1 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute,ediţie îngrijită de Ştefan Pleşia, Dan Pleşia şi Mihai Sorin Rădulescu, prefaţă de Paul Cerno -vodeanu, Bucureşti, 1995, p. 89-103; George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, Bucureşti,1990, p. 455-467.

2 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, p. 77.3 Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti,

1981, p. 531. La p. 532 este redat planul parterului palatului Suţu.

Un monument şi proprietarii săi: Palatul Suţu din Bucureşti

Narcis Dorin Ion

În primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ţara Românească înregis-trează apariţia primelor palate construite boiereşti şi domneşti construitedupă planurile unor arhitecţi străini. Dintre aceştia s-au remarcat austrieciiJohann Veit şi Konrad Schwink careau înzestrat Bucureştiul cu unul dintrecele mai frumoase edificii: palatul Suţu.

Palatul a fost construit între anii1833-1835 de către postelnicul CostacheSuţu (1799-1875) pe terenul adus cazestre de către soţia sa, RuxandraRacoviţă, în momentul căsătoriei dinanul 18161. Aceasta primise casa şiterenul de la tatăl său, marele clucerIoniţă Racoviţă, care cumpărasemoşia în 1763 de la urmaşii mareluipaharnic Mihai Bărbătescu2.

La cererea comanditarului CostacheSuţu, arhitecţii Johann Veit şi KonradSchwink au realizat o construcţie înstil neogotic, specifică arhitecturii romantice a epocii. Clădirea reprezenta –în opinia arhitectului Grigore Ionescu – „primul edificiu important conceputîn spiritul unui romantism primar”3. Acelaşi istoric al arhitecturii româneşti des-crie astfel reşedinţa familiei Suţu: „Planul, de formă dreptunghiulară, estecompus simetric în raport cu două axe perpendiculare una pe alta. Intrarea

Palatul Suţu

Semnatar articol

4 Ibidem, p. 533.5 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I,

Partea I. Până la 1888, p. 105.

se găseşte pe latura lungă, dispusă în axul transversal. Distribuţia interioarăse caracterizează prin prezenţa la fiecare cat a câte patru salonaşe octogo-nale, dispuse în capetele laturilor înguste, două câte două de o parte şi de altaa câte unui salon oval. Aceste salonaşe, formând mici ieşinduri din planuldreptunghiular al clădirii, se exprimă în faţadele laterale ca nişte turnuleţe decitadelă, încheiate în partea de sus cu o cornişă pe console de ceramică. Ocornişă asemănătoare – înlocuită cu prilejul unei restaurări către sau curânddupă 1880 cu una nouă – încorona, la un nivel puţin mai jos, toate faţadele,care cu acest prilej au fost refăcute. Elementele de detaliu – profile, bosaje şirame de ferestre, cu excepţia brâului de teracotă şi a tâmplăriei originale,croită în forme clare, neogotice – sunt de factură clasicizantă, rezultat al maisus amintitei refaceri”4.

Şi pentru unii dintre contemporani clădirea amintea de romantismulcaracteristic începutului de veac XIX. „Cu aspectul său de castel romanticflancat de patru turnuri – îşi amintea Constantin Argetoianu – palatul Suţuminuna lumea şi trecătorii se opreau să caşte gura în faţa soarelui poleit,înconjurat de raze ca la Versailles, pironit deasupra porţilor masive de fier”5.În timpul lucrărilor au apărut însă unele probleme, motiv pentru care CostacheSuţu s-a adresat – la 25 mai 1834 – Vorniciei poliţiei Bucureştiului recla-mând încălcarea contractului de către cei doi arhitecţi. Vornicia a însărcinat

394

Palatul Suţu - faţada principală

Titlu articol 395

6 Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti,p. 77; Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiuluiBucureşti. 1921-1971, Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, 1971, p. 42.

7 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş, p. 94.8 Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului

Bucureşti. 1921-1971, p. 43; George Potra, Din Bucureştii de ieri, p. 458.9 Dr. Florian Georgescu, Panait I. Panait, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului

Bucureşti. 1921-1971, p. 43.

cu un control al calităţii lucrării pearhitecţii Ioja şi Hartl, precum şi peParaschiva, starostele dulgherilor. La14 iulie 1836, comisia a răspuns Vor -niciei că meşterii „au prefăcut bolta dăal doilea” şi că trebuie ca şi „zidarii ceau făcut sobile rele” să le îndrepte6.Împrejmuirea întregii curţi a palatuluiSuţu cu zid de cărămidă, în 1832, l-adus pe proprietar la un conflict cuautorităţile, datorită încălcării altorproprietăţi. La 29 martie 1832, comi-sarul Urdăreanu îi comunica lui CostacheSuţu recomandarea Agiei poliţiei săurmeze „cu împrejmuirea de zid a gră-dinii spre răsărit şi fiind tot în liniacurţii şi închiderea grădinii fireştiurmează să se păzească tot acea linie”7.

Un alt meşter, austriac, Escher (Eser), a realizat în 1836 un mare poli-candru de aramă „întocmai ca cel de la biserica Sfântului Ioan Nou”, cudouăzeci şi patru de sfeşnice8. Meşterul austriac a primit de la Costache Suţu100 de ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, el trebuind să termine lucrarea îndecembrie 1836. La 21 octombrie 1836, Escher a încasat de la comanditar15 galbeni sau 470 de lei „în socoteala tocmelii ce am făcut pentru lucrulpolicandrului”9.

Când în Capitală a fost introdus iluminatul cu petrol lampant (1857),postelnicul Costache Suţu a fost unul dintre primii aristocraţi care s-au intersatde acest nou mijloc de iluminat. Un deceniu mai târziu, în 1867, primarulBucureştiului, C. Panait, a încheiat un contract cu o firmă engleză pentru ilu-minatul pe bază de gaz aerian. Costache Suţu adoptat imediat pentru ilumi-narea nocturnă a palatului său cea mai recentă invenţie a vremii: lămpile cu

Palatul Suţu - faţada laterală

Semnatar articol

10 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 101.

gaz aerian, care au constituit principala atracţie pentru bucureşteni. Tehnicafolosită de proprietarii palatului pentru iluminat ne este explicată de un nepotal Irinei Suţu, Emanoil Hagi-Mosco (1882-1976), care a cunoscut foarte bineistoria acestei case: „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalateţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul,având aceeaşi pâlpâială de fluture. În mijlocul balconului, un soare de maridimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi laminate de gazul ce ieşeaprin ele. Tot astfel, în spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de laintrarea în curte, un dispozitiv la fel lumina emblema. Nu ştiu – dar este mai multca probabil – dacă nu exista acelaşi sistem de iluminat şi de-a lungul gardului”10.

Pentru a căpăta însemnele unei reşedinţe princiare, postelnicul CostacheSuţu a ordonat montarea pe frontonul palatului a blazonului vechi al fami-liei, ce conţinea însemnele heraldice ale celor două provincii româneşti: vul-turul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Acest gest a dus la crearea unui con-flict cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a cerut demontarea blazonului,ordin în faţa căruia vanitorul Costache Suţu a trebuit să se supună. Situaţia arevenit la normal după abdicarea lui Cuza, în 1866, şi venirea pe tron a dom-nitorului Carol I, care a încuviinţat remontarea blazoanelor pe frontispiciul

396

Blazonul familiei Suţu de pe frontonul palatului

Titlu articol 397

11 Ibidem, p. 9512 Ibidem, p. 94-95; George Potra, Din Bucureştii de ieri, p. 460; vezi şi Eleonora

Costescu, Artiştii Storck. Saga unei familii de artişti de-a lungul unui veac şi jumătate, Bucureşti,2000, 1996.

13 Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioară a reşedinţelor domneşti şiboiereşti (1774-1914), Bucureşti, 2010, p. 92.

ambelor faţade ale palatului, unde audăinuit până în 1950. În acel an teribilal distrugerilor de patrimoniu dirijatede autorităţi, nici palatul Suţu nu ascăpat nedevastat. Emanoil Hagi-Moscoîşi amintea că „odată cu stricarea gar-dului, au fost cioplite cu ciocanul şicomplet sfărâmate. Stema care se vedeîn ziua de azi, precum şi leii cu soareleîn gheare, au fost reproduse şi aşezatedin nou la locul lor, o dată cu restau-rarea clădirii. Stema a fost perfect repro -dusă după cea veche, atât ca dimen-siuni, cât şi conţinutul său. Execuţia, însă,a leilor cu soare nu corespunde origi-nalului, cu toate indicaţiile în scris cele-am dat”11.

Pentru realizarea confortului doritde familia Suţu, amenajările interioareau continuat în timp, în 1862-1863fiul postelnicului, Grigore Suţu (1819-1893), comandându-i sculptoruluiKarl Storck decorarea interioară a palatului, pictarea tavanelor şi realizareamonumentalei scări de acces la etaj, în capul căreia trona bustul Irinei Suţu(născută Hagi-Mosco, 1830-1891)12. Pe balustrada scării de onoare era montatun ceasornic mare, marca Armand Collin, păstrat şi astăzi13.

Deasupra oglinzii veneţiene din holul de onoare al palatului se păstreazăşi azi medalionul realizat de Karl Storck ce o reprezintă pe proprietara pala-tului, Irina Suţu. Sub medalion se poate încă observa blazonul familiei Suţu,realizat în stuc. Aceasta nu era singura oglindă mare din palat, Emanoil Hagi-Mosco amintindu-şi că „în afară de oglinda de pe scara de onoare, se maiaflau în saloane mari oglinzi în care se reflectau, sub lumina sclipitoare asumedenii de lămpi şi lumânări, elegantele siluete feminine şi bărbăteşti careumpleau acele saloane. Oglinzile fuseseră aduse cu multă cheltuială şi cu mai

Palatul Suţu şi poarta de acces

Semnatar articol

14 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 101.

multă greutate de transport de laViena pe Dunăre până la Giurgiu şi deacolo, cu mare grijă, până la Bucureşti.Ele ieşeau din renumita fabrică de sti-clărie franceză din Saint-Gobin”14.

Singura descriere completă ainterioarelor de epocă ale palatuluiSuţu ne-a rămas de la Emanoil Hagi-Mosco, evocatorul atât de pasionat şitalentat al vechiului Bucureşti:

„De sub marchiza cu geamlâc demari dimensiuni, făcută pentru a ferilumea de intemperii când scobora dintrăsură, printr-o intrare cu trei uşi, sepătrunde într-un hol mare de 12 pe12 m, prelungit în dreapta şi în stângaprin două sânuri ţinând aproape câtlărgimea clădirii. În stânga şi dreapta,câte două camere la drum, iar lacapătul fiecărui sân câte o încăpere spaţioasă, dintre care una dând într-omică seră şi aşezată între turnurile laturilor laterale ale clădirii.

Scara de stejar, drept în faţa intrării, se desparte la jumătatea ei în două,dând la etaj într-un hol mai mic, cu balcon interior şi despărţit de restul clădiriiprin două mari uşi cu patru canaturi numai în geamuri, putând fi deschisepentru a lărgi holul. Luminatorul foarte înalt cu stucatura colorată şi aurită –rămas original – de un foarte bun efect. Pe balustrada holului de sus este fixatun ceasornic mare.

Prin hol se pătrunde în două mari saloane, unul la drum, celălalt în parteaopusă, spre fosta grădină, amândouă cu balcon de lăţimea salonului. Balconuldinspre grădină s-a desfiinţat. Acele încăperi erau aşa numitele «salonulroşu» şi «salonul galben», după culoarea stofei mobilierului.

În aripa dreaptă, două saloane mai mici, unul la drum, altul spre grădină,despărţite printr-un hol cu acces în camere mai mici. În aripa stângă, altedouă camere la drum (locuinţa personală a soţilor Suţu), la fel despărţite caşi cele din cealaltă aripă dreaptă printr-o uşă cu patru canaturi, numai gea-muri. Şi aici un hol mai mic, cu acces la dependinţe intime şi, printr-o scară,la un balcon, sub laminator, pentru privire şi pentru muzică. De aici se sco-boară, prin scara de serviciu, la parter.

398

Bucureşti, Palatul Suţu - scara

Titlu articol 399

15 Ibidem, p. 94-95.

La parter, către fosta grădină, exact sub unul din saloanele cele mari, ospaţioasă sufragerie, cu tavanul din bârne aparente şi stucaturi în culori vii,rămase încă de pe timpuri. Printr-o scară de câteva trepte, de lăţimea încă-perii, se scoboară în grădină. Şi aci trei mari uşi-ferestre, ca la intrarea princi-pală, luminau încăperea. Alături, câteva camere strict necesare pentru asigu-rarea serviciului.

Ca o curiozitate de construcţie, cele patru turnuri sunt cuprinse pe jumătateîn corpul clădirii, iar zidurile interioare sunt ovale cu coloane cuprinse în zidărie.În holul de jos, două coloane pătrate din piatră (rămase originale), cu capite-luri clasice, susţin zidul despărţitor dintre salonul de sus şi holul de acces în el.

Pe scara cea mare, pe zidul de unde ea se desface în două părţi, este fixatăo oglindă de mari dimensiuni de peste 10 m2. Deauspra ei, la mijlocul rameisuperioare, ca şi cum ar ieşi din ramă, capul Irinei Suţu – în marmură, operalui Karl Storck – tânără, frumoasă, pieptănată în bandouri, stă de un veac acoloşi, martoră tăcută, priveşte nepăsătoare la scurgerea ameţitoare a atâtor prefaceri”15.

Soţii Irina şi Grigore Suţu au fost o pereche foarte interesantă a epocii,uimindu-şi contemporanii prin plimbările pe care le făceau la Şosea. „Suţu şiSuţuleasa – îşi amintea Constantin Argetoianu – ieşeau în toate zilele laplimbare într-o caleaşcă demodată, cu roate roşii: pe capră, un vizitiu într-o

Palatul Suţu - plan etaj

Semnatar articol

16 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. I, p. 105-106.17 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş…, p. 97.18 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. II (1885-1900), text integral,

Bucureşti, 2007, p. 180.19 Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, postfaţă de Dan C. Mihăi -

lescu, Bucureşti, 2003, p. 50.

livrea cu fireturi aurite la toate cusăturile, conducea doi cai copleşiţi de greu-tatea hamurilor încărcate cu paftale, cu zurzulii şi cu coroane. La spatele tră-surii, după moda veche, un arnăut armat cu pistoale şi iatagane sta nemişcat,cu braţele încrucişate. Pe perine, nemişcaţi şi ei, şi muţi, stăteau Suţu – înhaine negre, cu jiletcă şi mănuşi albe,cu ţilindrul impecabil pe cap, cu mus-tăţile şi cu ţăcălia răsucite şi cănite –şi, lângă el, Suţuleasa, galbenă şi camumflată, numai în mătăsuri. Publiculbucureştean se obişnuise cu acest alaide vicleim, pe care-l privea cu indul-genţă şi veselie: «Turcul şi Cămila»,după cum îi botezase nu mai ştiu cine,se bucurau chiar de un fel de popula-ritate pe uliţele oraşului şi la Şosea”16.Nelipsit din aceste plimbări la Şoseaera „câinele lor, un pudel mare alb, tunspe porţiuni, cam cum se tund cu trepteunii arbuşti din parcurile englezeşti, şise numea Luţi. Când a murit, l-au împăiatşi l-au aşezat la capătul scării”17.

Pe lângă faptul că purtau titlul de prinţ şi prinţesă într-o epocă în carenumai membrii familiei domnitoare şi, apoi, regale aveau acest titlu legal,Irina şi Grigore Suţu aveau angajaţi în casă, ca servitori, arnăuţi muntene-greni „îmbrăcaţi în fustanale, cu pistoale şi iatagane la brâu. În casă slujeaîntotdeauna un tânăr negru. Bucureştenii cunoşteau toţi pe «arapul lui Suţu»”18.O altă extravaganţă a lui Grigore Suţu a fost pasiunea lui pentru „păsărileexotice de tot felul”, care se plimbau nestingherite prin parcul palatului –„mult mai mare şi cu mai multă vegetaţie ca astăzi” –, spre deliciul trecăto-rilor care „priveau mai toată ziua” în curtea atent îngrijită19.

Irina Suţu a rămas în memoria bucureştenilor prin balurile costumate pecare le organiza şi cu care puteau rivaliza doar balurile de la Palatul Regal. Bogaţişi foarte vanitoşi, Irina şi Grigore Suţu „aveau o singură plăcere, să primească

400

Soţii Irina şi Grigore Suţu

Titlu articol 401

20 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., vol. I, p. 105.21 Ibidem, p. 111.22 Apud Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş..., p. 94; vezi imaginea în

George Potra, Din Bucureştii de ieri, vol. I, planşe.23 „Cronica interioară. Presa”, an X, nr. 1, 23 ianuarie 1877, p. 1 (citat de Tiberiu

Avramescu în Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. I (1871-1877), ediţie îngri-jită de Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987, p. 85-86, nota 276).

[oaspeţi] şi dădeau baluri toată iarna, odată pe săptămână şi – de multe ori –de două”, în casa lor care avea „numaisaloane şi [fusese] făcută dinadins pentrubaluri”, îşi amintea Constantin Arge -toianu20. Mai mult, obiectele de cotil-lion care se distribuiau participanţilor labaluri erau la balul Suţu de mare valoare:„mici cutiuţe de aur smălţuit, nécessaire-uride argint, flori artificiale de toată frumu -seţea şi pene de struţ”21.

Un mare bal mascat a fost orga-nizat în palatul Suţu în ziua de 16 fe -bruarie 1862, prilej cu care renumitulviolinist, dirijor şi compozitor LudwigWiest (1819-1889) a compus un cadril,inspirat din Verdi, a cărui prezentareoriginală o găsim în amintirile lui EmanoilHagi-Mosco: „Bal masqué de Verdi.Quadrille composé et dédié avec le plusprofound respect à Madame Irène deSoutzo par Louis Wiest, arrange pour lePiano par François Lorenzo, execute pour la première fois le 16 février 1862à l’occasion du bal costumé chez Monsieur Grégoire de Soutzo”22.

La un alt bal dat la palatul Suţu, în ianuarie 1877, oaspete de onoare afost prinţul Don Carlos de Bourbon, duce de Madrid (1848-1909), aflat învizită în România. Balul este astfel descris în presa vremii: „De câteva săptă-mâni, d. Gr. C. Suţu a deschis frumoasele sale saloane eleganţei Bucureştilor.Joia trecută a fost o spendidă serată danţantă (sic), unde tot ce este mai ele-gant în societatea noastră s-a amuzat până la ziuă. Obicinuiţii acestor saloanecunosc îndestul amabila recepţiune a d-lui şi d-nei Gr. Suţu, pentru ca să maiavem trebuinţă să mai descriem această serată. Graţiozitatea şi eleganţa damelornoastre ne dispensează de orice detaliuri. La acest bal se afla şi Don Carlos”23.

Irina Suţu în costum de bal

Semnatar articol

24 Topchi, A travers l’Orient et l’Occident (Récit de huit années de voyages), SaintPetersburg, 1888, p. 98 (fragment tradus şi citat de Emanoil Hagi-Mosco în Bucureşti.Amintirile unui oraş..., p. 100. Citatul este reluat în lucrarea lui George Potra, Din Bucureştiide ieri, vol. I, p. 465 şi în cartea Irinei Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioarăa reşedinţelor domneşti şi boiereşti (1774-1914), p. 91.)

25 Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, 1945, p. 67-68(lucrarea a fost reeditată în 2003, la Editura Paideea, cu o postfaţă de Dan C. Mihăilescu;vezi p. 50)

Din anul 1888 ni s-a păstrat o de -s criere foarte frumoasă a atmosfereide sărbătoare care domnea în palatulSuţu, vizitat de un călător străin,suedez, cunoscut ca autor sub pseu-donimul de Topchi. „Să intrăm apoila dna şi dl Grigore Suţu – ne îndeamnăperegrinul Topchi – în cea mai bogatăşi cea mai primitoare casă din Bucu -reşti. Acolo întâlneşti tot oraşul, fărădeosebire de partid politic, fapt neo -bişnuit. Te afli pe teren neutru, ceeace adaugă un farmec deosebit acestorsplendide recepţii. Casa aşezată în celmai frumos cartier al oraşului, înconju-rată de o vastă regină, izbeşte dintruînceput privirea. După ce urci splen-dida scară prin care pătrunzi în sălilede bal, îţi dai seama că interiorul acesteisenioriale aşezări corespunde cu înfăţişarea sa exterioară. O imensă oglindăse desfăşoară până aproape de tavan, iar acolo sus afli o înşirare de saloane,precum şi două mari săli, pline de lume. Cele mai frumoase femei, îmbrăcateîn minunate toalete, îţi trec prin faţa ochilor”24.

Un alt evocator al Bucureştiului de ieri, Victor Bilciurescu, consemna că„balul de la Suţu era unul dintre cele mai pretenţioase baluri din vremeaaceea, nu numai fiindcă amfitrionii erau foarte parcimonioşi la invitaţii, nunumai fiindcă acest Suţu purta pe atunci titlul de prinţ şi pe frontispiciulpalatului avea zidit blazonul familiei, nu numai fiindcă ducea o viaţă cu ade-vărat princiară (...) ci mai cu seamă pentru consideraţia că treceai drept omde lume, drept un arbitru al eleganţei şi al manierelor alese dacă ai fi frec-ventat măcar o singură recepţie sau un bal la Suţu, frecvenţă ce conta ca untitlu de aristocraţie”25.

402

Irina Suţu în costum de bal

Titlu articol 403

26Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. I (1871-1877), ediţie îngrijită deAristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, 1987, p. 85.

Cei care participau la balurile sau recepţiile organizate de familia Suţutrebuiau să se supună unui adevărat ritual de primire, descris astfel de unuldintre participanţi, Constantin Bacalbaşa: „Prinţul Grigore Suţu, un ommărunţel cu mustăţi lungi şi arnăuţeşti , acum încărunţite, cu tipul clasic algrecului din caricatură, întotdeauna elegant, primea în picioare în cel dintâisalon, aproape la uşa holului, pe toţi vizitatorii. Şi în zilele de recepţie vizita-torii erau gloată. În al doilea salonaş, principesa Irina trona pe un fotoliuluxos iar pe dinainte-i, în ordinea intrării, defilau cei care o vizitau. Te închinai,sărutai mâna, te opreai mai lung ori mai scurt, după cum erai mai intim orimai puţin, după cum erai doamnă sau domn; după rang şi importanţă schimbaidouă-trei cuvinte de politeţă, te închinai şi ieşeai. În salon mulţimea era mare,°unii veneau, alţii plecau. Prinţul Grigore avea câte un cuvânt amabil pentrufiecare şi plecai. Toată afacerea nu dura mai mult de zece minute. Protocolulera acela al unei Curţi, cu mai puţină rigiditate şi cu mai puţin fast”26.

Toată această viaţă fastuoasă la palatul Suţu a încetat odată cu dispariţiafizică a Irinei (28 septembrie 1891) şi a lui Grigore Suţu (3 octombrie 1893),ambii fiind înmormântaţi în biserica ctitorită de familie lângă conacul de laSuţeşti (judeţul Brăila). Într-un scurt necrolog, Constantin Bacalbaşa scria – pe

Grigore Suţu Grigore şi Irina Suţu

Semnatar articol

27 Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, vol. II (1885-1900), Bucureşti, 2007, p. 180.28 Emanoil Hagi-Mosco, Bucureşti. Amintirile unui oraş..., p. 103; George Potra, Din

Bucureştii de ieri, vol. I, p. 467; Irina Spirescu, De la Orient la Occident. Decoraţia interioarăa reşedinţelor domneşti şi boiereşti (1774-1914), p. 92-93.

bună dreptate – că „alăturea de ElenaOteteleşanu, Irina Suţu a fost unadintre cele două doamne din înaltasocietate bucureşteană care avea casădeschisă pentru recepţii şi baluri la careparticipau toţi aceia care alcătuiauceea ce se numea «societatea bună bucu -reşteană». (...) Cu moartea Irinei Suţu,a dispărut şi o viziune bucureşteană.A pierit cea din urmă arătare dintr-olume care nu mai poate renaşte”27.

Cum Irina şi Grigore Suţu nu auavut copii, din 1893 palatul a fost moş-tenit de nepotul lor, Constantin Suţu(1841-1914), apoi de urmaşii direcţiai acestuia, Grigore (1878-1916) şiConstantin. În timpul primului războimondial, palatul a devenit reşedinţa generalului german Tülff von Tscheppeund Weidenbach, guvernatorul Bucureştiului ocupat (1916-1918). Discuţiiledintre mareşalul August von Mackensen şi Alexandru Marghiloman privindîncheierea armistiţiului s-au purtat în 1918 în saloanele palatului Suţu. Ovreme, aici şi-a avut După război, un timp, în palat a funcţionat şi PrimăriaCapitalei (în timpul primariatului lui Dem Dobrescu), iar în 1932 ConstantinSuţu a închiriat palatul pentru Banca Chrissoveloni, până în 1942, când vecheareşedinţă a familiei Suţu a fost vândută C.E.C.-ului din Bucureşti (care a fun-ţionat aici până în 1948)28.

O nouă etapă în istoria palatului Suţu începe în vara anului 1948 şi dureazăpeste un deceniu, răstimp în care – după cum vom vedea din documenteleinedite din Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice – valoroşi arhitecţipasionaţi de monumentele istorice (între care Horia Teodoru şi Ştefan Balş)duc o bătălie argumentată cu autorităţile comuniste pentru salvarea de lademolare a bătrânei reşedinţe boiereşti din centrul Capitalei.

La 2 iulie 1948 directorul Casei Naţionale de Economii şi Cecuri Poştale –instituţie care avea în administrare vechea reşedinţă boierească – cere, pur şisimplu, „dărâmarea imobilului Suţu din bulevardul Brâncoveanu nr. 2,

404

Irina Suţu născută Hagi Moscu

Titlu articol 405

29 Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice (în continuare ACMI), dosar 666 bis(Palatul Suţu din Bucureşti), f.a., f. 1

30 Ibidem, f. 2.31 Ibidem. 32 ACMI, dosar 666 bis (Palatul Suţu din Bucureşti), f.a., f. 2

proprietatea C.E.C.-ului”, rugândComisia Monumentelor Istorice dincadrul Ministerului Cultelor şi Artelorsă binevoiască „a ne elibera un certifi-cate din care să rezulte că acel imobil nufigurează printre monumentele isto-rice şi Comisia Monumentelor Istoricenu se opune la eventuala lui dărâmare”29.Argumentele absurde în favoarea dă -râmării erau furnizate chiar de către unarhitect, György, care aprecia căimobilul Suţu „nu este actualmente înstare de întreţinere ca să poată fi folositîn scopurile vreunui serviciu al nostru”30.

Toate argumentele arhitectului şefal C.E.C.-ului nu aveau nimic comuncu valoarea istorică a clădirii, doar raţi u -nile economico-financiare şi cele de organizare internă a instituţiei fiind celecare contau în acea vreme. Deşi, la un moment dat, conducerea CEC avuseseîn vedere realizarea unor „lucrări de reparaţii în valoare de cca. 13.000.000 lei”,arhitectul György considera că toate acestea „încă nu ne-ar pune la dispoziţiespaţiul şi circulaţia necesare dezvoltării serviciului de pensii, astfel că am fostnevoiţi să renunţăm la ele”31. Mai mult, lucrările de transformare a palatului nui se păreau justificate arhitectului şef al C.E.C.-ului, deoarece „cheltuielile oca -zionate ar egala aproape costul unei construcţii noi, la un volum egal câştigat”şi „nici un fel de lucrări, oricât de cuprinzătoare ar fi ele, nu ar putea face dinacest imobil un local spaţios şi corespunzător tuturor cerinţelor noastre”.

Concluziile arhitectului György erau dramatice pentru soarta palatuluiSuţu: „Orice sume investite în această construcţie ar fi fără rost irosite, iarmenţinerea ei în starea actuală nu ne foloseşte cu nimic şi propun, în conse-cinţă, dărâmarea”. Trei argumente avea arhitectul în vedere: „folosul estetic;sumele recuperate prin vinderea materialelor ce se vor recolta din acestedărâmări, ţinerea terenului la imediata dispoziţie în cazul dacă ne-am hotărîsă păşim la realizarea sediului nostru definitiv”32.

Postelnicul Costache Grigore Suţu

Semnatar articol

33 Ibidem, f. 4 (proces verval semnat de arhitectul Horia Teodoru).

Pusă în faţa iminentei dărâmări apalatului Suţu, Comisiunea Monumen -telor Istorice a convocat o şedinţă asubcomisiei tehnice, chiar în sediul pa -latului, în 13 iulie 1948. Subcomisia,condusă de arhitectul Horia Teodoru –directorul general tehnic al ComisiuniiMonumentelor Istorice – a constatat,în urma cercetării în amănunţime a clă -dirii, următoarele:

„1. Numeroşi pereţi de sticlă subîm-part, reducând monumentalitatea in -terioarelor, la parter şi etaj, sălile cen-trale. Aceşti pereţi ar trebui înlăturaţicu desăvârşire.

2. Din cauză că nu s-au făcut la timplucrări de întreţinere la învelitori, apa a pătruns în interior, deteriorând pemari suprafeţe parchetul cu incrustaţii geometrice al saloanelor etajului.

3. Monumentalul grilaj de fier cu porţile de intrare de pe latura est a fostdemolat şi aruncat în neorânduială pentru lărgirea bulevardului. De asemenea,geamurile marchizei din faţa intrării sunt complect distruse.

4. În afară de aceste stricăciuni, construcţia este solidă şi rezistentă şi prinîngrijite lucrări de întreţinere i s-ar putea reda monumentalitatea din trecut.

5. Din punct de vedere artistic şi istoric, nu prezintă un interes deosebit,dar – pe o scară mai mare decât casa Filipescu – reprezintă formele arhitec-tonice cari caracterizează începutul secolului al XIX-lea la o construcţie deproporţii mai importante.

Dacă se ia în consideraţie numărul aşa de redus al monumentelor de arhitec -tură mai veche civilă din Bucureşti, acest monument trebuie luat în considerare”33.

În urma analizei şi a constatărilor făcute, Comisia era de părere că palatulputea „fi declarat monument istoric”, cu condiţia ca C.E.C.-ul sau altă insti-tuţie de stat să îşi ia „angajamentul de a face în timpul cel mai scurt toate repa -raţiile necesare şi a-l folosi în formele lui originale, cu sălile neschimbate, înfelul în care s-a instalat în casa Filipescu Clubul Profesorilor Universitari”.Cu această concluzie a fost de acord şi profesorul Petre Constantinescu-Iaşi.

Comisia propunea şi o destinaţie pentru palat: „în acest imobil s-ar puteainstala în cele mai bune condiţii muzeul municipal (subl. ns.), dacă pentru

406

Tunul Colţei şi turnurile Palatului Suţu

Titlu articol 407

34 Ibidem, dosar 666 bis, f. 435 Ibidem, f. 5.36 Ibidem, f. 6.37 ACMI, dosar 666 bis, f. 838 Ibidem.39 Vezi textul în ACMI, dosar 666 bis, f. 14.40 Ibidem, f. 9.

palatul viitor al C.E.C.-ului se poate găsi un alt teren”34. Concluziile au fostcomunicate conducerii C.E.C., sub semnătura arhitectului Ştefan Balş, daracestea nu i-au mulţumit pe diriguitorii respectivi, care au cerut în conti-nuare demolarea palatului, argumentând că „C.E.C.-ul a achiziţionat acestimobil în scopul de a-l dărâma”35. În faţa insistenţei celor de la C.E.C., la 31iulie Constantin Daicoviciu le-a răspuns, aducându-le la cunoştinţă că „înşedinţa din 29 iulie a.c., Comisiunea a hotărât ca Palatul Suţu din PiaţaUniversităţii să fie considerat monument istoric”36. Totodată, Comisiunea aintervenit pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri pentru a găsi, împreunăcu Primăria Capitalei, „soluţia cea mai corespunzătoare pentru folosireaacestui monument”. Conducerea C.E.C.-ului era îndrumată, în consecinţă,să se adreseze primarului general al Capitalei, generalul Victor Dombrovschi.

Şedinţa efectivă de clasare ca monument istoric a palatului Suţu a avutloc în ziua de 7 octombrie 1948, preşedinte fiind părintele Gala Galaction,iar participanţi distinşi istorici de artă, arhitecţi şi arheologi: George Oprescu,Grigore Ionescu, Aurelian Sacerdoţeanu, Richard Bordenache, Ion Nestor şiVictor Brătulescu37. Argumentaţia comisiei era următoarea: „Considerândnumărul aşa de redus al monumentelor de arhitectură mai veche civilă dinBucureşti, Comisiunea hotărăşte clasarea ca monument istoric a casei Sutzudin Piaţa Universităţii, proprietatea statului, care are formele arhitectonicecaracteristice începutului secolului al XIX-lea aplicate la o construcţie demari proporţii şi în care Primăria Municipiului Bucureşti urmează a instalauna din principalele ei instituţii culturale de folos obştesc”38.

După ce a clasat palatul Suţu ca monument istoric – prin decret al Pre -zidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române39 –, Comi -siunea Monumentelor Istorice a gândit şi o destinaţie mai adecvată pentruclădire, aceea de muzeu municipal. În acest sens, la 11 octombrie 1948, pre-şedintele C.M.I., Constantin Daicoviciu, s-a adresat primarului general alBucureştiului, rugându-l „să dispună instalarea în acest monument istoric amuzeului municipal, care ar putea în chipul acesta strânge toate colecţiilesale, astăzi răspândite şi nesistematizate încă într-un singur local, aflat în cen-trul Capitalei”40.

Semnatar articol

41 Ibidem, f. 18, 22.42 Ibidem, f. 9.43 Ibidem, f. 22.44 Ibidem.45 Ibidem, f. 23.46 Ibidem, f. 24.47 Ibidem.

Această sugestie venea pe fondul propunerii Primăriei Capitalei – careprimise de la C.E.C. dreptul de folosinţă asupra palatul Suţu, dar refuzasepreluarea clădirii41 – ca în vechea reşedinţă boierească să fie instalată biblio-teca municipală a Bucureştiului. Constantin Daicoviciu aducea ca argument„numărul mare de biblioteci publice aflate în centrul Capitalei”, considerândcă biblioteca municipală putea „să fie instalată în altă regiune a Bucureştiului,lipsită de acest fel de instituţie culturală”. „În felul acesta – aprecia reputatularheolog clujean – distribuirea acestor instituţii în planul general al Capitaleiar putea fi mai armonioasă iar muzeul municipal ar ocupa un loc de frunte”42.

Situaţia palatului Suţu a devenit incertă în urma refuzului PrimărieiCapitalei de a prelua folosi imobilul „întrucât costul reparaţiilor era preamare”43. Cum palatul era clasat monument istoric şi „atât U.C.B.-ul cât şiMinisterul de Finanţe reclamă taxe şi impozite pentru acest imobil”, Casa deEconomii, Cecuri şi Consemnaţiuni solicita, la 12 ianuarie 1949, Minis -terului Artelor şi Informaţiilor să i se comunice „dacă la dvs. este trecut acestimobil şi acum, tot în categoria monumentelor istorice, rugându-vă a necomunica cum se poate face administrarea acestui imobil, ce întrebuinţare ise poate da acestui imobil şi cine suportă taxele şi impozitele aferente acestuiimobil neproducător de venit şi ce formalităţi trebuiesc îndeplinite pentru afi în legalitate”44.

Răspunsul Ministerului Artelor către C.E.C. a fost că „deoarece Pri măriaMunicipiului Bucureşti a renunţat la folosirea lui, imobilul poate fi închiriatsau folosit de orice instituţie în scop cultural, social sau în oricare alt scop defolos obştesc”45. În aceste condiţii, C.E.C.-ul a procedat, în ianuarie 1948 –pe baza recomandărilor arhitectului Horia Teodoru – la „stabilirea costuluicheltuielilor de reparaţii ce ar urma să fie făcute imobilului nostrum din Bdul1848 nr. 2 pentru a i se putea da o folosinţă”46. Devizul depăşea posibilităţileC.E.C., care a insistat pe lângă Comisia Monumentelor Istorice să „reexami-neze situaţia acestui imobil” şi să decidă „dacă nu este cazul să fie exoneratede pe lista monumentelor istorice pentru a proceda la dărâmarea lui”47.

Pus în faţa acestei solicitări aberante, arhitectul Horia Teodoru a luatlegătura cu Ministerul Învăţământului Public, care „ar fi de acord să instaleze

408

Titlu articol 409

48 Ibidem, f. 24.49 Ibidem, f. 24, recto-verso (rezoluţie a arhitecului Horia Teodoru).50 Ibidem, f. 27. Sesizare din 18 noiembrie 1952 a directorului Muzeului de Arheologie

şi Istoria Bucureştiului, Gheorghe Astancăi, către Serviciul Muzee – Monumente al Comitetuluipentru Aşezămintele Culturale.

în acest imobil gol o instituţie de cultură, spre exemplu o bibliotecă univer-sitară, cheltuind pentru amenajări cca 15.000.000 lei dacă i s-ar ceda monu-mentul necondiţionat”48. În schimbul cedării palatului, C.E.C.-ul cerea „să ise dea în schimb un teren egal ca valoare cu terenul cedat”. Şansa palatuluiSuţu de a nu fi demolat a venit din faptul că, prin noul mod de organizare din1948, C.E.C.-ul nu mai avea nevoie urgentă de a-şi construi un local nou,putând ceda clădirea din Centrul Capitalei fără a mai pretinde ceva în schimb.Astfel – aprecia arhitectul Horia Teodoru – se evita „dărâmarea [palatu]lui,numai pentru că instituţia care îl posedă nu are nevoie de el şi nu înţelege săplătească taxele aferente pentru un bun neproducător de venit”49.

Din păcate – cu toate diligenţele Comisiei Monumentelor Istorice şi aleMinisterului Artelor şi Informaţiilor – palatul Suţu nu a primit o destinaţieculturală, ci una ... industrial utilitară. Din primăvara anului 1948 palatul afost dat în folosinţă Institului de Construcţii al Ministerului Construcţiilor,care – în noiembrie 1952 – a trecut la efectuarea unor lucrări interioare şiexterioare, fără „să se respecte dispoziţiunile legii monumentelor istorice şifără aprobarea specială a Comitetului pentru Aşezămintele Culturale, deşiaceastă clădire este declarată monument istoric”50.

Au mai trecut încă patru ani de la situaţia descrisă mai sus, până când, înanul 1956, s-a decis ca palatul Suţu să adăpostească colecţiile Muzeului deArheologie şi Istoria Bucureştiului, devenit ulterior Muzeul Municipiului Bucureşti.