Ubicuitate Dino Buzzati

■

Sunt inca in dubiu, dacă trebuie să-i vorbesc sau nu despre asta directorului meu. Mi s-a întâmplat ceva fantastic şi teribil.Nu că n-aş avea încredere în directorul meu. Ne cunoaştem de atâţia ani. Ştiu că ţine la mine. Niciodată nu mi-ar fi făcut ceva rău. Şi apoi cum să-mi închipui că ar vrea să mă distrugă? Dar gazetăria e o pasiune blestemata într-o zi sau în alta, fără să vrea, pentru ca ziarul să facă o bună impresie, garantat că mă va băga la apă.In cazul meu, oricât de prudent aş fi, nu e suficient. Şi chiar scriind această pagină de jurnal e un risc. Dacă ar cădea sub ochii cuiva, şi vestea ar circula, cine m-ar mai putea scăpa?Totul este stăruinţa unei vechi manii de-a mea Am avut întotdeauna slăbiciune pentru literatura neagră, pentru magie, poveşti cu spirite, mistere. Mica mea bibliotecă nu conţine altceva.Printre cărţile pe care le posed există una, în manuscris, format in-folio, de peste două sute de pagini, veche de cel puţin un secol. Coperta, cum se întâmplă la multe volume foarte vechi, a fost ruptă. Tot restul este o neîntreruptă succesiune de cuvinte de trei, patru şi cinci litere, cu caractere cursive latineşti, cu totul incomprehensibile. Iată un exemplu, la începutul unei pagini: „Pra fbee silon its tita shi dor dor sbhsa cpu snun eas pioj umeno kai..."L-am găsit la un vânzător de vechituri din Ferrara, cu ani în urmă. El nu-i da nici o importanţă. Un specialist mi-a explicat că era unul din aşa numitele „tabularii secrete" care începuseră să se răspândească în secolul al XVII-lea Textul lor, după cum spuneau necromanţii, era rezultatul revelaţiei. Secretul consta în aceasta: că în monotona şi interminabila serie de vocabule lipsite de sens, la un moment dat se afla o formulă magică, în aparenţă asemănătoare cu tot textul. Era suficient s-o citeşti o dată cu voce tare pentru a fi investit cu facultăţi supraomeneşti, aceea de-a prezice viitorul, bunăoară, sau de-a citi gândurile altora. Dificultatea consta în a identifica formula magică în harababura aceea nemaipomenită.Se putea bănui că, pentru a da peste cuvintele fatidice, lucrul cel mai simplu ar fi fost acela de a citi cu voce tare cartea de la prima la ultima pagină, chiar dacă asta te costa luni de zile; oricum merita osteneala.Dar nu era aşa. Formula magică funcţiona numai dacă, citind-o, nu era precedată de alte cuvinte. Trebuia deci să începi rostind cuvântul potrivit. Era ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân, ţinând seama de dimensiunile textului. Fără a exclude eventualitatea că acul nici n-ar fi existat.Dintr-o sută de autentice tabularii secrete - mi-a spus specialistul - circulau cel puţin nouăzeci şi nouă false. Ba câte unii pretindeau că pe lume nu apăruse decât unul singur şi că toate celelalte erau mistificări. Mai mult: nu era sigur dacă acel unic exemplar mai era încă activ întrucât formula magică, folosită o dată, îşi pierdea putereaCu toate acestea, fără să mă gândesc Ia vrajă, îmi luasem obiceiul ca în fiecare seară, înainte de-a mă culca, să deschid cartea la întâmplare şi să citesc, începând cum îmi venea mie, dintr-un anumit loc al paginii, câteva rânduri cu voce tare.Să ne înţelegem, nu e vorba că aş fi crezut. Era un soi de mic ritual pentru obţinerea protecţiei divine. Niciodată nu se poate şti. Şi îmi cerea prea puţină oboseală.Ei bine, în seara de joi 17 mai curent, după ce citisem cu voce tare pasajul seral ales la întâmplare (din nenorocire nu ştiu care mai e, pentru că pe moment nu am observat nimic neobişnuit şi de aceea nu mi-am notat care e), cu mine s-a petrecut o schimbare.Mi-am dat deama de asta după câteva minute. Era ca o plăcută senzaţie de uşurinţă şi vivacitate fizică. Am fost deosebit de surprins. Nu ştiu cum, de obicei sunt atât de obosit.Oricum, era târziu, nu-mi rămânea decât să mă duc la culcare.In timp ce-mi dezlegam cravata, mă gândii că uitasem dincolo, în birou, cartea pe care voiam s-o citesc în pat, şi anume Capul Matapan de Ronald Seth, în editura Garzanti. Şi chiar în clipa aceea mă pomenii în birou. Cum făcusem să ajung aici? Eu sunt un uituc de meserie, dar era absurd să nu-mi amintesc că trecusem dintr-o cameră în alta. Şi cu toate astea aşa era.Totuşi nu m-am alarmat. Sunt atât de adesea cu

capul aiurea Şi mi se întâmplă să fac un lucru gândindu-mă la altul.Dar fenomenul se repetă numaidecât după aceea într-o formă impresionantă. Negăsind cartea în birou, mi-am amintit că o uitasem la ziar.Chiar în momentul acela mă trezii la ziar, strada Solferino 28. Exact la etajul doi, în biroul meu, cufundat în întuneric.Aprinsei lumina, mă uitai la ceas. Nouă şi douăzeci. Ciudat. Măi înainte de a-mi desface cravata, îmi scosesem ceasul de la mână şi văzusem bine ora pe cadran: nouă şi optsprezece minute. Era imposibil ca între timp să fi trecut doar două minute.Aşa era totuşi. Şi cum venisem până aici? Nu-mi aminteam absolut nimic. Nu-mi aminteam să fi ieşit din casă, nu-mi aminteam să fi luat o maşină, nu-mi aminteam să fi făcut drumul, nu-mi aminteam să fi intrat la ziar.Oare ce se petrecea? Mă simţeam lac de sudoare. Mă cuprindeau îndoieli îngrozitoare. O întunecare a minţii? Sau mai rău? Auzisem vorbindu-se despre pungi cu puroi şi tumori la creier care se manifestau cu asemenea simptome.Apoi, dintr-o dată apăru o idee absurdă, ridicolă, fără sens, care totuşi avea bun următorul lucru: să exclud ipoteza unei maladii; şi astfel apărea liniştitoare. Şi în plus corespundea în totul şi cu totul la ceea ce mi se întâmplase.Iată ideea: că de acasă la ziar să fi fost transferat instantaneu, printr-un fenomen supranatural? Că în seara aceea să fi dat în manuscris tocmai peste formula adevărată şi să fi căpătat legendara putere a ubicuităţii?Era o închipuire puerilă, o idioţenie. Dar de ce să nu fac numaidecât o probă? Mă gândii: vreau să fiu din nou acasă.E foarte greu să redai prin cuvinte sentimerntul celui care dintr-o dată trece din lumea reală pe care toţi o cunoaştem într-o sferă diversă şi misterioasă. Nu mai eram un om, eram ceva mai mult, posedam o putere imensă, pe care nimeni n-o avusese niciodată.Intr-o clipă, aşadar, mă pomenii acasă la mine. Semn că într-adevăr eram în măsură să mă deplasez dintr-un loc într-altul cu o viteză superioară vitezei luminii. Şi nu exista obstacol care să mă oprească. Puteam ţâşni dintr-o ţară în alta, mă puteam introduce în locurile cele mai ascunse şi mai prohibite, puteam pătrunde în camerele blindate ale băncilor, în casa celor puternici, în alcovul celor mai frumoase femei din lume.Dar la urma urmelor era adevărat? Mi se părea imposibil. Mi se părea un vis. încă nu izbuteam să pricep în întregime toate astea. Mai făcui câteva aLte probe. Vreau să fiu în baie, gândii. Şi iată-mă în baie. Vreau să fiu în piaţa Domului. Şi mă pomenii acolo. Vreau să fiu la Shanghai. Şi mă pomenii la Shanghai.Era o stradă lungă cu barăci pe-o parte şi pe alta, erau nişte mirosuri urâte, răsărea soarele.La naiba, gândii, nu mi-a trebuit că să ajung o viteză mai mare ca viteza gândului. Apoi îmi amintii de chestia cu fusele orare. Aici se lumina de ziuă, pe când la Milano nu era încă nici zece seara.Văzui, pe stradă, un furnicar de oameni care se grăbeau în aceeiaşi direcţie. începură să mă privească. Hainele mele, desigur, băteau la ochi. Apoi un mic grup îmi veni în întâmpinare într-o atitudine bănuitoare; doi purtau haine militare. îmi fu frică. Gândii: vreau să fiu acasă la mine, la Milano. Şi mă trezii acasă.Eram cu sufletul la gură. Dar ce sentiment de triumf îmi umplea pieptul. Mi se deschidea înainte un viitor miraculos de aventuri, de surprize, de voluptăţi, de succese mondiale.Mă gândeam la meseria mea de gazetar. Mai tare decât Stanley, mai tare decât bătrânul Luigi Barzini, mai tare decât radiofotografiile şi telemaşinile de scris. Un cutremur în Colorado? Eu eram imediat la faţa locului, dincolo de coloanele de poliţişti, cu aparatul meu de fotografiat. După zece minute iată-mă la redacţie scriind. O criză de guvern, undeva? Ţup, şi mă postam în spatele unei mobile cu magnetofonul, înregistrând accesul de furie al lui Cutare. Un scandal în casa lui Liz Taylor? Era suficient să mă gândesc că mă şi găseam în dormitorul ei, în spatele unei perdele, cu aparatul meu de înregistrat. în comparaţie cu ziarul Corriere chiar şi New York Times ar fi făcut figură de novice.Mă gândeam şi la bogăţie. Da, puteam pătrunde în bănci, în magazinele de bijuterii, în depozitele subterane ale lui Fort Knox, puteam să car de-acolo miliarde şi miliarde. Dar nu mă gândii decât o clipă la asta. Ce mă interesau pe mine miliardele? De ce ar fi trebuit să fur? Ziarul mă plăteşte cu aur greu. Comediile îmi aduc an de an zeci de milioane. Şi pictura? Numai cu tablourile mele pot să trăiesc ca un mare domn.Dragostea mai degrabă, desfrâul. Nu exista femeie care să-mi poată scăpa, oricât de mândră ar fi. Chiar, de ce să nu fac numaidecât o probă? Gândii: vreau să fi în patul lui A.S. (nu dau nume, sunt totuşi un om de onoare).Mă şi pomenii acolo, pe cuvânt de onoare. Dormea Singură. Camera era în întuneric, prin rulouri se filtrau reflexe slabe ale felinarelor.Numai că îmi dădui seama că eram îmbrăcat în

întregime, cu pantofi cu tot. în patul unei femei, cu pantofi! Şi înţelesei nebunia pe care o făceam.în vremea aceea adorabila creatură se întoarse în somn, lovindu-mă. Se trezi, desluşi, scoase un ţipăt înspăimântător. Gândii: repede acasă, chiar în zbor.Aici, în liniştea zidurilor domestice, îmi apăru în sfârşit teribilul risc ce mă pândea. Era vai şi amar dacă s-ar fi ştiut că exista un om înzestratat cu prodigioasele mele facultăţi. Vă imaginaţi groaza şefilor de stat, a potentaţilor, a condotierilor? Să ştie că dintr-o clipă în alta eu puteam să le pic în spinare cu un pumnal, şi că nu exista posibilitatea de apărare. Viaţa mea n-ar mai fi preţuit nici o centimă.Ei bine, au trecut zece zile şi n-am mai repetat experienţa, îmi continui viaţa obişnuită de muncă, dar am pierdut liniştea sufletească. Un gând nu-mi dă pace: voi fi capabil să rezist tentaţiei de-a exploata puterea mea neştiută? Nu mă voi trăda până la urmă?Chiar şi perspectiva cu femeile devine, cu cât mă gândesc mai mult, neverosimilă. Chiar dacă admitem că o frumuseţe sau alta mă văd apărând în faţa lor în timp ce sunt în pat sau fac baie, de ce ar trebui să mă placă? Vor face pe dracu' în patru, vor da alarma, şi nu mi-ar rămâne decât să dispar de-acolo.Cât priveşte succesele în ziaristică, fatalmente ar dura puţin. După primele acţiuni senzaţionale, s-ar răspândi panica, s-ar organiza anchete, apariţia mea, în oricare parte a globului, ar fi numaidecât semnalată, până la urmă m-ar identifica Şi atunci adio, Dino Buzzati. De un glonţ de revolver în ceafă, sau de o doză puternică de cianură nu te-ar mai absolvi nimeni.Şi acum îmi spun: în situaţia asta, sunt bune ataşamentul faţă de ziar, dragostea pentru meserie, dorinţa de glorie, dacă pe urmă trebuie să-ţi laşi pielea? Dacă i-aş vorbi directorului, ştiu, el m-ar folosi cu o extremă discreţie, într-un fel care nu ar bate la ochi. Dar se ştie: azi un deget, mâine mâna toată. Dacă într-o zi el mi-ar cere, pentru binele ziarului, o probă dificilă, aş putea fi atât de josnic să mă dau îndărăt? Până la urmă aş face naveta între Cap Canaveral, Oran, Moscova, Pekin si Buckingham Palace. Şi până la urmă aş cădea la mijloc. Nu, când puterea este exagerată, ca în cazul meu, sfârşeşte prin a se reduce la zero: să te foloseşti de ea este excesiv de riscant. Aşa că eu posed o comoară nepreţuită, dar, vai mie, nu pot cheltui din ea nici o centimă. Cel puţin dacă nu-mi doresc moartea.Aşa că voi sta liniştit: nu voi deranja pe nimeni, nu voi trezi pe frumoasele din somn, nu voi spiona pe oamenii mari de pe pământ, nu-mi voi băga nasul în nici o casă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Iartă-mă, dragă directore. Dar n-am încredere.

Pentru Dan.