă din Sebeșel.

Ajunși cu investigațiile și documentarea la Biserica Orto-

doxă „Sfântul Duh” din Vințul de Jos, părintele paroh Valer

Boca, un om de o amabilitate deosebită, după ce a prezentat cele

15 lucrări ale pictorului Sava Henția și-a invitat musafirii la o ca-

fea, la casa parohială unde, de la o discuție la alta, a povestit des-

pre vizita unor confrați din Republica Moldova, a căror coordo-

natorul responsabil de grup Ing. Lidia Jubea, după ce s-a înapoiat

în Basarabia i-a trimis prin internet următorul mesaj:

„Vă mulțumesc de ajutor și de înțelepciunea de care ați dat

dovadă în cadrul Programului de Tabăra de Cultură și Civilizație

Românească „Acasă la Noi”, ediția anului 2017, organizată la

Vințul de Jos.

Mă bucur să văd că luările dumneavoastră de poziție se

bazează pe o profundă cunoaștere a realităților românești, că de-

clarațiile dumneavoastră publice dovedesc înțelegere pentru gre-

utățile românilor de pretutindeni, credință și dăruire de sine. Cu

atât mai mult, declarațiile dumneavoastră referitoare la adevăru-

rile istorice și credința de nemurire a neamului românesc ne îna-

ripează și așterne bune speranțe de parteneriate cu durabilitate,

bazate pe dorințe sincere de colaborare și gânduri luminoase de

bun augur.

La fel vă aduc la cunoștință că Florile primite de la dum-

neavoastră (de la Mănăstirea Prislop, de la mormântul preotului

Arsenie Boca) au înflorit frumos și la data de 28 august, în cadrul

sărbătorii „Hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului” din

Tanatari (stil vechi), au fost oferite în dar preotului Ioan Grițcu.

Preotul Ioan cu plăcere a dus Darul primit în Altarul Bisericii.

Toată lumea s-a bucurat și cu toții s-au închinat și au mulțumit

Bunului Dumnezeu.

Impresionați și îndrăgostiți de meleagurile Țării, care sânt

atât de apropiate și tot odată atât de îndepărtate, cu plecăciune și

credință ne rugăm de nemurirea Neamului, apropierea Frățească

în gândire, vorbe și fapte.

Cu cele mai bune gânduri, Ing. Lidia Jubea – Președinte

ASTRA Despărțământul Vadul Lui Traian Tighina – 07 septem-

brie 2017”

Când citea mesajul primit din Basarabia, pe chipul și în

tremurul glasului preotului paroh Valer Boca, se putea vedea o

emoție deosebită, emoție ce ne-a fost transmisă și nouă vizitato-

rilor săi și am simțit că prin intermediul revistelor noastre, acest

mesaj, de „dincolo de Prut” trebuie publicat pentru a putea ajunge

la toți aceia care simt, gândesc și trăiesc românește.

IOAN BRAD Vicepreședinte UAP

O


67

BASARABENII ADEVĂRAŢI ROMÂNI ŞI PATRIOŢI

,,Valoarea ta stă în ceea ce ești,

nu în ceea ce ai”(Thomas Edison)

asarabenii, respectiv Ansamblul Folcloric „Siret”

din Localitatea Sireți, Raionul Strășeni, format

din elevi și profesori de la Liceul Teoretic Sireți,

oameni de omenie, buni români, patrioți, iubitori de neam

și țară, au revenit în România în tabăra „Acasă la noi”

găzduiți fiind de Despărțământul ASTRA „Vasile Moga“

din Sebeș, al cărui președinte este inimosul doctorand Mi-

hai Octavian Groza. În primele zile au vizitat obiectivele

turistice din Sebeș și împrejurimi, unde au prezentat și

spectacole. Programul a cuprins vizite la muzee, galerii

de artă, monumente istorice, seri tematice, întâlniri cu ti-

nerii din orașul Sebeș, precum și deplasări la Câlnic, Lan-

crăm, Sibiu, Alba-Iulia. În data de 30 iulie au prezentat

un minunat spectacol la Centrul de Cultură din Sebeș,

unde li s-a alăturat și ASTRA al-

baiuliană reprezentată de preșe-

dinte prof. actor Maria Cioica și

membri: scriitor Dorin Oaidă,

Elena Oaidă, prof. Sabin Cioica

și vicepreședintele U.A.P. scrii-

tor Ioan Brad. De asemenea a

fost prezentă și președinta

ASTREI blăjene prof. Silvia

Pop, însoțită fiind de soțul său,

tot astrist și alți astriști blăjeni.

Publicul spectator a avut ce în-

văța de la frații noștri de peste

Prut, care au trezit în inimile au-

ditoriului spiritul de patriotism,

de iubire de neam și țară, de fră-

țietate și aceeași limbă, „limba

română și nu moldovenească”

transmițându-le mesaje de

UNIRE, făcându-i pe mulți să

lăcrimeze.

In ziua de 1 august 2017,

grupul de profesori și elevi din

Republica Moldova, respectiv

de la Strășeni, au vizitat Cetatea

Alba Iulia cu toate obiectivele

turistice, un obiectiv de importanță majoră pentru ei fiind

Sala Unirii, unde li s-a explicat evenimentele care au avut

loc acolo. Datorită domnului viceprimar Gabi Pleșa și a

domnului ec.Ioan Străjan, în această zi s-a putut vedea

Aeroplanul „VLAICU 2” care a poposit pentru o zi la

Alba Iulia, cu ocazia împlinirii a102 ani de când Aurel

Vlaicu a survolat Alba Iulia. În amintirea lui au fost pre-

zenți: din partea oficialităților locale viceprimar Gabi

Pleșa, din partea Muzeului Unirii directorul gen. Gabriel

Rustoiu, dir.adj. Inel Constantin, din partea organizațiilor

cultural-patriotice: președinte col. Ion Galdea, președinte

Maria Cioica, președinte Vasile Todor, astristul ing.dr.

Constantin Avădanei, ex-președinte ec. Ioan Străjan,

ex-președinte prof. Emil Jurca, președinte gen.r. Ion

Belci, col. Vasile Gomboș, col. I.Paraschivescu, astristul

prof. Ion Bâscă, scriitorul prof. Victor Făt, prof. Bota

Samson, artista profesionistă Maria Dan Păucean, ing.

Mircea Abrudean și mulți alții. Basarabenii au asistat și la

schimbarea Gărzii din Cetate și au rămas profund impre-

sionați de cele auzite și văzute. Cu toții s-au oprit în fața

Statuii Ecvestre a lui Mihai Viteazul, cât și în fața bustului

mentorului basarabean al UNIRII, Pann Halipa, pentru a

păstra un moment de reculegere și a imortaliza momen-

tul. Elevii din Ansamblul „Siret“ au fost coordonați de

președintele Despărțământului ASTRA „Mihai Emi-

nescu” din Strășeni, prof.actor Claudia Nestor , prof. Sve-

tlana Rebeja și prof. Vera Tătar.

După servirea mesei de prânz

s-au întors cu toții la Sala Unirii,

unde scriitoarea Viorica Cazan

și-a lansat cartea „În umbra iubi-

rii”, după care acest ansamblu a

prezentat și aici un deosebit

spectacol de cântece patriotice,

populare și poezii, toate transmi-

țând dorința lor de UNIRE și

dragostea de neam și țară. Totul

s-a încheiat cu HORA UNIRII.

La buna organizare a acestor

manifestări culturale și-au adus

contribuția: Muzeul Unirii Alba

Iulia, Consiliul Județean Alba,

Biblioteca Județeană „Lucian

Blaga”, Primăria Municipiului

Alba Iulia și nu în ultimul rând

Despărțământul „Vasile Moga”

Sebeș, respectiv președintele

Mihai Octavian Groza, sprijinit

și de bunul său prieten și coleg

de facultate doctorand Maxim

Morariu(Iuliu Marius). Merită

menționat și prezentarea deose-

bită făcută cu această ocazie de către d-na prof. Daniela

Floroian, dar și talentul doamnei prof. Felicia Coldea de

a recita poeziile. Printre participanți a fost și sculptorul

Romi Adam cu soția, astristul prof. Ion Bâscă, cei doi lu-

ând și cuvântul, după spectacol. Au mai putut fi observați:

scriitor Ion Popa, scriitor Ioan Brad, vicepreședintele

ATREI albaiuliene prof. Gligor Udrea, astriștii: ec. Ana

Udrea și ing. Boris Răvineală, foști și actuali angajați ai

Muzeului Unirii în frunte cu dir.gen. Gabriel Rustoiu și

B

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1886875388301153&set=ms.c.eJw1yNEJACAMQ8GNxJDXNu6~;mCB4n6ekMwS1KbT0opx4S~_UfwOmJuAcYClA~-.bps.t.100004543624374&type=3


68

dir.adjunct Inel Constantin, președinți ai organizațiilor

culturale și patriotice: Ioan Străjan, Maria Cioica, Ion

Galdea, Vasile Todor, Emil Jurca, gen.r. Ion Belci, artista

profesionistă Maria Dan Păucean, ing. Mircea Abrudean

etc. Unii dintre astriștii albaiuli-

eni, în frunte cu președintele Ma-

ria Cioica, au fost atât de mult

impresionați și de marcați de

spectacolul prezentat de Ansam-

blul „Siret” din Republica Mol-

dova, încât au hotărât să participe

și în data de 02.08.2017 la Sebeș,

unde au asistat la al treilea spec-

tacol prezentat de același ansam-

blu, care de fiecare dată a adus ceva în plus, dând o plus-

valoare spectacolului. De fapt, întreg repertoriu este atât

de semnificativ și bogat, încât

atinge coarda sensibilă a sufletu-

lui tuturor celor ce simt româ-

nește, care iubesc neamul româ-

nesc de pretutindeni, astfel că îți

dorești să-i asculți și să-i vezi la

nesfârșit. La această a treia întâl-

nire cu spectacolul și cu „artiș-

tii” basarabeni, astristul scriitor

Dorin Oaidă a dăruit fiecărui

profesor și elev basarabean car-

tea „Istoria trăită”, cu dedicație

și mențiunea „să nu uite că sunt

români”, nu înainte de a prezenta sumar conținutul, iar la

final, să dezvăluie misterul care plana în legătură cu per-

sonajul din carte, copilul și să spună cu lacrimi în ochi, că

de fapt, acel copil era chiar dân-

sul, autorul cărții. Toți au rămas

mască, mirați și impresionați de

cele auzite. Nu le venea să

creadă. Desigur din acel mo-

ment își doreau să știe mult mai

multe despre conținutul cărții.

Le doresc tuturor lecturare plă-

cută, pentru a cunoaște adevărul

istoric al poporului român, chiar

dacă va fi presărată cu lacrimi,

așa cum mi s-a întâmplat și mie.

Dumnezeu să ferească poporul român să mai ajungă în

asemenea situații! Trebuie amintit că, un alt grup de ba-

sarabeni va sosi la Zlatna în data de 07.08.2017,unde vor

fi primiți de președintele Despărțământului ASTRA, vi-

ceprimar Nicolae Clonțea, iar un alt grup, conform pro-

iectului inițiat de ASTRA albaiuliană, vor fi găzduiți la

Vințu de Jos, cu bunăvoința celor care iubesc și promo-

vează cultura, respectiv primarul Ion Iosif Josan, dir.cul-

tural Eneșel Albu, coregraf Cristian Albu, secretar cultu-

ral Marian Pădurean, cât și a colaboratorilor lor.

Începând cu ziua de 14. 08.2017, va veni din Repu-

blica Moldova Ansamblul Folcloric „Vatra Satului” din

Feștelița, Raionul Ștefan Vodă, însoțiți de președintele

Despărțământului ASTRA „Valul lui Traian”, Tighina,

doamna jurist, prof. Lidia Ju-

bea. Aceștia vor participa la

Festivalul Folcloric „Mărie

dragă Mărie” de la Vințu de Jos,

iar în zilele următoare vor vizita

obiectivele turistice din locali-

tate, împrejurimi, Cetatea Alba

Iulia, Muzeul Național al Uni-

rii, Parcul Dendrologic din

Alba Iulia, Muzeul Satului Si-

biu, Salina Turda, Ghețarul Scărișoara, etc. Ar fi de dorit

ca să participe un număr cât mai mare de spectatori la

spectacolul care va avea loc în

data de 15.08.2017, pentru a ve-

dea și a dovedi dragostea și iubi-

rea de neam și țară, de obiceiu-

rile și tradițiile românești de pe

ambele maluri ale Prutului și de

ce nu, pentru a primii cu sufletul

deschis și a fi receptivi la mesa-

jul transmis de către acest an-

samblu, fraților din România,

având în vedere apropierea

CENTENARULUI din 2018.

Se știe că la Strășeni s-a înființat

SFATUL ȚĂRII 2,care pregătește populația pentru săr-

bătorirea CENTENARULUI UNIRII din anul 2018, con-

firmare făcută de „artiștii” prezenți, doamna președinte al

Despărțământului ASTRA „Mi-

hai Eminescu” din Strășeni

prof.actor Claudia Nestor având

onoarea să facă parte din acest

SFAT al ȚĂRII 2. Consider că

este momentul ca și noi să fim

mai patrioți, mai hotărâți, mai

demni, ca CENTENARUL din

2018 să ne găsească bine pregă-

tiți, să-l așteptăm așa cum se cu-

vine. Trebuie să fim solitari cu

toți cei care vreau binele popo-

rului român de pretutindeni, îndeosebi toți cei care trăiesc

pe pământ românesc. Pentru aceasta revin la repetatele

mele solicitări pentru unitate. Unirea face puterea. Deci

să fim uniți! Dumnezeu să ne ajute ca pământul româ-

nesc, aurul și „aurul verde” apărate cu atâta jertfă de pă-

rinții, moșii și strămoșii noștri, să revină României!

VIVAT, CRESCAT,FLOREAT ASTRA!

Maria CIOICA

Aeroplan „Vlaicu 2”


69

SĂ NE BUCURĂM ÎMPREUNĂ

vorbi despre România,

o țară binecuvântată de

Dumnezeu, cu frumu-

seți și bogății ale naturii nemăr-

ginite și cu oameni luminați de

mare valoare, care prin forma-

rea lor profesională scriu despre

țara lor, îi cântă frumusețea,

scriu despre oamenii satului,

despre hărnicia și obiceiurile

lor, despre frumusețea portului,

despre frumusețea sufletului ță-

ranului român etc., este oricând

o mare bucurie, este o sărbă-

toare.

O sărbătoare determinată de voința spirituală oa-

menilor, unită în jurul unei Limbi, a unor tradiții și obice-

iuri, a unor speranțe și idealuri, unite prin originea creș-

tină, toate concretizate prin actul de CULTURĂ.

În zilele noastre a început să existe un entuziasm

cultural-național în toate zonele istorice ale țării: Brașov,

Sibiu, Blaj, Năsăud, Cluj, Iași, Maramureș etc. prin reali-

zarea unor manifestări cultural-artistice de amploare, ma-

nifestări originale, cu tradiții păstrate din generație în ge-

nerație, ceea ce definește identitatea noastră românească.

Așa de exemplu la Năsăud, în ziua de 14 mai 2017

(duminică), s-a sărbătorit ZIUA COSTUMULUI

POPULAR, cu participare a peste zece mii de oameni,

îmbrăcați în costum popular românesc, aflați într-un sin-

gur loc în același timp, respectiv pe Stadionul orașului

Năsăud, întregind sărbătoarea tradițională – MAIALUL

ELEVILOR NĂSĂUDENI, manifestare culturală cu tra-

diții de peste 145 de ani, unde se etalează și se premiază

cele mai vechi și mai frumoase costume populare.

Cu acest prilej, Năsăudul

a intrat în Cartea Recordului

Mondial, cu două recorduri

acreditate oficial de

GUINNESS WORLD

RECORDS, pentru: 1. Cel mai mare nu-

măr de oameni care poartă simul-

tan portul tradițional românesc –

9.643 oameni;

2. Cel mai mare dans

popular românesc realizat în sin-

cron de 9.506 oameni.

Evenimentul este unul is-

toric, a pus în valoare portul po-

pular românesc, unic în lume, păstrat încă și purtat cu

mândrie în Țara Năsăudului, patria costumului popular.

Maialul elevilor năsăudeni a adus cu certitudine

plus de valoare acestui important eveniment.

Evenimentul s-a încadrat într-un proiect inițiat de

Primăria orașului Năsăud, Consiliul Județean Bis-

trița-Năsăud, Ministerul Culturii și Ministerul Turismului

care au co-finanțat Proiectul.

Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Ro-

mână și Cultura Poporului Român – ASTRA Năsău-

deană, a sprijinit inițiativa Primăriei prin promovarea cul-

turii năsăudene, prin participarea astriștilor în număr

mare la eveniment și ospitalitatea față de astriștii și prie-

tenii veniți din alte localități, din județ și din țară.

Bucuria noastră am vrut s-o împărtășim cu prietenii

și colaboratorii noștri pe linie de cultură, adică, cu Asoci-

ațiunea Dumneavoastră.

ec. Floarea PLEȘ președ. Cercului ASTRA oraș Năsăud

A


70

CERCUL ASTRA GLOGOVEŢ SĂRBĂTOREŞTE PERSONALITATEA LUI VASILE AARON

ntr-o atmosferă de sărbă-

toare și un cadru pitoresc,

Glogovețul și-a întâmpi-

nat oaspeții la Colocviile lite-

rare ‘Vasile Aaron’, organi-

zate cu prilejul comemorării

a 196 de ani de la moartea ju-

ristului –poet Vasile Aaron.

Manifestările ediției a

II-a, care au avut loc într-o zi

însorită de sfârșit de vară, 26

august 2017, s-au desfășurat

pe baza unui program care a

debutat cu o Slujbă de pomenire a juristului-poet Vasile

Aaron, ținută de preotul Paroh Liviu Aftenie urmată de

Sfințirea tabloului portret „Vasile Aaron”, realizat de pic-

torul Emil Comșa.

Asociația Culturală Vasile Aaron Glogoveț, alături

de Asociațiunea ASTRA-Blaj Despărțământul Timotei

Cipariu și Primăria Valea Lungă, prin reprezentanții lor

Ing. Ioan Mihălțan, Prof. Silvia Pop și Primarul Vasile

Pușcă au transmis tuturor celor prezenți cuvântul de în-

tâmpinare și salut.

Manifestarea s-a continuat, în atmosfera plină de

evlavie din interiorul bisericii, cu lansarea unei noi cărți

din seria volumelor dedicate lui Vasile Aaron, intitulată

„Povestea primei traduceri a ENEIDEI în limba română.

Vasile Aaron,1805”, scrisă de soții Ioan Nicolae Popa și

Liliana Maria Popa.

Este al șaptelea și ultimul titlu din integrala dedicată

cunoașterii și recunoașterii meritelor acestui important

cărturar, Vasile Aaron care a trăit între anii

1780-1821.Acesta a fost un eminent jurist, dar s-a afirmat

și pe tărâmul literaturii ca poet original și traducător. Au-

torii Ioan Nicolae Popa și Liliana Maria Popa, ne-au dez-

văluit încă odată motivele pentru care ultimii aproape zece

ani i-au dedicat muncii de punere în valoare a vieții și a

scrierilor „luminătorului” transilvănean Vasile Aaron.

În paginile acestui nou volum dedicat lui Vasile Aa-

ron i se oferă cititorului de astăzi o scriere aproape necu-

noscută a lui V. Aaron și anume traducerea Eneidei, ter-

minată în 1805. Pentru prima dată, editată integral, ea stă

la dispoziția tuturor celor interesați, iar cercetătorii se vor

putea pronunța asupra ei în cunoștință de cauză. De ase-

menea, cititorul va găsi informații despre epopeea manus-

crisului lui V. Aaron dar și despre șirul lung de intelectuali

români care s-au aplecat asupra epopeii lui Vergiliu, în-

cercând să-i dea acesteia o haină românească. Primul care

a făcut acest lucru a fost V. Aaron la 1805, iar primul a

cărui tălmăcire a văzut lu-

mina tiparului a fost George

Coșbuc, la 1896, ambii fiind

ieșiți din școlile Blajului.

Soții Popa ne explică

ce eforturi a presupus redac-

tarea acestei cărți și anume,

că au fost luni de muncă in-

tensă, de căutări îndelungate,

de căutare în biblioteci a ace-

lor publicații care le-au oferit

informații utile. De aseme-

nea afirmă faptul că scriind

despre Aaron, în toți acești ani, au scris de fapt despre un

militant despre drepturile românilor, despre avocatul apă-

rător al drepturilor românilor.

Iar, la final, mesajul autorilor, soții Popa, a fost acela

că-și doresc ca lumea să-i ofere mai multă atenție lui V.

Aaron și altora, care au trudit în vremurile acelea, pentru

că ei stau la temelia vieții de acum.

Prezența d-lui Prof. Univ. dr. Ion Buzași la lansarea

acestei cărți, a produs o adevărată încântare auditoriului.

Prin prezentarea recenziei acestei cărți pune accentul pe

faptul că soții Popa au o contribuție deosebită în redimen-

sionarea importanței culturale a lui V. Aaron și faptul că

prima traducere a Eneidei în limba română, scrierea din

1805 a lui V. Aaron, care nu a văzut lumina tiparului decât

foarte târziu și doar fragmentar, a fost descoperită de un

dascăl bihorean în biblioteca gimnaziului din Beiuș și a

fost cea mai reușită și valoroasă scriere.

Pe marginea prezentării are loc o dezbatere cu tema:

Vasile Aaron, intelectual de frunte al neamului românesc

– mândrie a satului Glogoveț și a comunei Valea Lungă.

Intervențiile d-lui Primar Vasile Pușcă despre un alt

om de cultură, important, al comunei, și anume Ion Bianu

precum și a d-nei Prof. Silvia Pop, a d-lui Prof. Ioan Popa

din Alba Iulia sau a d-lui Ioan Brad, scriitor, au transmis

un mesaj de cinstire și înaltă prețuire a celor doi mari ar-

deleni, patrioți români Vasile Aaron și Ion Bianu pentru

fapta lor cea bună de-a ne fi exemplu de urmat.

În continuare, toți cei prezenți au participat la depu-

nerea de coroane și momentul de reculegere de la Troița

și Monumentul închinat lui V. Aaron aflat în centrul satu-

lui.

Aniversările 2017 din finalul acțiunii s-au ținut

într-un cadru pitoresc al satului Glogoveț, care ne amin-

tesc de fiecare dată de tihna și spiritul satului ardelean din

care s-au hrănit și înaintașii noștri, respectiv acest valoros

om de cultură cum este Vasile Aaron.

Prof. Valerica COSTEA

Î


71

COLOCVIILE LITERARE „VASILE AARON” – GLOGOVEŢ 2017

ăscut sunt eu într-un sat/ Cu

râpi mari împresurat,/ Lângă

Târnava cea mare/ Care vâl-

tori multe are/ Satul Glogoveț se

cheamă,/... ” versuri scrise cu peste 200

ani în urmă de Vasile ARRON, atât de

actuale și azi satului său, fac ca el să fie

omagiat an de an de consăteni, ca o cin-

stire binemeritată pentru contribuția

adusă la răspândirea culturii românești și

a apărării drepturilor românilor din Ar-

deal. Manifestările omagiale de la Glogo-

veț, cu prilejul comemorării a 196 ani de

la moartea juristului-poet Vasile

AARON au fost organizate de Asociația

culturală „Vasile Aaron” Glogoveț, cu

sprijinul Primăriei din comuna Valea Lungă, al Biblio-

tecii Municipale Blaj și al Despărțământului blăjean al

Asociațiunii ASTRA. Programul de Sâmbătă 26 Au-

gust 2017 a început la Biserica „Sfântul Vasile cel

Mare” din Glogoveț cu o slujba de pomenire și un pă-

răstas închinat juristului-poetului Vasile AARON susți-

nută de Pr. Paroh Liviu Aftenie, fiind urmată de Sfinți-

rea tabloului portret a lui „Vasile AARON”, autor Emil

Comșa.

Cu toate eforturile de a-i găsi o poză, un portret lui

Vasile AARON pentru realizarea unui bust, nu s-a găsit

nimic în arhivele statului și atunci ca o cinstire adusă

acestui măreț fiu al satului, un mare om de cultură națio-

nală, cu sprijinul Asociației culturale „Vasile Aaron”, în

anul 2012, la 27 mai, cu ocazia Sărbătorii „Fiii satului

Glogoveț” s-a dezvelit un monument închinat lui. În

acest an, după o discuție purtată între astriști, d-na prof.

Ana Hinescu i-a sugerat domnului ec. Ioan Solea, vice-

președinte al Asociației culturale „Vasile Aaron”, reali-

zarea unui portret al acestei personalități locale și națio-

nale. D-l Șolea s-a implicat personal în această inițiativa,

a luat legătura cu artistul blăjean Emil Comșa, care a re-

făcut portretul lui Vasile Aaron după descrierea din pa-

șaport (la vremea aceea, pașapoartele nu aveau și foto-

grafie…), asigurându-i culorile și materialul necesar din

fondurile Asociației. Iată descrierea personalității lui Va-

sile AARON din lucrarea Studiu monografic – VASILE

AARON (1780-1821), apărută în anul 2011 la Sibiu „În

ochii celor din jur, era un tânăr promițător profesional, cu

frumoase perspective. Și dacă e să judecăm după descri-

erea făcută în pașaportul la care ne-am referit mai sus,

nici ca înfățișare nu era de lepădat: avea o înălțime peste

medie, păr negru ondulat, ochi căprui, pielea smeadă, știa

mai multe limbi. Era deci, un burlac dezi-

rabil. Informațiile spicuite din scrisori ne

spun că burlac a rămas până în 1806.”

Emil Comșa, un renumit pictor blăjean,

pasionat de a reface chipuri după semnal-

mente păstrate în scris (a mai realizat por-

tretele lui Inochentie Micu Clain, Samuil

Micu...) ne-a redat, zic eu cu destulă fide-

litate și culoare acest portret al marelui

nostru înaintaș și literat Vasile AARON.

Cinste celor care se mai ocupă de astfel de

restituiri.

Deschiderea manifestării a fost fă-

cută de d-l Ioan Șolea, care după prezen-

tarea invitaților, a făcut o scurtă incursi-

une din activitatea Asociației culturale

„Vasile Aaron”, cu realizările ei de la înființare (2010),

apoi propune ca Tabloul lui Vasile Aaron să fie donat

Bibliotecii comunei Valea Lungă, care să-i poarte și nu-

mele (prin aceasta fiind mai aproape de cititori), iar ca

fam. POPA Liliana Maria și Ioan-Nicolae, să fie premi-

ată de Academia Română pentru contribuția lor la cu-

noașterea operei și vieții lui Vasile Aaron. În intervenția

sa, istoricul de artă prof. univ. dr. Cornel Tatai-Baltă re-

marcă că portretul lui V. Aaron este un portret viu; frun-

tea lată intuiește creativitatea poetului, iar papionul de

culoare roz sugerează speranța.

Un moment important în cadrul Colocviilor lite-

rare „Vasile Aaron”, ediția a II-a la constituit prezenta-

rea volumului: ENEIDA „Povestea primei traduceri a

Eneidei în limba română. Vasile Aaron. 1805”. Recent

ieșit de sub tipar, sub coordonarea profesorilor POPA,

Liliana Maria și Ioan-Nicolae, fiind al șaptelea titlu și

ultimul al seriei restitutive, care au redat culturii noastre

pe nedreptățitul intelectual de la începutul veacului al

XIX-lea și s-a demonstrat că locul său este între numele

ilustre ale epocii. Comentariul operei literare a fost fă-

cut de profesorul universitar dr. Ion Buzași, care cu mult

profesionalism surprinde mai multe aspecte literare ale

volumului: este prima traducere a Eneidei, din limba la-

tină în română; face un elogiu operei literare a poetului

latin Virgiliu; traducerile din latină în română au fost un

permanent cult pentru români (G. Coșbuc, E. Lovi-

nescu, T. Naum,..); se remarcă la V. Aaron, arta sa de

povestitor; prefața a fost scrisă de P.S. Episcop dr. Vir-

gil Bercea, un neobosit susținător a tipăriri operelor de

valoare ale sec. al-XVIII-lea; aduce laude meritate din

plin autorilor Eneidei.

„N


72

Din partea Despărțământul ASTRA Blaj, d-na

prof. Silvia Pop, aduce un omagiu cărturarului patriot

V. Aaron a cărui activitate a fost adusă în actualitate

prin strădania neobosită, depusă de un deceniu de fam.

prof. POPA din Sibiu; V. Aaron a fost un neînfricat lup-

tător a drepturilor românilor iar rostul și misiunea noas-

tră este de-a ne iubi neamul nostru de români.

Un cuvânt de întâmpinare și salut a venit din par-

tea d-lui Vasile Pușcă, primar al comunei Valea Lungă,

care se simte un om al culturi, un astrist împătimit, prin

oameni de cultură pe care i-a dat comuna, Ion Bianu din

Făget și Vasile Aaron din Glogoveț, care trebuie mereu

pomeniți, vorbiți,... în acțiuni culturale care să le scoată

în evidență viața și opera, mai ales de generația tânără.

Profesorul Ioan Popa din Alba Iulia, scriitor și et-

nograf, face o paralelă între opera a trei poeți ardeleni,

trăitori în aceeași epocă (anii 1800): Ioan Barac, Nico-

lae Pauleti și Vasile Aaron: care sunt oameni ai Școlilor

Blajului, sunt fii de preoți greco-catolici, sunt toți poeți

și mânați de un același spirit patriotic care-i animă pe

intelectuali ardeleni ai vremi.

Din partea Biblioteci Județene „Lucian Blaga”

din Alba Iulia, repre-

zentată prin prof. Da-

niela Floroian care

aduce un mesaj și sa-

lutări din partea con-

duceri (manager Sil-

van Stâncel); cu pro-

misiunea de implica-

rea pe viitor a Biblio-

teci județene în acțiu-

nile literar-culturale

întreprinse în județ și

de o colaborare

strânsă cu toate insti-

tuțiile de cultură ju-

dețene, afirmând to-

todată că satul rămâne încă pilonul de cultură a poporu-

lui român.

Autorul cărții, Ioan-Nicolae Popa, ne arată că

numele AARON vine dintr-o mare familie de preoți

(Petru Pavel Aaron, Vasile Aaron…) care face legătura

între cultură și credință; susține meritul Asociației

culturale din Glogoveț în sprijinul intrări și susțineri

culturi la sat; ei au pus pe hârtie tot ce a rămas de la V.

Aaron (manuscrise, poezii, lucrări juridice..) cuprinse în

7 volume; metoda de vânzare/cumpărare prin lista

prenumeranților s-a arătat a fi o metoda eficientă

financiar și ca tipărire / tiraj iar beneficiul trudei depuse

în ultimul deceniu, a fost scoaterea la lumină a operei

lui V. Aron și a satului Glogoveț. D-l Popa vine cu

propunerea ca pe una din casele în care a locuit poetul

în Cetatea Sibiului să fie amplastă o placă come-

morativă, lucru care se va concretiza în această toamnă.

Ceilalți vorbitori: ziaristul Aurel Roman, arată

truda depusă de autori în editarea operei lui V. Aaron și

necesitatea ca Sibiul să-l recunoacă la adevărata lui

valoare; scriitorul Ioan Brad/ Alba Iulia arată

dificultățile care apar la tipărirea unei cărți precum și

propunerea de-a realiza un bust al poetului după

portretul făcut acum, iar prof. Călina Comșa arată

meritul fam. Popa de a-l scoate din anonimat pe V.

Aaron și a făcut un laudatio portretului.

La Troița Eroilor și Monumentul lui „VASILE

AARON” din centrul satului a avut loc depunere de co-

roane și un moment de reculegere în cinstirea lui. A ur-

mat apoi un moment de relaxare, la un picnic, în care au

fost aniversați oamenii anului 2017: prof. Silvia POP,

la 80 ani; col.(r) Vasile BĂCILĂ, la 70 ani și ec. Ioan

ȘOLEA, la 70 ani, cărora le dorim sănătate și spor în

toate manifestările în care se implică. Printre invitații

care au onorat aceste Colocvii literare amintim: fam. dr.

Mariana Dulcea,

fam. prof. Viloria și

Ioan Comșa/Blaj,

prof. Any Cheșu/

Blaj, fam. Aldea/V.

Lungă, fam Costea/

V. Lungă; astrîști:

fam. Zereș/ Pănade,

fam. Buia/ Sâncel,

înv.Maria Bercea și

primarul Sorin Popa

din Micăsasa, Florin

Balaș/Blaj etc.

Mulțumiri se

aduc celor care s-au

ocupat îndeaproape

de buna desfășurare a manifestării: d-lui Nicolae Bă-

cilă/ Tg. Mureș (financiar); Vasile Băcilă/ Sibiu, fam.

Mihaela și Mircel Vrenghea cu copii/ Glogoveț; în-

treaga familie Șolea (gazda evenimentului), V. Băcioiu

– bucătar, cu sprijinul nemijlocit al Asociației culturale,

prin Ioan Mihălțan și Ioan Șolea.

Fie ca astfel de evenimente să se desfășoare în sa-

tele noastre, să nu ne uităm înaintași, să-i sărbătorim și

să le scoatem la lumină viața și opera, o pildă vie gene-

rației tinere care nu trebuie să uite trecutul.

Ioan MIHĂLŢAN


73

CEORGOVENII AU PETRECUT DE ZIUA „FIII SATULUI – 2017” impul zboară, zboară ne-

bănuit de repede, parcă

mai repede ca oricând,

trece timpul și lasă urme adânci

în viața fiecăruia, ne-au părăsit

mulți dintre cei iubiți, distanțele

și timpul parcă s-au schimbat.

Dând chemare invitație pentru a

veni ACASA, acest mirific cu-

vânt, care atrage ca un magnet,

iar fiecare ceorgovean și-a dorit

să se întoarcă la origini, să vadă

casa părintească, ulița copilăriei,

Râpa din „CALEA BLAJU-

LUI”, Ulița unde se întâlneam la

joc duminica și în sărbători, Izvorul „BUTUROI”, Pădurea deasa

din „ARBORI” și „VERIJER”, de aceea „Ei s-au întors iarăși

ACASĂ în august 2017 și-au participat la Întâlnirea fiilor satului

– ediția a II-a”. Sub patronajul Consiliului Județean Alba, a Con-

siliului Local și a Primăriei Cergău precum și a Asociației

ALBA-AFRODA (președinte Rodica Părău), sărbătoare a debutat

Sâmbăta, 26.08.2017 cu Campionatul de fotbal „Cupa Prieteniei”

la care au participat echipele: Cergău, Ciugud, Sântimbru, Șpring,

Sâncel, Pianu de Sus, cupa fiind câștigată de echipa din Cergău

(antrenor Gh. Mărginean/ Gustin) care a învins cu 3 la 0 echipa

din Pianu.

Dumineca a început după amiaza cu Parada portului popu-

lar a formațiilor participante la Festivalul AFRODA, ediția a

XIII-a: Ciugud, Cergău, Sâncel, Sântimbru, Șpring, Pianu de Sus,

care au oferit celor prezenți la sărbătoare, defilarea grupurilor folc-

lorice îmbrăcați în costume populare specifice localității lor de

baștină, precum și crâmpeie de joc și voie bună.

Pe scena amenajată pe terenul de fotbal „Nicolae Linca ” –

născut aici la Cergău, s-a ținut un TE DEUM de către un sobor de

preoți: Greab Viorel/ Cergău Mare, Puiuleț Nicolae / Cergău Mic

și Serafim – mănăstirea Cerg. Mic închinat cinstiri eroilor și fiilor

satului dispăruți în cele două războaie mondiale. Un cuvânt de în-

tâmpinare și salut a fost adresat de către d-na Lenuța Aldea, primar

al comunei Cergău celor care s-au întors azi acasă de pretutindeni

precum și oaspeților veniți din Franța, Mexic... Toate oficialitățile

prezente la manifestare în frunte cu d-l Ion Dumitrel, președinte al

Consiliului județean Alba; deputați Claudiu Răcuci, Sorin Bumb,

Florin Roman; subprefect Monica Popescu, consilieri județeni și

locali, primari din zonă etc. au apreciat la unison dezvoltarea co-

munei din ultimi 10 ani prin imple-

mentarea proiectelor de infrastruc-

tură: apa curentă, canalizare, asfal-

tarea de străzi, construire de cămin

cultural în fiecare sat au dus la ri-

dicarea nivelul de trai a populației

și a făcut ca săteni să nu migreze în

alte zone. Deci omul, primarul,

sfințește locul, ne arată că acolo

unde este implicare și profesiona-

lism se poate, un exemplu de ur-

mat.

Cu această ocazie a avut loc

promovarea rețetelor tradiționale

specifice zonei/ satului de prove-

niență, mult apreciate și gustate

de public: Cergău – Zamă de în-

tins, Paparadă cu slănină crăcită;

Sâncel – Tocăniță carne vițel,

Pită de casă; Șpring – Dulceață

ardei iute, Sirop de flori soc, Vi-

nars; Pianu de Sus – Tocăniță de

miel, Plăcintă cu prune/ cu ceapă,

Compot de mure; Ciugud – Pu-

puri cu grumpene, prune, ceapă,

Mălai; Sântimbru – Sarmale

carne porc, Pâine pe vatră etc.

Pe scena au evoluat rând

pe rând cu multă dezinvoltură și

farmec, ansamblurile folclorice enumerate, remarcând prestația

Tarafului de la Cergău, Grupului vocal Sânceleni, Ansamblul Fân-

tânița de Piatră din Șpring, Doina Mureșului din Ciugud, Grupul

de romi din Sântimbru... care prin evoluțiile lor, interpretarea de

jocuri și cântece locale duc la promovarea acestor localități, la cu-

noașterea identități și istoriei lor.

Invitații speciali care au susținut un Concert Folcloric au

fost: Ina Todoran, o studentă de 10 la medicină și muzică populară,

care ne-a încântat cu melosul de pe Târnave, cântece de dor și su-

flet exprimând omenia ardelenilor precum și aceia care-și găsesc

leac prin cântec; Alina Pinca, fiică a satului, trăitoare azi la Sibiu,

însoțită aici de puișorul mami, micuța Amina-Maria a prezentat un

recital cu cântece de aici de acasă de la Cergău, cu jiene din Măr-

ginimea Sibiului și doine bănățene care-i arată din plin valoarea

artistică fiind acompaniate cu virtuozitate de Ansamblul JIDVEI

România, dirijat de maestrul Stelian Stoica. Trebuie amintit reci-

talul Grupului vocal JIDVEI, primenit cu voci tinere care au de-

lectat publicul târziu în noapte cu un purpuriu de cântece din Ar-

deal. Sergiu Vitalian Vaida cu NĂNAȘI, au fost pe gustul publi-

cului, cu momente pline de umor de actualitate care satirizează vi-

ața de azi, cu bunele și relele lui.

Printre musafirii și invitații care au onorat acestă

manifestare a Fiilor Satului Cergău amintim pe fii ai satului: dr.

Vasile Sîntâmbrean/ București; Mărginean Gheorghe/ manager

Durău, Hârșan Ioan/ Sibiu, Cristea Ioan/ Bazna, dr. Mircea

Sîntâmbrean/ Blaj, Răcuci Ioan și Pinca Ioan din Spania, și mulți

alți. Mulțumirii se aduc celor care s-au ocupat îndeaproape de

buna desfășurare a manifestări, în special membri ai Consiliului

local și cu sprijinul sponsorilor: Instal Șarlea SRLTiur, Carina

Trans SRL Cergău, Prenis SRL

Blaj, Best Qutlet SRL Blaj,

PFA Henegar Gh., Alutus,

Dana M. etc.

Seara s-a încheiat apote-

otic, cu un grandios Foc de arti-

ficii multicolor, urmat de o Dis-

cotecă în aer liber, cu promisiu-

nea la o nouă reîntâlnire a Fiilor

satului Cergău în anul 2022. Fe-

licitări organizatorilor.

Ioan MIHĂLŢAN

T


74

ZILELE DE SĂRBĂTOARE ALE SATULUI BIIA, LA CEA DE-A XV-A EDIŢIE, 2-3 SEPTEMBRIE 2017

ilele de sărbătoare ale satului

Biia au loc anual la începutul

lunii septembrie, în prima

sâmbătă și duminică a lunii.

Biienii au ales începutul lunii

septembrie pentru a sărbători zilele

satului, ținând cont de faptul că, la 1

septembrie începe Anul bisericesc,

când tot omul se poate bucura de bu-

nătățile obținute prin truda lui, cu bi-

necuvântare de la Dumnezeu, și că-

ruia îi aduce mulțumire pentru tot.

Potrivit tradiției moștenită din

Legea Veche, în această zi s-a început

creația lumii și tot în această zi și-ar fi în-

ceput Mântuitorul activitatea Sa publică.

Cu rugăciunea: „Îndurate

Doamne: binecuvântează cununa anului

ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe bi-

necredincioșii creștini români de pretutin-

deni, pe păstorii și învățătorii noștri. În-

mulțește zilele vieții noastre întru sănătate

deplină sufletească și trupească și ne dă-

ruiește sporire în toate faptele cele bune.

Dăruiește de sus bunătățile Tale întregu-

lui Tău popor: sănătate și mântuire și întru

toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta,

țara noastră cu toate orașele și satele,

izbăvește-le de toată reaua întâm-

plare, dăruindu-ne tuturor pace fără

tulburare.” a început cuvântul de în-

vățătură al preotului Gheorghe Du-

lău, din Blaj, fiu al satului Biia, la

slujba religioasă săvârșită în ziua de

duminică, de către preoții: Gheorghe

Dulău, Dumitru Frăcea și Lucian

Feșteu.

Satul pregătit de sărbătoare,

drapelul patriei fluturând pe toate uli-

țele satului, imensa scenă amenajată

în fața căminului cultural, expoziția

meșterilor populari ai satului și expo-

ziția de fotografie a dnei Elena Biianu,

amenajate în sala mare a căminului cul-

tural, locuitorii satului îmbrăcați în fru-

moasele costume populare au primit cu

drag pe toți cei care au venit să petreacă

împreună și să se bucurie de realizările

încă ale unui an de muncă, fii ai satului

și oaspeții lor.

2 septembrie 2017, o zi fru-

moasă și călduroasă ca zilele de vară,

ora 9 – Adunarea generală a Asocia-

ției „Fiii satului Biia”

În sala de jos a Căminului cultu-

ral, mesele frumos amenajate au fost ocupate în întregime.

Ședința Adunării generale a fost deschisă de președintele Aso-

ciației, dl Ioan Biianu, care a urat bun venit și multă sănătate tuturor.

Apoi a propus un moment de reculegere pentru toți fiii satului trecuți

la cele veșnice.

A prezentat situația financiară

a Asociației și documentele acesteia,

care de altfel sunt trecute în facsimil

în revista „Cronica de la Biia”, nr.11,

revistă ce a fost distribuită tuturor ce-

lor prezenți. A prezentat obiectivul so-

cial construit în acest an – Altarul de

vară din curtea Bisericii Ortodoxe din

Biia- și a precizat că pentru anul ur-

mător(sept. 2017 – sept. 2018), Aso-

ciația „Fiii satului Biia” are ca obiec-

tiv renovarea interiorului bisericii.

Ținând cont de faptul că unii

dintre membrii consiliului director ai

Asociației nu mai sunt printre noi, a pro-

pus schimbarea statutului și a consiliului

director.

Toate documentele Asociației și

propunerile făcute au fost supuse votului

adunării generale și au fost aprobate în

unanimitate.

A mulțumit tuturor celor care

și-au adus contribuția la realizarea celei

de-a unsprezecea revistă, în special prof.

Maria Suciu și a citit frumoasa poezie

„Inscripție”, de Alexandru Brad, aflată

pe interiorul copertei din spatele revistei.

Primarul comunei Șona, fiu al

satului Biia, Teodor Florin Mărgi-

nean, a vorbit despre proiectele pri-

măriei și Consiliului local Șona, pri-

vind canalizarea, asfaltarea drumuri-

lor și construirea trotuarelor, proiecte

în care este cuprins și satul nostru.

Apoi, a dat citire unei scrisori de mul-

țumire adresată dlui Ioan Biianu”,

semnată de primarul comunei Șona,

Teodor Florin Mărginean și de preșe-

dintele Consiliului Județean, Ion Du-

mitrel.

Președintele Fundației „Ioan

Sălcudean”, Nicolae Sabău, a invitat

pe cei prezenți la seara literară ce are loc

an de an la Biblioteca Fundației.

Preotul Lucian Feșteu a adus

mulțumire lui Dumnezeu și celor care au

contribuit financiar și prin muncă la con-

struirea Altarului de vară.

Prof. Maria Suciu a urat bun ve-

nit veteranilor de vârstă: col.(r) Chesle-

rean Nicolae (93 de ani), din București,

ing. Todoran Ioan (87 de ani), din Bra-

șov, prof. Dancu Dorel (84 de ani), din

Luduș, care an de an revin cu dor, drag

și multă bucurie în satul copilăriei. A

transmis tuturor, din partea ing. Aurel Dulău, redactorul șef-adjunct al

revistei, care din motive de sănătate nu a luat parte la evenimentul

cultural al satului, multă sănătate și zile frumoase la Biia.

Z


75

Ca președintă a Cercului ASTRA „Ion Bianu” Biia, a vorbit

despre activitățile culturale ale satului

desfășurate la Biia, membrii cercului

fiind și fii ai satului. A apreciat, în spe-

cial, contribuția dlui ing. Pop Gri-

gore(vicepreședinte al Cercului) și al

dnei prof. Mărioara Pop în organizarea

activităților culturale din ultimii doi

ani, precum și a cadrelor didactice(Ma-

riana Costea, Carmen Dulău și Alina

Bucur) și elevilor Școlii gimnaziale

„Gheorghe Dancu”, din Biia.

Pentru că dl col.(r) Cheslerean

Nicolae, în data de 2 septembrie a îm-

plinit 93 de ani, dl Ioan Biianu i-a urat

din partea tuturor: „La mulți ani cu să-

nătate!”, întreaga adunare cântându-i

cântecul aniversar „La mulți ani!”, iar dl

colonel(r), cu o memorie extraordinară,

a recitat poeziile: „Acasă”, de Alexandru

Brad și „Nunta Zamfirei”, de George

Coșbuc.

Din partea primăriei Șona a vor-

bit consilierul local Emil Bărbat, fiu al

satului Biia, care este prezent la toate ac-

țiunile culturale ale satului, unde de fie-

care dată se adresează celor prezenți cu

mult patos.

După urarea de bun venit, adre-

sată biienilor care locuiesc în diferite

zone al patriei, precum și oaspeților

veniți la zilele de sărbătoare ale satu-

lui, a recitat poezia „Lasă-mă”, de

Toacsen, adaptată satului Biia de Mi-

hai Iudifta.

Domnul Ioan Biianu a pre-

zentat programul celor două zile de

sărbătoare ale satului, invitându-i pe

toți la vizitarea expoziției de fotogra-

fie a dnei Elena Biianu (imagini din

India), a expoziției meșterilor biieni:

Elena Burja, Maria Dulău, Iudifta

Dulău – țesătoare, Ioan Nicolae Du-

lău (sculptură în lemn și piatră), pre-

cum și a Expoziției etnografice – custode prof. Todor Blaga.

După vizitarea frumoaselor expoziții, toți au participat la o

masă tradițională.

La ora 14, în timp ce cei vârstnici mergeau spre vizitarea ru-

delor și prietenilor sau spre odihnă, tineretul a participat la jocurile

sportive, pe terenul de sport al satului, responsabil fiind Costea Emil.

Seara, la ora 19, la Biblioteca Fundației „Ioan Sălcudean”, a

avut loc o seară literară de prezentare a revistei „Cronica de la Biia”,

Nr.11.

Președintele Fundației a urat bun venit iubitorilor de carte pre-

zenți la seara literară. Pentru că, în ziua de 3 septembrie, dl Ioan Săl-

cudean, fondatorul Fundației, ar fi împlinit 90 de ani, a propus un mo-

ment de reculegere, apoi a prezentat câteva crâmpeie din viața aces-

tuia.

Fundația „Ioan Sălcudean” atribuie burse elevilor și studenți-

lor din Biia, care fac dovada că au obținut semestrial media minimă

9, asigură fondul de carte pentru premiile elevilor de la Școala gimna-

zială „Gheorghe Dancu” Biia, ajută copiii cu situație financiară pre-

cară. Pentru începutul anului școlar 2017-2018, a dăruit unei familii

cu situație deosebită, trei ghiozdane cu cele necesare pentru studiu.

Pentru prezentarea revistei „Cronica de la Biia”, Nr.11, a dat

cuvântul dnei prof. Silvia Pop – preșe-

dinta Asociațiunii ASTRA – Despărță-

mântul „Timotei Cipariu” Blaj.

Doamna Silvia Pop a făcut

aprecieri asupra activității Asociației

„Fiii satului Biia”, a dlui Ioan Biianu –

președintele Asociației, precum și a

conținutului revistei. A apreciat, în

mod special, „Cuvânt înainte”, scris de

Ioan Biianu, citând o parte din el. A

prezentat apoi articolele grupându-le

după conținut: biserica, școala, cultura,

oameni și fapte, lirice, mass-media des-

pre Biia și oamenii ei, evenimente care

au loc la Biia, documentele Asociației,

fiii satului care susțin financiar Asocia-

ția. A felicitat colectivul de redacție pen-

tru efortul depus la realizarea revistei.

Despre revistă au mai vorbit:

președintele Asociației- Ioan Biianu,

primarul comunei Teodor Florin Mărgi-

nean, redactorul șef al revistei- Maria

Suciu, bibliotecara comunei Șona- Lu-

cia Crișan, ing. Ioan Mihălțan (din Blaj),

ing. Ilie Sabău.

Seara literară s-a terminat cu o

agapă.

A doua zi de sărbătoare, toți bi-

ienii au participat la slujba religioasă

săvârșită de: Gheorghe Dulău, Dumi-

tru Frăcea și Lucian Feșteu. Slujba

religioasă, Sfânta Liturghie au fost

săvârșite în biserică, iar slujba de po-

menire a biienilor trecuți în veșnicie

a avut loc în Altarul de vară.

După slujba religioasă, toți au

luat masa în familie, s-au odihnit, ca

după masa, la ora 17, să participe la

programul folcloric pregătit de gru-

pul folcloric „Pe ulița satului” din

Biia – coordonatori Elena și Vasile

Burja.

Programul folcloric a fost

deschis prin discursurile domnilor: Ioan Biianu – președintele Asoci-

ației „Fiii satului Biia”, Ion Dumitrel – președintele Consiliului Jude-

țean Alba și Teodor Florin Mărginean – primarul comunei Șona.

Au cântat: Raluca Dulău, Mădălina Dancu, Adelina Petric,

Andreea Dulău și Ioan Dancu, acompaniați de formația „Cristal” Blaj;

toți fii ai satului.

Ne-au onorat cu prezența: formația de dansuri „Junii Târna-

vei”, din Târnăveni – instructor Trâmbițaș Vasile, grupul de dansuri

„Tulipan”, din satul Sânmiclăuș.

Invitații speciali, care au susținut recitaluri, au fost: Ina Todo-

ran și Petrică Moise.

Acompaniamentul a fost asigurat de Centrul de Cultură „Au-

gustin Bena”, care a participat și cu soliștii vocali:. Nicolae Tuhuț,

Maria Filimon și Dorina Marița.

Seara s-a încheiat cu un minunat foc de artificii.

La mulți ani, dragă Biia!

Prof. Maria SUCIU Foto. Ioan MIHĂLŢAN


76

SĂRBĂTOAREA ARDELENEASCĂ „FIII SATULUI LUNCA” – 2017

uminică, 3 septem-

brie 2017, în satul

Lunca, com. Valea

Lungă a avut loc un eveni-

ment transformat într-un me-

morabil dialog între generații,

în care costumele populare au

fost scoase din lăzile de zestre,

dând o strălucire inimagina-

bilă în vârtejul cântecului și

folclorului ardelenesc, fiecare

Întâlnire a Fiilor satului, re-

face istoria satului ca o co-

loană a infinitului în serviciul

sătenilor și a omeniei. În organizarea acestei manifestări

s-au implicat Comitetul „Fiii satului Lunca”, Consiliul Lo-

cal și Primăria Valea Lungă, care printr-o bună colaborare

au reușit să ofere localnicilor și oaspeților întorși acasă o zi

de neuitat.

Ziua a început la Bisericile satului cu slujba de dimi-

neață – Liturghia, urmată de depunere coroane, slujba de po-

menire a eroilor susținută de cei doi preoți parohi ai satului:

pr. Blaga Nicolae și Suciu Călin, urmată de plecarea căruțe-

lor frumos împodobite de sărbătoare, cu oficiali și cetărași,

precedați de defilarea grupului folcloric local, îmbrăcați în

costume populare specifice satului, oferind și crâmpeie de

joc și voie bună. Întâmpinarea oficialităților și musafirilor

s-a făcut în fața Căminului Cultural, cu pâine și sare, cu un

pahar de vin bun, de-al locului, urmat de un TE DEUM sus-

ținut de preoți locali pe scena amenajată în curtea Căminu-

lui, care s-au bucurat de bucuria revederii luncenilor în spe-

ranța unui trai mai bun.

Cuvântul oficial de deschidere al manifestării a fost

rostit de către d-nul Vasile Pușcă, primarul comunei Valea

Lungă care i-a salutat pe oaspeți, cu promisiunea ca în viitor

satul lor să beneficieze de amenajări și dotări la nivel euro-

pean. Gheorghe Streza și Nilca Victoria, sufletul Comitetul

„Fiii satului Lunca”, adresează salutul de întâmpinare cuve-

nit din partea gazdelor, arătând că meritul reușitei este al să-

tenilor și întregii comunități. Primăria prin d-nul Vasile

Pușcă, face un Laudatio și

acordă titlul onorific de „Cetă-

țean de onoare” al com. Valea

Lungă d-lor: dr. ing Ilie Lața –

Mediaș, medic Emil Băcilă –

Sibiu și dr. filozofie Ilie Gabra

– București pentru performan-

țele lor profesionale, științi-

fice, culturale, sociale precum

și atașamentul față de comuni-

tatea satului Lunca.

Programul artistic „Sa-

tul, Tradiția și Portul” a fost

susținut de Ansamblul de dan-

suri populare „Purtata”, Corul

sătesc și un joc specific satului

Lunca „Verbuncul” plin de vi-

talitate și strălucire. A urmat

un recital de poezie „Tinere

vlăstare”, urmat de un pro-

gram oferit de Ansamblul

„Tradiția” din Păuca plin de ti-

nerețe, premierea Comitetului

de organizare și a celorlalți

factori implicați în programul

sărbătorii Fiii satului Lunca

2017, ediția a II-a.

Pe scenă au evoluat, rând pe rând, în cadrul progra-

mului „Cântec, joc și voie bună ” cu dezinvoltură și profesi-

onalism: Mirela Mănescu-Felea din Munții Apuseni; Gior-

giana Lobonț din Ținutul Năsăudului, de pe valea Târnavei

Mici frații Denisa și Nicușor Balu; din Tăuni, binecunoscuta

Alexandra Băcilă; Vlăduța Lupău din Maramureșul istoric;

din Sătmar a venit Georgiana Marina, încheind cu localnicul

Relucu Pușcă, toți au delectat prin cântecele interpretate pu-

blicul local.

Prin programul artistic „Jocul și cântecul popular la

noi în sat” oferit cu multă căldură și sensibilitate de: Vetera-

nii Junii Sibiului, sibienii Aurica Bucea, Emilia Muntean,

Jeni Banea, Radu Dumitru și Mugurași Cergău Mare, care

au fost adus un omagiu țăranului rămas acasă, la glia stră-

bună în sat, a trudei depusă de el în munca istovitoare a pă-

mântului, precum și bogăției spirituale care-l leagă de sat.

Seara s-a încheiat cu lansarea lampioanelor multico-

lore – Hora Mare a sătenilor, urmată de o Seară distractivă,

dedicată tineretului.

Mulțumirii se aduc celor care s-au ocupat îndea-

proape de buna desfășurare a manifestării, în special spon-

sorilor: Lața Ilie, Băcilă Emil, Gabra Ilie, Apulum Alba prin

manager Voican Ioan, Rusu Ioan, PFA Nistor, Velicia Ște-

fania, Mihu Romulus, Gherman Ioan, Rusu Gabriel, Popa

Nicolae, precum și partenerilor: Consiliului Județean Alba,

ziar Unirea, Nova TV, Radio Mediaș, Restaurant „La Fami-

lia ” Blaj, Asociația Caprimed

– Mediaș etc.

Această manifestare, o

sărbătoare de suflet a satului

Lunca, a fost organizată cu

scopul de a duce mai departe

tradițiile și de a promova obi-

ceiurile acestui loc, creând

provocarea de continuitate și

peste ani. Felicitări organiza-

torilor.

Ioan MIHĂLŢAN

D


77

FIII SATULUI TIUR – 2017 (EDIŢIA I)

eși e la prima ediție,

sau poate tocmai de

aceea, această Sărbă-

toare a fost de o amploare ce a

depășit cu mult toate așteptările,

în primul rând prin numărul

mare de participanți; la aceasta

adăugându-se valoarea perso-

nalităților prezente: Ion Dumi-

trel, președintele Consiliului Ju-

dețean Alba; Alexandru Pereș,

senator; Claudiu Răcuci, depu-

tat de Blaj; Sorin Bumb, depu-

tat; ec. Gheorghe Valentin Ro-

tar, primar al mun. Blaj; prof. Livia Mureșan, viceprimar; Se-

giu Ștefănescu, secretar; Toader Aldea, Sergiu Șolea, Ovidiu

Băcioiu – Primăria Blaj și majoritatea consilierilor locali ai

mun. Blaj, aceștia ținând să onoreze pe vrednicii locuitori ai

satului Tiur (localitatea componentă a Blajului), a căror renume

de gospodari de excepție a depășit demult granițele satului, a

mun. Blaj, fiind bine cunoscuți și în județele limitrofe. Faima

tiurenilor se datorează, cu precădere, cultivării legumelor, a că-

ror calitate i-au făcut celebri și care e binecunoscută de condu-

cerea mun. Blaj, aceștia fiind

foarte inspirați ca, cu ocazia

acestei Sărbători, să se ridice la

intrarea în sat o statuie din mar-

mură, reprezentând un „mă-

nunchi de ridichi”, leguma care

e reprezentativă pentru tiureni,

ale cărei calități sunt de notorie-

tate în rândul consumatorilor.

Am fost martor la întâl-

nirea celor rămași în sat cu cei

plecați în toată țara, dar și peste

hotare, și am rămas impresionat

de manifestările sincere pe care

le-am văzut, aceasta făcându-mă să meditez și să ajung la con-

cluzia că printre cele mai mari „BUCURII ALE VIEȚII ” se

numără și aceste întâlniri, după care mulți tânjesc. Majoritatea

nu s-au văzut de când au terminat primele clase elementare de

la Școala din sat, aici adunându-se un număr mare de săteni,

umplând coridoarele și curtea școlii, unde au fost primiți cu o

atenție deosebită și cu mult drag de directoare, d-na prof. Ze-

han-Platon Ana, înconjurată de tot corpul didactic, în frunte cu:

prof. Marcu Nicoleta, înv. Cristina Bârlea, înv. Pastușec Alina,

înv. Hajdu Florina, educat. Seicean Rodica, prof. Vincseller

Ștefan, precum și economista-contabilă Baciu Ștefania.

Doamna directoare Zehan-Platon Ana, într-un amplu

discurs, le-a vorbit tuturor despre istoricul școlii, amintind de

evoluția ei, a cadrelor didactice perindate prin școală, remar-

când pe prof. Virgil Frățilă, mulți ani dascăl și director al școlii;

carismaticul prof. Gheorghe Barbu și mulți alți. Apoi am reți-

nut frumosul discurs al d-nei prof. Lucia Câmpean (elevă a

acestei Școli), directoare a Grădinițelor din mun. Blaj, amintind

de trecutul școlii, colegi pe care i-a avut, elogiind pe cei care

conduc acum școala, remar-

când că e cu mult peste nivelul

altor școli pe care le cunoaște.

În acest context aș vrea

să subliniez, în mod deosebit,

că în satul Tiur s-a născut Mi-

hail Străjanul (1841-1918), pro-

fesor și publicist, unul dintre

numeroșii transilvăneni care

și-au găsit rostul în Principatele

Române, contribuind enorm la

ridicarea culturală a ținuturilor

dunărene. Plecat din Tiurul Bla-

jului și el a fost impregnat de

cultul pentru clasicismul greco-latin, ca mulți alții, care și-au

început studiile în orașul Blaj, de pe Târnava Mare.

Oficial, Sărbătoarea a început la ora 11, când, la intrarea

în sat, s-a dezvelit faimoasa ridiche, de acum simbolul satului.

Aici au vorbit Gh. Valentin Rotar, primarul mun. Blaj, și Ion

Dumitrel, președinte al Consiliului județean Alba. Numeroși

săteni prezenți la statuie au fost impresionați de parada căruțe-

lor, pline cu locuitori ai satului în frumoase costume naționale,

cu tricolor, steaguri și flori, înconjurate de călăreți cu cai fru-

mos împodobiți, abundând din

plin tricolorul românesc. Pa-

rada a continuat până în centrul

satului, la Monumentul Eroilor,

unde s-a ținut, de către un sobor

de preoți ai satului, o slujbă re-

ligioasă, reținând discursul pre-

otului paroh Marcel Dulău, care

a elogiat jertfa celor căzuți în

cele două războaie mondiale.

Au fost depuse coroane de flori

din partea oficialităților pre-

zente: Consiliul Județean Alba,

a Primăriei Blaj, a Bisericii, a

Școlii și din partea organizatorilor acțiunii. Pe urmă, invitații,

peste 350, au participat în modernul Cămin Cultural al satului

la un prânz fastuos, urmat de un frumos și atractiv program ar-

tistic susținut de: Reta Rus, fiică a satului; faimoasa interpretă

a cântecului popular românesc Ina Tudoran; cunoscutul inter-

pret Ionuț Fulea; Mariana Deac, venită special de la Deva; gru-

pul vocal Obârșia, a cărui denumire este strâns legată de hodă-

ile de la Obârșia Tiurului, cu un repertoriu specific satului natal.

Seara s-a încheiat cu un Bal, în care veselia a cuprins pe

toți cei prezenți în sală.

Felicitări tuturor pentru reușita deplină a evenimentului,

în primul rând organizatorilor, în frunte cu conducerea Primă-

riei mun. Blaj și apoi a domnilor: Frățilă Bogdan – consilier

local; Rusu Emil – prosper om de afaceri, Maier Ioan – gospo-

dar de frunte al satului, Boitor Martin, Popa Emanoil, Seicean

Mihai, Roșca Ioan, Bergheian Ioan.

Aurel ROMAN

Foto: Ioan MIHĂLŢAN

D


78

PREMIILE CONCURSULUI „GENIILE POEZIEI ROMÂNEŞTI”

,,Teatrul este un așezământ moral, menit

să reverse lumină” (Shakespeare)

oncursul „Geniile poeziei românești-Mihai Eminescu,

Adrian Păunescu și Grigore Vieru” – recitare și inter-

pretare, organizat de ASTRA albaiuliană, care a avut

loc în data de 29 septembrie 2017 la

Casa de Cultură a Studenților Alba Iulia

s-a desfășurat cu succes și bucurie pen-

tru elevii participanți, dar și pentru pro-

fesorii însoțitori. Având în vedere că ele-

vii au venit direct de la cursuri, ASTRA

albaiuliana i-a așteptat și servit cu covri-

gei, cornulețe, eugenia și apă minerală,

pentru a putea recita. După ascultarea

Imnului ASTREI li s-au indicat elevilor câteva criterii de care

trebuie să țină cont în timpul recitării, după care a început con-

cursul. Juriul a fost format din președinta ASTREI Maria Cio-

ica, prof. Lucia Jimborean, prof. Corina Breaz. La concurs au

participat elevi de la Șc. Ighiu și Ighiel însoțiți de marea iubi-

toare de obiceiuri și tradiții populare, președinte a Cercului

ASTRA Ighiu dna bibliotecară Angela Petruța și dna prof. Co-

rina Breaz. Din Municipiul Alba Iulia au participat elevi de la

școlile: Gimnaziul „Mihai Eminescu” însoțiți de dna prof. Lu-

cia Jimborean, Colegiul Tehnic „Dorin Pavel” și Șc.gen. înso-

țiți de dna bibliotecară Claudia Cenan, Liceul de Arte „Regina

Maria” însoțiți de dna prof. Rodica Olteanu și de membra

ASTREI ec. Ana Udrea. Demnă de admirat și de lăudat este

dna jurist Claudia Toma mama a doi băieți din clase diferite de

la același liceu, care și-a însoțit băieții pentru încurajare. Rezul-

tatele au fost pe măsură. După jurizare ASTRA albaiuliană a

acordat trei premii I constând în diplomă, bani și mai multe

cărți pentru elevii: Hileagă Alina, Toma Cezar, Giurgiu Adri-

ana, șase premii II constând în diplomă și mai multe cărți pen-

tru elevii: Tunsoiu Antonia, Toma Da-

rius, Costea Andreea, Costea Isabela,

Ursa Ioana Mădălina, Jorj Raluca și trei

premii III constând în diplomă și cărți

desigur în valoare mai mică, pentru ele-

vii: Bartolov Alexandra, Ghivici Diana

Claudia și Diță Ioana Adriana. Pot spune

că toți elevii participanți au fost buni, dar

juriul a ales pe cei mai buni dintre cei

buni, descoperind astfel elevi talentați în domeniul artei tea-

trale. Îi felicit pe toți elevii pentru participare, dar și pe profe-

sorii care s-au ocupat de ei și i-au însoțit. După înmânarea pre-

miilor elevii însoțiți de profesori au plecat bucuroși de premiile

primite și au promis că vor mai veni la astfel de concursuri.

Aducem mulțumiri Consiliului Județean Alba, Primăriei Alba

Iulia, Asociației Culturale „DOR” Alba Iulia, dlui director al

Casei de Cultură a Studenților Gheorghe Berghian, dnei secre-

tar psiholog Dana Irimie și nu în ultimul rând dlui col.r.ing.dr.

Avădanei Constantin – președintele Cercului ASTRA Cugir și

dlui Dragomir Vlonga pentru sprijinul acordat.

Maria CIOICA

FESTIVALUL NAŢIONAL DE FOLCLOR „FLORILE GALDEI” EDIŢIA A II-A,

30 SEPTEMBRIE 2017

„Nu-i nimeni fericit și mai ferit de patimi,/ Ca

cel ce rămâne statornic lângă datini” (Seneca)

in nou ASTRA albaiuliană

premiază elevi, de data

aceasta din toată țara, pen-

tru promovarea obiceiurilor și tradi-

țiilor strămoșești. În data de 30 sep-

tembrie Despărțământul ASTRA

„Eugen Hulea” Alba Iulia, respec-

tiv președintele a fost invitat să par-

ticipe la Festivalul Național de

Folclor „Florile Galdei”, din

Galda de Jos. Pentru o zi, fru-

moasa comună Galda de Jos, a de-

venit capitală a cântecului și jocu-

lui popular românesc de pe tot cu-

prinsul României. Au venit aici

strănepoții lui Ștefan cel Mare cu

graiul lor dulce, „cu limbă ro-

mână scăldată în miere” cum

spunea marele poet Lucian Blaga.

Au venit cu portul lor pitoresc, cu

jocul și cântecul viguros strănepoții voievodului Bogdan, fru-

moase vlăstare maramureșene. La aceeași înălțime au fost și

gorjenii lui Brâncuși, cu cântecele

și jocurile lor antrenante, parcă în-

frățite cu „Coloana Infinitului” și

„Poarta Sărutului”. La înălțime au

fost și formațiile venite din județul

nostru, respectiv Galda de Jos,

Stremț, Ocna Mureș, Uioara, Sân-

timbru, Cetea și alte localități ale ju-

dețului, care au făcut să triumfe ve-

chile și frumoasele cântece și jocuri

populare ca: Taraful „Florin Hu-

lea”, „Călușarii”, Haidăul”, Tara-

ful „Banda Iosif Moldovan”, Tra-

diții uiorene etc. Demni de apre-

ciat și felicitat au fost și „Ambasa-

dorii Culturali ai Galdei” formați

din ansamblurile „Bulzișor” și

„Codrișor” coordonați de ing. Io-

nel Sârbu și soția, din Cetea, etc.

La toate formațiile participante

s-a putut observa asidua strădanie

C

D




79

a profesorilor și instructorilor de a des-

coperii și modela talentele, dar s-a putut

constata și interesul părinților de a des-

chide lăzile de zestre ale străbunilor

pentru a aduce pe scenă cele mai auten-

tice costume populare românești. Ne

bucură faptul că nu ne-am uitat dacicul

nostru strai, păstrat din fericire pe al

nost’ petec de rai, pe tot românescul

areal, unde-l poartă cu mândrie străne-

poții de acuma ai regelui Decebal.

Lăudabilă este susținerea primaru-

lui Romulus Raica din Galda de Jos din

toate punctele de vedere, pentru buna des-

fășurare a acestor manifestări culturale de

mare amploare, precum și sprijinul Consi-

liul local și a tuturor factorilor de cultură

de la nivelul comunei. De subliniat apor-

tul deosebit și substanțial adus de Asocia-

ția „Global Human Recovery” din loc.

Bran – Brașov, respectiv familia Walter și

Anca Dionisie care au organizat această a

II-a Ediție a Festivalului „Florile Galdei,

pentru revigorarea, conservarea și promo-

varea culturii populare tradiționale de pe

tot cuprinsul țării, în această comună cu

oameni minunați, toți iubitori de cultură.

Festivalul a cuprins cinci secțiuni pe cate-

gorii de vârste: folclor, etno-pop, grup vo-

cal și vocal-instrumental, joc popular și in-

strumental. A fost o mare plăcere să-i as-

culți Ceea ce realizează această

familie merită din plin felicitări și

este demnă de toată lauda. Cinste

lor și colaboratorilor. Festivalul a

fost un adevărat spectacol care s-a

desfășurat între orele 13-21, cu o

scurtă pauză de 30 minute. Ar fi

de dorit ca și alți primari care nu

prea se implică în astfel de eveni-

mente culturale, să organizeze un

asemenea festival, dovadă că se

poate. Din juriu festivalului au fă-

cut parte: Corina Corpodean, Marinela

Baba, Emil Anton Comșa, Tudor Păstrav

și Cornelia Goția (solistă) care a și cântat.

După jurizare elevii au primit premii con-

stând în diplome bani și obiecte (micro-

fon, trofeu etc.), oferite de către Asociația

„Global Human Recovery” din Bran,

Jud. Brașov, respectiv de doamna Anca și

Walter Dionisie. ASTRA albaiuliană a

acordat diplome pentru revigorarea, con-

servarea și promovarea obiceiurilor și tradițiilor populare stră-

moșești, pentru autenticitate, diplome de merit și diplome ani-

versare. Dintre diplomele acordate de către președintele

ASTREI prof.actor Maria Cioica aș aminti doar câțiva premi-

ați: Asociația „Global Human Recovery” din Bran, Jud. Bra-

șov, respectiv familia Dionisie căreia i s-a acordat Diplomă

pentru minunata preocupare de a revi-

gora, conserva și promova cultura po-

porului român, obiceiurile și tradițiile

populare și nu numai, însoțită de sincere

felicitări și urări de continuare a acestor

frumoase preocupări. A urmat apoi Ta-

raful „Florin Hulea” din Galda de Jos

căruia i s-a acordat Diplomă pentru pro-

movarea tradițiilor populare strămoșești

și Diplomă aniversară „Mărăști, Mără-

șești, Oituz” pentru patriotul și talentatul

elev Florin Hulea, descendentul inimosu-

lui și renumitului profesor și președinte al

ASTREI „Eugen Hulea”, care în anul

1937 a ridicat și inaugurat la 14 octombrie

în același an Obeliscul „Horea, Cloșca și

Crișan” din Cetatea Alba Carolina, Alba

Iulia. A patra diplomă a fost înmânată

Grupului „Anena” din Aninoasa pentru

promovarea tradițiilor populare strămo-

șești Jud. Hunedoara, apoi „artistului” Tu-

dor Jișa din Cluj-Napoca i s-a acordat Di-

plomă de merit. Următoarea diplomă i-a

fost acordată „artistului” Radu Băilă din

Brașov pentru promovarea tradițiilor po-

pulare strămoșești, apoi Diplomă de merit

i-a fost acordată lui Fabian Tâlvescu din

Târgu Jiu. De asemenea Grupului „Ba-

lada” din Fălticeni i s-a acordat Diplomă

de merit, iar „artistei” Ioana Maier din

Galda de Jos tot Diplomă de merit. A fost

premiat apoi Ansamblul „Codri-

șor” din Sântimbru și „Ambasa-

dorii Culturali ai Galdei” și, nu în

ultimul rând, i s-a acordat Di-

plomă pentru promovarea cultu-

rii, obiceiurilor și tradițiilor popu-

lare și domnului primar Romulus

Raica, cu felicitările bine-meri-

tate, etc. Elevii participanți au

avut vârsta între 7-16 ani și au

provenit și din alte localități din

țară decât cele amintite ca premi-

ate de către ASTRA, ca: Arad, Cugir, Ora-

dea, Satu-Mare, Brezoi-Sibiu etc. Să dea

Dumnezeu ca Festivaluri ca acesta să fie

cât mai multe, deoarece obiceiurile și tra-

dițiile reprezintă zidul de rezistență împo-

triva globalizării și omogenizării culturale

și implicit a menținerii noastre ca națiune.

Iar noi ASTRA „suntem armata care

apără cultura și poporul român” așa

cum spunea domnul academician Alexan-

dru Surdu, vicepreședintele Academiei Române la a 111-a

Adunare Gen. ASTRA de la Alba Iulia, din 7-9 octombrie

2016. Felicit încă odată pe toți participanții și însoțitorii lor dar

mai ales pe organizatorii implicați pentru buna desfășurare a

manifestărilor acestui festival.

Maria CIOICA


https://libertv.md/actualitati/flash-vlad-biletchi-in-2018-caravana-unirii-va-ajunge-in-fiecare-localitate-din-republica-moldova


80

REVISTA REVISTELOR

na dintre cele mai frumoase realizări ale Despărță-

mântului Năsăud este revista de cultură și opinie,

„ASTRA năsăudeană”, ajunsă la Serie nouă, anul V

(XII), nr. 9 (35). Revista ne întâmpină pe prima copertă cu

recordul de populație în costum național românesc (9506

persoane) și un motto aparținând lui André Maurois: „Cel

mai important lucru în viață este să vrei ceea ce poți”. Ultima

copertă cuprinde o colecție deosebită de imagini ale cărților

și revistelor sosite la redacție.

Revista este un periodic apreciat și recunoscut pe me-

leagurile Năsăudului, și nu numai, datorită articolelor calita-

tive din diferite domenii, care atrag atenția celor interesați de

cultură și noutăți. Apreciem efortul di-

rectorului, prof. Ioan Seni- președin-

tele Despărțământului ASTRA Năsăud

și sârguința redactorului- șef Mircea

Daroși, președinte al Secțiunii Literare

Despărțământ ASTRA Năsăud, care

și-au adus aportul constant, asigurând

apariția continuă a revistei „ASTRA

năsăudeană”.

Materialul care se află în deschi-

derea revistei este „ASTRA rediviva și

membrii săi” de Ioan Seni, în care dis-

tinsul profesor evidențiază activitatea

astriștilor năsăudeni și laudă modul în

care aceștia se mobilizează pentru a

asigura continuitatea acțiunilor Des-

părțământului Năsăud. În plus, acest

articol este urmat de „Raportul anului

2016 al Despărțământului Năsăud al

ASTREI”, în care, cu un ton apreciativ,

directorul Ioan Seni valorifică sârgu-

ința și activitatea amplă a anului ante-

rior.

Amintim articolul „Festival ilvean” de Ioan Mititean,

ce aduce în atenția cititorilor o manifestare cultural-artistică

specifică zonei numite Lunca Ilvelor. Festivalul organizat a

adus în prim-plan colindul, costumul popular specific zonei,

dansul popular, cetele de colindători. Prezența atriștilor a fost

marcată prin președintele Ioan Seni, care, alături de prof.

Ioan Balea a înmânat diplome formațiilor și instructorilor, în

semn de apreciere pentru implicare.

Interviul cu domnul profesor Sever Ursa, „Sunt născut

la înălțime, din neamul cătunenilor” de Menuț Maximinian,

a avut scopul de a marca împlinirea unei frumoase vârste a

discipolului. Cu această ocazie, domnia sa a avut plăcerea de

a primi elogii binemeritate din partea celor apropiați. Inter-

viul surprinde mulțumirile adresate celor care l-au felicitat,

precum și amintiri din satul natal, față de care domnul profe-

sor are doar cuvinte de apreciere.

Un articol aparte este realizat în cinstea domnului Ioan

Mititean, în care i se aduc elogii pentru implicarea în activi-

tățile ASTREI, pentru sârguința de care a dat dovadă în dez-

voltarea Despărțământului, reprezentând cu mândrie Năsău-

dul la toate acțiunile. Președintele Ioan Seni apreciază deo-

sebita implicare în activitatea ASTREI și colaborarea conti-

nuă cu domnul Ioan Mititean.

„Năsăudul în perioada interbelică. Sinteze documen-

tare” de Adrian Onofreiu, cuprinde câteva informații referi-

toare la evoluția orașului Năsăud, în perioada 1932-1937.

Autorul a constatat, în urma studierii datelor furnizate de Pri-

măria Năsăudeană, că acea perioadă s-a bucurat de organi-

zare și echilibru în ceea ce privește administrația locală. Da-

tele consemnate în documente surprind activitățile industri-

ale, firmele înregistrate etc.

„Rodica Fercana, sărbătorită într-o atmosferă colegi-

ală” și „Dragostea de poezie a Elisabe-

tei Lușcan, evocată în cărțile sale” sunt

două articole realizate de autorul Ioan

Lazăr, care a remarcat sensibilitatea

care învăluie stilul poetei. Dragostea

pentru poezie reiese din versurile cre-

ate și conduce spre speranță, necesară

„hrănirii sufletului”.

Au fost publicate și poezii apar-

ținând autorilor Dumitru Alexandru

Bar și Maria Oltean, „Povestirile lui

Icu Crăciun” de Mircea Daroși, în ca-

drul secțiunii de creație literară. Menți-

onăm și articolul „Mureșeni la școlile

Năsăudului” de Ilie Frandăș, în care

sunt prezentați dascăli de seamă ai în-

vățământului românesc din Năsăud.

M. Vaida aduce un elogiu academicia-

nului Dorel Banabic pentru întreaga vi-

ață cultural-științifică și distincțiile ob-

ținute pentru activitatea meritorie în

domeniul educației și cercetării.

Articolul „Profesor Silvia Pop, cu sinceră admirație și

deosebit respect” mi-a atras atenția în mod special, întrucât

suntem legați sufletește de acest suflet nobil care promo-

vează constant cultura blăjeană. Autoarea Floarea Pleș con-

firmă deosebita implicare a doamnei Silvia Pop, care s-a de-

dicat dezvoltării Asociațiunii ASTRA și s-a preocupat de va-

lorificarea „urbei blăjene”. Este o personalitate marcantă a

Blajului și pentru activitatea deosebită a fost răsplătită cu

multe premii și distincții din partea Primăriei Municipiului

Blaj, din parte Prefecturii și Consiliului Județean Alba etc.

Faptul că este Cetățean de onoare al Municipiului Blaj și al

comunei Sâncel, denotă valoarea și aprecierea de care se bu-

cură „sufletul ASTREI blăjene”.

La împlinirea binecuvântatei vârste de 80 de ani, îi

transmitem doamnei Silvia Pop calde urări de sănătate, bu-

curii și puterea de a continua înălțarea culturii Blajului.

Revista se încheie cu o paletă de fotografii ce surprind

momente din cadrul activităților Despărțământului „ASTRA

Năsăud”, iar o atare ediție confirmă implicarea constantă în

promovarea culturii năsăudene.

Prof.dr. Ioana-Maria BREAZU

U

UNIREA CU „ŢARA ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN ... · gâlceavă și război. A...

Documents

Transcript of UNIREA CU „ŢARA ÎN CONCEPŢIA LUI N. IORGA, ERA ŞI ESTE UN ... · gâlceavă și război. A...