UNIVERSITATEA “OVIDIUS” DIN CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT, ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

TRIBUNALUL ARBITRAL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

CONF. DR. GABRIEL MIHAI

STUDENT:

CRIVĂŢ ANDREEA

CONSTANŢA

2014

REGLEMENTARE

Tribunalul arbitral este reglementat în Cartea a IV-a a Noului Cod de procedură civilă, titlul I. Despre arbitraj , în articolul 543 – “arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie, în sensul dispoziţiilor prezentei cărţi, tribunalul arbitral”.

Un tribunal arbitral (sau tribunal de arbitraj) este un grup de unul sau mai multi arbitri care este convocat și care rezolvă un litigiu prin arbitraj.

Tribunalul poate consta dintr-un arbitru unic, sau pot exista doi sau mai mulţi arbitri, care pot include fie un președinte sau un arbitru.

Părțile la un litigiu sunt de obicei libere să stabilească numărul și componența tribunalului arbitral. În unele sisteme juridice, o clauză de arbitraj, care prevede doi,sau orice alt număr par de arbitri implică faptul că arbitri desemnați vor selecta un arbitru suplimentar ca un președinte al tribunalului, pentru a evita un impas.

Tribunalele arbitrale sunt de obicei constituite (numite) în două tipuri de proceduri:

1. procedurile de arbitraj ad-hoc sunt cele în care arbitrii sunt numiți de către părți, fără o instituție de supraveghere, bazându-se în schimb pe dreptul procedural și instanțele de la locul de arbitraj pentru a rezolva orice diferențe care pot aparea in legatura cu numirea, înlocuirea sau autoritatea unuia sau a tuturor arbitrilor.

2. procedurile de arbitraj instituționale sunt cele în care arbitrii sunt numiți sub supravegherea organismelor profesionale care furnizează servicii de arbitraj.

Părțile au, în general, libertatea de a stabili propria procedură pentru numirea arbitrului sau arbitrilor, inclusiv procedura de selecție a unui arbitru sau președinte. Dacă părțile refuza a specifica modul de selectare a arbitrilor, atunci sistemul juridic relevant va oferi, de obicei, un proces de selecție implicită. Numirile se vor face de obicei, pe baza următoarelor criterii:

În cazul în care tribunalul este format dintr-un arbitru unic, părțile vor desemna de comun acord arbitrul nu mai târziu (de exemplu) de 28 de zile de la introducerea unei cereri în scris, de către oricare dintre părți.

În cazul în care tribunalul este format din trei arbitri:- fiecare parte va numi un arbitru, nu mai târziu (de exemplu) de 14 de zile de la

introducerea unei cereri în scris, de către oricare dintre părți.- cei doi astfel desemnati vor desemna imediat un al treilea arbitru ca președinte al

tribunalului.

Cele mai multe clauze de arbitraj vor oferi o persoană nominalizată sau un organism pentru a selecta un arbitru unic în cazul în care părțile nu cad de acord (de exemplu, președintele Baroului sau o organizație de arbitraj profesionist recunoscut).

În lipsa unei astfel de dispoziții, în cazul în care părțile nu cad de acord, o cerere pentru o programare se face, de obicei, la instanța de judecată.

O clauză de arbitraj bine elaborat va produce în mod normal, de asemenea, dispoziții pentru cazul în care o parte a disputei caută să provoace întârzieri prin refuzul de a face sau de a accepta o programare.

În cele mai multe sisteme juridice părțile sunt libere să precizeze în ce condiții numirea unui arbitru poate fi revocată. În mod implicit, cele mai multe sisteme juridice prevad ca părțile disputei trebuie să acționeze în comun pentru a elimina un arbitru,sau ceilalți membri ai tribunalului arbitral trebuie să acționeze pentru a elimina arbitrul, și / sau instanța trebuie să acționeze pentru a elimina un arbitru.

Cele mai multe sisteme juridice rezerva puterea instanței de judecată pentru a elimina arbitri care sunt improprii pentru a acționa, sau nu sunt imparțiali.

Este general acceptat că nu se poate forța o persoană să continue ca arbitru împotriva voinței sale, și arbitrii pot demisiona în cazul în care nu sunt dispuși să continue cu arbitrajul.

În cazul în care arbitrul ia cunoștință de fapte care ar putea afecta imparțialitatea lui sau ei,acestia se afla sub obligatia de a demisiona.

Părțile sunt în general libere să convină cu arbitrul ceea ce trebuie să se întâmple cu privire la taxele arbitrilor, și orice răspundere a arbitrului (cum ar fi costurile irosite),daca arbitrul ar trebui să demisioneze, cu sau fără motiv.

Părțile pot să prevadă taxele arbitrilor (deși, în unele jurisdicții, dacă părțile sunt de acord să prezinte un diferend existent la arbitraj, acestea nu pot prevedea că fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată).

Cu toate că părțile pot prevedea în mod diferit numirea arbitrului, regula de obicei este că părțile sunt responsabile individual și solidar pentru taxele arbitrilor. În cazul în care arbitrul nu este plătit, atunci ei pot da în judecată una sau ambele părți pentru taxe neplătite.

În multe jurisdicții, tribunalul poate dispune ca partea care pierde sa plăteasca cheltuielile de judecată ale părții câștigătoare, iar acest lucru poate include taxa arbitrilor.

Cu toate acestea, acest lucru nu afectează răspunderea solidară menționata mai sus.

Este general acceptat că un arbitru nu este responsabil pentru tot ce face sau a omis să facă în îndeplinirea îndatoririlor sale ca arbitru,doar dacă nu se dovedeste ca a actionat cu rea-credință.

În cele mai multe sisteme de drept, tribunalul arbitral este în măsură să se pronunțe cu privire la propria sa jurisdicție (adesea menționată ca doctrina "Kompetenz-Kompetenz" în dreptul internațional).

Pe scurt, aceasta permite tribunalului de arbitraj de a stabili de la sine dacă:

1. un acord de arbitraj este valabil2. dacă tribunalul a fost constituit în mod corespunzător în conformitate cu legislația

aplicabilă, si3. ce probleme trebuie determinate de arbitraj în temeiul acordului.

O "audiere de arbitraj", poate fi procedurala sau pe baza de probe. Ca și în sistemele de instanță, o "audiere procedurala", se concentreaza exclusiv pe modul în care se desfășoară lucrările. Prin contrast, o "audiere probatorie" este echivalentul a ceea ce în fața instanțelor din multe țări s-ar fi numit un proces, cu prezentarea de probe sub forma de documente și martori.

Multe decizii ale tribunalelor arbitrale sunt făcute insa fără nici o audiere.

Atribuțiile unui tribunal vor fi determinate de o combinație a prevederilor acordului de arbitraj și de legile de procedură care se aplică în scaunul de arbitraj. În măsura în care legile scaunului de arbitraj permit "autonomia partilor" (capacitatea părților de a stabili propriile proceduri și regulamente), se determină interacțiunea dintre cele două.

Problemele de procedură sunt în mod normal determinate fie de legea sediului arbitrajului, sau de tribunal sub propria jurisdicție inerenta (în funcție de legislația națională). Chestiunile de procedură, includ în mod normal:

modul de depunere a dovezilor ora și locul ședinței de judecată limbă și traduceri divulgarea de documente și alte dovezi utilizarea memoriilor și / sau interogatorii utilizarea de consilieri juridici numirea de experți și evaluator.

Dispoziții referitoare la căile de atac variaza foarte mult între diferite jurisdicții, dar cele mai multe sisteme juridice recunosc faptul că dreptul de a face apel trebuie să fie limitat.

De obicei, astfel de probleme sunt realizate pe una din cele două baze:

1. că tribunalul nu avea competența de fond pentru a determina această chestiune,sau2. a existat o neregulă gravă din partea tribunalului.

Exemple de nereguli grave :

eșec al tribunalului de a acționa în conformitate cu regulile justiției naturale, sau care să permită un proces echitabil;

tribunalul care depășește competențele sale; eșec al tribunalului de a efectua proceduri în conformitate cu procedura convenită de

către părți; eșec al tribunalului să se ocupe de toate problemele care ii sunt propuse pentru rezoluție; incertitudine sau ambiguitate cu privire la efectul de atribuire; nerespectarea cerințelor privind forma de atribuire (de exemplu, în scris sau într-o

anumită limbă); nereguli în desfășurarea procedurii.

Arbitri sunt persoane cu o înaltă calificare juridică, având şi cunoştinţe de comerţ şi relaţii economice internaţionale, necesare pentru soluţionarea litigiilor. Ei sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor.

Doctrina face uneori deosebire între desemnarea şi numirea arbitrilor. Cuvântul „desemnare” este folosit pentru ipoteza în care alegerea, nominalizarea arbitrilor este făcută de părţi iar cel de „numire” este folosit pentru situaţia în care operaţia se face de un terţ care poate fi : arbitrul (arbitrii) pentru supraarbitru, o autoritate de nominare a arbitrilor care poate fi instituţia permanentă de arbitraj, în cazul în care părţile se adresează unei astfel de instituţii, Secretarul General al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga (art. 7 din Regulamentul UNCITRAL, Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau un comitet special sau instanţa de judecată competentă.

Arbitrajul poate fi încredinţat, prin convenţia arbitrală uneia sau mai multor persoane, investite de părţi sau în conformitate cu acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele.

Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană. Arbitrul unic, sau după caz, arbitrii investiţi constituie tribunalul arbitral.

În consecinţă, legea instituie o singură cerinţă cât priveşte persoanele care pot fi arbitri, şi anume aceea de a fi „ persoane capabile”. Nu se reglementează nici o altă cerinţă şi nici o interdicţie. Aşa cum este şi firesc, părţile au deplină libertate în alegerea arbitrilor sau în stabilirea modalităţii de numire a lor.

Tribunalul arbitral va fi compus dintr-un număr impar de arbitri. Imparietatea se justifică prin faptul că arbitrul exercită o funcţie jurisdicţională ca şi judecătorii cărora le este consacrat

principiul de imparitate. Pe de altă parte, acest principiu demonstrează că arbitrul nu este reprezentant al părţilor, ci un judecător.

Fiecare din părţi are dreptul să numească un număr egal de arbitri. Deci, pentru completarea tribunalului arbitral, arbitrul suplimentar va fi ales, fie conform prevederilor părţilor, fie de arbitrii desemnaţi, sau de instanţa de judecată, care în lipsa convenţiei arbitrale ar fi fost competentă să judece litigiul în fond, în primă instanţă, în caz de dezacord între arbitrii desemnaţi. Regula de imparitate este de ordine publică, fiind menită să evite blocarea arbitrajului.

Procedura arbitrală în litigiul de comerţ internaţional reprezintă totalitatea regulilor pe baza cărora arbitrajul de comerţ internaţional îşi desfăşoară activitatea de soluţionare a litigiului cu care a fost învestit într-un atare scop.

Se caracterizează printr-o mare supleţe, concretizată printre altele în prerogativa părţilor de a stabili ele însele regulile procedurale, prerogativă a cărei întindere diferă după cum este vorba de un arbitraj ad-hoc sau de un arbitraj instituţionalizat1.

Procedura de arbitraj asigură dezbaterilor un caracter confidenţial. Chiar dacă se publică uneori sentinţele, publicarea lor se face de aşa manieră încât să nu se ştie numele sau denumirea părţilor. În cadrul procedurii de arbitraj se permite utilizarea limbilor străine; părţile au libertatea să convină într-un atare sens, iar dacă ele nu s-au putut pune de acord în această privinţă se utilizează limba în care a fost redactat contractul, prezumându-se că litiganţii prin însăşi încheierea contractului în limba respectivă, au decis ca ea să fie limba în care să se desfăşoare procedura de soluţionare a litigiului ivit cu referire la acel contract.

În toate cazurile însă vor fi luate măsuri de natură să împiedice dezavantajarea vreunei părţi prin utilizarea unei anumite limbi în desfăşurarea dezbaterilor.

În condiţiile Legii Model, părţile sunt libere să convină asupra procedurii ce va fi urmată de tribunal în soluţionarea cauzei. În cazul în care părţile n-au reuşit să convină asupra procedurii, Tribunalul arbitral poate – în condiţiile Legii Model – să conducă dezbaterile şi să soluţioneze cauza în maniera pe care o consideră corespunzătoare.

Competenţele conferite Tribunalului arbitral în acest domeniu include dreptul de a determina admisibilitatea, relevanţa, materialitatea şi puterea.

Părţile sunt libere să convină asupra locului arbitrajului. În cazul în care ele nu reuşesc să ajungă la un acord, locul arbitrajului va fi determinat de Tribunalul arbitral, prin luarea în considerare a circumstanţelor cazului, inclusiv cerinţa ca locul să fie cât mai convenabil pentru părţi.

1 M. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, partea generală I, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1997, p.201, apud.

Trbunalul arbitral poate – dacă părţile n-au convenit în alt fel – să se întâlnească în orice loc îl consideră potrivit pentru consultări între membrii săi, pentru ascultarea martorilor, a experţilor sau a părţilor, pentru inspecţia mărfurilor, a altor proprietăţi sau documente.

Dacă arbitrajul este organizat de o intituţie permanentă de arbitraj, locul arbitrajului coincide, de regulă, cu sediul instituţiei permanente.

Părţile sunt libere să convină cu privire la limba care va fi folosită în cursul procedurii. În cazul în care ele nu reuşesc să ajungă la un acord, Tribunalul arbitral va determina limba sau limbile care vor fi folosite în cursul procedurii. Limba convenită de părţi sau limba determinată de instanţă va fi folosită – dacă nu e specificat altfel – în cazul oricărei declaraţii scrise a unei părţi, a audierilor şi a oricărei sentinţe, decizii sau altor comunicări ale Tribunalului arbitral.

Tribunalul arbitral poate dispune ca orice evidenţă documentară să fie însoţită de o traducere în limba sau limbile convenite de către părţi sau determinate de tribunalul arbitral.

Reamintim faptul că  pot face obiect al arbitrajului,  litigiile dintre persoanele (fizice sau juridice) care au deplină capacitate de exerciţiu, cu excepţia celor care privesc: (i) starea civilă, (ii) capacitatea persoanelor, (iii) dezbaterea succesorală, (iv) relaţiile de familie, (v) drepturi asupra cărora părţile nu pot să dispună

.   „ Instanta” insarcinata cu judecarea litigiului este tribunalul arbitral. Acesta se compune dintr-un numar impar de arbitri. Daca partile nu au stabilit numarul arbitrilor, litigiul se judeca de 3 arbitri, cate unul numit de fiecare parte , iar al treilea-suprarbitru-desemnat de cei 2 arbitri.

    Cu privire la recuzarea arbitrilor, noile reglementări din Codul de procedură civilă adaugă ca si motive de recuzare, pe lăngă cazurile de incompatibilitate prevăzute pentru judecători şi motivele care pun la îndoială independenţa si imparţialitatea acestora .(art. 562 Codul de Procedura Civila).

Cât  priveşte durata procedurii arbitrajului, aceasta este de 6 luni , termen ce poate fi prelungit o singură dată, cu cel mult 3 luni, cu excepţia cazului în care părţile decid altfel. Sancţiunea nerespectării acestui termen este caducitatea arbitrajului. De asemenea, acelaşi termen de 3 luni se aplică şi în cazul decesului uneia din părţi, prelungirea operând de drept.Judecata arbitrală se desfăşoară potrivit regulilor de procedură stabilite :

-de părţi în convenţia arbitrală

-de arbitri împuterniciţi,în acest sens de catre părţi

- de catre instanţele arbitrale aparţinând arbitrajului instituţionalizat.

Competenţa tribunalului arbitral. Acesta isi verifică  competenţa “ la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită “. In caz de necompetenţă, tribunalul arbitral  pronunţă o hotărâre prin  care işi declină competenţa, hotărâre care este definitivă . Dacă  tribunalul arbitral  decide că este competent, va întocmi o încheiere ce poate fi atacată numai prin acţiunea în anulare. Orice incidente privind arbitrajul, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, mai precis a tribunalului in circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

Procedura de arbitraj începe prin sesizarea Curţii de Arbitraj, continuă cu dezbaterile şi se încheie prin adoptarea hotărârii arbitrale.

Sesizarea Tribunalului arbitral – Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, în care se specifică : numele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice iar – pentru persoanele juridice- denumirea şi sediul lor.

După caz, se menţionează numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului, numărul de telefon, telex, fax, cont bancar; numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, ataşându-se dovada calităţii; menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a încheiat un compromis, copie de pe acesta; obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori; motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere; numele arbitrului desemnat sau al arbitrului propus; semnătura părţii care adresează cererea tribunalului.

Odată cu cererea se depun înscrisurile menţionate, care – potrivit normelor în vigoare – trebuie să fie în original sau în copie certificată de parte.

În cazul în care cererea de arbitrare şi înscrisurile sunt formulate într-o limbă străină, Tribunalul arbitral – din oficiu sau la cerere – poate obliga partea să prezinte o traducere. La cererea adresată tribunalului se anexează şi dovada plăţii taxelor arbitrale.

Reclamantul are obligaţia să precizeze în cerere valoarea obiectului ei, chiar şi în cazul în care nu formulează pretenţii băneşti. În cazul cererilor cu mai multe capete, valoarea fiecărui capăt trebuie să se stabilească în mod separat, iar valoarea obiectului cererii se stabileşte la suma totală a capetelor de cerere.

În cazul în care reclamantul nu a stabilit sau a stabilit inexact valoarea obiectului cererii, Tribunalul arbitral – din oficiu sau la cererea pârâtului – stabileşte valoarea obiectului cererii pe baza datelor conţinute în această cerere.

Secretariatul Tribunalului arbitral are obligaţia să comunice pârâtului un exemplar al cererii de arbitrare şi al înscrisurilor însoţitoare în termen de cel mult 5 zile de la primirea acestora.

Dezbaterile Tribunalului arbitral au loc la sediul Curţii de Arbitraj. Tribunalul arbitral este în măsură să dispună ca dezbaterile să se desfăşoare în alt loc, dacă părţile în litigiu sunt de acord.

Părţile pot participa la dezbaterea litigiului personal sau prin reprezentanţi şi pot fi asistate de avocaţi sau de alte persoane.

Orice dispoziţie a Tribunalului arbitral se consemnează într-o încheiere de şedinţă şi se motivează.

În scopul soluţionării litigiului, Tribunalul arbitral poate cere părţilor explicaţii scrise cu privire la obiectul cererii şi faptele litigiului şi poate dispune administrarea oricăror probe prevăzute de legile în vigoare.

În baza dispoziţiilor legale, administrarea probelor se efectuează în şedinţa Tribunalului arbitral.

CONCLUZIE

Această metodă alternativă de soluţionare a litigiilor, deşi nu are în totalitate recunoaştere

legislativă, se bucură de succes în desfăşurarea relaţiilor comerciale. Faptul că părţile nu sunt

legate de reguli precise, de principii de drept strict aplicabile sau de anumite proceduri, conferă

acestora o flexibilitate deosebita, lucru care este apreciat ca atare în relaţiile dintre comercianţi,

fie ele interne sau internaţionale. Această metodă de soluţionare a litigiilor îşi găseşte din ce în

ce mai mulţi susţinători între practicienii dreptului comercial şi al comerţului internaţional.

Aceste proceduri, chiar dacă nu conduc la soluţionarea litigiilor, dau în orice caz părţilor

implicate posibilitatea de a-şi cunoaşte şi aprecia mai bine poziţia în cadrul unui conflict şi pot

realiza o apreciere mai obiectivă a viitoarei lor poziţii în cadrul litigiului arbitral sau în faţa

instanţelor de drept comun.

BIBLIOGRAFIE

G. Mihai, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Mar, Constanţa,

2014.

www.wikipedia.org

www.juridice.ro