Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

Anul XXII • nr. 169-170 • IULIE-AUGUST 2013

Eu nu mi-am scris niciodată numele pe bonuri de cărbuni – pe lângă silozuri am trecut fără să privesc înapoi – prin iarba desculţă n-am alergat niciodată. În ploaie n-am cântat, în deşert n-am scris cu creionul drumul caravanelor. Cu măturica nu m-am bătut la baia de aburi. Cu mersul meu de urs n-am răsturnat înadins porţelanurile.

Odată am iubit ferocitatea oamenilor de zăpadă, tandreţea sperietorilor uitate pe câmp. Omului care lucrează la calea ferată am vrut să-i povestesc o istorioară cu tâlc. Omul acela e mort. Prin faţa agenţiilor de voiaj mi-am plimbat viaţa ca pe o jumătate de pâine. Cu o maşină de ocazie am mers până la marginea mării.

Cu o maşină de ocazie aş fi putut ajunge departe. Am privit valurile cheltuindu-se pe ţărm – am privit tinereţea arzând ca o frunză de tutun verde. În faţa oglinzii cu lanterna mi-am luminat chipul.

Acum ceaţa se poate risipi. Acum poemul poate veni mai aproape.

Pictură de Constantin Daradici

POEMUL DE ACUMTraian T. Coşovei

2

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

„Literatorul este astăzi o adevărată şcoală din sânul căreia au ieşit la lumină tineri cu al căror talent ne putem mândri şi noi şi ţara. (...) Astfel revista literară din capitală devine o republică ce nu va avea alt cenzor decât controlul stilului.”

Al. Macedonski

Anul XXII nr. 169‑170 IULIE‑AUGUST 2013 • 24 pag.

Revistă lunară de literatură, artă şi informaţie culturală editată de Biblioteca Metropolitană Bucureşti

Redactor şefNicolae ILIESCU

Secretar general de redacţieEmil LUNGEANU

Colegiu redacţionalMircea Arman

Lucian Chişu

George Cuşnarencu

Nicolae Georgescu

Corneliu Ostahie

Alexandru Petria

Florentin Popescu

Lucian Sârbu

George Stanca

Costin Tuchilă

Narcis Zărnescu

Adresa redacţieiStr. Tache Ionescu nr.4,

sector 1, Bucureşti

Telefon: 021/316.83.00

redactia.literatorul@gmail.com

Layout şi DTPIvanA

Scrieţi, băieţinumai scrieţi!

pentru că responsabilitatea

asupra textelor aparţine,

în exclusivitate, autorilor.

Asumaţi-vi-o cu mândrie!

Literatorul

Aceia dintre d‑vs care sunt poeţi ştiu că pentru a putea semna ceva cu propriul nume, e nevoie de originalitate, să scrii ceea ce altcineva nu a mai scris înainte, că altfel de ce ai semna cu numele tău şi nu cu numele aceluia? Plagiatul însă e altă problemă.

Nu numai poeţii au nevoie de figuri de limbaj percutante. Figurile, alcătuirile figurate de vorbe sar din paginile poeţilor şi umblă libere pe uliţe în gurile tuturor care dintr‑un motiv sau altul vor să impresioneze pe cineva. Şi cine nu vrea? Nu îţi poţi îndeplini intenţiile comunicative fără să impresionezi receptorul, sau măcar să îl faci atent, să îl faci a râde albastru.

Figurile proaspăt ieşite din imaginaţia scriitorilor sunt ascuţite, tăioase ca briciul, cum le utilizezi, cum vezi receptorul că e numai ochi şi urechi. Dar ce te faci că ele azi taie colea, mâine taie dincolo, chestii cam aţoase, cam îmbătrânite în rele, şi deodată se tocesc! Li se spune figuri tocite sau lexicalizate, aşa de mult folosite că intră în paginile dicţionarelor ca sensuri secundare ale cuvintelor.

Altfel spus, ele se devalorizează, nu mai au pe piaţă putere să te vândă şi să te cumpere. Până acum ziceam, de pildă, „seara asta sfântă”, „teiul sfânt”, am ajuns până şi la „Sfânta mare neruşinare”! Apelul la cele sfinte ale fiecăruia deja nu mai impresionează pe nimeni. Şi, pac, din dorinţa de a percuta, zice unul „seara asta magică” şi gata, ne dă pe spate. Apoi apare şi „Magic FM”, „Borş magic” şi câte şi mai câte, toate cele magice.

Gata! Am tocit‑o şi p‑asta. Faceţi bine, fraţilor, de scorniţi altceva. Dacă ne lipsesc scornitorii şi scornelile, suntem în recesiune stilistică, nimeni nu mai bate monedă figurată nouă şi cele deja bătute şi răzbătute sunt prost cotate pe piaţa valutară.

Ce să facem? Ca şi paşoptiştii, o dăm pe traduceri din imagistica altor naţii. Şi acolo, domnule, tot ce e de valoare mare este... gold, că ăla nu e afectat de inflaţie, ba chiar la vreme de inflaţie îi creşte preţul. Ne uităm pe internet şi ne speriem: restaurantele sunt gold, gimnastica este gold, Gold Card, Gold Star, Neon Gold, Gold Certification English, Blue Gold, asta e apă chioară îmbuteliată! iar Red Gold premium este o marcă de pătlăgele roşii ca toate pătlăgelele.

Era un banc: – Alo, familia Leibovicz? Am auzit că deţineţi 100 kg. de aur. E adevărat? – Nu ştiu, s‑o‑ntreb pe nevastă‑mea. Goldaaa...!

În acest context, nu ne miră faptul că o editură se numeşte „univers enciclopedic gold”, cu litere mici, ca şi ceauşescu. Ceea ce ne miră este că există oameni care iau în serios această editură. Aflăm din metodologia înscrierii la concursurile pentru posturi de cercetători sau cadre didactice universitare că sunt punctate mai mult cărţile apărute la Editura Academiei, Editura Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă şi editura univers enciclopedic gold!

Ca să publici la prima, ai nevoie de referate semnate de doi academicieni de specialitate. Ori nu există decât unul de specialitatea ta, ori sunt mai mulţi, dar unul dintre ei nu te are la stomac şi ceilalţi nu vor să‑l supere, fiind persoană importantă. Păi nici măcar directorul editurii, D. R. Popescu, nu îşi poate publica acolo cărţile! Ce pretenţie să avem noi, muritorii de rând, care doar avem bucuria să‑i placă acestuia cartea noastră?

A doua este o editură mică, publică de obicei lucrări de doctorat care au deja referate făcute de profesori universitari, nu are tehnoredactori, nu are cu ce să‑i plătească pentru că

lucrările de doctorat sunt scrise într‑un stil mult prea elevat şi nu se vând, de aia şi au un tiraj foarte mic.

Dar editura univers enciclopedic gold? Ce caută ea pe această listă? Ea publică de preferinţă lucrări academice care se vând bine, cum ar fi dicţionarele, şi le „cumpără” de la institutele care le redactează, face afaceri cu Academia, care nu e formată, în general, din buni afacerişti, dacă e să ne uităm doar la ce e pe tejghea fiindcă nu se vede ce e sub tejghea. Editura a cumpărat DEX, dar nu l‑a înregistrat ca marcă, nici ea, nici Academia. Prin urmare, cum DEX înseamnă de fapt „dicţionar explicativ”, au apărut o mulţime de dicţionare numite: DEX‑I, adică dicţionar explicativ ilustrat, DEX‑on line etc.

La data apariţiei acestuia din urmă, Academia s‑a scandalizat, dar... i s‑a explicat onoratului forum că DEX ediţia a doua era deja transpus în format electronic de un domn informatician, persoană cunoscută, nu e becher, însă domnul Vlad Popa, directorul editurii şi posesorul drepturilor asupra DEX, nu a fost de acord cu publicarea ei pe internet, care ar fi făcut imposibilă apariţia DEX‑on line, cel puţin cu acest titlu.

Între timp, DEX‑on line ne cucereşte tot mai mult. El este o aliniere de definiţii din diverse dicţionare, citate frumos cu siglele lor. Ce credeţi? D‑l Vlad Popa visează acum să concureze cu el, umblă să angajeze informaticieni cât mai ieftin, (ceea ce nu se poate, ăştia nu prea lucrează pe bani puţini) iar de lexicografi nu are nevoie; ca şi Cătălin Frâncu, managerul DEX‑on line, el crede că lexicograf poate fi oricine şi ăştia lucrează pe degeaba, pentru că nu au ce face, tre să facă şi ei ceva, oricum nu‑i plăteşte nimeni.

Dar asta nu e nimic! Ci‑că o să cucerească piaţa internaută pentru că o să dea cuvintelor o singură definiţie, aia din DEX, că utilizatorii s‑au săturat să primească mai multe definiţii la un cuvânt, ei vor una şi bună! Ce noroc că de fapt lumea nu e aşa de încuiată cum crede acest domn! Şi între noi fie vorba, am mai discutat despre cât de unice şi bune sunt definiţiile din DEX.

O altă mare realizare cu care se laudă editura univers enciclopedic gold este MDA, Micul Dicţionar Academic. La primul lui tiraj, în 4 volume, fiecare coordonator a predat un număr de litere şi o foaie de titlu cu autorii acestora. Când colo, o parte din volumul al III‑lea apare lipit la începutul celui de‑al patrulea, deşi autorii ei sunt pe coperta volumului III, dar v‑am spus că autorii sunt nişte fraieri pe care nu‑i ia nimeni în seamă! Al treilea volum se termină cu litera Pr, ceva ca la trăsură, când vrei să opreşti caii în galop, şi asta pe motiv că li s‑a părut editorilor că al treilea volum ar fi ieşit prea mare. Dar lexicografii pe care nimeni nu‑i ia

în seamă făcuseră volumele egale, aşa că al patrulea a ieşit mai mare, mai ales că au republicat în

el, fără rost, o bibliografie de 100 de pagini apărută în vol. III.

Dar, ca să nu se supere nimeni, la tirajul următor, (nu‑l cumpăraţi, pentru că nu s‑a corectat nici măcar una singură

dintre multiplele erori ale primului tiraj, pentru că lexicografii au

cerut bani să revizuiască şi editorul nu le‑a dat) autorii volumelor II‑IV nu apar nicăieri, de parcă tot dicţionarul a fost redactat de autorii de la volumul I.

Eu nu pricep de ce nimeni nu l‑a dat încă în

judecată pe acest domn pentru isprava editorială gold.

Şi cu asemenea realizări de frunte, această editură este pusă de domnii evaluatori ai dosarelor

pentru avansarea în cariera universitară ori academică pe picior de egalitate cu Editura Academiei!

Cioclopedică ... universală ... car’ va să zică?

Oare cum de figurile de limbaj ale lui Caragiale nu sunt afectate de

recesiune?

M A A R E R E C E S I U N E S T I L I S T I C Ă ,M O N Ş E R

Cătălina Mărănduc

3

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

D O S A R I S T O R I C

(continuare din numărul trecut)

Este posibil şi ca triburi considerate predominant tracice precum Triballii să fi avut o puternică componentă (etnică, culturală, ori chiar lingvistică) illirică. La fel, unele triburi din munţii anticei Macedonii şi ai Epirului (Chaones, Thesprotioi/Thesprotae/Thesprotes, Molossoi/Molossi) erau probabil de origine ilirică superficial elenizate la nivelul limbii elitelor şi al culturii aristocratice. De asemenea putem considera aceste triburi epirotice (Chaones, Thesprotioi/Thesprotes, Molossoi/Molossi, Athamanoi/Athamani) drept triburi Nord‑Vest Greceşti cu o puternică componentă etnică şi culturală ilirică. Triburile din munţii Macedoniei istorice (masivul şi lanţul muntos Pind) numite Lynkestes/Lynkestae, Parabaioi/Paravaioi, Orestai/Orestae, etc. nu ştim sigur dacă erau mai mult Iliri decât Macedoneni munteni (i.e. Greci de Nord‑Vest, apropiaţi de Epiroţi). Prin contrast, Macedonenii de la câmpie păreau a fi mai mult înrudiţi cu Thessalienii vorbitori ai unui dialect grecesc eolic cu influenţe lingvistice vest‑greceşti/dorice şi nord‑vest elenice; dar, spre deosebire de Thessalieni, Macedonenii vechi de la şes, dintre cursurile inferioare ale fluviilor Axios/Vardar, Strymon/Struma şi Nestos/Mesta, erau amestecaţi şi cu elemente etnice tracice. Pentru necesităţi militare impuse de procesul de cucerire şi apoi de administrare şi guvernare al acestui vast spaţiu, Romanii au divizat acest areal pe criterii geografice şi mai ales strategice în două mari zone, numite respectiv Dalmatia sau Illyricum Superius (cuprindea toată regiunea înaltă, muntoasă şi deluroasă de pe coasta Adriaticii spre interior, i.e. aproape întreaga ex‑Iugoslavie şi aproape toată Albania) şi Pannonia sau Illyricum Inferius (cuprindea zona joasă a Câmpiei Pannonice adică teritoriul actual al Ungariei, parţial estul Croaţiei şi Serbiei şi chiar o parte frontalieră din estul Austriei de astăzi). Bineînţeles, diviziunile administrativ‑teritoriale ale Romanilor se suprapuneau diviziunilor locale în numeroase mici popoare şi ţinuturi.

Preistoria acestui vast ansamblu de teritorii nu este interesantă pentru subiectul de faţă, axat pe cucerirea romană şi pe perioada dominaţiei imperiale romane asupra acestor ţinuturi. Cu toate acestea, trebuie precizate câteva elemente de bază ale preistoriei (perioada pentru care nu avem mărturii scrise interne sau externe despre un spaţiu, ci numai arheologice) şi protoistoriei (perioada pentru care avem foarte puţine scrieri despre un anumit spaţiu geografic, şi acelea predominant externe acelui teritoriu) Iliriei lato sensu (în sens larg, incluzând Dalmaţia şi Dardania).

Teritoriile de vest ale peninsulei Balcanice au fost locuite încă din Paleolitic (Epoca Veche a Pietrei), iar în cursul Neoliticului (Epoca Nouă a Pietrei) şi Eneoliticului/Chalcoliticului (Epoca Aramei şi Pietrei) pe aceste teritorii vest‑balcanice s‑au dezvoltat numeroase culturi ale populaţiilor care locuiau aceste regiuni, culturi atestate arheologic şi care prezintă numeroase corespondenţe şi similitudini cu culturile triburilor care populau spaţiul est‑balcanic (pontico‑balcanic), cel egeean, şi mai ales cel carpato‑danubian. Se consideră că spre sfârşitul Eneoliticului, dinspre stepele aralo‑caspice şi nord‑pontice au pătruns câteva valuri de triburi purtătoare ale culturii arheologice Kurgan şi probabil vorbitoare de idiomuri Indo‑Europene1. Din fuziunea autohtonilor neolitici agricultori cu noii‑veniţi păstori şi războinici vor apărea (se vor cristaliza lent şi treptat) în arealul carpato‑balcanic (carpato‑danubiano‑pontic şi balcano‑egeic), în mod lent, în cursul Epocilor Bronzului şi Fierului, noile popoare

1 Idiomuri Indo‑Europene i.e. limbi şi dialecte din marea familie lingvistică Indo‑Europeană, cu ramurile sau grupurile sale: Indo‑Iranian (Arian), Hittit (Anatolian sau Hittito‑Luvit), Armean, Italic (reprezentant principal Latina), Grec (reprezentante principale Greaca şi probabil vechea Macedoneană), Albanez (descendent al grupului Indo‑European anterior Traco‑Dacic şi/sau Iliro‑Messapic), Celtic, Germanic, Slav, Baltic (Prusiano‑Leto‑Lituanian), şi finalmente Toharic (cu două variante dialectale, A şi B)

vorbitoare de limbi Indo‑Europene din acest vast spaţiu sud‑est european: vechii Eleni (Greci şi Macedoneni), Ilirii, Dalmaţii, Pannonii (în vestul peninsulei Balcanice, între Marea Adriatică şi Pusta Pannonică) şi Traco‑Dacii (Tracii propriu‑zişi între munţii Rodopi/Rhodope şi Balcani, la nord de Marea Egee şi la vest de Strâmtori şi Marea Neagră, Moesii şi Geţii în câmpia dintre Balcani şi Dunărea de Jos, cu platoul dobrogean inclus şi extinşi spre nord în actualele zone extracarpatice Oltenia, Muntenia şi Moldova, iar Dacii ocupând în linii mari spaţiul intracarpatic: Transilvania şi Maramureş, cu extinderi în Banat şi Crişana spre Pannonia).

Există două teorii principale despre apariţia Ilirilor, Dardanilor şi Dalmaţilor ca populaţii locuitoare ale spaţiului vest‑balcanic:

1. Dezvoltarea continuă a fondului etnic şi cultural autohton (lingvistic pre‑indo‑european), din Neolitic şi Eneolitic, care a primit un aport de populaţie lingvistic indo‑europeană venită dinspre est şi nord‑est la sfârşitul Eneoliticului şi începutul Epocii Bronzului. Foarte lent, în cursul Epocii Bronzului şi a Primei Epoci a Fierului (numită Hallstatt după numele unei sit arheologic celebru din Austria), se vor cristaliza populaţiile indo‑europene antice vest‑balcanice: Ilirii, Dalmaţii, Dardanii, Liburnii, Istrii (Histrii), etc. Termenul de etnogeneză (naştere a unui ethnos/ejvqno” adică a unui popor), care sugerează mai degrabă un proces rapid, este tot mai mult înlocuit de cel de etnomorfoză (formare a unui nou popor din elemente etnice preexistente), care presupune un proces mai îndelungat2.

2. Ilirii ar fi în esenţă noi veniţi în spaţiul vest‑balcanic, ca urmare a “marii migraţii egeice/migraţiei doriene” şi a mişcărilor subsecvente de populaţii din sec. XIII/XII‑IX a.Chr. (aprox. 1200‑800 a.Chr.), din Europa Centrală (de pe teritoriile actuale ale Austriei şi Ungariei) spre sudul Balcanilor şi Marea Egee, care ar fi adus pe purtătorii culturii central‑europene a “Câmpurilor de Urne” (Urnfields Culture/Urnenfelderkultur) în vestul Balcanilor. Argumentele arheologice însă infirmă în mare parte această teorie, iar pentru apariţia Ilirilor şi Vest‑Grecilor (Dorienii şi Grecii de nord‑vest) în spaţiul balcano‑egeic se preferă acum alte explicaţii3.

Vorbind despre triburile numite generic Iliri, trebuie să avem în vedere deci un mozaic de populaţii, care includ şi o serie de triburi care au traversat Adriatica şi s‑au aşezat probabil la începutul Primei Epoci a Fierului în sud‑estul Italiei, atunci când în Peninsula Italică înflorea cultura Villanova (corespunzătoare culturii Hallstatt de la nord de Alpi). Aceste populaţii ilirice numite generic Messapii şi formate din mai multe triburi mai mici (Sallentini, Iapyges, Paediculi, Peucetii, Apulii, Galabri/Calabri, Dauni, Dardi, etc.) vor fi complet romanizate în

2 Vechii Greci, referindu‑se la populaţiile care i‑au precedat, îi vor numi pe Pelasgoi (Pelasgi) drept predecesori ai Elenilor în sudul Balcanilor şi la Marea Egee. Se consideră că o serie de cuvinte din limba Greacă Veche (Elină), care nu pot fi direct raportate la fondul lexical indo‑european moştenit în mod direct de limba Greacă, pot fi considerate cuvinte ale unui fond proto‑indo‑european egeean şi chiar anatolian hittito‑luvit (deci aparţinând unui val Indo‑European preelenic sau chiar a două valuri de populaţie Indo‑Europeană anteelenice ajunse la Marea Egee, vide şi Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 90‑91, 98‑100, 112‑113): ba chiar există în limba Greacă Veche termeni ai fondului lingvistic egeo‑balcanic pre‑indo‑european (neindo‑european anterior venirii vorbitorilor de limbi indo‑europene în spaţiul egeo‑balcanic); o serie de antroponime, teonime şi toponime ilirice au fost şi ele raportate la acest presupus fond lingvistic Pelasgic (e.g. Teuta/Tewtana, Tergestes, Diwales, Bardihalus, Larissa care apare şi ca toponim în Thessalia greacă, etc. Vide Islami 1985, p. 15 ssq.).3 Islami 1985, pp. 15‑20; pentru Pelasgi vide et Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 90‑91, 98‑100, 112‑113 despre Pelasgoiv; pentru raporturile posibile de filiaţie ale Albanezilor moderni nu din Iliri, ci din Daco‑Moesi, vide Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 113‑119

secolul I a.Chr. Numele unuia din aceste mici popoare ilirico‑messapice, Apulii, ne va da numele antic al regiunii Apulia în Latină (azi Puglia în Italiană). Probabil că şi moderna regiune Calabria (care în Antichitate se numea Lucania et Bruttium, de la triburile de Lucani şi Brutti, o ramificaţie sudică a celebrilor Samnites/Samniţi de limbă oscă/sabellică, deci Italici indo‑europeni) provine de la micul popor iliro‑messapic al Calabrilor/Galabrilor, ajuns din tocul în vârful „cizmei” peninsulei italice. De la aceşti Messapii de stirpe ilirică ne vor rămâne aprox. 300‑500 de scurte inscripţii scrise într‑o variantă a alfabetului grec din Tarent, dar în limba Messapică, datând din sec.V‑II a.Chr. Ele sunt cele mai bune şi mai numeroase surse epigrafice şi mărturii lingvistice de care dispunem pentru ramura Iliro‑Messapică a familiei lingvistice Indo‑Europene4.

Limba Ilirilor nu ne este cunoscută cu adevărat în mod direct decât prin intermediul inscripţiilor messapice mai sus amintite. În rest nu avem decât glose ilirice (cuvinte izolate, termeni disparaţi ilirici menţionaţi ca atare) din texte ale autorilor greci şi latini şi inscripţii (aproape toate nedescifrate) de pe teritoriul Iliriei. Există o inscripţie în alfabet grec redactată pe teritoriul Iliriei în secolele VI‑VII p.Chr., care a fost considerată ilirică, însă s‑a dovedit a fi numai o inscripţie greacă scrisă pe un inel în sens invers celui normal de scriere (în loc de la stânga la dreapta este scrisă de la dreapta la stânga, scriere în oglindă) şi citită prin urmare pe dos5.

Din punct de vedere lingvistic, Ilira (inclusiv Messapica din sud‑estul Italiei), mai bine cunoscută, ca şi Dalmata antică pre‑romană şi Pannonica, au fost încadrate de lingvişti atât în grupul limbilor Indo‑Europene Centum cât şi Satəm, ba chiar a fost considerată o limbă Centum având şi unele trăsături Satəm/o limbă Satəm având şi unele trăsături Centum, lucru foarte convenabil partizanilor descendenţei limbii Albaneze (care e de tip Satəm) direct din Iliră (deşi, deoarece Daco‑Moesiana şi Traca sudică erau conform lingviştilor indo‑europenişti şi foarte puţinelor mărturii lingvistice păstrate limbi indo‑europene de tip Satəm, iar populaţiile pastorale coboară frecvent dinspre păşunile munţilor spre câmpie şi mare, putem presupune că un grup Traco‑Dac/Daco‑Moesian dinspre Dardania să fi coborât cândva spre Adriatica iar descendenţii săi neasimilaţi de Greci, Romani, Slavi şi Turci să fi devenit Albanezii actuali); oricum, din punct de vedere lingvistic trebuie distinşi Illyri proprie dicti de pe teritoriul actual al Albaniei şi fostei Iugoslavii dintre Dunăre, Sava, Epir şi Adriatică (fără estul şi nord‑estul Serbiei actuale, cuprinse în Antichitate grosso modo de Moesia Superior), de Dalmatae/Delmatae (i.e. vechii Dalmaţi) din centrul fostei Iugoslavii până la hotarele Pannoniei şi de Pannonii care ocupau Pusta Pannonică din actuala Ungarie până în Croaţia şi estul Austriei de astăzi, ca şi de Liburnae/Liburni şi Histri/Istri din nordul Croaţiei (peninsula Istria) şi parţial

4 Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 101‑104, mai ales pp.103‑104 pentru Iliri şi Messapi; pentru numeroasele nume de triburi şi populaţii ilirice (Ardiaei/Ardiaioi, Daorsii, Docleati, Taulantini, Abrei, Parthinioi, Bylinii, Atintani, Amantini, Pirustae, Sessareti, Candavii, Encheleii, Albanoi, etc.) vide Islami 1985, pp.23‑39. Pentru Ilirii Messapi din sudul şi sud‑estul Italiei vide et Russu 1969, pp. 35‑365 Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 104‑105; Islami 1985, p. 36 menţionează că acest document epigrafic pseudo‑iliric (de fapt pur grecesc) a fost descoperit în Albania de nord (locul descoperirii se numeşte Kalama e Dalmacës din ţinutul Puka). Mai există inscripţii într‑o limbă probabil Ilirică şi o scriere necunoscută în satul Dobrav (inscripţie actualmente aflată la Muzeul din Shkodra) şi în satul Bugoi din Bosnia (Islami 1985, p. 36). Cuvintele (elementele lexicale) din vocabularul de substrat al limbii Române şi lexicul fundamental (stratul lexical principal) al limbii Albaneze, care prezintă multe elemente lexicale comune, au fost considerate de lingvişti drept martori atât ai grupului lingvistic Traco‑Dacic (subgrupul Daco‑Moesian) cât şi Iliric (mai bine zis fie, fie/ori, ori; adică sau Daco‑Moesic după unii, sau Iliric după alţii, vide Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 102‑103 şi pp. 113‑119)

Dan‑Tudor Ionescu

Roma, Balcani, Dunăre: Cucerire, colonizare şi organizare provincială romană în

Balcani şi pe cursul Dunării

4

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

D O S A R I S T O R I Cdin Slovenia de azi, care au fost apropiaţi de către istoricii moderni de anticii Veneti (Veneţii) din nord‑estul Italiei, apropiere de altfel negată de cei mai mulţi lingvişti (cu excepţia unei rudenii generale Indo‑Europene din grupul de limbi Indo‑Europene de Nord‑Vest). În afara acestor trei sau patru arii lingvistice “ilirice” lato sensu (Ilirica stricto sensu, vechea Dalmată, Pannonica, Liburno‑Histrica; eventual putem grupa împreună antica Dalmată şi Pannonica în aria lingvistico‑geografică dalmato‑pannonică) mai avem aria de difuziune a grupului Messapic din sud‑estul Italiei (Apulia/Puglia), grup desprins de timpuriu (probabil din cursul Primei Epoci a Fierului/Hallstatt‑Villanova) din aria care va deveni stricto sensu ilirică (Illyri proprie dicti sau Ilirii propriu‑zişi)6.

În cursul Primei Epoci sau Vârste a Fierului (Halstatt) se structurează în spaţiul iliro‑dalmat o aristocraţie războinică, care va domina scena istoriei acestei regiuni şi în cursul celei de‑a Doua Epoci a Fierului (La Tène). Apariţia acestei elite militar‑tribale ilirice trebuie probabil căutată în Epoca Bronzului mediu şi târziu. Pentru spaţiul epiro‑iliric, macedonean şi dalmato‑pannonic trebuie să fim conştienţi că apartenenţa etnică şi lingvistică a unor triburi şi uniuni tribale rămâne incertă. Astfel, triburi considerate de unii autori drept “Ilirice” sunt considerate de alţi autori “Epirotice” şi “Macedonene”: este cazul grupului tribal sau al populaţiei numită Atintanoi, al tribului sau micului popor numit Chaones, al acelor Athamanoi, care sunt consideraţi fie Iliri, fie Epiroţi Greci; la fel, triburile din Macedonia superioară sau muntoasă din regiunile Orestis, Pelagonia, Lynkestis, Tymphaia, Paravaia, Elimiotis sunt Iliri conform unor autori sau vechi Macedoneni ori Epiroţi de stirpe elenică cu unele elemente etno‑culturale ilirice, conform altora. Poporul numit Agrianes conform onomasticii cunoscute pare să fi fost mai mult Trac decât Ilir, iar triburile cunoscute drept Paiones mai degrabă Iliri decât Traci. Dardanii cu etnonim iliric (vide Dardi, Dauni la Messapii din Sud‑Estul Italiei), conform onomasticii şi toponimiei păstrate par mai degrabă Traci în epoca istorică cel puţin (secolele IV/III‑I a.Chr.). În spaţiul dalmato‑pannonic vor apărea, mai ales în sec.III‑II a.Chr. uniuni tribale războinice precum Dalmatae/Delmatae (predominant Iliri cu unele elemente etnice şi lingvistice celtice asimilate). Pe cursul superior al Savei se aflau Latobicii cu nume celt (deşi probabil erau predominat Iliri, etnic şi lingvistic, probabil cu unele elemente etnice celtice suprapuse şi cu trăsături culturale celtice împrumutate) şi Varcianii. Pe cursul inferior al Savei se aflau Scordiscii sau Scordistae (un nucleu etnic celtic în jurul căruia s‑au agregat elemente etnice tracice şi ilirice variate), care constituiau un nou ethnos foarte războinic, apărut în urma invaziei şi migraţiei celtice din Europa Centrală în Balcani în anul 279 a. Chr. şi în anii care au urmat acelei celebre invazii celtice în Sud‑Estul Europei ajunse până la sanctuarul şi oracolul zeului Apollon din Delphi în centrul Greciei, de unde Celţii vor fi respinşi de către Etolieni şi de o furtună cu fulgere şi trăznete, atribuită mâniei zeului Apollon. Unii dintre Celţii care s‑au retras din Grecia vor întemeia în Tracia regatul de la Tylis; alţi Celţi numiţi Galatai vor trece în Asia Mică, stabilindu‑se în centrul Anatoliei, în regiunea din Frigia Mare care se va numi Galatia. Finalmente, un alt grup celtic din Balcani, probabil dintre Celţii retraşi din Grecia, se vor stabili pe cursul inferior al Dravei şi pe cursul inferior al Savei şi până în regiunea Porţilor de Fier ale Dunării: aceşti Celţi vor alcătui nucleul etnic al grupului tribal al viitorilor Scordisci.

Un grup de morminte de inhumaţie cu inventar funerar format din obiecte de fier (arme, etc.) descoperit la Balta Verde în Oltenia sugerează că încă din Hallstatt elemente etnice ilirice au pătruns în sud‑vestul spaţiului

6 Prin limbi Indo‑Europene de tip Centum (numite astfel după sunetul iniţial al numeralului sută) se înţeleg limbile Italice (Umbriana, Osca/Sabellica, Sicula, Falisca, Latina şi descendentele ei Romanice sau Neolatine, între care şi limba Română), Celtice, Germanice, Veneta, probabil Ilira cu toate ramificaţiile ei mai sus amintite (sau numai o parte a idiomurilor/dialectelor ilirice erau Centum iar alte limbi/graiuri geografic „ilirice” erau Satəm), Greaca (probabil şi Macedoneana antică), Hittito‑Luvita şi Toharica A şi B. Limbile Baltice (Letona, Lituaniana, vechea Prusiană, etc.), Slave, Indo‑Iraniene, Traco‑Dacice, Albaneza, Frigiana, Armeana sunt considerate limbi Indo‑Europene de tip Satəm (conform sunetului iniţial al radicalului Indo‑European moştenit pentru numeralul sută). Convenţional datorită elementelor lexicale comune, limbi Indo‑Europene de tip Centum şi de tip Satəm sunt grupate împreună sub denumirea de grupul Indo‑European de Nord‑Vest (Italica, Celtica, Veneta, Germanica, Baltica, Slava, poate şi Ilira şi Traco‑Dacica ar intra aici).Vide Simenschi, Ivănescu 1981, passim; Sala, Vintilă, Rădulescu 1981, s.v. Indo‑Europeană, pp. 115‑116; Islami 1985, pp. 23‑40 (mai ales pp. 36‑39); Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, pp. 5‑24 (Introducere Indo‑Europeni), 51‑62 (Italici, Veneti), 87‑100 (Greci), 101‑104 (Iliro‑Messapi), 105‑121 (Traco‑Daci, Frigieni), etc. Pt. potenţialii strămoşi Daco‑Moesieni ai actualilor Albanezi vide Wald, Sluşanschi, Băltăceanu 1987, p. 104 şi pp. 113‑119

nord‑tracic (viitorul spaţiu Daco‑Getico‑Moesic). Din cursul epocii La Tène, mai ales din sec. al III‑lea a.Chr., între Sava şi Dunăre apar triburile sau populaţiile celtice sau celtizate ale Scordiscilor şi Tauriscilor; între Drava şi Dunăre apar alte mici popoare de origine celtică şi celto‑pannonică: Aravisci/Eravisci, Boii, Cotini, Taurisci, etc. Limita nordică a răspândirii triburilor ilirice era linia Drava‑Dunăre, unde Ilirii se amestecau cu Celţii şi cu Pannonii non‑Iliri; Ilirii erau reprezentaţi demografic masiv numai în sudul Pannoniei, între Drava şi Sava, şi numai izolat şi sporadic la nord de Drava. Dincolo de Dunăre Ilirii propriu‑zişi erau complet înlocuiţi de către Celţi, Pannoni şi Daci. Existau între Drava şi Dunăre triburi sau populaţii mixte pannonice celto‑ilirice precum Azalii/Asalii/Ansalii7.

Elementele culturale caracteristice atestate arheologic ale constituirii unor elite aristocratice şi totodată războinice în spaţiul epiro‑ilirico‑dalmat din vestul (şi parţial şi din centrul) Balcanilor sunt aşezările fortificate cu ziduri construite din piatră brută nefasonată sau din piatră cioplită rudimentar (grosolan fasonată în forme cubice sau paralelipipedice) în sudul Iliriei şi din şanţuri cu valuri de pământ şi pietre mai ales în Dardania şi Dalmaţia, ca şi mormintele predominant de inhumaţie cu arme de bronz şi fier drept inventar funerar (vârfuri de lănci şi suliţe, coifuri, platoşe, umbo i.e. centru metalic de scut, spada scurtă dreaptă hallstattiană cu vârf ascuţit şi dublu tăiş, cuţitul curb iliric de luptă sau jungherul încovoiat cu un singur tăiş pe partea concavă/interioară a lamei, numit de Romani falx sau sica care va fi ulterior adoptat de Traci şi mai ales de către Daci, piese de harnaşament/echipament militar al călăreţilor, etc.). Nu vom insista asupra caracterului pur militar al unor citadele sau cetăţui ilirice mici sau asupra caracterului de cetăţi de refugiu sau chiar de aşezări proto‑urbane influenţate de modelul urban grecesc al acelor cetăţi ilirice cu un perimetru mai amplu şi implicit ocupând o suprafaţă mai mare. Oricum, aceste cetăţi şi necropole ilirice din Prima şi mai ales din a doua Epocă a Fierului sunt vestigiile arheologice ale unei culturi/civilizaţii ilirice puternic influenţate de cultura şi civilizaţia Greciei antice, ca şi de cultura/civilizaţia vecinilor Macedoneni şi Epiroţi care alcătuiau cumva regiunile ultime nordice de frontieră ale lumii vechi greceşti spre centrul şi respectiv către vestul Balcanilor.

Din secolele IV‑III a.Chr. (mai ales începând din sec. al III‑lea a.Chr.) se constată şi arheologic influenţa culturii/civilizaţiei celtice în Istria‑Liburnia, Pannonia, Dalmaţia, Dardania şi nordul Iliriei. Ocupaţiile economice predominante ale populaţiilor proto‑ilirice şi apoi ilirice în epocile bronzului şi fierului, conform izvoarelor arheologice şi mărturiilor izvoarelor istorice scrise vechi greceşti şi romane (latine) par să fi fost în primul rând păstoritul (creşterea vitelor în general), apoi agricultura, meşteşugurile casnice (tors, ţesut, olărit, prelucrarea osului, cornului, lemnului, pietrei), mineritul şi metalurgia (în special a bronzului şi apoi şi a fierului, mai ales ultima începând serios din sec. IX‑VIII a.Chr. atât la Iliri cât şi la Tracii nordici), şi abia în mod secundar negoţul; vânătoarea, pescuitul şi culesul erau activităţi care continuau din preistorie. Mai ales pescuitul din lacuri, râuri şi fluvii, dar şi pescuitul maritim din Marea Adriatică şi din Marea Ionică era important pentru Iliri. Aristocraţia tribală ilirică care devenise prin excelenţă o elită nobiliar‑militară în Epoca Fierului se ocupa mai ales cu războiul (materializat adeseori prin raiduri de pradă contra vecinilor, dar şi prin incursiuni agresive şi temerare de jaf în ţinuturi mai îndepărtate, cum vom vedea mai departe pe parcursul acestei expuneri), cu vânătoarea animalelor periculoase (lupi, cerbi, mistreţi, urşi, etc.) din pădurile munţilor Iliriei şi cu întrecerile atletice (asemenea eroilor Ahei şi Troieni cântaţi de Homer, sau aristocraţilor Greci, Macedoneni, Traci şi Celţi contemporani Ilirilor). Brigandajul (pe uscat) şi mai ales pirateria (pe mare) erau activităţi lucrative în care Ilirii erau renumiţi în Antichitate: piraţii Iliri terorizau apele Mării Adriatice şi ale Mării Ionice în cursul secolelor V‑III a.Chr., ba chiar, ocolind coastele vestice ale Greciei (ale Epirului, Ambraciei, Acarnaniei, Etoliei, Elidei şi apoi circumnavigând Peloponezul) în secolul al III‑lea a.Chr. ajungeau cu raidurile lor îndrăzneţe până în Egeea. În nordul Mării Adriatice piraţii Liburni şi Istrieni erau temuţi; redutabilele lor nave mici, rapide, uşor manevrabile (liburnae) vor fi adoptate şi de către flota militară romană.

După cucerirea romană a Iliriei în sec. III‑I a.Chr. şi a Dalmaţiei, Dardaniei, Pannoniei şi Istriei definitiv abia în anul 9 p.Chr., în epoca lui Augustus, după ce legiunile Romei comandate de Tiberius zdrobesc foarte greu insurecţia armată iliro‑dalmato‑pannonică condusă de Pinnes şi de cei doi Bato (A.D. 6‑9), limba Iliră în forma ei veche va rezista presiunii limbii Latine populare din spaţiul balcano‑danubian până în sec. III‑IV p.Chr., pentru a se transforma ulterior gradual în limba Albaneză (atestată documentar abia din sec. XI‑XV); aceasta dacă acceptăm bineînţeles teoria filiaţiei directe a Albanezei din Iliră, nu din Daco‑Moesiană8 .

7 Russu 1969, pp.35‑‑78 Islami 1985, pp. 36‑38; Matei 1984, pp.161‑162

Istoria Politico‑Militară a Spaţiului Iliric

în secolele VI‑III a.Chr.Alături de formarea aristocraţiei militare ilirice, ale

cărei vârfuri sunt cunoscute în sursele scrise greceşti drept Basilei’”/Basileis (Regi), Dunastaiv/Dynastai şi Paradunastaiv/Paradynastai, i.e. Dinaşti şi Principi “vasali” avant la lettre9, cel mai important fenomen social şi cultural (civilizaţional) care s‑a întâmplat în decursul secolelor VII/VI‑V/IV a.Chr. a fost implantarea câtorva colonii greceşti/apoikiai (aJpoikivai) şi puncte de tranzit comercial ale neguţătorilor Eleni pe coasta Iliriei şi Dalmaţiei. Aici putem numi cetăţile Corcyra, Apollonia, Epidamnos/Dyrrachion şi Issa, situate fie spre nord pe insule din apropierea ţărmului (Corcyra, Issa), fie direct pe coasta estică a Adriaticii mai spre sud (Apollonia, Epidamnos/Dyrrachion). Datorită acestor cetăţi greceşti dezvoltate în proximitatea spaţiului etnocultural iliric, produsele meşteşugarilor şi artizanilor Greci vor intra în spaţiul ilir, unde se vor dezvolta numeroase cetăţi cu roluri variate: centre politice sau politico‑administrative ale căpeteniilor tribale ilirice, citadele cu rol militar, cetăţi de refugiu pentru populaţia din zona respectivă în caz de primejdie, etc.

De asemenea, populaţiile ilire mai sus amintite au dezvoltat unele din aceste centre în aşezări proto‑urbane precum Skodra/Shkodra, Lissos, Byllis, etc. Cele mai multe nume de cetăţi ilire le avem din secolul al III‑lea a.Chr., care a reprezentat vârful puterii politico‑militare a regilor Iliri: Antipatreia, Dimale, Ulkinion/Ulcinium, Rhizon, Meteon, Amantia, pe lângă primele trei cetăţi mai sus menţionate. Pentru Dalmaţi în sec. II‑I a.Chr. exista cetatea Delminion/Delminium ca un centru al confederaţiei lor tribale şi războinice10.

Informaţii disparate despre spaţiul epiro‑iliric şi macedo‑trac apar în poemele lui Homer (Iliada şi Odiseea) şi Hesiod (Theogonia, Munci şi Zile), ca şi în unele fragmente păstrate ale scrierilor logografilor ionieni (Hecateu din Milet, Skymnos, etc.). Din secolul V a. Chr. avem informaţii despre Iliri oferite de Istoriile lui Herodot ca şi de către Istoria Războiului Peloponeziac a lui Tucidide. Numeroase scurte inscripţii scrise cu caractere greceşti pe ceramică (cioburi de amfore şi ştampile amforice) şi legende de pe monede ne fac cunoscute o serie de antroponime ilirice precum Eortaios, Tritos, Techna/Tekna, Rato, Bato/Baton, Pitos, Kleitos, Monounios, Pleuratos, Plator, Glaucias, Epicades/Epicados, Genthios, Balaneios, Olnios, Daalkidas, Boicen, Dazios, Scyrthanas, Preurados, etc. (nume de meşteşugari şi nume de regi/principi, unele similare sau identice numelor elene, epirotice şi macedonene, altele fiind specific ilirice sau chiar tracice). Căile de comerţ ale Grecilor cu Ilirii din Iliria de sud (mai ales de pe teritoriul actual al Albaniei şi Macedoniei ex‑iugoslave) erau pe văile râurilor Drinos (Drin), Shkumbin, Devoll, Osum, Vjosë, etc.11 Briganzii şi piraţii Iliri fac însă dificil negoţul ca şi instalarea coloniilor greceşti în spaţiul iliric, unele din raidurile lor de jaf (precum incursiunea de pradă pe uscat a Ilirilor Enchelei) ajung până la Delphi în Beoţia (Grecia Centrală). Piraţii Liburni şi Iliri vor ataca frecvent coastele adriatice ale Italiei şi insula Corfu. Incursiunile de pradă ale piraţilor Iliri în cursul secolelor V‑III a.Chr. vor teroriza coastele adriatice şi ionice ale Italiei şi Greciei, ba chiar (aşa cum am menţionat deja mai sus) vor ajunge cu aceste atacuri fulgerătoare şi neaşteptate, ocolind Grecia de Nord‑Vest şi de Vest şi Peloponezul până în Marea Egee.

Mormintele predominant de inhumaţie ale aristocraţiei ilire au dezvăluit un bogat inventar funerar, pe baza căruia cunoaştem armamentul şi echipamentul militar al războinicilor Iliri (vide supra). Deja în secolul al V‑lea a.Chr. confederaţiile tribale sau uniunile de triburi ilirice sunt suficient de puternice pentru a alcătui baza unor mici principate şi regate războinice ilire, conduse de dinaşti şi elite aristocratico‑militare proprii. Mitologia greacă şi chiar numele celor trei triburi tradiţionale doriene (Hylleis, Dymanes şi Pamphyloi) îi asociau frecvent pe Dorieni (triburi vest‑greceşti războinice, răspândite din Epir până în Laconia, Creta şi sud‑vestul Asiei Mici) Ilirilor (fără a‑i identifica, desigur); chiar primele două nume de triburi doriene sunt etnonime ilirice. O serie de mici popoare din Epir şi din Macedonia Superioară 9 Termenul de „vasali”, deşi este utilizat aici ante litteram (prin urmare este uşor anacronic, fiind adecvat mai ales realităţilor Evului Mediu Apusean/Feudalismului Occidental sau Vest‑Central European), poate fi utilizat cu oarecare aproximaţie pentru a reda realităţi sociale ale „perioadei eroice” a societăţilor antice sau chiar de mai târziu din perioada „migraţiei popoarelor” (Völkerwanderungszeit sec. IV‑XI p.Chr.)10 Islami 1985, pp. 72‑7611 Idem, pp. 77‑79

5

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

D O S A R I S T O R I C(muntoasă) erau foarte probabil un amestec de triburi nord‑vest greceşti şi ilirice. Alte populaţii din centrul, nordul şi nord‑vestul Balcanilor erau foarte probabil un mixtum compositum iliro‑trac sau traco‑ilir, mai târziu şi celto‑ilir ori iliro‑celt sau chiar celto‑traco‑ilir (vide supra).

Prima menţiune istorică propriu‑zisă a Ilirilor este făcută de Greci în anul 436 a.Chr.: Ilirii Taulantini intervin militar direct în conflictul dintre oligarhii din Epidamnos/Dyracchion şi simplii cetăţeni liberi, oligarhi alungaţi de către poporul de rând al cetăţii/demos (dh’mo”); democratica cetate a Atenei cu ajutor militar iliric sprijină revenirea la putere a aristocraţilor în Dyrrachion.

423 a.Chr. Epiroţii (Chaones, Thesprotes, Molossi et alii) ajută pe Lacedemonieni (Spartani) în campania militară din Acarnania (nord‑vestul Greciei), pentru a‑i desprinde pe Acarnanieni de alianţa cu Atena.

La începutul (în primele două decenii ale) secolului al V‑lea a.Chr., în timpul Războaielor Medice, Macedonia regelui Alexandru I a reuşit să‑i supună pe Ilirii şi Macedonenii munteni din districtul Lynkestis, parţial cel puţin şi datorită alianţei cu Imperiul Persan Ahemenid al Marilor Regi Darius I cel Mare şi Xerxes. Chiar mai dinainte cu un secol şi mai bine, Ilirii regelui Galaucros (prin sec. VII‑VI a.Chr.) din sud‑estul Iliriei se ciocniseră de foarte tânărul pe atunci regat al Macedoniei. Spre finele secolului al V‑lea a.Chr., pe când Macedonenii regelui Perdiccas al II‑lea oscilau între Sparta şi Atena în cursul Războiului Peloponeziac iar Ilirii şi Macedonenii munteni ai regelui Arrhabaios din Lynkestis se desprind de regatul Macedoniei condus de Perdiccas al II‑lea, acest ultim fapt îl determină atunci pe regele Perdiccas al II‑lea al Macedonenilor să reacţioneze prompt. El se aliază prin urmare cu generalul Spartan Brasidas, dar forţele militare combinate macedo‑spartane nu reuşesc să‑i învingă pe rebelii lui Arrhabaios care erau aliaţi ai Ilirilor de dincolo de hotarele Lynkestidei. Perdiccas al II‑lea, după două tentative infructuoase de recucerire a Lynkestidei cu sprijin militar spartan al lui Brasidas (în ultima expediţie aruncase în luptă 3000 de hopliţi, 1000 de călăreţi şi un număr neprecizat de auxiliari ori mercenari barbari), renunţă la alianţa cu Sparta şi se orientează spre Atena. Deja la finele sec.V a.Chr.‑începutul sec.IV a.Chr. apăruseră primele mici principate sau regate ilirice (aprox. anul 400 a.Chr.)12.

Cele mai vechi colonii greceşti (ajpoikivai, povlei”/apoikiai, poleis) şi puncte comerciale elene ale negoţului de tranzit (eJmpovria/emporia) sunt anterioare cronologic primelor regate ilirice. Prima colonie greacă din Marea Adriatică apare în insula Corcyra (azi Krk) care aparţinuse anterior Liburnilor ilirici, aproximativ la anul 737 a.Chr. Apoi alţi colonişti Greci se aşează la Dyrrachion/(iniţial numit) Epidamnos (viitorul Dyrrachium roman, apoi Durrazzo în Evul Mediu şi actualmente Dürres din Albania) pe la 627/625 a.Chr. iar colonişti Greci veniţi din Dyrrachion vor întemeia prin 588 a.Chr. colonia de la Apollonia (Poian) pe coasta Iliriei. Relativ concomitent cu aceştia, Greci Ionieni din insula Eubeea vor crea mica colonie Orikos din Iliria. Abia prin sec. IV a.Chr. colonişti Greci Dorieni din insula Paros, din Cnidos şi din cetatea Syracuza a Siciliei vor întemeia în nordul extrem al Adriaticii coloniile de la Issa (azi Vis/Vish), Pharos (azi Hvar), Korkyra Melaina/Corcyra Nigra (azi Korevlla)13.

Coloniştii Greci şi Ilirii vor avea şi o serie de conflicte militare, pe la 450 a.Chr. Apollonia se va lupta cu cetatea iliră Thronion, iar prin 385 a.Chr. Ilirii vor ataca cetatea greacă Issa. Prin secolul al IV‑lea a.Chr. se dezvoltă mai ales în sudul Iliriei (Dassaretis) o serie de cetăţi ilirice: Pelion la frontiera cu Macedonia, Oidanton, Damastion centrul Ilirilor numiţi Diestai, citadele menţionate de autorii antici (Skymnos, Hecateu din Milet, Theopompos, Strabon, Plutarh, Arrianus, etc.) şi de legendele inscripţionate pe monedele ilirice. Triburile Ilirice din sud (Dassaretii, Sessaretii din confederaţia de triburi a Encheleilor, Paionii de pe valea fluviului Axios/Vardar, Ardiaeii, Agrianii, Taulantinii, Parthinii, Byllinii, etc.) vor intra tot mai frecvent în contact şi conflict cu Macedonenii. După Perdiccas al II‑lea va veni la tronul Macedoniei regele Archelaos care va continua conflictul cu dinastul Arrhabaios din Lynkestis; acesta din urmă va fi sprijinit de ginerele său regele Syrrhas (dinast Ilir, Trac sau Epirot) contra Macedonenilor, fapt menţionat şi de Aristotel14.

Principatul sau regatul Lynkestis din munţii Pindului (zona lacurilor Ochrid/Ohrida şi Prespa actuale, din regiunea de frontieră dintre Republicile actuale ale Macedoniei ex‑iugoslave şi respectiv Albaniei) va rămâne într‑o stare de semi‑independenţă sau oricum având un grad avansat de autonomie faţă de regatul Macedoniei

12 Islami 1985, pp.40‑4313 Islami 1985, pp.43‑44; alte colonii greceşti sau cetăţi ilire mai mult sau mai puţin elenizate vor fi şi mai sus menţionatul Orikon/Orikos (Pacha Liman), Lissos (Lesha), Buthronton (Butrinţi), etc. vide Matei 1984, p. 16114 Islami 1985, pp. 44‑48, 49‑57 passim.

pe parcursul primei jumătăţi a secolului al IV‑lea a.Chr. Oricum, pentru această perioadă care începe din sec. VII‑VI a.Chr. şi continuă până la începutul sec. I p.Chr., triburile pe care le putem numi grosso modo ilirice se divizau în Iliri din Illyria/Iliria de nord (Iapozii, Liburnii, Maezii, Breucii, Sardeaţii, etc.), Iliri din Illyria/Iliria centrală (Dalmaţii, Desidiaţii, Indarii, Autariaţii, Ardiaeii, etc.) şi Iliri propriu‑zişi din Illyria/Iliria de sud (Piruştii, Parthinii, Albanii, Taulanţii/Taulantinii, Encheleii, etc.); aceştia din sud sunt Iliri stricto sensu (Illyri proprie dicti), ceilalţi (din centru şi din nord) pot fi numiţi Iliri numai lato sensu15.

Prin anul 390 a.Chr., regele macedonean Archelaos va fi asasinat de un grup de conjuraţi; îi va urma la tronul Macedoniei regele Amyntas al II‑lea, care va lua drept soţie o prinţesă din districtul muntos Lynkestis, fiică a lui Syrrhas şi nepoată după fată a lui Arrhabaios; aceasta va fi celebra principesă iliro‑macedoneană Eurydike, soţia lui Amyntas al II‑lea regele Macedonenilor şi totodată amanta nobilului macedonean Ptolemaios din Aloros, care va deveni un “Kings’ maker” în Macedonia epocii. În aproximativ acelaşi timp, în sudul Iliriei apare un puternic regat care intervine militar în anul 393 a.Chr. în Macedonia şi alungă de pe tron pe Amyntas al II‑lea, ridicând pe tronul Macedoniei pe pretendentul Argaios. Amyntas al II‑lea va reveni pe tron cu ajutor de la Thessalieni, după un exil în Thessalia. Liga cetăţilor greceşti din peninsula Chalcidică, în frunte cu cetatea Olynthos, va deveni o forţă în afacerile Macedoniei.

În anii 400‑390 a.Chr. puterea regală în Iliria de sud a trecut de la regele Syrrhas la Bardylis; metoda prin care acesta a cucerit puterea de rege asupra Ilirilor pare a fi fost, conform izvoarelor antice, cariera de mic şef războinic şi de briganzi şi foarte probabil asasinarea regelui Syrrhas prin anii 393‑391 a.Chr. Atunci Ilirii (conduşi de Syrrhas sau deja de către Bardylis) au ocupat o mare parte a Macedoniei. Peste aproximativ douăzeci şi ceva de ani, prin 369 a.Chr., acelaşi Bardylis va determina căderea regelui Macedoniei Alexandru al II‑lea din nou sub protectorat ilir; tot Bardylis şi războinicii săi Iliri vor nimici armata regelui macedonean Perdiccas al III‑lea în anul 360 a.Chr., aproximativ 4000 de soldaţi Macedoneni cad atunci în luptă, alături de regele lor. Fratele lui Perdiccas al III‑lea, Filip al II‑lea regent al Macedoniei şi tutore al fiului lui Perdiccas al III‑lea, prinţul Amyntas al III‑lea, va distruge oştirea Ilirilor lui Bardylis pe la anul 359 a.Chr., prin combinaţia tactică dintre cavaleria Hetairilor (Cavalerii Macedoniei antice, Companionii Regelui Macedonenilor) şi falanga lăncierilor (sarissophoroi) Macedoneni. Filip al II‑lea va deveni rege al Macedoniei iar nepotul său minor încă Amyntas al III‑lea va rămâne prinţ la curtea unchiului său. În 356 a.Chr. trei regi barbari (ai Tracilor, Paionilor şi Ilirilor) vecini Macedoniei vor ataca pe Filip al II‑lea, fără succes însă. Regele Ilir se numea Grabos şi era probabil fiul lui Bardylis. Filip al II‑lea va ataca şi el în 344 a.Chr. pe Iliri, pustiind districtele frontaliere cu Macedonia, cucerind, ocupând şi fortificând cetăţi de la hotarul Macedo‑Ilir.

În 385 a.Chr. Ilirii lui Bardylis în alianţă cu Siracuzanii tiranului Dionysios I atacă Epirul pentru a‑l repune pe tron pe regele detronat al Molossilor, Alcetas Molossos. Din aceste date disparate rezultă că regatul iliric al lui Bardylis avea o politică militară agresivă şi ofensivă îndreptată spre sud, către Epir şi Macedonia. Alcetas revine pe tronul Molossilor, chiar dacă facţiunea Epiroţilor opusă lui Alcetas se aliase cu Sparta16.

După asasinarea lui Filip al II‑lea în teatrul de la Aigai la nunta fiicei sale Cleopatra cu regele Epiroţilor Alexandru Molossul (Alexandros Molossos), în 336 a.Chr. tronul de rege al Macedoniei va fi cucerit de către fiul lui Filip al II‑lea şi al soţiei acestuia, principesa epirotă Olympias, Alexandru al III‑lea din dinastia Argeazilor, cunoscut istoriei universale drept Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare. În 335 a.Chr. Alexandru Macedon va întreprinde o expediţie militară spre nordul Balcanilor, va învinge pe insurgenţii Traci şi Triballi, va trece Dunărea într‑o campanie militară fulger şi îi va invinge pe Geţi; va încheia un pact de non‑agresiune cu Celţii care deja ajunseseră deja atunci în Pannonia şi în nordul Mării Adriatice.

Pe drumul de întoarcere spre Macedonia Alexandru Macedon va trebui să lupte contra unor dinaşti rebeli Iliri şi a războinicilor acestora. Contra puterii macedonene se ridicaseră Kleitos (unul din fii lui Bardylis, care murise nu cu mult timp înaintea acestor evenimente) şi Glaucias regele Ilirilor Taulantini; ei ocupaseră cetatea Pelion din ţinutul Eordaia/Dassaretis şi numai prin manevre militare îndrăzneţe şi atacuri fulger executate prin surprindere Alexandru şi aliatul său Langaros regele Agrianilor

15 Matei 1984, p. 16116 Matei 1984, pp. 162‑163; 234‑235; 228‑229; 272‑273; Islami 1985, pp.58‑59; Green 1991, pp. 3‑34, 62‑69, 116‑135; Suceveanu 1993, pp. 32‑38, 46‑49, 58‑65

reuşesc să îi învingă pe Ilirii lui Kleitos, pe Taulantinii lui Glaucias şi pe Autariaţi şi să reocupe cetatea Pelion de pe râul Erigon17.

Oricum, la finele secolului al IV‑lea a.Chr. regatul Iliric al lui Bardylis şi apoi al lui Grabos şi Kleitos constituia deja o uniune a acelor triburi sau populaţii ilirice numite ulterior de Plinius cel Bătrân (Plinius Maior) şi de geograful roman Pomponius Mela drept “Illyri proprie dicti”18.

323 a.Chr. La Babylon moare Alexandru cel Mare, înainte de a împlini 33 ani. Puterea este preluată în Macedonia de către generalul Antipatros (Antipas/Antipater conform unor grafii alternative, macedonene şi respectiv romane ale aceluiaşi nume) iar apoi de fiul acestuia, Cassandros; acesta din urmă reuşeşte să ucidă familia regală a lui Alexandru: pe mama acestuia Olympias, pe soţia acestuia Rhoxane şi pe fiul ei şi al lui Alexandru cel Mare, Alexandru al IV‑lea Aigos, finalmente şi pe Heracles, presupusul fiu al lui Alexandru Macedon cu amanta sa oficială Barsine. Glaucias regele Taulantinilor va lua după 323 a.Chr. puterea asupra Ilirilor, devenind “Rege al Ilirilor”; probabil Glaucias domnea asupra regatului lui Bardylis. Glaucias se va alia cu regele Epirului (de fapt al Molossilor şi aliaţilor acestora din Epir), Aiakides/Aeacides, iar Glaucias se va însura cu o prinţesă epirotă. Deoarece Aeacides era protectorul reginei Olympias refugiată în Epir la rudele sale regale din dinastia Molossilor, Cassandros va invada Epirul dinspre Macedonia la anul 317 a.Chr. Pyrrhos (cunoscut mai târziu Romanilor drept Pyrrhus), fiul lui Aeacides, va fugi la Ilirii lui Glaucias, unde va creşte la curtea acestuia, fiind educat pentru a deveni vestitul războinic de mai târziu (“Vulturul Epiroţilor”). În 314 a.Chr. Cassandros va ataca din Epir şi dinspre mare cetăţile greceşti din Iliria, Apollonia şi Dyrrachion. Le va ocupa şi va instala garnizoane macedonene, care vor fi alungate de Grecii de acolo în 312 a.Chr., prin insurecţie armată. Toate acestea trebuie înţelese în contextul luptelor dintre Diadohi (Succesorii lui Alexandru cel Mare). Tracia, iniţial controlată militar de Macedonia lui Antipatros şi Cassandros, va intra sub heghemonia Diadohului macedonean Lysimachos. Apollonia şi Dyrrachion vor intra după 312 a.Chr. sub protectoratul lui Glaucias, care îl va pune pe tânărul prinţ epirot Pyrrhos pe tronul Epirului în anul 309 a.Chr.19. În anul 301 a.Chr., odată cu bătălia de la Ipsos din Asia Mică, dintre principalii Diadohi (Lysimachos, Antigonos Monophthalmos, Seleukos I Nikator) ia sfârşit prima parte a epocii Diadohilor.

Sfârşitul sec. IV a.Chr. şi primele două decenii ale sec. III a.Chr. sunt marcate la Iliri de existenţa mai multor regi sau dinaşti, a căror existenţă este menţionată de surse epigrafice, numismatice şi narative, principi care poartă diferite nume: Bardylis al II‑lea (Bardylis cel Tânăr, distinct de Bardylis I cel Bătrân), Mytilos, Monounios, care sunt implicaţi în luptele Epigonilor (urmaşii imediaţi ai Diadohilor/Succesorii lui Alexandru), precum Cassandros, Ptolemaios Poliorketes, Pyrrhos, Ptolemaios Keraunos, Antigonos Gonatas. Marea invazie a Celţilor din anul 280/279 a.Chr., care urmează bătăliei de la Kouroupedion (281 a.Chr.) ce marchează finalul războaielor dintre Diadohi, pecetluieşte finalul unei perioade de istorie antică a Balcanilor. Celţii vor ajunge cu atacul lor până în Beoţia (Grecia centrală) la Delphi, de unde vor fi respinşi de către războinicii Etolieni şi de mânia zeului Apollon, concretizată într‑o grozavă furtună. Dardanii vor nimici şi ei bande de războinici Celţi aflaţi în retragere spre nordul Balcanilor. Tot în această perioadă grosso modo va avaea loc şi epopeea militară a regelui Pyrrhus al Epirului, care va lupta din Egipt în Macedonia, din Italia (contra Romanilor bătăliile de la Heracleia/280 a.Chr., Ausculum/279 a.Chr. “victoria à la Pyrrhus” şi Beneventum/275 a.Chr. victorie romană clară; şi respectiv împotriva Cartaginezilor în Sicilia), apoi în Peloponez, unde va şi cădea răpus într‑o luptă de stradă la Argos (272 a.Chr.)20.

(urmare în numărul viitor)

17 Arr.An.1.1‑6; Plut.Vita Alex.11.3; Islami 1985, pp.60‑6318 Islami 1985, pp. 63‑6519 Idem, pp. 65‑6820 Islami 1985, pp. 142‑162 pentru relaţiile dintre Macedonia lui Filip al II‑lea, Alexandru cel Mare şi apoi a Diadohilor şi Epir, ca şi pentru campaniile militare de cucerire din sudul Italiei ale regilor Molossi ai Epirului, Alexandros Molossos şi ulterior Pyrrhus. Alexandros Molossos a încercat în anii 334‑331/330 a.Chr., venind în sprijinul Tarentului agresat de triburile italice (osce sau sabellice) ale Lucanilor şi Bruttilor (Samniţii sudici), să creeze un imperiu epirotic sud‑italic, dar tentative sa a eşuat în bătălia de la Pandosia (331/330 a.Chr.), unde Epiroţii şi aliaţii lor greci sud‑italici (Tarentinii, etc.) au fost zdrobiţi de către Lucani şi Bruttii iar regele Epiroţilor a pierit în luptă. Pyrrhus a încercat acelaşi lucru pe o scară mai amplă decât Alexandros Molossos, pentru a fi silit finalmente să renunţe în faţa tenacităţii romane, a supremaţiei maritime cartagineze şi a instabilităţii politico‑militare a aliaţilor săi greci şi italici din Magna Graecia (sudul Italiei peninsulare) şi din Sicilia.

6

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

AMINTIRI DIN VREMURI BUNEViorel Ştirbu

Eduard Covali şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ

Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a fost la început o secţie a Teatrului de Stat din Bacău. Mai apoi a rămas de sine stătător iar în anii ‘60 ai veacului trecut s‑a transformat într‑un reper cultural şi managerial unic în România. Nu cunosc în amănunt istoria devenirii sale, dar ţin minte că pe la mijlocul deceniului pomenit se făcuse mare vâlvă cu spectacolul „Omul cel bun din Sâciuan”, de Bertolt Brecht, regizat de Andrei Şerban. Aşa am aflat cum, dintr‑o instituţie provincială, teatrul din Piatra Neamţ reuşise să se dezvolte într‑un lăcaş respectat pe plan naţional. Doi animatori străluciţi, directorul Coman şi secretarul literar Eduard – Edi – Covali mişcaseră lucrurile într‑un mod neaşteptat. Directorului Coman îi venise ideea remarcabilă de a angaja câte o clasă a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică pentru a i se da ocazia să se afirme. Coman aranja treburile din punct de vedere managerial, iar Edi Covali se ocupa de repertoriul trupei. Acesta din urmă era el însuşi absolvent de teatrologie al IATC – Bucureşti. Dacă voi menţiona că şi Florin Piersic a jucat la Piatra Neamţ se va înţelege că lucrurile funcţionau de minune. Multe din numele mari ale scenei şi ecranului au trecut pe la Piatra Neamţ în perioada de stagiu. Teatrul Tineretului radia tinereţe, prospeţime repertorială şi regizorală. Cei mai de seamă cronicari şi exegeţi teatrali urmăreau evoluţia spectaculoasă a noilor generaţii de actori.

Prin a doua jumătate a anilor ‘60 directorul Coman a murit într‑un accident de avion şi unii s‑au temut că minunea de la Piatra Neamţ va cădea în uitare. Numit director, Edi Covali a continuat, însă, linia predecesorului său şi Teatrul Tineretului şi‑a urmat calea de‑a dreptul glorioasă până pe la începutul deceniului zece.

L‑am cunoscut pe Covali îndată după revelion, în ianuarie 1972. Mă prezentasem la concurs pentru postul de referent literar, cel de secretar fiind ocupat de Paul Findrihan. Trebuie să spun adevărul: ajunsesem acolo pe filiera Mircea Zaciu – Ion Brad. După neserioasa mea demisie nu prea mi se oferea un serviciu. Am încercat chiar să mă angajez şofer de taxi, dar când mi‑am prezentat dosarul, tipii de la organizarea muncii mi‑au zis că nu se poate din pricină că eram absolvent de studii superioare, absolvent de facultate, adicătelea. Bine, mi s‑a sugerat să caut slujbă potrivit pregătirii mele profesionale. Mircea Zaciu îl îmbună încă o dată pe Ion Brad, iar el, fiind ministru adjunct la cultură, dispuse să mă încerce la direcţia teatrelor, unde urma să citesc piese de teatru, să fac referate şi alte cele pe‑acolo. Mi s‑a dat o lucrare de a lui Paul Everac, „Un fluture pe lampă” se chema. Dramaturg important, el era printre puţinii scriitori profesionişti – care trăiau numai din scris, de aceea, cred, era nu numai exigent, dar şi ţinea la ideile sale.

Citesc eu opera maestrului, că era cu adevărat un maestru, Paul Everac, şi mă pune naiba să fac referat negativ. Acuma trebuie să recunosc faptul că nu am fost corect, deoarece nu m‑am axat pe partea de meserie a textului, aceea care de fapt interesa. Cum am mai spus deja, eram cu totul întoxicat de „Europa Liberă, post de radio independent finanţat de Congresul SUA”, astfel că i‑am taxat autorului aluziile şi exprimările directe vizavi de transfugii din piesă. De altfel eu i‑am identificat între personaje pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Poate că nu erau ei, însă aşa mi s‑a părut atunci şi am reacţionat ca atare. Dau eu referatul, mândru nevoie mare că l‑am pus la punct pe Everac, la care Ion Brad zice: „Dumneata chiar eşti inadaptat sau inadaptabil?” Cum nu pricepeam, mă lămuri dânsul: „Domle, e bine scrisă piesa? Asta este ce ne interesează. Ce crede el despre una şi alta este problema lui, modul lui de înţelegere şi de interpretare. Lucrurile pot fi privite şi tratate din mai multe direcţii, unii laudă, alţii critică, fiecare după talentul şi conştiinţa lui.” Era clar: o dădusem în bară!

Nu îmi prea făcusem planuri în legătură cu posibilitatea de a deveni funcţionar cultural fiindcă aveam deja tinicheaua atârnată după demisia de la Turda. Probabil nu căzuse bine nici referatul la piesa lui Paul Everac, fapt e că Ion Brad mă întrebă ce părere aş avea dacă m‑aş angaja referent literar la teatrul din Piatra Neamţ. Aveam o părere foarte bună. Mă apăsau şi grijile, dar mai ales mă bucura perspectiva de a învăţa lucruri noi dintr‑un colectiv artistic deosebit. Nu mă gândeam atunci că va veni o vreme să mă despart de teatru. Ea va veni, însă, iar mai apoi m‑au dus valurile vieţii aşa cum au vrut ele...

Edi Covali era un om mic de statură şi un pic rotofei. Presupun că a rămas la fel, nu l‑am mai văzut de vreo 25‑30 de ani. O fi îmbătrânit oleacă, nimeni nu scapă de trecerea

timpului, dar pe vremea aceea era un om vesel, cu simţul umorului, inteligent, fără ifose şi fără nici un apetit pentru intrigăriile ce se consumă în mediile teatrale. Era sincer şi onest, în totul un personaj cumsecade şi de caracter.

Am ajuns la Piatra Neamţ dimineaţa. Era frig, ger, munţii din jur erau albi de atâtea ninsori căzute aici încă de la începutul lunii decembrie. Oraşul arăta minunat în decorul acela de poveste. Localitatea se transformase dramatic după ce se construise barajul de la Bicaz. Fusese un târg destul de amărât, câteva vile ce aparţinuseră potentaţilor locali nu influenţaseră semnificativ urbanistica aşezării şi nici traiul majorităţii locuitorilor. Barajul, fabricile, combinatele de la Săvineşti şi Roznov fuseseră cele care schimbaseră lucrurile. Orăşenii aveau locuri de muncă, salarii, se construiseră o nouă urbanistică şi alt confort pentru nemţeni. Teatrul Tineretului se afla în centrul oraşului, aproape de un hotel modern, „Ceahlăul” se numea înainte de ‘89, poate şi după.

Spun eu la poartă pe cine caut şi sunt îndrumat spre biroul cu pricina. Acolo mă aşteptau directorul artistic Eduard Covali, directorul administrativ Cornel Nicoară, secretarul de partid Dan Borcia, aceştia doi din urmă ei înşişi actori cunoscuţi de pe scenă şi din filmele jucate. Mai erau în birou secretarul literar Paul Findrihan şi Mircea Zaharia. El, Mircea, era profesor de limba română la o şcoală de pe lângă Piatra Neamţ. Se înscrisese la concurs pentru postul pentru care concuram şi eu şi se prezentase în ziua în care fusese anunţat.

Mai veniseră întretimp încă doi membri ai comisiei, nu mai ţin minte cine erau, astfel că se declară concursul deschis. Mircea Zaharia, auzind cine este contracandidatul său, începu să râdă:

– Şi‑apoi vreţi să spuneţi că eu am vreo şansă? îi zice el directorului, continuând: Asta e, aţi aranjat voi cine să iasă în faţă.

– Bineînţeles că te‑am tras pe sfoară, intră Covali pe fir. Nu ăsta este rostul unui concurs, să câştige cine trebuie?

Cornel Nicoară, de origine ardelean, nu prinse gluma şi se porni să explice chestiunea în termeni profesionali:

– Măi, Mirceo, se aşeză Cornel la taifas, tu nu ţi‑ai făcut încă stagiul, Mircea Zaharia, nu ţi‑ai îndeplinit contractul, trei ani după absolvire, pricepi?

– Da’ ce, Turturică îndeplinea condiţiile de stagiu? continua să şarjeze Mircea.

Constantin Turturică, prozatorul de mai târziu, fusese referent literar până nu demult. Îl cunoscusem în treacăt la „Trocadero”, un local de pe lângă fostul minister al comerţului exterior unde se mai aduna o parte din boema artistică bucureşteană înainte de ‘89.

– Fii tu sănătos, că Titi Turturică şi‑a făcut demult stagiul, tună cu vocea lui puternică, de bas, Nicoară.

– De ce nu recunoaşteţi, mă, că aşa aţi vrut voi să se aranjeze lucrurile? plusă Mircea. Nu‑i mai cinstit să‑mi spuneţi că Ştirbu are câteva atuuri faţă de mine? A fost secretar literar, a fost director, este membru la scriitori, a publicat deja vreo patru cărţi, e clar că nu‑l pot bate. Dar eu nu disper, aştept. Puneţi pariu că în câteva luni faceţi iarăşi concurs pentru ocupare de posturi?

Îmi plăcea că era aşa o atmosferă lipsită de încrâncenare şi de prietenoasă, până la urmă. Chiar şi eu, ardelean ca şi Nicoară, înţelegeam că schimburile de replici cu Zaharia nu erau câtuşi de puţin ranchiunoase.

– Deci, ca să punem o concluzie, interveni Covali, înseamnă că avem un nou coleg. Fii bine venit! Şi acuma la muncă, ţara vă aşteaptă cu braţele deschise. Cornel, fă‑i angajarea şi repartizează‑i o garsonieră.

– Nu am decât trei camere, se scuză Cornel, aşa că el primeşte apartamentul şi, în timp, vedem noi cum ne aranjăm.

Ei, cu asta chiar că mă dăduseră gata cei de la Teatrul Tineretului. În mai puţin de un ceas primisem slujbă şi cheile de la casă, aveam din nou un rost şi un sens în viaţă.

– Uite, zice Mircea, acuma, că s‑a terminat concursul, vă corup şi vă anunţ că fac eu cinste pentru toţi.

La subsolul secretariatului literar se amenajase un bar administrat de actori, care executau pe rând serviciul de ospătari. De fapt şi de magazioneri, că marfa era cumpărată de la magazinul alimentar de peste drum. În săptămâna aceea era şef peste unitate Mitică Popescu. Se aprovizionase cu bere de Bacău, votcă românească şi rusească, pepsi, cafea, mă rog, bunătăţile care aveau trecere la consumatori.

– Nu toţi, că unii mai şi muncesc, măi, aceştia, o făcu Nicoară pe supăratul, dar voi coborâţi la Mitică şi întretimp eu întocmesc hârtiile pentru Ştirbu.

Zis şi făcut, o luăm pe trepte în jos. În treacăt Paul îmi arată locul nostru de muncă, de deasupra bufetului. Până la destinaţie mă tutuiam cu toţi, chiar dacă ne întâlniserăm abia în dimineaţa aceea. De fapt pe Dan

Borcia îl cunoscusem cu un an sau doi în urmă, când o mutasem pe Carmen Galin de la Piatra Neamţ la Teatrul Naţional din Cluj‑Napoca. Erau cumnaţi. Carmen era fiica scenografului de la teatrul din Turda, dar nu cred că din pricina asta se transferase de la Teatrul Tineretului. Fapt e că eu am profitat şi am reuşit să o conving să joace la Turda într‑o piesă de Miron Radu Paraschivescu. Iar când spun că o mutasem mă refer la acţiunea propriu zisă: adică venisem cu maşina mea, o Dacia 1100 S, în care Carmen încărcase tot ce se putea, tot ce încăpea în portbagaj şi pe scaunele din spate. Borcia şi nevastă‑sa ajutaseră şi ei la împachetare, ca şi mine, de altfel.

– Ce mai face Carmen? îl întreb pe Dan.– Se transferă şi de la Naţional, dacă nu a şi plecat

deja, zice el, i se oferă un loc la Teatrul Mic.Intrăm în club. Aromă de cafea, de‑acum începuseră

repetiţiile şi se întâmpla obişnuita agitaţie pe scenă ori la sală, întreruptă de micile pauze de ţigară sau de câte o turcească. Mitică Popescu pune încă un ibric pe foc iar Mircea se distrează cu tacul, jucând un fel de biliard.

– Pictează şi tu ceva, mă îndeamnă Edi.Mă uit şi văd mai multe desene, caricaturi, imagini,

diverse.– Sunt realizate de actori, de invitaţii lor, de cine are

ceva de spus, îmi explică directorul. Poţi să te desfăşori şi tu.

Pe tavan cineva desenase un cerc. Iau o cretă şi scriu ceva dintr‑o zisă a lui Eugen Ionesco – „Mângâiaţi‑l şi va deveni vicios”. Cercul, se înţelege.

– E bine? întreb.– Mai binele duşmanul binelui, râde Covali.Profit de un moment de răgaz şi îl trag de o parte:– Edi, îi zic, trebuie să îţi spun ceva până nu e prea

târziu. Sunt de‑a dreptul impresionat şi emoţionat de primire, de tot ce mi‑ai oferit, de aceea musai să te avertizez că eu am cam călcat pe bec...

– Adică? devine el atent, dar nu cine ştie ce.– Am acolo o tinichea, încep să‑i explic.– A, ştiu, comentează el cu jumătate de gură. Mi s‑a

vorbit despre asta de la Ion Brad, de la Riman, de la Boca…– Atunci e bine, mă liniştesc eu.– Îl vezi? mi‑l arată directorul pe Mitică Popescu. Da?

Află că a făcut puşcărie politică doi ani. Şi tot doi ani am făcut şi eu pe la începutul anilor ‘50, când eram elev.

– Măi, frate, dar ce‑i aici? nu mă abţin eu de la comentarii. Pare a fi o colonie de leproşi...

– De leproşi nu, tăgăduieşte Edi cu seriozitate, dar de tipi certaţi cu morala proletară, cum glăsuieşte clişeul, da.

– Asta nu‑i neapărat foarte periculoasă, îmi dau eu cu presupusul.

– Ba este dacă nu eşti atent, apreciază Covali. Norocul nostru este că trăim într‑un oraş mic, ne cunoaştem între noi, ne suportăm unii pe alţii iar „băieţii” ne lasă în pace dacă ne vedem de treaba pentru care suntem plătiţi. Şi să recunoaştem că e o slujbă cât se poate de plăcută să fii actor sau cineva implicat în viaţa artistică.

– Tipii de la „Secu”? zic.– Nu‑i găseşti la bar, stai liniştit, râde Covali. Şi

întrucât eu nu sunt membru de partid, adicătelea nu prezint cine ştie ce garanţii, relaţiile cu mine se limitează strict la cele de serviciu. De exemplu când pleacă trupa afară şi primim paşapoartele, insul de la „Secu” mă întreabă dacă am curajul să garantez că oamenii nu vor crea probleme, bunăoară să rămână în străinătate. Eu îmi asum răspunderea şi cu asta basta. Nu ştiu ce s‑ar întâmpla dacă vreunul nu s‑ar mai întoarce. Poate aş fi destituit din funcţia de director, că altceva ce să‑mi facă? Totuşi, dacă îmi permiţi un sfat, încearcă să vorbeşti mai puţin despre tine şi problema ta.

Edi mă povăţuia de bine – şi nu mă bătea câtuşi de puţin gândul să dau apă la moara bârfelor. De altfel cât am stat la Piatra Neamţ nu prea am discutat despre situaţia respectivă. Am aflat totuşi că fusese trimis la puşcărie pentru o naivitate de adolescent, intrase într‑un grup de elevi care intenţionau să organizeze o mişcare de emancipare, mă rog, ceva de genul ăsta, un fel de străjerie din perioada de dinainte de război. Tinerii nu făcuseră paşi concreţi, mai mult se interesau de chestiune. Dar şi intenţia este de obicei sancţionată iar cazul în speţă avea circumstanţe agravante fiindcă la începutul anilor ‘50 răfuiala cu trecutul nu se încheiase. Fuseseră condamnate – de către cei patru mari Aliaţi, Anglia, SUA, Franţa, URSS – persoanele considerate a fi comis crime de război şi samavolnicii împotriva evreilor, la care se adăugau indivizii consideraţi răspunzători de dezastrul economic şi social al României şi o parte din marii bogătaşi. Respectiv aceia care nu reuşiseră să fugă din calea armatelor sovietice ori care se împotriveau cu vorba şi cu arma regimului de democraţie populară, instaurat după abdicarea regelui, petrecută la 30 decembrie 1947.

7

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Viaţa ne învaţă că de obicei istoria este scrisă de învingători. Cine ne povesteşte mai bine campaniile lui Cezar sau Napoleon, în general toţi victorioşii, decât dictatorii, regii, împăraţii şi generalii înşişi? Istoricii, fiind şi ei angajaţii plătiţi ai potentaţilor lumii, ai conducătorilor de oşti care treaba asta o şi au, anume să îşi preamărească epoca şi realizările prin cuvintele lor sau ale scribilor tocmiţi în acest scop. Bineînţeles, triumfurile aduc risipă de laude, după cum înfrângerile se consumă cu inflaţie de vorbe, cel căzut încasând toată umilinţa şi toată batjocura. Între învingători şi învinşi mai există însă o categorie de oameni care o cam încurcă fără a se fi făcut vinovaţi de cine ştie ce fapte deosebite, poate doar împrejurarea de a se afla la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Despre un asemenea gen de împrejurare ne vorbesc nemuritorii Joseph Goebbeles, ministrul propagandei celui de al III‑lea Reich, şi Silviu Brucan, marele dascăl al clasei muncitoare din perioada cuceririi puterii de către comunişti şi mare şaman al restauraţiei burghezo‑moşiereşti de după 1989, potrivit căruia „nu poţi să faci omletă fără să spargi ouă”. Adicătelea trăiesc printre evenimente, uneori fiind înghiţite de ele, „victimele colaterale”, potrivit sintagmei modernizată şi actualizată, „updatată”, de d‑na Madelaine Albright, secretar de stat american în perioada războaielor de secesiune din fosta Republică Socialistă Jugoslavia. Mă rog, sintagma e mult mai veche, dar nu asta contează. Contează că de mii de ani se sparg într‑una ouă şi se tot face o papară care nu se mai isprăveşte. Sau cum ne învaţă, într‑o altă versiune, Lucian Boia în ultima sa carte de la „Humanitas”: „Nu istoria ne învaţă, ci noi îi spunem istoriei ce trebuie să ne înveţe.” Aferim, coane!

– Nu ai cerut reabilitarea? întreb mai mult din curiozitate, cine mai avea chef să scormonească trecutul, un trecut cu multe zone întunecate şi chiar confuze adeseori?

– Domle, ca să fiu sincer, nu m‑am mai gândit la reparaţiile cuvenite. În primul rând nu vreau să retrăiesc vremea aceea. În al doilea rând, ce naiba să revendic? Îmi dă cineva îndărăt cei doi ani de temniţă? Şi, în sfârşit, în al treilea rând, prin Amnistia generală din 1964 s‑a subînţeles şi un fel de reabilitare. Dovadă că ocup funcţia de director de instituţie de stat.

– Interesant punct de vedere, zic eu. Să înţeleg că nu boicotezi istoria...

– Vax, mă întrerupe Edi cam sastisit. Ce să boicotez? Pe cine să boicotez? Nu depinde numai de noi ca să dăm la cap cu istoria. Aici sunt sisteme solid închegate, se ciocnesc două lumi între care încercăm şi noi să prindem cât de cât un loc sub soare.

Covali se enervase un pic, drept care ceru o votcă şi continuă după ce o bău:

– Acuma să nu mă întrebi care sistem este mai bun, spuse Edi, că nici eu nu ştiu. Fiecare are avantaje şi dezavantaje. Asta ca să înţelegi că nu vreau să tratez chestiunea propagandistic. Pentru cei bogaţi America este raiul pe pământ. Pentru săraci este iadul. Socialiştii din tabăra URSS sunt interesaţi de viaţa săracilor, nu de a bogaţilor. Trage şi singur concluziile şi nu vreau să mai vorbim despre asta, încheie el hotărât.

***

Paul Findrihan urca frecvent scările biroului directorial. Fiind secretar literar, el trebuia să se implice în tot ce era legat de pregătirea şi realizarea repertoriului şi desfăşurarea premierelor. Eu nu, astfel că uneori nu îl vedeam pe Edi zile în şir. Mai cobora el să bea o cafea, dar nu prea îi plăcea să piardă vremea la bar. Nu am mai stat la poveşti cu el despre întâmplările lui nefericite o bună perioadă de timp.

La club era însă mereu animaţie. Îi cunoscusem astfel pe o parte din actorii trupei: Gelu Apostol, Puşa Balaure, Valentin Uritescu, Constantin Cojocaru, „Ţâcă”, Gelu Niţu, Mihai Cafriţa, Sandu Lazăr, Ioana Pavelescu, Lucica Bog, Boris Petroff. Pe unii i‑am mai întâlnit şi după ce am plecat din Piatra Neamţ, pe alţii nu, că aşa e în viaţă. Oamenii leagă prietenii, amiciţii, iar ele ţin câtă vreme există comunicare. Ştiţi cum vine vorba: „ochii care nu se văd se uită”.

Proaspăt mutat în casă nouă eram cât se poate de dornic de muncă şi eu. Aveam acuma ocazia să mă liniştesc şi să îmi văd de proiectele mele. În vreo trei luni am scris un mic roman satiric, nu mai ţin minte care era titlul iniţial. Cartea a apărut abia în 1991 sau 1992, la editura Eminescu şi se chema „Paznici la drumul mare”, la sugestia redactorului de carte Dumitru Matală. Aş putea să mă dau rotund că făcea parte din ceea ce alţii, mai deştepţi decât mine, numesc literatură de sertar. Nu mă dau! Chiar de la început încercasem să o tipăresc la editura Eminescu dar nu mai ţin minte în ce împrejurări s‑a desfăcut contractul. Spre sfârşitul anilor ‘70, cred, am dus volumul la editura Cartea Românească, iar Cornel Popescu m‑a întrebat dacă aveam vreo preferinţă în alegerea redactorului. Până a nu muri Mihai Gafiţa lucrasem cu el. Acum trebuia să schimb macazul. Am ales‑o pe Gabriela Adameşteanu fiindcă fusesem amic cu Marius Robescu şi, deci, credeam că şi cu ea, care fusese prietena lui. Ea a primit cartea dar nu mi‑a dat niciodată un răspuns. Nu ştiu dacă ea a cerut un referat extern sau altcineva, fapt este că el s‑a scris, fiind semnat de Dorin Tudoran. Un referat de susţinere, favorabil. Dar nici după asta nu s‑a întâmplat nimic. Atunci am cerut înlocuirea redactorului de carte şi l‑am

rugat pe Mircea Ciobanu să îmi spună dacă da sau ba, se tipăreşte sau nu proza. Mai trec nişte ani, Mircea mă cam evita. Într‑o seară ne nimerim noi pe la madam Candrea şi din una‑alta îl întreb:

– Mircea, zic, ai citit manuscrisul?– Ce manuscris? se miră el.Îi povestesc eu ce şi cum, în cele din urmă îşi aduce

aminte că a citit referatul făcut de Dorin Tudoran:– Da, era pozitiv, confirmă Ciobanu. Vorbim

săptămâna viitoare.Nu am discutat peste o săptămână ci peste câteva

luni, dar important este că ne‑am întâlnit în cele din urmă.– Bătrâne, mă ia Mircea în primire cu un zâmbet prea

larg ca să nu prevestească o veste rea, tu îţi mai aminteşti ce ţi‑am zis acum vreo zece‑cincisprezece ani? Eram la „Katanga”, ştii, lângă magazinul Unic.

Barul respectiv avea muşterii la greu fiindcă acolo se puteau cumpăra ţigări americane originale, whisky, icre negre la polonic şi tot felul de băuturi italiene, martini, campari, precum şi, ceva mai târziu, votcă rusească şi poloneză. Trăiam ca în Occident pe vremea aceea. Lasă că aşa îmi imaginam capitalismul, ca pe o lume alcătuită numai din oameni bogaţi. Cel puţin aşa mi‑i închipuiam eu, toţi plesnind de bunăstare, locuind în vile somptuoase, cu grădini generoase, cu piscine, maşini scumpe şi servicii remunerate pe măsură. Peste câţiva ani barul de la „Katanga” se închisese şi în locul lui se mutase agenţia de voiaj „Aeroflot”.

– Ţi‑am zis atunci că ai fi mai inspirat să scrii despre alergătorii de raliuri? mă întreabă Ciobanu. Despre cele ce mi le povesteai tu, despre întâmplările pe care le‑ai trăit?

Începusem, într‑adevăr, să dau târcoale curselor de automobile de serie. La început în calitate de copilot cu Dumitru Moga şi Flaviu Băliban, doi concurenţi destul de bine cotaţi din generaţia lui Vezeanu şi alţii, după care am avansat şi eu la volan.

– Da, nu am uitat, însă nu mi‑am găsit subiectul potrivit, spun eu.

– Nu trebuie să‑l cauţi, povesteşte doar ce se întâmplă într‑o cursă, cartea vine de la sine apoi, mă sfătuieşte Mircea.

Există unele trucuri literare, bineînţeles, dar ele nu se nimeresc întotdeauna şi nu dau matematic rezultatele dorite. În perioada de început, când citeam la cenaclul revistei „Tribuna”, Dumitru Radu Popescu, el însuşi tânăr scriitor în perioada respectivă, mi‑a adus unele critici întemeiate referitoare la încercările mele de proză. Iar după şedinţă m‑a luat de o parte şi mi‑a dat următorul sfat: „Găseşte‑ţi un loc de unde să poţi observa ce se întâmplă pe stradă şi notează tot ce vezi, fără să literaturizezi. Doar relatează ce vezi, ce auzi, cum umblă oamenii pe trotuar, cum trec maşinile pe bulevard, tot ce se petrece în mod obiectiv, neutru. După aceea abia vine intervenţia ta ca autor. Dacă este cazul. Dacă nu, nu!”

– Să înţeleg că nu ţi‑a plăcut volumul meu, trag eu concluzia, cam abrupt, considerând că lucrurile trebuie descâlcite repede, ce rost ar fi avut ciorovăielile? Mie îmi era limpede că nu va susţine lucrarea.

– Nu aş zice că nu mi‑a plăcut, mă linişteşte Mircea, ba chiar dimpotrivă, problema este că nu e momentul potrivit unei satire de acest gen. Că e o satiră romanul tău, nu o simplă poveste umoristică. Poate dacă îl prezentai editurii în ‘72, când l‑ai terminat, ar fi apărut. Dar de atunci lucrurile s‑au mai schimbat, nu mai e deschiderea de odinioară.

Nici astăzi nu ştiu ce să zic despre satira respectivă. Întretimp s‑au produs o seamă de evenimente mai importante. L‑au împuşcat pe Nicolae Ceauşescu, ordinea lucrurilor a suferit o reaşezare chiar dramatică şi multor oameni li s‑a schimbat destinul. Mircea Ciobanu, ajuns Purtător de Cuvânt al Casei Regale, a reuşit, alături de Simina Mezincescu, să creeze o imagine favorabilă monarhiei. Chestii importante, ce să caute acolo un amărât de autor de satire? Dar trebuie să spun că m‑am mai întâlnit cu Mircea adeseori după ‘89 şi foarte multe lucruri pe care le comenta mi se păreau bine gândite şi deştept construite. După cum altele mi se păreau lipsite de inspiraţie. Până la urmă el a murit pe neaşteptate aşa că nu am mai aflat prin ce peripeţii a trecut fostul rege şi numeroasa lui familie.

***

În perioada cât am trăit la Piatra Neamţ nu cunoşteam prea multe despre fostul suveran Mihai I‑iul, după cum nici în prezent nu ştiu prea multe. Mă rog, am aflat că şi‑a reconstituit moşiile şi pădurile, o parte din castele şi ce acareturi mai are, dar astea fac parte din marea şi prădalnica restauraţie în urma căreia oameni s‑au făcut o mulţime de escroci deghizaţi în revoluţionari şi democraţi. Însă astfel de probleme nu ne frământau pe vremea aceea. Nu erau averile nostre, nu fuseseră niciodată ale noastre şi nici nu le doream. Fuseserăm educaţi, noi, cei din generaţia născută în preajma războiului, să nu punem preţ pe bunurile materiale, altele decât strictul necesar. Şi biserica ne povăţuise în copilărie să nu ne facem averi pe pământ, ci în cer, unde cu toţii o mierlim săraci şi numai valorile creştine contează ca drum sigur de izbăvire. Aşa că educaţia care se făcea era aceea a datoriei faţă de societate, faţă de colectivitate. Interesul general, obştesc, aceasta era ţinta magică spre care năzuiam, gândind noi că astfel se năştea noua societate – egalitară, altruistă,

ferită de ticăloşiile civilizaţiei întemeiată pe inegalitate, individualism, egoism.

***Era frumos la Piatra Neamţ. Apartamentul pe care

mi‑l repartizase teatrul se afla într‑un bloc de patru etaje din cartierul Dărmăneşti, la marginea unei păduri de la poalele Pietricicăi. Aer curat, anotimpuri clare. Iarna era iarnă, primăvara primăvară, nu jumătăţi de măsură cum este în Bărăgan. Eram fericit când ajungeam seara de la serviciu şi tot fericit eram când plecam dimineaţa la lucru. Probabil am trăit cea mai senină perioadă din viaţa mea, deşi aveam destule belele pe cap. Dar aerul, oraşul, pădurile de pe munţii din zare, prietenia celor din jur făceau ca totul să pară mai simplu, mai accesibil, mai lesnicios, mai fără încrâncenare. De multe ori visez să mă aşez într‑un orăşel ca Piatra Neamţ unde să îmi petrec bătrâneţile, tânjind după tihna de odinioară, însă nu se va mai întâmpla niciodată. Ce a fost a fost, ce a trecut e bun trecut.

– Ce scrii? mă întreabă într‑o zi Paul Findrihan.– Nu scriu, citesc piesa pe care mi‑ai dat‑o să‑ţi fac

referat despre ea, zic.– A, nu, întrebam aşa, în general, râde Paul. Câte cărţi

ai publicat până acum?– Patru, mă umflu în pene.– Nu ţi‑am citit nici una, se scuză el. Dă‑mi şi mie ceva

să văd ce scriitor eşti, dacă ai curajul să primeşti şi critici din partea cititorilor.

– Bine, zic, îţi aduc mâine. Dar tu ce scrii?– Am spus eu cumva că le comit pe ogorul literaturii?

ocoleşte Paul răspunsul.Judecând după replica lui, puteam să bag mâna în

foc: cocheta şi el cu plaivazul!– Ei, îmi dau şi eu cu presupusul. Face o pauză. Cu sau fără tâlc, nu îmi dădeam seama. – Aş putea să recunosc, se lasă el prins în joc, mă cam

ispitesc unele subiecte, unele teme, dar nu, nu mă chinuie prea tare talentul.

– Proză sau teatru? îl iau la fix.– Şi una şi alta, cedează în sfârşit Paul. Însă nu am

metodă, disciplină, program şi proiect fiindcă nu întrevăd rezultatele.

– Nu înţeleg, zic, păi rezultatul trebuie să fie nuvela, romanul sau piesa pe care o construieşti. Efectele vin de la sine.

– Mă rog, admite Paul, o fi şi o leacă de comoditate, dar două lucruri sigur îmi taie din avânt. Nu prea mă împac eu cu temele şi personajele despre care trebuie să scriem ca să putem fi publicaţi ori jucaţi pe scenă, continuă el. Despre ţărani şi muncitori nu, deoarece nu le cunosc viaţa, psihologia, problemele. De pildă în prezent se face o tranziţie deloc lină de la agricultură la industrie. Noii orăşeni nu sunt nici ţărani, nici muncitori, se duce de râpă civilizaţia folclorică dar nu s‑a născut întretimp, peste noapte, civilizaţia urbană.

– Păi...– Ştiu ce vrei să spui, că e un teren bun de acţiune.

Aşa o fi, dar ce mă fac eu, citadin sută la sută? Măcar tu locuieşti într‑un cartier nou, ai contacte cu lumea, eşti alături de clasa muncitoare. Pe mine m‑ar interesa să scriu despre trăirile interioare, despre lucrurile care se petrec ori se imaginează mai rar, ca excepţii. Mă interesează fiinţele extraordinare, întrebările şi răspunsurile la întrebări deosebite. Tu despre cine scrii?

– Despre oameni ce îşi caută un sens, o direcţie care să corespundă idealurilor lor şi ale lumii înconjurătoare, încep eu un fel de profesiune de credinţă, cam temător. Paul putea să mă taxeze pentru naivităţile mele.

– Adicătelea eşti un scriitor moralist, cum ar veni, zice el.

– Domle, nu ştiu dacă sunt moralist ori nu, încerc eu să mă fofilez. Ce ştiu este că eu cred că scriitorul trebuie să fie o conştiinţă a societăţii sale, că trebuie să spună ceva semenilor săi, o încurajare, un îndemn, o năzuinţă de mai bine. Dacă nu are nimic de comunicat mai bine să tacă. Nu mă încântă cultul faptelor negative. De ce să faci apologia răului şi nu a binelui? Umanitatea spre aşa ceva năzuieşte, spre echilibru, spre măsură în toate, spre întrajutorare şi generozitate.

– Ei, râde Paul, eu am problemele mele cu „autonomia esteticului”, nu visez la o lume perfectă.

– Pomeneai de două lucruri...– Nu am uitat, zice el, dar ne‑am luat cu vorba. Da,

în al doilea rând mai trebuie să ai talentul şi abilitatea de a manageria talentul, iar asta e o treabă cam plictisitoare dacă nu eşti şi o leacă sforar. Şi ce pot să fac eu la Piatra Neamţ? Bătaia peştelui e la Bucureşti, unde nu mi‑ar plăcea să locuiesc.

M‑am gândit adeseori la cele spuse de Findrihan şi mai demult şi în ultima vreme. Îmi dau seama că am neglijat administrarea micii mele averi şi nu pot decât să îi felicit pe scriitorii care dispun de darul de a‑şi gestiona cu succes produsele lor literare. Chiar dacă uneori reclama este mincinoasă, fiind superioară doar în ambalaj nu şi în conţinut, în general ea reflecta o situaţie bună a literaturii noastre. Scriitori precum Marin Preda, Eugen Barbu, Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Nicolae Breban, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Augustin Buzura şi alţii s‑au dovedit a fi şi scriitori de talent, dar şi excelenţi manageri ai acestui talent.

(urmare în numărul viitor)

8

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

PO

EZIE

Mărturisire

Cât de frumoasă era lumeaÎn ziua când am hotărât să plec din ea!Ce strălucea! Şi cât de mult glumea!Cu ce căldură mă învăluia!În ziua când m‑am despărţit de ea.

O zi ca toate celelalte,Cu Universul în expansiune,Cu josnicii şi cu căderi înalte,Cu sfâşierea care nu se spune, Şi cu atâtea lucruri mari şi bune.

Şi chiar cu tine, mica mea minune.

Rondel?

To the Queen of MikasoriÎn orice loc tu îmi lipseşti mai mult.Nu e un joc, este o epopeeÎn care zeii lasă o femeieSă se transforme‑n sacru şi în cult.

Şi nici n‑am vrut s‑o spun, nici s‑o ascult,Am ars‑o ca‑n istoria aheie.Nu e un joc, este o epopee.În orice loc tu îmi lipseşti mai mult.

Iar astăzi caut urme prin ocult,Fac ghematrii superbe în idee.Mă duc pe unde‑am fost noi doi demultŞi‑aştept ca Dumnezeu să mă încheie.

În orice loc tu îmi lipseşti mai mult.

Nu plânge pentru mine, România

Nu plânge pentru mine, România,Femeia visurilor mele.În tine mai dansează zei şi iele,Deşi îţi cam vândură fecioria.

Femeia mea sălbatică şi bună,Superbă, glamoroasă precum ia.Va mai rămâne cineva să spună:Nu plânge pentru mine, România.

Nu plânge pentru mine, România.Mă duc unde nimic nu mă mai doare.O să te las în lume şi în soareŞi o să gust cu teamă veşnicia.

Nu poate fi mai rea decât eşti tu.Cât despre rest, răspunsul este: Nu.

Santa Juana

Într‑un parc întunecat din Santa JuanaÎi povesteam Universului despre tine.Şi poate că istoria nu‑mi ieşea atât de bine,Iar zeii, hămesiţi, îmi lărgeau rana.

Iar în parcul acela din Santa Juana mirosea a iarbă şi a rouă.Nimeni nu asculta ce voiam să vorbesc.Întunericul părea atât de omenesc.Universul nici măcar n‑a clipit când inima mea s‑a rupt în două.Nici măcar n‑a clipit, nici măcar n‑a clipit.

Inima mea s‑a rupt în două. Şi atunci am strigat.Eram într‑un parc întunecat din Santa Juana.Strigătul mi‑a lărgit iarăşi rana,Iar zeii au căscat şi au adormit.

Speram să se‑ntâmple ceva nesperat,Speram să însemn, să intru în mit.Dar zeii au căscat şi au adormit.Şi atunci m‑am oprit din vorbit.În Santa Juana. În parcul acela întunecat.

Şi n‑am spus povestea. Şi a fost păcat.Pur şi simplu am plecat. Pur şi simplu am zâmbit.

Râsul

Poţi să iubeşti râsul doar dacă,Precum un monah sau un zeu,Ai o chilie în care, mereu,Creşti,Iar lumea se schimbă în mii de poveştiDin care niciuna nu‑i sacră.

Ninge peste un trup în care nu e nimeni

Ninge peste un trup în care nu e nimenipe drum trece o bătrână urmărită de riduri

părul tău încă verde adie prin arboriun copil desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

prin pădure trec vânători cu arme nevăzute pe umărvuieşte spaima şi vântul începe să bată uşor

eu scriu cu sângele unei păsări încă necunoscuteprietenul meu se ridică cu casă cu tot într‑un nor

Un foc vorbitor călătoreşte pe

ape

Un foc vorbitor călătoreşte pe apeîn seminţe se face şi mai multă luminăcel adormit în iarbă e sfâşiat de iarbăce limpede e poarta deschisă de‑o albină

ca un val mă izbeşte un fluture în pieptşi mi se‑nseninează pământul sub picioare

se‑aude cum ţăranii întorşi de pe câmpcu grijă‑şi spală umbrele murdare

Poetul îşi trece mâna fumegândă prin păr

Caii‑au păscut distanţa dintre noi ura nu se mai vede de atâta iubire

o lină corabie pluteşte‑nspre cer şi arborii înfloresc de uimire

ninge frumos visul se face alb şi vântul ne ia somnul în răspăr

poetul scrie încă o scrisoare de dragoste şi îşi trece mâna fumegândă prin păr

Paznicii miresmelor au capetele retezate de stele

Paznicii miresmelor au capetele retezate de stelevântul îmi risipeşte cuvintele prin încăpere

un copil orfan îţi înalţă durerea ca pe un zmeulumina tot mai multă lumină îmi cere

încă o haită de griji se îndreaptă spre minepe unde au trecut vânătorii iarba creşte cu teamă

pe sub uşă singurătatea încearcă să îşi vâre ghearadacă ai să pleci casa se va ţine după tine ca o scamă

Urletul lupilor clatină stelele

Miroase a pâine şi ceru‑i senin ascultă iubito cum florile vin

şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate până în zori vom trăi poemele toate

luna stă în genunchi şi spală podelele urletul lupilor clatină stelele

acum nici păsările nu mai au contur la noapte iubito voi veni să te fur

O pasăre cântă în cel care nu sunt

O pasăre cântă în cel care nu suntiarba‑i păscută de o altă iarbă

o, ştiu că tu eşti raiul neînceputspre care‑ntind şi eu o mână oarbă

din palmele tale beau însetat nesomno lacrimă surdă suflă spre noi

ce limpede e frunza pe care ne iubimferestrele respiră blândeţea unei ploi

Acum toamna e o vulpe printre melancolici copaci

Acum toamna e o vulpe printre melancolici copacipărul tău ca o lungă înserare a trecut

cuvintele mele mă caută prin ceaţădespre mine îţi pot scrie că încă nu m‑am născut

casele dorm rezemate de greieriluna mătură frunzele căzute în ogradă

somnul tău e închiriat de fluturisub pământ tatăl meu a uitat să se radă

Prăpastia dintre noi

Stau în genunchi pe buza ei crăpatăninge cu fulgi enormi dintr‑un perete

visului meu i‑a mai căzut o roată iar ţie‑ţi mor cuvintele de sete

de când te‑ai dus eu doar pe mine mă mai amnici umbra ta nu‑ncearcă să vină înapoi

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii‑n geamcu genele‑am să mătur zăpada dintre noi

Doamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

Tata a tăiat mieii şi‑a obositDoamne ce mult întuneric a rămas pe cuţit

eu implor frigul să rămână afarăcuvintele mele sunt şuviţe de sânge

nici o fereastră nu poate să m‑audăplouă sau mama se‑ascunde în vreun nor şi plânge?

9

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

PO

EZIE

Născut în 1943 la Limasol, unde a urmat studiile gimnaziale. Se îndeletniceşte cu comerţul în oraşul natal. Membru fondator şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor din Limasol „Vasilis Mihailidis”. Poemele lui, risipite în presa literară din Cipru şi Grecia, sunt strânse din 1977 în mai multe plachete. Asemenea confraţilor de generaţie, Giorgios Petoussis dă glas în versurile sale îngrijorării legate de destinul ţării sale, a cărei istorie diacronică constituie principala sa sursă de inspiraţie. În tinereţe a participat la lupta pentru cucerirea independenţei naţionale.

Traduceri din greacă de Elena LAZĂR

Provin dintr‑o ţară

Vin dintr‑o ţară cât o coajă de nucăCu pământ roditor care – în anii buni – umplea magaziile. Îmbelşugate mesele noastre în toate anotimpurile.Pe deoparte vinul care atunci când îmbată mintea spune doar adevăruri.Ameninţată ţara meaşi pe lângă ţărmul măriisă ajungă ameninţările pe spinarea mării şi‑n gura vântului.

Noaptea oraşul

Aşteptam noapteaCu dorinţa fierbintesă revăd luna.

Iar când se profilaîn mare nu o prindeam. Îşi lua avânt şi voia să se‑aninefelinar peste apeşi peste oraş.

Iar oraşuloglindit în ape era doarun vis. Un vis pe care eu aici locuitor provizoriuintens şi trecător îl trăiam.

N‑au numit poezia iubită ?

dedicat Pitsei Galazi M‑am trezit dimineaţa şi‑am citit poezie[Nikiforos Vrettakos].La amiază pentru relaxareiar am citit şi m‑am delectat cu Poezie[Kiki Dimoula şi Pitsa Galazi].La fel seara, cu alţi poeţi cunoscuţi.Până târziu, după miezul nopţii,ce bucurie! Eram [nu ascund] în lumea mea.Citeam şi scriam poezieşi fără să‑mi dau seama am adormit cu o carte în braţe[n‑au numit poezia iubită?]ca să mă trezesc dimineaţa tot cu ea.

Călătorie cu vechiul tren

Într‑un tren bătrân,ce poartă mulţi mulţi anişori în spinare(ce noroc să ai o soartă atât de frumoasă!...)în după‑amiaza asta, ne duce, într‑o călătorie de onoare,de la Oraviţa într‑un alt oraş,la Anina.Au trecut deja două ore şi iată încă înainteazăavând drept unici pasageri poete şi poeţidin multe colţuri ale planetei.Ne duce abia târându‑separcă anumeca să nu se sfârşească niciodată, dar niciodatăminunata, frumoasa călătorie.Auzi scrâşnind, cu nazuri alunecând pe şine,cele două antice vagoane, măcinate de timp.

Trenul ne poartă la înălţime.Ne trece prin munţi stâncoşicu prăpăstii şi păduri.Ai zice că toată frumuseţea firii se‑ntinde sub ochii noştri.Ni se oferă, zestre fugitivă, pe un talger uriaş, cât cuprinzi cu privirea.

Iar când, şarpe negru, uriaş, se strecoară şi trece prin tuneluri,cât durează trecerea, un mic veac,în cele două vagoane nicio lumină.Dens, prea dens întuneric.(Sunt clipe când mă simt, deşi în viaţă – să fie un

avertisment? –în cumplitul, îngrozitorul Hades).

Spre capătul fiecărui tunel, brusc, lumină din belşug.

Din nou în faţa ta vezi chipurile.Paradisiacă acum,lângă tine şi

jur împrejur, natura.

În pădure, aici în Româniaploaia de vară la sfârşit de maipătrunde, neinvitată, pe ferestrele vechi ale trenului.La fel de intens şi mirosul pământului reavăn.O altă osmoză ştiutăca la primele ploi.

Iar cât a durat lunga călătorieni se părea că ne stăpâneşte o bucurie nebună.Chiar dacă trenul

hârbuit ne trecea, pe rând,

o dată prin lumină,o dată prin întunericul

dens, ca de iad!

Născut în 1960 la Bucureşti. Căsătorit cu Cristina, are un fiu, David‑Thomas. A studiat în oraşul natal germanistică. Membru al consiliului uniunii scriitorilor din România şi a Grazer Autorenversammlung din Austria. Volume de poezie. De ce m‑ai făcut sărutul urii, ed. Du Style, Bucureşti, 1995; Vitrina – performance alcătuit din poezii de Peter Sragher şi Saviana Stănescu în şase limbi; Regia: Theodora Herghelegiu, Muzică: Lucian Ban, Buc., 1999. Să facem un copil, ed. Paralela 45, Bucureşti, 2003. De ce m‑ai făcut Doamne / Por qué me hiciste Dios, volum bilingv de poezii, trad. de Al. Calciu, Editions Amb, Buc., 2005. Ascultă liniştea vorbind / hear silence speaking, volum bilingv, Lapwing Publishing House, Dublin, 2012; Dimineaţa sărută genunchiul Athenei, volum în trei limbi, editura Brumar, Timişoara, 2012. Traducere a unor poeţi austrieci contemporani. A scos şase volume bilingve a unor poeţi austrieci contemporani: Bernhard Widder, Ernst David, Gerhard Kofler, Bruno Weinhals şi Christian Loidl. Festivaluri. A participat la numeroase festivaluri de poezie în străinătate şi două în ţară. Expoziţii foto. În 2007‑ 2008 prezintă expoziţia sa de fotografie alb‑negru lemn viu, lemn rupt, lemn mort în Prater şi Lobau – Austria, la «Muzeul Municipiului Bucureşti», la Reşiţa, Slobozia şi la Café Tabiet, Bucureşti. Microexpoziţie de fotografie la «Librăria Semn de carte» Reşiţa şi la «Green Hours» 2010.

pasăre de Micene

sunt pasăre născută din pietrele înnegrite de cenuşa micenei. mă ridic.aerul zboară sub mine. niciodată n‑am ştiut de ce nimicul incolor mă poartă pe braţe atât de sus.niciodată n‑am înţeles de ce‑aş putea atinge cu creştetul stelele. îmi infig aripa în aer şi cobor iute de tot.uit de trup. sunt mai uşoară decât cuvintele. sunt aer curbat de culoare. sunt.

niciodată şuieratul vântului nu m‑a ameţit atât de tare. penele mele taie spaţiul.din mişcare nu mai rămâne nimic.trupul meu este suspendat într‑o privire.întotdeauna mi‑am dorit să fiu cer.întotdeauna mi‑am dorit să sorb aerul întins peste pământul umed şi să‑i beau fiinţa.privirea mea albastră o să iubească stelele până la sfârşitul culorii.

sunt pasărea phoenix

zbor iarăşizbor deasupra Alexandriei

pe buzele mele zac atâteacuvintede mii şi mii de ani

odată cu mineau ars papirusurile Alexandriei

dazbor

din penele păsării de Micenemi‑am luat elanulîn penele păsării de Miceneam găsit iubireaşi nicicând nu m‑am lăsatorbită de soarede fiece dată

10

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

PO

EZIE

am prefăcut aerulîn speranţa aripilor mele

zbor după atâta amar de vremeam renăscut abia în clipa astapurtată de vântşi de gândul bun alpăsării din Micene

zbordeasupra mării mediteraneşi‑n mine zboară comoara pierdută

zborzbor iarăşi după două mii de anidar nimeni nu mă vedecâte cineva aude un fâlfâit de aripăşi crede că‑i Dumnezeuîşi întinde credinţa din ochi pânăpe pietrele falezei şise roagă

nu înţeleg de ce oamenii se roagăîn faţa trupului meu nevăzutpentru că eu trăiesc cu toate gândurile lor pe buzele melenumai că nimeni nu are cum să le aştearnă pe hârtiepentru că nimeni dar nimeniabsolut nimeninu mă vede

doar tu poţi scriecâte am eu pe suflet şieste tot al vostrudoar tu poţi să mă vezio singură datăo singură clipăcând îţi voi da înapoi biblioteca din Alexandria

rădăcină de măslin

sunt rădăcină de măslin la poalele Olimpului, înfiptă în stânca albă, încleştată de pământul Eladei.de‑atâta vreme sunt, că nu mai ştiu nici dacă anii se mai numără sau trec, fără să ştiu, pe lângă mine, aidoma soarelui, din răsărit spre apus.

tare mă mai învârtoşez până‑n adâncuri, ca să fur apa zeilor pentru fructul verde, strepezit de‑acreală. prin mâinile mele puternice sorb apa până‑n trunchi şi‑o împing spre frunze. de câte ori am prefăcut floarea de măslin în culoare şi fruct, nu mai ştiu. întreg trupul meu este cuprins şi‑acum de‑o singură dorinţă. să creeze formă. să ia rotunjimea soarelui.să se lungească până la marginea frunzei.să se‑ntărească în sâmbure. să coboare în fructul îndoit de lumină.să catifeleze fructul până la strălucire.

să răbufnească în măslină. să îmbrace culoarea firului de iarbă.să uite de sine, răsfăţat de căldură.

acopeream măslinele de mânia soarelui cu frunze verzi, prelungi, ca să nu‑şi irosească bucuria culorii. de câte ori nu mi‑am ascuns sufletul într‑un fruct, ca să ajungă în inima zeilor.îndrăgostit de măsline, vântul se străduie să mi le rupă din trup, aruncându‑se într‑un balans ameţitor. vrea să le piardă‑n bucuria aerului.

necredincios în făgăduinţe, după ce amăgeşte fructele cu silueta trecătoare a înălţimilor, vântul le îngăduie să alunece inerte pe aer, într‑un echilibru nevăzut, zvârlindu‑le apoi pe câte‑o stâncă sau dăruindu‑le luciul mării.soarele mă duşmăneşte, furându‑mă de apă, zgârcit cum este, până la trunchi, arzându‑mă până la moarte.din fumul nefiinţei mele iese un curcubeu din nori, stropit de ploaie, şi se naşte alt măslin. aşa am învăţat ce este nemurirea.

Nicio cărare

Ploi înăsprite anunţă ceva toamnăCa şi‑atunci când erai fuga mea de‑acasăTe regăseam cu buza uşor lăsată, ca un copilCare‑abia‑nvaţă plânsul,Cu atâta nesaţ te purtam prin Indiile mele secreteÎncât lumina verde a porumbilor se micşora,Luna zgâria, devenea colţuroasă,Nicio cărare nu semăna cu cealaltăŞi totuşi, fiecare urmă ar putea fi a ta

Poem

… Adormisem undeva, pe sub pământŞi nu venea nimeni să mă trezească,Dimpotrivă, toţi călcau în vârful picioarelorCa‑ntr‑o suită solemnă, împărătească …

Nu mă trezea nimeni, dar nici n‑aş fi doritAuzeam iarba plângând prin behăitul iezilor,Însângerate micelii străluceau nemaivăzuteNimic nu mă mira. Nici măcar ochiul adormitÎn calde respirări de cornute.

Nu m‑ar fi trezit nimeni, chiar dacă aş fi strigatCu patimă, cu disperare,Doar câţiva copaci îmbătrâneau alăturiAdormind ca‑ntotdeauna, în picioare…

Secunda săptămânii viitoare

Trăim întâmplări durute acutFiindcă nu mai au timp să devină altfelÎmbătrânind …Poate e mai bine aşa, poate dorMai potolit, cât sunt crude, imature,Supuse tot celor vechi, de demultPe care se reazimă, căci n‑au învăţat încăSă ne‑ngenuncheze doar prin puterea lor …Nu ştiu dacă ar trebui să mă bucurCă tot ce se‑ntâmplă acumNu va avea timp să se rostogoleascăPrecum bulgărele de zăpadă când, ameţitorDevin troian,Va rămâne doar să zgârie impudicZiua de azi, clipa de mâine,Secunda săptămânii viitoare …

Despre poeţi

Despre poeţi se spuneCă arată ca şi cumAr mânca zilnic la cantina săracilorDeghizaţi în cerşetori, când, de fapt,Lacrimi rotunde, aurite, le alunecă printre degeteSpărgându‑se târziu, să le ajungă şi pentru mâine.Poate nici nu‑ncearcă să intreÎn batalioanele de mercenari fericiţiCă nevestele lor, cucernice, ţin toate posturile,Că nu duc lipsă de nunţi, botezuri, parastaseSau, cel puţin, aşa se vorbeşte prin târg …Uneori, seara, o răcoare sonoră îi separăDe cuvintele sălbăticite după cât şi‑au aşteptatAlcătuirea.

Colţ

Am închis buzunarul cu idei…Flori de pietre alcătuiesc zâmbetul Luat cu împrumut de la colţul străzii Dobânda? Mii de picături...Strop cu strop... Mai am doar 1% din suflet.

IdentitateM‑am pierdut printre moleculele timpului…Atom de viaţă‑prizonier.Formez jumătatea de izotop Risipită a curcubeului.Sentiment reflectat…Adaug turnesol…Mă grăbesc să sting luminaReacţie saturată !

PatinoarMă bucur de imperfecţiunea oglinzii…cercuri deschise pemarginea trotuarului.Maşinăriile digitale cu viaţăîşi pierd rotiţele negre.Aburi de‑azur –Hexagon infinitŞi zâmbet...Oglinda devine nisip...

UmbrePraf de litere pe pleoapeZumzet de idei…Ameţeşti şi cazide pe raftul destinat uitării.Te prinzi în plasa timpului Şi‑adormi…Eşti doar o piesă de anticariat.

Gânduri …Scriu cu bold Sterg cu foarfeca Repar cu aţă Mă înţep…Mă tai…Si sufăr …Lipesc cu lacrimi ...Nu‑mi ajung atâtea inimi!

***Uitarea e o dureroasă nepăsare Nepăsarea e o uitare a durerii Durerea e uitarea nepăsării Tu eşti uitarea Eu, durerea...Noi, în nepăsare suntem...

11

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

AM UN SERTARAm un sertar cu fel de fel de gumeCapabile să şteargă‑orice greşeală,Comisă cu creionul, cu cerneală,Ori mai ştiu eu cu ce destin anume...

C‑o gumă aş putea fără‑ndoialăCa din aşa cum trec acum prin lume,Să m‑anulez şi să‑mi găsesc aH nume,Mai de temut sau de mai mare fală...

C‑o gumă doar, vă jur, îmi stă‑n putinţăSă mă ucid şi să mă nasc din nou...Dar dac‑a doua oară‑aş lua fiinţă

Tot celui care sînt m‑aş vrea ecou;Mustang ne‑ngenunchiat de umilinţă,De‑acest teribil şi nedemn lasou...

TRISTEŢEA, BUCURIATristeţea, bucuria‑n mine‑s una;Se luminează hohotind în tainăŞi‑n garderoba sufletului hainăPe trupul lor găsesc Întotdeauna!

Mă bîntuie îngrozitoare spaimă,Adîncă, nesfîrşită, ca furtuna,Cînd nu‑şi arată chipul clar niciunaCi‑n bîlbîieli Îşi trec pretinsa faimă...

La amîndouă le cunosc făptura,Încrîncenarea grava‑nţelepciune,Şi dacă una‑şi sclifoseşte gura

Ori alta pe tăciuni mai mult mă pune,Le sudui grav pînă‑şi găsesc măsura;Domneştile, străvechile cutume!

CRED CĂCred că vreun străbunic mi‑a fost ienupărOri vreo bunică răbdătoare tisăCă prea şi peste regula admisăMi‑a fost ades îngăduit să sufăr...

Pornit dintr‑o asemenea premiseMă mir cum de mai am surîs de nufărŞi dacă‑l pierd, fac eu ce fac şi‑l cumpărCu o dezinvoltură serenisă!

Aşa cum cred că sînt, mă ţin în stimăŞi nu‑mi blestem părinţii, nici destinul.Din toate răzvrătirile de climă

Ies luminos, ca din furtuni, seninul;Nu mă desţară nici‑un vînt din vatră,Ca brazii‑am rădăcini înfipte‑n piatră.

CAII MI-AU FOST ŞI-MI SÎNT

CAII mi‑au fost şi‑mi sînt prieteni buni...Un cal, la Perşi, m‑a‑nscăunat ca rege,

Un altul, în pustiuri tuarege,M ‑a scos din ghiare de şacali nebuni...

De multă vreme calul mă protege...Credinţa‑n el mă scoate din genuni,Tot el mi‑aduce‑ai soarelui păuni,

Iubirile, tot el mi le alege!

Tot el mă ţine la Paris de‑o lunăPe‑ovăzul lui ales, ca de cristal...

Cu el beau beaujolais şi împreună

Cu el trăiesc ca într‑un carnival!Şi calul nu îşi vrea nici o cunună!Lăsaţi‑mă, vă rog, sa cred în cal.

DESIGURDesigur vom muri şi noi, a moarte

miroase carnea noastră chiar de prunci ...E‑o lege‑a firii, asprele‑i poruncine urmăresc ca lupii de departe!

Oricît de‑ngrozitor ţi‑o fi în munci,hulită de‑ţi va fi ilustra carte,încrede‑te în tine şi te‑mparte

ca soarele şi‑n munţi şi‑n văi adînci!

Nu lăsa viermili să te cotropească’nainte de‑a intra în slujba lor...Alungă‑i cu o faptă omenească,

din şopru scoate plugul în ogorca‑ncremenirea‑n veci să te găsească

împovărat de munci de viitor...

MĂI, VlNULE Măi, vinule, mi‑ai fost prieten, frate,

poate mai mult decît atît: părinte!Cînd mut eram mi‑ai dăruit cuvinte,fără‑adăpost fiind, mi‑ai dat palate...

Din tine frumuseţea mea descinde :tu mi‑ai desvăluit cu bunătate

candori în inimi roase de păcateşi m‑ai făcut să văd în ele Sfinte!

Dar cîte‑odată, ca o vulpe hoaţămi‑ai sugrumat cocoşii la beţie

şi m‑ai secătuit, absurd, de viaţă

în clipele de rară bucurie...De ce‑ai făcut‑o, cîrja mea drumeaţă?

– „Pesemne din prostească gelozie!”

IUBIREA E O PASĂRE

Iubirea e o pasăre zurlie,nu ştii cînd vine şi nu

ştii cînd pleacă...Te ţine într‑o nemiloasă

joacă,acum e‑a ta, acum o vezi

că nu e!Cînd o răsfeţi e mută şi

posacăşi rece ca o iarnă

plumburie...Cînd dur te porţi cu ea

se face vieşi‑n cîntece nebune te

îmbracă!

Iubirea e o pasăre ciudată...

Am hotărît asemeni unui rege

să fie din regatu‑mi expulzată!

O, de atunci tot sper neghioaba lege

să fie cu trufie încălcată.Păsări mai vin, zurlia

niciodată !

ÎNTR-UN AMURGMă rătăcesc cu Georges – Vergiliul meu –

Într‑un Paris menit de rele zodiiSă vîndă‑n veci, ascuns în miez de rodii,

Veninul dezolării lui Orfeu.

Ială‑I pe zeu în frac pe gustul modii,Gonind precum o flacără, mereu,

Pe străzi uitate‑n iad de Dumnezeu,După‑o iubire ce‑i vorbeşte‑n dodii...

Într‑un amurg pe‑o stradă‑ngenunchiem,Castanii cîntă trist un recviem

Şi Georges mi‑arată‑un felinar banal:

„Aici şi‑a scris ultimul vers Nerval!...”Şi‑o mare umbră piere pe o poartă,Etern tîrînd, cu ea, o liră spartă...

V I N T I L Ă O R N A R U1 9 2 7 – 2 0 1 3

– S o n e t e –

PO

EZIE

12

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Din vechime se ştie cum că vârsta de aur pudrează cu se‑cunde de gală vremea când zeii

porneau în vilegiatură alături de oamenii obişnuiţi iar aceştia, la rân‑

dul lor, nu inventaseră fuioarele de sentimente hămesite ieşite din cutia Pandorei. De atunci s‑a trecut prin nenu‑mărate metale care au fost ciocănite, bocănite, obosite, laminate de nenumărate roiuri de vieţi, până s‑a ajuns la fierăria de acum, din zilele noastre. Nu a lui Iocan, ci a nimănui, căci este dăulată de părăsire.

Fraţilor, acuşica nouă ni se arată că ne‑am afla chiar în stadiul ruginei fatidice, al timpului macerat aflat înain‑tea descompunerii, aidoma epavei Titanicului! Ştiaţi că şi dânsa, epava cu pricina, peste vreo zece ani se transformă în particule de culori noptatice, acolo, în adâncuri? Fireş‑te, nu trebuie să ne lamentăm căci viaţa a apărut acum mai bine de trei miliarde şi jumătate de ani iar Soarele mai are combustibil pentru încă vreun miliard şi ceva! Să ne înţelegem: viaţa la nivel de protozoare, de amoebe, talpă lată, faţă lată, apă‑n cap! Că istoria aia care se pune la socoteală şi se aşază în toate manualele lumii e doar de niscai zece mii de anişori.

De altminteri, făcuse cineva calculul binefăcător po‑trivit căruia dacă viaţa globului nostru ar fi întinsă pe 24 de ore, perioada de când mâzgălim lutul şi folosim lim‑ba, vorba lui Esop, şi la bine şi la rău ar fi echivalentul a două secunde! Două secunde unde trebuie să încapă Ghilgameş, grecii, Biblia, Hristos, Cezar, Shakespeare şi motorul cu ardere internă. Chiar si bietul Beethoven, nu câinele ăla sârmos dintr‑o imbecilitate de film ame‑ricănesc, ci chiar compozitorul cu acelaşi renume. Două secunde! De altfel, sunt ere întregi de zeci de mii de ani când nu s‑a descoperit decât focul, sau înhumarea, sau desenul pe peşteră!

Păi, atunci când ai ştire de toate astea, ce să te mai ambalezi, să‑ţi încurci memoria, să te doară mintea!? De ce să te mai enervezi pe televiziunea care emite vedete de câteva minute, de cultura care se vinde ca hamburgherii, cu sos de roşii sau fără, de proliferarea nestăvilită a dis‑cursului publicitar, de gloria care clămpăne în gol şi se confecţionează dintr‑un material transparent, de căderea în dizgraţie a adevărului şi de triumful copiei în dauna originalului?

Asta‑i lumea şi ca dânsa suntem noi, îţi vine a zice. Chiar aşa, în „Tropice triste” (carte apărută în 1956,

când ne năşteam noi şi tradusă în româneşte în 1965, cam pe când începeam şcoala) Levy‑Strauss observa că „omenirea se instalează în monocultură. se pregăteşte să producă civilizaţie în masă, precum sfecla. Hrana ei nu va mai consta în curând decât din acest fel de mâncare unic”. Ţuţea, subtilul nostru filosof de bodegă, spunea cândva (la bodegă, vezi bine! Şi nu vă speriaţi, nu‑i nimic peiora‑tiv; ce, alde Henry‑Levy ce‑o fi fiind? Şantan filosoficesc!)

că asiaticii trăiesc în cirezi (coreenii nordişti îndeosebi). Dar americănaşii nordişti ce‑or fi făcând? Trag la şaibă toată săptămâna (figurativ?), ca să li se dolofănească bă‑tăiosul cont bancar şi să iasă sâmbăta la barbecue cu gaz, că jăratecul e prea de basm sau prea natural. „Vieţi de plastic”, vorba lui alde Jack Cristoiu ! Şi uite‑aşa, din ci‑tat în citat spre marea sinteză a unui trai uniform, incolor şi inodor. Pe fundul oceanului apa mişună, nu curge! Aşa vor fi şi existenţele noastre, strânse una în alta, alienate şi deposedate de teorie.

Oameni buni, „stimaţi oameni buni”, spunea un prost de comentator sportiv, nu mai e nevoie să vă zic ceea ce ştiaţi demult şi ceea ce am mai spus şi scris chiar eu însumi: noi nu ştim nici să pierdem, nici să ne bucurăm. În primul caz sunt întotdeauna de vină arbitrii sau starea proastă a terenului, conjunctura internaţională, în cel de‑al doilea nu suntem suficient de pregătiţi şi ne învecinăm cu neprieteni. Crescut în şi printre blocuri, printre scări, trepte, spatele Morii Asan, strada Bateriilor şi Aleea Circului, şcoala generală cu numărul 28, Maica Domnului, Biserica Doamna Oltea, parcul Circului, fosta groapă a grecului Tonola revăzută, adăugită şi amenajată, care a devenit acum un fel de ţarc de otomobile, îmi amintesc zilele de sărbătoare atârnate de copilărie şi care musai tivite cu lumină strălucitoare şi cu beteală de ceasuri lente erau. Cu lumină şi cu linişte foşnitoare, depănată dis‑de‑dimineaţă pe caldarâm de maşinile de gunoi şi de baloanele pe care le ţinteam de la etajul doi, unde şedea Liviu, ce ne îngăduia la el şi de unde trăgeam cu invizoacele, un zgârci luat de la vreun borcan de gem şi întins într‑o crăcană unde puneam un ac fără gămălie, îndoit, şi ţinteam gumele umflate ale ălora care se duceau la defilare. Defilare de 1 Mai şi de 23 August.

Arta amintirii nu constă în descrierea lucrurilor, ci în stabilirea legăturilor dintre ele. Oare credeţi că „a trăi” se învaţă la televizor? Meseria asta, de contemporan cu toată Realitatea lăbărţată din jurul tău se schimbă cu vârsta. Copilul parcurge spaţii (străzi, cartiere) cu nume literar‑artistice, ca în Maurois, Ţara Articolelor, pe care numai eu şi Sebastian văz că l‑am cetit, şi îşi comprimă Spaţiul şi Timpul. Lui îi rămân sechele de bunătate şi de bună creştere numai dacă a avut cine să i‑o injecteze. Şcoala şi Familia, lucruri de negăsit pe firmamentul epocii din prezent. Râd acum tot felul de imbecili că noi aveam „Arici Pogonici” şi „Cutezătorii”. Aşa este, prieteni, cum spune prostul ăla de Olaienos, dar ăştia de azi au ceva? Sclavi la corporatişti nici să sărbătorească nu‑s în stare, să se joace, să se bucure nevinovat!

Există diverse feluri de democraţie: Elveţia se zice că are democraţie de concordanţă, SUA au una controlată, Franţa posedă democraţie inteligibilă, Marea Britanie are o democraţie paternă etc. La noi nu este decât o spoială încolăcită şi mută, deseori o sminteală învârtită pe loc.

Dacă nu „te lipeşti” sau nu te „descurci”, „nu‑ţi iese nimic”, „nu‑ţi pică” şi „nu se merită”, cu accent, de dată recentă, pe „i”! Am prezentat odată un vecin şofer unui şef de gazetă care, după ce l‑a luat la preumblare, mi‑a spus că nu‑i place, e prea corect, lui îi trebuie unul care să se înfigă, să se bage, să ciupească galbenul etc. Asta se întâmpla prin anii ’90, când nu prea erau reguli. Bine, nici acum nu sunt ele, dar măcar sunt scrise, codificate haotic în diverse legi şi ouguri, ordonanţe de urgenţă! Eu ştiu că ordonanţa îţi trăgea cizmele, acum dă decrete!

„Superficialitate fiinţială”, scria cineva despre personajele lui nenea Iancu, personaje abulice, maculate, desuete, imbecile, puse pe căpătuială sau pe glorie rapidă şi nemeritată. Ca să avem şi noi faliţii noştri, am purces, aidoma lor şi imediat după clătinarea din anii ‘90, la recitirea şi, mai ales, la inventarea Istoriei abia petrecute. A apărut o viziune tragică, o viziune pudrată cu oarece eroism, scoasă din recuzita legionară – nici nu exista o altă abordare, de altfel – pentru a justifica acte de răzbunare şi chiar de intimidare. Complex de suburbie culturală, de colonie necolonizată până la capăt, care dorea să‑şi statuteze, să se legitimeze şi să‑şi justifice noua postură sau chiar impostură. La o adică, toţi am trăit în aceleaşi tipare şi în aceleaşi borcane de beton, iar cei mai vehemenţi dintre noi aveau, după cum o vor arăta anii ce vor urma, multe de acoperit, ca pisicii.

A fost, şi o repet, unsurosul serial cu memoria durerii, făcut prost, cu o retorică heirupistă şi inversând termenii discuţiei. Adevărul, ca întotdeauna, se află şi se va afla la mijlocul terenului iar o abordare corectă şi coerentă nu se va putea face decât de acum în treizeci de ani şi, mai ales, cu oameni cu mintea clătită de prejudeţe. Foştii activenko nu vor putea fi decât ceea ce au fost, nimic mai mult, chiar dacă îşi schimbă petalele. Culmea este că mulţi sunt oameni tineri, cu burse papistaşe şi protestante fără număr, dar cu o retorică de acelaşi gen orfan şi verde. Nu poţi întoarce la fix una sută şi optzeci de grade Realitatea, precum arcul unui orologiu, cu aceeaşi termeni şi nu‑i poţi numi pe nişte terorişti legionari, patrioţi. Patrioţi suntem noi, cei care ştim folosi corect şi migălit Limba Română.

M‑a impresionat întotdeauna Stefan Zweig. Pentru gestul lui şi al consoartei – ce ciudat sună cuvântul ăsta aici! – şi pentru proză, deşi la noi era cunoscut mai abitir ca autor de SF. Orele astrale ale omenirii este o carte superbă, plină de informaţie şi foarte bine scrisă. Recentissim am citit Adoc şi Jucătorul de şah – cea de‑a doua, apărută prin anii şaizeci ai veacului trecut în celebra colecţie de un leu şi cincizeci, de publica literatură ştiinţifico‑fantastică, precum şi singurul său roman, Suflete zbuciumate. Roman admirabil, bovaric, umplut de secvenţe memorabile, de dialoguri spumoase şi spirituale, de trimiteri livreşti grandioase. Nu chiar ca la Flaubert, dar nu departe! Traducerile excelente, în limba română corectă şi mustoasă, aparţin lui Eugen Relgis, şi el călătorit prin America de Sud şi lui Horia Matei. Am reintrat în amurgul Imperiului, al acestui imperiu pe care l‑am considerat mereu ridicol, Habsburgic şi Austro‑ungar de convenienţă, imperiul de mijloc fără ieşire la mare şi la soare decât prin Venedig, Venezia, şi asta vreme de vreo cincizeci de ani. O simplă nedumerire: nu ştiu de ce editura s‑a încăpăţânat să‑l numească pe Aleihin tot timpul Aliechin! Să nu se mai facă deloc nici şah pe la noi?

De la un timp încoace, Bucureştiul face efortul să‑şi creeze un brand turistic. Grupuri de iniţiativă, agenţii de turism, firme de marketing propun periodic proiecte de brand negăsind încă formula potrivită pentru a promova cu impact acest oraş heteroclit ca structură. În ultima perioadă s‑au tipărit albume şi pliante de foarte bună calitate care prezintă, aproape exclusiv, „calea regală” a Bucureştiului. La propriu, fiindcă în aceste albume vedem edificiile reprezentative din epoca lui Carol I; e vorba în special de Calea Victoriei şi alte câteva clădiri monumentale din acea perioadă; la fel de mediatizată e şi artera modernistă a lui Carol al II‑lea, în speţă B‑dul Magheru cu blocurile sale bauhaus şi Art Deco, stiluri sincronizate cu tendinţa germanofila şi mussoliniana a epocii.

Aceste două tronsoane arhitecturale au marcat şi marchează încă politica promovării turistice a Capitalei, devenind un clişeu. Fără îndoială că Ateneul, Palatul Poştelor, Casa Armatei, etc. sunt reprezentative pentru urbea noastră care s‑a emancipat arhitectural începând cu sfârşitul secolului XIX. Pliantele turistice luxoase despre Bucureşti oferă străinilor o astfel de imagine occidental‑elegantă a capitalei. Succesul în rândul turiştilor „de autocar” e garantat.

La nivelul marketingului turistic însă, de curând, s‑au produs nişte mutaţii. A apărut în Europa, dar de un an şi ceva şi în România, turismul de tip FREE TOUR, care este o alternativă la industria plimbărilor cu autocarul pe marile artere ale oraşelor. FREE TOUR înseamnă o vizita la pas în zonele urbane mai ascunse unde poţi descoperi farmecul discret al străzilor şi caselor de odinioară, cu poveştile lor tainice şi parfum de epocă.

Străinii, dar şi bucureştenii pasionaţi de istoria oraşului lor, au început să caute cu lăcomie aceste ascunzători fermecate, conduşi de ghizi care practică turismul pietonal şi care sunt bine documentaţi şi ştiu să povestească legendele zidurilor vechi, a vilelor boiereşti uitate de vreme şi a străduţelor întortocheate din Bucureştiul patriarhal (aceste trasee underground nu există în ghidurile turistice ale oraşului). Mişcarea FREE TOUR e un fenomen aproape exclusiv de internet, informaţiile circulă subteran de la grup la grup. Sunt descoperite mereu alte şi alte trasee „iniţiatice” interesante, excursiile pietonale ghidate se înmulţesc prin mesaje pe facebook de tipul „hai să ne întâlnim mâine să vizitam Mântuleasa de la un cap la altul” sau „cine vine cu noi la pas prin cartierul armenesc?”

Se pare că minimalismul pitoresc balcanic al Bucureştiului are şi el o valoare turistică neglijată până acum de strategiile de marketing.

Vila cu clopoţei, atmosfera de linişte şi intimitate a grădinilor cu havuz, feroneria dantelata a gardurilor vechi, toate astea exprimă un modus vivendi al bucureşteanului de demult. „Bucureştiul e frumos prin detalii” spunea un jurnalist străin sesizând, iată, un element de marcă al Capitalei noastre care poartă şi amprenta orientală a locului.

Pentru pasionaţii de FREE TOUR, Biblioteca Metropolitană Bucureşti pregăteşte o surpriza: în toamnă, pe 22 septembrie, în cadrul festivalului BIBLIO CITY, se va organiza, în premieră, o zi a traseelor turistice „discrete” în care bucureştenii şi nu numai vor avea ocazia să descopere farmecul ascuns al străduţelor vechi cu legendele lor captivante.

E un experiment cultural care, cu siguranţă, va contribui la regândirea elementelor de brand al Bucureştiului.

P.S. Persoanele interesate de acest fenomen turistic şi care au propuneri de trasee bucureştene pot trimite mesaje la alexhoria@yahoo.com

H A I S Ă N E Î N TÂ LN I M P E M Â N T U LE A S A(DESPRE UN PROIECT TURISTIC BUCUREŞTEAN)

Alexandru Horia

13

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Pictu

ră

Constantin Daradici este, dincolo de orice dubiu, un pictor născut, nu făcut, care, de‑a lungul carierei sale, nu s‑a lăsat tentat de mode şi ideologii artistice, preferând să se exprime într‑un mod „rudimentar”, adică lăsând experienţa empirică să irumpă la suprafaţa sensibilităţii fără nicio cenzură prealabilă cauzată de constrângeri de ordin stilistic sau conceptual. Lipsa lui de interes faţă de orientările, direcţiile ori simplele „mişculaţii” care animă şi fragmentează, în acelaşi timp, lumea artistică a oricărei epoci, deci şi a celei de faţă, nu trebuie interpretată ca fiind o reacţie de respingere nediferenţiată a ideii de înregimentare, de orice natură ar fi aceasta, şi cu atât mai puţin ca o expresie a unui orgoliu scăpat din frâu.

Pur şi simplu, Constantin Daradici nu are nevoie nici de intermediari, nici de solidari – fie aceştia afini spirituali sau simple paradigme de gândire dobândite – pentru a realiza în fiecare lucrare a sa o imagine grăitoare prin ea însăşi, complet epurată de intruziuni simbolice sau de alt fel de sugestii teoretice. Pictura lui este un continuu strigăt de mirare, de admiraţie spontană în faţa naturii şi a realităţii (mai precis, a peisajului, inclusiv cel citadin), singura sursă de inspiraţie care merită – în opinia implicită a artistului – să fie luată în seamă.

Simplitatea acestei opţiuni tematice, la care se adaugă acurateţea reflectării ei printr‑un desen subînţeles, dar cu atât mai ferm în a‑şi face simţită funcţia de structurare a spaţiului, ne îndeamnă să luăm în calcul chiar şi ipoteza potrivit căreia Constantin Daradici ar fi, dincolo de inapetenţa lui pentru sofisticării stilistice, un promotor al tradiţionalismului, deghizat într‑un inocent impresionist de ocazie.

Numai că, în pictura lui se petrece la un moment dat un „miracol” care nu ne permite nici să mergem atât de departe, dar nici să afirmăm că ştim de ce n‑o putem face. Este vorba despre modul în care artistul utilizează culoarea, despre ştiinţa sau instinctul său unic de a crea un decalaj abia sesizabil între imaginea percepută ca ansamblu de repere fizice şi cea de‑a doua natură a acesteia – imponderabilă ca o hologramă – constituită exclusiv din jocuri şi vibraţii cromatice.

Fără a‑mi dori să fiu suspectat de poetizări gratuite, aş spune că Daradici pune culorile pe pânzele sale în acelaşi mod în care roua cade dimineaţa pe petalele florilor. Dacă vi se pare simplu, vă rog să aveţi în vedere faptul că, în realitate, roua nu cade de nicăieri, ci este rezultatul unui proces de condensare, consecutiv celui de vaporizare.

Fost student al lui Corneliu Baba, Constantin Daradici s‑a manifestat şi se manifestă în sfere stilistice aflate la mare distanţă de cele ale operei magistrului, ceea ce poate fi o dovadă suplimentară adusă în favoarea puternicei individualităţi a personalităţii lui artistice, în condiţiile în care a fi, „babist” însemna cândva a fi în mod automat şi posesorul unui incontestabil certificat de valoare. În mod similar, pictorul

nu a căzut nici în „plasa” marilor maeştri ai impresionismului, postimpresionismului şi expresionismului liric, cu ale căror estetici se simte solidar „din naştere”, cum s‑ar spune, şi nu ca urmare a asimilării pe cale didactică a unor influenţe benefice, reuşind, fără un efort cert detectabil, să‑şi constituie o formulă indiscutabil personală, constant şi lesne de identificat. Găsim în ea atât notaţia precipitată, febril aşezată pe pânză, strălucirea cromatică de extracţie fovă, „migăleala” pointilistă dublată de un dinamism lăuntric al fundalurilor, schiţarea imaginilor prin tuşe graficizate în compoziţii monocrome, forme pregnante, parcă zidite cu ajutorul unor tuşe late multicolore, cât şi turbulenţe cromatice eterice, rarefiate, suprapuneri şi transparenţe care menţin viu jocul dintre suprafaţa plană şi iluzia profunzimii, folosirea albului pânzei sau al hârtiei ca element de alfabet plastic de sine stătător, masivitatea umbrelor întunecate pigmentate cu accente abia sesizabile de albastru.

O „oglindă” a unei lumi fabuloase, înţesate de mituri panteiste – ar putea spune unii sau, din contră, o formă de evazionism dintr‑o lume reală prozaică şi greu de suportat – ar zice alţii. Ei bine, nici una, nici alta dintre acestea, ci un univers – mai întâi senzorial şi spiritual, iar mai apoi pictural – generat de întâlnirea unei viziuni potrivit căreia doar rutina şi lipsa noastră de atenţie ne fac să scăpăm din vedere natura miraculoasă a existenţei cu un talent puternic şi original capabil să exprime în mod direct şi nuanţat deplina autenticitate a acestui adevăr elementar.

Cu riscul de a mă repeta, vreau să fac precizarea că toate aceste ingrediente tehnico‑stilistice se combină parcă de la sine într‑o matrice prestabilită, emanată – ca formă concretă de exprimare artistică – de chiar starea afectiv‑cognitivă a pictorului raportată la fiecare moment al exercitării actului său de creaţie. Cu alte cuvinte, nimic nu este elaborat, premeditat şi, prin urmare, repetabil pe parcursul exerciţiului aşezării imaginilor pe pânză, în spatele mâinii care mişcă pensula ori creionul aflându‑se, suverane şi libere, doar

emoţia artistică pură şi sentimentul demiurgic al participării, cu fiecare nouă lucrare, la o recreare a unei părţi de univers, oricât de aparent insignifiantă ar fi aceea.

Elegiile cromatice ale lui Constantin Daradici

Corneliu Ostahie

14

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Motto

„Poporul român... pentru poporul român este un cuvânt greu de spus. „Arhimandrit Iustin Pârvu (1918‑2013), mare duhovnic isihast de fericită amintire, trecut prin calvarul a 18 ani de temniţă grea, ctitor al Mănăstirii Petru‑Vodă, închinată pomenirii martirilor din închisorile comuniste.

Ciuceanu, Radu (n. 16.04.1928, comuna Gai, azi municipiul Arad), prof. dr., istoric, memorialist şi om politic:

1946‑48 – luptător împotriva ocupantului sovietic şi al regimului‑marionetă impus de acesta, şef al tineretului Frontului democrat‑creştin din cadrul Mişcării Naţionale de Rezistenţă din Oltenia;

1947 – absolvă Liceul „Carol I.” din Craiova şi se înscrie la Facultatea de medicină;

1948‑63 – arestat, îşi ispăşeşte condamnarea în închisorile din Craiova, Piteşti, unde îndură primul proces de „reeducare”, Văcăreşti, Jilava, Târgşor, Gherla, unde trece printr‑a doua experienţă de „reeducare”;

1963‑65 – şomer pe durata perioadei de interdicţie a drepturilor civile, pedeapsă complementară celei penale;

– absolvă Facultatea de istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, ulterior devine cercetător la Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti şi cadrul didactic integrat la secţia de arheologie a Facultăţii de istorie;

1984 – militează pentru păstrarea ansamblului monumental Văcăreşti, demolat la sistematizarea Capitalei, semnând o Scrisoare deschisă de protest, alături de alţi oameni de cultură, şi devine corespondent voluntar al postului de radio „Europa liberă”;

1990‑92 – deputat PNL de Alba;

1993 – director‑fondator al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române;

1998 – susţine doctoratul cu teza: „Autocraţie şi naţionalism. Destinul unei dinastii 1665‑1856”;

2000‑2004 – deputat PRM de Olt;

Opera: autor şi co‑autor de studii şi culegeri de documente istoriografice contemporane – „Misiunile lui A.I. Vîşinski în România (Din istoria relaţiilor româno‑sovietice, 1944‑46). Documente secrete” (1997); „Începuturile mişcării de rezistenţă din România”, vol. I (1998), vol. II (2001); „Rezistenţa armată din Bucovina”, vol. I (1998); „Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945‑58” (2001); „Mişcarea naţională de rezistenţă din Oltenia, 1947‑49”, vol. I (2001), 1949‑52 – vol. II (2003), 1953‑80 – vol. III (2004); „Regimul penitenciar din România 1940‑1962” (2001); „Stenogramele şedinţelor conducerii P.C.R. 23 septembrie 1944 – 26 martie 1945” (2003); „Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş: Grupul Ion Gavrilă‑Ogoranu, 1949‑1968” (2007); „Masacrele de la Katyn” (2008);

Lucrări de memorialistică: „Memorii, vol. I – Intrarea în tunel” (1991), vol. II – „Potcoava fără noroc” (1994), vol. III – „Pecetea diavolului” (2002), vol. IV – „Prea mult întuneric, Doamne!” (2012), „Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: Artistul, 1963‑70”, vol. I (2005), vol. II – „Jurnalul unui om liniştit. Nume de cod: Cucu, 1970‑89” (2006).

Bogata bibliografie consacrată Gulagului românesc, mai cu seamă memorialistica foştilor prizonieri de conştiinţă, din care îi amintesc pe Ion Ioanid, Oana Orlea‑Cantacuzino şi a multor altor exilaţi, completată de cercetările istoriografice post‑decembriste, care valorifică izvoarele documentare până mai ieri inaccesibile ori accesibile în mod selectiv, nu au avut darul să suscite a dezbatere publică a problematicii, întrucât au apărut în tiraje confidenţiale, fie la edituri obscure, fie în producţii arhispecializate destinate profesioniştilor, cum ar fi lucrările de circuit închis editate de institutele de profil.

Venind să suplinească acest gol, crearea în 1993, la iniţiativa Prof. Radu Ciuceanu (în dubla sa ipostază de istoriograf al martiriului românesc şi de martir al Istoriei), a Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române a stimulat publicarea de culegeri documentare pe criterii tematice, alcătuind un corpus substanţial de documente şi modificând, într‑o oarecare măsură, percepţia asupra României postbelice.

Cu puţine excepţii (amintim aici culegerea de documente despre actul de la 23 August, realizată în fatidicul an 1984 de regretatul istoric Aurică Simion, retrasă de pe piaţă în urma protestelor Ambasadei sovietice), secretizarea arhivelor istorice contemporane relative la evenimente, tendinţe şi realităţi pe care regimul comunist era direct interesat să le treacă sub tăcere a generat o cascadă de ipoteze şchioape, de relatări trunchiate ori de versiuni trucate pentru uzul propagandei interne (cultul personalităţii) şi externe, iar neverosimilul acestei istoriografii la comandă a produs stupoare în cercurile istoricilor occidentali, absenţa datelor credibile conducând istoriografii de dincolo de Cortina de fier să se limiteze la studierea modului în care realităţile româneşti au fost percepute de lumea apuseană şi în tradiţia ei istoriografică, cu alte cuvinte la imagologie (v. Klaus Heitmann), ori la interpretarea politologică a ştirilor de presă (Anneli‑Ute Gabanyi ş.a.).

Împărtăşind optica imagologică, şcoala istorică post‑decembristă, avându‑l ca spirit rector pe Lucian Boia, preia constatarea evoluţiei economico‑sociale inerţiale a României post‑comuniste: legitimarea prin vot a perpetuării controlului exercitat de nomenclatura comunistă, delimitarea ambiguă a regimurilor instaurate după 1989 faţă de socialismul real, concomitent cu recunoaşterea imperativului politic de evitare a pericolului „iugoslavizării”, cu consecinţe pe termen lung, cum ar fi estomparea culpabilităţilor, inocentizarea respondenţilor politici şi iniţierea de procese de intenţie la adresa victimelor sistemului totalitar (însuşi termenul de „sistem” fiind utilizat pentru escamotarea răspunderii individuale sau colective), asocierea abilă a victimelor cu călăii printr‑o compromitere şi răstălmăcire atent orchestrată a biografiilor şi în genere a moralităţii sociale, mimarea pluralismului, cât şi a statului de drept, noua şcoală preia prin urmare toate aceste tendinţe palpabile pentru a le transforma în argument central al pasivităţii funciare a poporului român, fără a ţine seama de imensele presiuni exercitate asupra sa în ultima jumătate a secolului XX sau de împrejurările excepţionale care au concurat la alienarea sa.

** *

Deşi „Fenomenul Piteşti” – după cum a rămas cunoscut în analele represiunii staliniste, iniţiat la 6 decembrie 1949 la penitenciarul Piteşti, reprezintă prima experimentare a practicii de convertire prin teroare la ideologia marxistă a unui lot de deţinuţi politici, majoritar

M E M O R I I

Radu Ciuceanu – MEMORII 4: DE LA PLĂMĂDIREA SUFERINŢEI

LA REDEMPŢIUNEA PRIN ADEVĂRVlad Ion Pappu

15

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

M E M O R I Iprovenind din rândurile studenţimii legionare – a mai fost investigat în opusculul cu acelaşi nume datorat lui Virgil Ierunca, precum şi în amintirile lui Paul Caravia, semnalat în mărturiile şi depoziţiile multor altor foşti deţinuţi politici, descrierea şi analiza sa exhaustivă se găseşte în volumul IV. de Memorii – „Prea mult întuneric, Doamne!”, semnat de Radu Ciuceanu, participant direct, unul dintre primii subiecţi victimizaţi de experiment, care, în chip miraculos, păstrează o memorie intactă a evenimentelor, depunând o mărturie sistematică, într‑o reproducere cvasi‑cinematografică, a scenelor coşmareşti; ceea ce s‑a numit ulterior „fenomenul Piteşti” a fost un experiment pregătit la penitenciarul din Suceava, prin care un număr de 10 deţinuţi, selecţionaţi dintre cei ce, în recluziune, aderaseră din oportunism ori prin îndoctrinare la ideologia comunistă, ademeniţi de promisiunea scurtării pedepsei, au fost iniţiaţi în tehnicile de anchetă, control psihologic şi tortură, cu scopul de a recruta, pe principiul „bulgărului de zăpadă”, alţi „reeducaţi” din rândul tinerimii legionare care, treptat, prin extindere să cuprindă întreaga generaţia tânără, aflată după gratii în ultimii ani ai deceniului 4, în procesul forţat de convertire la principiile, valorile şi modul de viaţă marxist, o masă de câteva mii de suflete, considerată „recuperabilă” de către regim.

Comentând noua lege a cultelor, adoptată în 1948, care, printre altele, interzicea Bisericii uniate practicarea cultului, declara ca ilegale o serie de secte religioase, desfiinţa învăţământul confesional şi sista asistenţa acordată de statul român instituţiilor de învăţământ cu limba de predare română din ţările balcanice unde trăia o minoritate românească, Ana Pauker ameninţa generaţiile adulte că nu sunt demne să ofere o educaţie „progresistă” tineretului care, în opinia ei, ar trebui scos din mediul familial „obscurantist” pentru a fi format sub autoritatea statului; tot la iniţiativa ei, o seamă de organizaţii legionare din mediul muncitoresc, de pildă sindicatele Societăţii de Tramvaie Bucureşti, sunt cooptate in corpore în PMR, într‑o tentativă de reciclare colectivă prin „munca de partid” ( de notat că delaţiunea era considerată „sarcină de partid”).

Prin urmare, ideea recuperării, inclusiv prin constrângere a generaţiei tinere pentru noua societatea socialistă, în dispreţul oricăror legi interne sau internaţionale, se află în deplină concordanţă cu declaraţiile liderei cominterniste şi cu linia partidului comunist autohton, pe care lipsa de reprezentativitate îl silea să se multiplice numeric pentru a obţine un control social efectiv; cum proiectul ingineriei sociale, preconizate de către regim şi conceput ca o stare permanentă de asediu, cu suspendarea drepturilor fundamentale ale omului, afecta în mod dramatic ansamblul societăţii (ţărănimea, adică 90% din populaţie – prin asocierea forţată în colhozuri, pătura antreprenorială şi financiară – prin confiscarea (naţionalizarea) „mijloacelor de producţie” şi a instituţiilor bancare, liber‑profesioniştii – prin suprataxare şi includerea în „cooperative meşteşugăreşti”, clasa politică interbelică şi aderenţii partidelor istorice – prin arestări masive şi deportări, după criteriul categorial, intelectualitatea – prin retragerea dreptului de semnătură ori prin cenzură, corpul ofiţeresc – prin disponibilizări şi internări în lagăre, sub pretextul participării la campania din Răsărit, prin decimare pentru contingentele active pe frontul anti‑german, minorităţile – prin deportări şi relocări forţate), atenţia regimului s‑a concentrat asupra tinerei generaţii care trebuia reciclată şi înregimentată rapid pentru a înlocui elitele decapitate ca urmare a asimilării acestora „duşmanilor de clasă”, „exploatatorilor” sau „criminalilor de război” sau partizanilor României Mari: „stat exploatator, multinaţional”, potrivit formulării cominterniste – întregul proiect fiind, în fapt, un mixaj de revanşism şi calcul politic.

Contextualizând în cicluri istorice de durată medie spre mare, se poate susţine că era stalinistă (1944‑63) este, în sec. XX, o replică şi o extensie radicală a regimului Regulamentului organic (1829‑48), experiment social prin care mai întâi Rusia ţaristă, apoi cea sovietică ţinteau aplicarea pe pământ românesc a unor reforme care să‑l compatibilizeze cu ordinea internă din Răsărit, un adevărat proces de „gubernizare”.

Procesul „reeducării” se manifestă plenar în anumite locaţii mai retrase faţă de restul celularului, izolarea spaţiului experimental fiind decisivă în această fază – cum era cazul Celulei 4 Spital, evocate de R. Ciuceanu, unde erau încartiruiţi deţinuţii‑studenţi de coloratură democrat‑creştină şi o seamă de prozeliţi ai sectelor, tineri care îndeplineau prima condiţie cerută de experiment, anume extragerea din mediul familial şi izolarea socială, datorită unor condamnări, de regulă, de sub 10 ani, cu

excepţia memorialistului care ispăşea o pedeapsă de 15. Până la un punct, metoda este similară căprăriei din orice armată, unde, din necesitatea de a stăpâni un grup larg de indivizi, cadrele militare de carieră, îndeobşte reduse numericeşte, selecţionează circa 10% dintre recruţi care să devină executanţi‑model şi cu ajutorul cărora să supravegheze instrucţia şi deprinderea spiritului cazon de către întreaga masă a recruţilor, după principiul clasic al spargerii solidarităţii de grup prin delegare de autoritate către o minoritate privilegiată datorită personalităţii complexate şi modelabile; când controlul se aplică asupra populaţiei civile, căprăria se transformă în colaboraţionism, iar în relaţia forţă de ocupaţie‑teritoriu ocupat poate împrumuta şi atributele „coloanei a V‑a”.

Din punct de vedere raţional, aşadar, planul alcătuit de regimul comunist de ocupaţie pare viabil, partidul năzuind să se integreze în toate structurile statului, să le dubleze, pentru a‑l confisca în final sub formula partidului‑stat.

Prototipul „reeducării prin tortură” se regăseşte, însă, în practica asiatică a mancurtizării (v. Cinghiz Aitmatov), când, pentru a‑şi asigura loialitatea nelimitată a unui prizonier din tribul advers, învingătorul îl supune unei probe chinuitoare: celui prins, imobilizat fiind, i se fixează pe cap o piele proaspătă de oaie, după care timp de o săptămână este abandonat în deşert, expus la soarele nemilos care, treptat, usucă pielea care exercită prin strâmtare o presiune din ce în ce mai mare asupra craniului până ce ajunge să oprească parţial sau total circulaţia sanguină către cap, ceea ce induce pe lângă dureri cumplite şi o oxigenare defectuoasă a creierului; dacă oxigenarea este întreruptă cu desăvârşire, individul supus acestui procedeu de‑obicei îşi dă duhul ori, în caz că supravieţuieşte, devine o „legumă”; distrugerea neuronilor provoacă o amnezie completă şi ireversibilă, iar mancurtul îşi revărsa întreaga sa afecţiune şi obedienţă asupra torţionarului care devine centrul universului său interior şi temeiul său de viaţă.

O altă premisă susceptibilă să asigure succesul unei politici de ocupaţie se vădeşte a fi terapia‑şoc a aşa‑numitei „terori preventive”, aplicată, din ordinului lui Lenin, în Finlanda anului 1918. Această ţară se bucura pe timpul ţarilor de o oarecare autonomie (Parlament, monedă, timbre proprii), nefiind înglobată Rusiei din punct de vedere administrativ; ţarii Rusiei, prin moştenire maternă, purtau din sec. XIX şi titlul de Mare Duce al Finlandei, având, aşadar, un şef de stat comun, raportul dintre Finlanda şi Rusia era de uniune personală. Ca să şteargă tradiţia de autonomie şi să preîntâmpine orice rezistenţă notabilă la anexarea ducatului, Armata Roşie invadează, fără declaraţie de război, Finlanda şi, pe măsură ce pătrundea în adâncul teritoriului, execută sumar notabilităţile şi formatorii de opinie din localităţile ocupate, lăsând populaţia autohtonă fără îndrumarea conducătorilor ei fireşti pradă deznaţionalizării.

Experimentul „reeducării” se mai întemeiază şi pe unele cercetări din domeniul pedagogiei sau fiziologiei, dar mai cu seamă pe cuceririle teoriei comportamentiste aplicate cu succes în crescătoriile de vulpi polare din Extremul Orient sovietic, unde, după 14 generaţii de încrucişări succesive ale exemplarelor docile din captivitate, s‑a obţinut o varietate domesticită, care la contactul cu omul nu mai prezenta spaima şi alarma specifică sălbăticiunii, produsă – s‑a constat – prin declanşarea unei emisiuni sporite de hormoni hipofizari.

Constatăm, aşadar, în conceperea şi derularea experimentului de la Piteşti, o triplă ascendenţă – politică, ştiinţifică şi instinctual primară, atunci când se decide testarea terapiei‑şoc pe cobai umani.

Radu Ciuceanu, care va retrăi şi la penitenciarul Gherla coşmarul reeducării, relatează minuţios fazele ascendente în intensitate ale torturilor suferite la Piteşti, cât şi consecinţele ei pentru victime:

Convingerea prin îndoctrinare, procedeu generalizat în epoca comunistă, recurge la metode raţional‑psihologice, pe scurt „agitprop” (agitaţie şi propagandă), cu lozinci repetate obsesiv pe toate canalele de comunicare; pentru cetăţeanul de rând al lagărului comunist, bombardamentul masiv cu lozinci persuasive, chiar împotriva evidenţei se soldează cu intrarea într‑o fază neurastenică a „apercepţiei”: individul devine impermeabil şi indiferent faţă de orice informaţie, creierul său, excedat să mai proceseze valoarea şi calitatea mesajului, în lipsă de date suficiente, nu mai este capabil să evalueze vulnerabilităţile individului în relaţiile interumane şi dobândeşte o imagine distorsionată a comunităţii familiale şi profesionale căreia îi aparţine, iar indiferenţa deschide calea compromisului, a dublului limbaj şi a schizoidiei caracteriale, cu alte cuvinte se

creează la nivelul conştiinţei o stare de incertitudine şi de confuzie, exploatabile în situaţiile‑limită, cum ar fi privarea de libertate etc.

Suspendarea drepturilor deţinutului, prevăzute de regulamentul penitenciarelor, generalizată din 1948 pentru categoria deţinuţilor politici, consideraţi ab initio „refuznici”, adică refractari la munca de convingere, presupune pierderea dreptului la corespondenţă, de vorbitor, la pachete, diminuarea raţiei alimentare, anularea plimbării zilnice, izolare şi încarcerare preventivă, staţionarea în celule neîncălzite, fără geamuri ori oblonite, fără aerisire sau lumină naturală, dormitul fără saltea pe podeaua de ciment, absenţa băii, lipsa asistenţei medicale ori medicamentelor, absenţa procurorului de serviciu, obligat prin lege să viziteze lunar celulele etc. Înăsprirea regimului de detenţie vizează aducerea celor condamnaţi în pragul cedării psihice ori exterminarea vârstnicilor şi a suferinzilor, absenţa facilităţilor enumerate generează revoltă, indignare, frustrare, adăugându‑se principalelor angoase ale persoanei private de libertate, aşa cum le descrie memorialistul: „cei mai mari inamici ai noştri erau deznădejdea, uciderea speranţei şi despărţirea de Dumnezeu” (p. 49).

Intrarea propriu‑zisă în scenă a „reeducatorilor” se produce sub forma unui atac prin surprindere (Ciuceanu o desemnează drept „ambuscadă”) asupra întregului lot de cobai, care sunt masacraţi, cu concursul temnicerilor, până la căderea în nesimţire; după ce‑şi impun autoritatea prin forţă brută, renegaţii prelungesc teroarea prin instituirea interdicţiei ca subiecţii să comunice între ei, fiind vegheaţi în acest scop de plantoane desemnate din rândurile lor; sub pretextul că n‑au fost sincere în declaraţiile date cu prilejul anchetei, pe rând, victimele sunt aşezate pe o masă şi bătute cu sălbăticie, simultan, de câte 4‑5 călăi „reeducaţi”, înarmaţi cu răngi. Faza descrisă mai sus debutează pentru autor în Ajunul Crăciunului anului 1949, moment de maximă vulnerabilitate pentru deţinuţi, în genere: „Încercam, în grup sau individual, să suspendăm timpul şi să desfiinţăm spaţiul măcar pentru o clipă, gândindu‑ne şi refăcând în minte şi suflet chipul părinţilor, al fraţilor sau surorilor şi, de asemenea, momentul acela hotărâtor al Bethleemului, al întemeierii unei religii ce a clătinat istoria lumii din temelii.” (p. 50). După crunta bătaie suferită, durerile fizice violente lasă loc unei „detaşări a simţurilor”: „pluteam – îşi aminteşte autorul – parcă deasupra celor ce mă înconjurau ca într‑un păienjeniş unde călăii se amestecau cu victimele lor” (p. 49). Puterea agresorului asupra victimelor devine totală, reuşind să întrerupă orice comunicaţie a individului cu grupul omogen psihologic şi afectiv din care face parte, deşi lotul continuă să staţioneze în acelaşi spaţiu, teroare produce izolare, iar până la desolidarizare lipseşte un singur pas: „Ni se ordonase să ne strângem genunchii şi să ne aliniem de o parte şi de alta a încăperii pe priciurile existente. Izolarea avea să fie totală odată cu instalarea plantoanelor din rândurile nemernicilor… ni s‑a atras atenţia… să nu mişcăm capul, iar privirile să fie aţintite către mijlocul încăperii. Dacă vroiam să comunicăm cu şefii urma să ridicăm un braţ, fără însă a rosti nicio silabă… Bilanţul era dramatic, iar realitatea tragică: a fost suficient ca unul să răcnească «Nimeni nu mai mişcă!»… ca să încremenim toţi cei optzeci şi ceva de deţinuţi contrarevoluţionari şi, pe deasupra, şi studenţi, floarea rezistenţei neamului românesc.” (p. 50) şi „… simpla privire adresată unui fost camarad ar fi însemnat pe loc complicitate şi sancţiune”. (p. 78).

Abia după atingerea unei stări de supunere vecine cu depersonalizarea, torţionarul anunţă obiectivul conjunctural al experimentului: „…pentru a fi de partea cealaltă, adică a noastră… trebuie să vă lepădaţi de tot ceea ce a însemnat trecutul vostru şi să‑l condamnaţi mai întâi în sinea voastră şi apoi să‑l mărturisiţi aici, în faţa tuturor. …Să fim sinceri şi să‑i demascăm pe aceia care ne‑au otrăvit copilăria, adolescenţa… pe părinţii noştri chiar, pe profesorii care ne‑au abătut drumul de la o cunoaştere a ţărănimii muncitoare, a celor ce muncesc în furnale sau a celor care ne‑au arătat ce înseamnă ajutorul şi avantajele pe care le avem în urma vecinătăţii noastre cu marea Uniune Sovietică. Pe urmă, trebuie să‑i acuzăm pe aceia care ne‑au dus ca pe o turmă în răsărit, unde au pierit sute de mii de ostaşi români împotriva marelui popor sovietic şi a unei ideologii ce va cuprinde în curând întreaga planetă.” (p. 49), acelaşi călău promite noi runde de violenţă, fără a preciza data punerii lor în aplicare sau persoana care le va îndura, apelând cu iscusinţă la presiuni de natură psihologică: „…tortura nu începe atunci când îşi joacă bocancii pe

16

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

M E M O R I Ipieptul victimelor, până când li se rup oasele sau când îndoaie un braţ şi îl rupe, ci în clipa când cel chinuit află că va suporta supliciul.” (p. 55).

Demascarea internă constă într‑o autoanaliză, o scrutare a conştiinţei, subiectul fiind îndemnat, în această fază, să‑şi renege convingerile politice, religioase, neamul şi familia, ansamblul tradiţiilor ce‑i defineau „locul în lume”.

Demascarea externă este o abjurare publică (de grup), o mea culpa prin care victima se cerea să‑şi recunoască şi să‑şi condamne rătăcirile vieţii anterioare (când nu‑şi pierduse încă condiţia de „om în lume”), să se arate convins de adevărurile propagate de partid şi, ca dovadă a bunei sale credinţe, să indice activităţile subversive omise la anchetă şi să implice persoane încă necercetate, inclusiv rudele de gradul întâi, secrete de familie ş.a., printr‑o vidanjare completă a memoriei.

Urmează o ultimă fază bestial‑scatologică, degradantă pentru condiţia umană în care, prin înjosire şi umilire, se urmăreşte aruncarea victimei într‑o orbită sub‑umană pentru a‑i provoca o silă de sine şi un sentiment al nimicniciei care să o împingă în „prăpastia delaţiunii”: în perechi de câte doi, subiecţii sunt obligaţi să se scuipe reciproc, să se pălmuiască, să se lovească cu pumnii ori să‑şi bea reciproc urina; cei care îndrăznesc să protesteze împotriva acestui tratament sunt schingiuiţi până la moarte în prezenţa întregului lot de cobai.

Înainte de a repeta experimentul, torţionarul are grijă să testeze dacă subiecţii nu şi‑au pierdut cumva uzul raţiunii, fiindcă tortura prelungită a modificat fiziologia victimelor, memorialistul notează cum simţurile sale se aflau într‑o permanentă stare de alertă, psihicul său nemaiînregistrând „alternanţa dintre zi şi noapte”: „somnul refuza să‑şi mai facă efectul recuperator. Chiar dacă mi se închideau pleoapele, celelalte simţuri, în special auzul, rămâneau de veghe!” (p. 91).

Regulile de comportament din detenţie – devenite ghid de supravieţuire pentru condamnatul Ciuceanu: „… fiecare recunoaştere a celui care îţi este adus în faţă este a doua treaptă a condamnării lui, prima fiind evident faptul că a fost vândut, trădat de cei care poate mai târziu îşi regretă slăbiciunea” sau „Înţelepciunea în temniţă nu este un datum extern sau de sorginte personală, ci este produsul direct, imediat şi silnic al experienţei tale şi a celorlalţi.” (p. 63) şi „Atunci când te găseşti într‑un grup şi sunt aruncate întrebări cu tâlc şi urmări, răspund totdeauna cei din spate, care‑şi schimbă poziţia imediat spre a nu fi identificaţi.” (p. 139) ori „În puşcărie eşti ca pe front…” (p. 51) – vorbesc despre prudenţă, închidere în sine, laşitate, suspiciune paranoidă şi versatilitatea naturii umane, trăsături ce se vor exporta în lumea de‑afară, devenind reflexe sociale.

Memorialistul conchide că raţiunea experimentului ar fi fost „o anchetă prelungită în temniţă a Securităţii, care nu are drept ţel reabilitarea condamnaţilor, ci compromiterea lor morală şi descoperirea unor nuclee de rezistenţă ascunse sau uitate.” (p. 54).

Practic, fiecare fază a „fenomenului Piteşti”, chiar dacă experimentul nu a cunoscut o răspândire la scară macrosocială – şi în acest fapt recunoaştem şi meritul luptătorului Ciuceanu care, ignorând avertismentele, deconspiră încă din martie 1950 crimele împotriva umanităţii înfăptuite la Piteşti, informaţia furnizată de el ajungând în cele din urmă în afara universului concentraţionar şi chiar dincolo de Cortina de fier, obligând regimul să se disculpe indirect prin condamnarea la moarte, în 1953, a torţionarilor şi încarcerarea complicilor din aparatul represiv de execuţie, fără a se atinge însă de autorii morali şi de planificatorii experimentului, semn al implicării celor mai înalte instanţe de decizie în aplicarea unei strategii de inginerie socială care, ulterior, va fi ambalată în alte proceduri, scopul rămânând acelaşi: fabricarea, pe toate căile, a unei societăţi ideologic omogene şi castrate de iniţiativă, compusă din indivizi după ”modelul călăului perfect care primeşte ordinul şi îl execută fără murmur, mai ales, fără o angajare afectivă.” (p. 75) – a lăsat urma psiho‑caracteriale care‑şi găsesc un corespondent în comportamentul degradat al societăţii româneşti din anii „puterii populare”, şi chiar dincolo de aceştia; mutaţia s‑a produs, „omul nou” a germinat din osmoza între fostul şi potenţialul deţinut, aflat într‑o libertate provizorie.

Abia prin Declaraţia din Aprilie (1963), echipa lui Dej, dintr‑o serie întreagă de considerente (teama de a nu fi abandonată de Moscova pentru participarea la crimele stalinismului şi înlocuită cu o garnitură mai prezentabilă în arena internaţională, pentru crearea unei baze personale de Putere, pentru a îndeplini măcar din punct de vedere formal exigenţele impuse unui

stat‑membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi, înainte de toate, constatând eşecul politicii de forţă, în ciuda pacificării sociale realizate), va schimba strategia terorii la scenă deschisă cu o politică de captare prin apelul la resursele naţionalismului, proclamând inclusiv dreptul fiecărui partid comunist de a‑şi elabora o linie politică de sine stătătoare, perioada 1963‑66 vădind o anumită relaxare în controlul social; opţiunea naţionalistă nu apare întâmplător, aceasta bazându‑se pe date statistice concludente, potrivit cărora 70% din tineretul studios (pre‑ şi universitar), aparţinând populaţiei majoritare, înclina, în epoca interbelică, către o soluţie etnocentrică. Cum însă exclusivismul de dreapta nu soluţiona problema caracterului internaţionalist al oricărui partid de orientare leninistă, laboratoarele regimului se orientează către o politică dură de planificare familială, reglementată în cuprinsul Decretului din 1966 de interzicere a avorturilor, act normativ care vădea o imixtiune brutală în sfera privată, contribuind la dezagregarea celulei de bază a societăţii – familia şi instituind o teroare permanentă şi legiferată asupra populaţiei feminine, adică asupra a 52% din cetăţenii României; în cei 23 de ani, cât a fost în vigoare, Decretul a produs peste 40 000 de victime recenzabile, în acest număr fiind cuprinse cele ce au încercat să‑şi provoace un avort în condiţii precare ori cele depistate care, refuzând să divulge procurorilor, chemaţi la patul de spital, numele celui care provocase avortul, au fost lăsate să exsanguineze până la moarte. Prin acest decret criminal, regimul forţează o creştere demografică net defavorabilă populaţiei majoritare, avantajând în schimb etnia cea mai prolifică – romii (populaţie cifrată la nivelul anului 1970 la 2 milioane, potrivit unui recensământ neoficial întocmit de bulibaşa Cioabă), într‑o tentativă de schimbare a compoziţiei etnice, regimul considerând romii o masă de manevră mai uşor ajustabilă scopurilor sale decât majoritarii, mult prea ancoraţi într‑un trecut incompatibil din punct de vedere ideologic, şi totodată ca măsură compensatorie pentru „externalizarea” masivă a minorităţilor germană şi evreiască.

Mărturia revelatoare depusă de Radu Ciuceanu asupra „fenomenului Piteşti” deschide cercetarea implicaţiilor globale ale strategiei de bolşevizare a României în anii stalinismului, dar şi în perspectivă nelimitată.

Situaţia‑limită căreia a fost silit să‑i facă faţă i‑a indus o stare de luciditate în flux continuu şi de reacţii calculate până în cele mai mărunte detalii similare regiei şi mişcării scenice din arta actorului. Cu toate că este parte victimizată şi spectator neavizat al unui scenariu în plină desfăşurare, izolat informaţional şi fără acces la strategia planificatorilor actului de teroare, reuşeşte prin continue raţionamente deductive să descifreze cauza şi obiectivele imediate ale procesului consumat pentru el numai la nivel de efect şi să contracareze generalizarea acestuia, dialogul său explicativ cu Gabriel Bălănescu din celula 9‑11 de la Jilava rămânând un exemplu de logică exploratorie ce este pe cale să sfideze teoria indeterminării matematice: „Aş asemui acest proces [reeducarea] cu fenomenul obişnuitei noastre fiziologii: inspirăm şi expirăm, dar nu golim pulmonii de toată cantitatea de aer pe care am dobândit‑o. Ei bine, sovieticii au ştiut dintru început, dar apoi au trecut la explorarea acestui refugiu al individului anchetat, mergând până la practicarea unor presiuni care să le aducă certitudinea absolută că au ajuns la ultimul orizont. Şi de multe ori, amănuntul uitat sau ascuns, dacă este depistat, e mai preţios decât tot dosarul adunat.” (p. 124).

Se poate susţine că statul totalitar este creatorul unei noi ramuri în gnoseologie, devenind statul informaţional prin excelenţă, dăinuirea sa istorică bazându‑se pe desolidarizarea populaţiei captive şi pe contracararea oricărei opoziţii prin informaţia provenită din ancheta judiciară sau delaţiune, obţinută prin şantaj, presiuni psihice şi tortură, o informaţie exhaustivă, culeasă şi selecţionată cu obstinaţia pe care o provoacă paranoia suspiciunii, din standardizarea datelor reieşind şi conceptul vinovăţiei categoriale (v. Virgil Gheorghiu, „A 25‑a oră”).

Rezistenţa anticomunistă de pe teritoriul României, cu toată amploarea limitat regională, focarele acesteia fiind localizate în zonele de munte, a durat peste un deceniu (1944‑55), însă lupta şi sacrificiul celor peste 80 de organizaţii de gherilă pot constitui o dovadă a existenţei unui război de eliberare de sub ocupaţia sovietică. Prin represalii colective, execuţii sumare, ciocniri armate fără publicitate, exterminarea patrioţilor căzuţi prizonieri ori prin secretizarea documentelor, regimul comunist a fost tot timpul interesat să minimalizeze, să muşamalizeze şi

să camufleze starea conflictuală, mutând‑o în registrul criminalităţii organizate, iar luptătorii din Mişcarea de rezistenţă, în loc să beneficieze de tratamentul aplicat prizonierilor de război, aflaţi sub protecţia Convenţiei de la Geneva, au fost condamnaţi pentru banditism şi în calitate de opozanţi politici, adepţi ai unor formaţiuni politice scoase în afara legii pentru orientarea fascistă sau anticomunistă. Aceeaşi încadrare juridică abuzivă în categoria asimilată deţinuţilor politici a funcţionat şi în cazul membrilor clerului, militanţilor religioşi, aderenţilor la sectele interzise sau al adepţilor sionismului, toţi cei enumeraţi intrând de drept în categoria prizonierilor de conştiinţă; deşi par simple detalii, aspectele relevate au capacitatea să contribuie substanţial la modificarea viziunii asupra istoriei recente, fiindcă nici măcar legislaţia actuală, în speţă Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, publicată în M.O. nr. 396 din 11.06.2009, nu operează distincţiile necesare, rămânând tributară şabloanelor staliniste şi înglobând toate victimele represiunii comuniste în categoria deţinuţilor politici.

Anatomia terorii, conţinută în fresca memorialistică a lui Radu Ciuceanu, ca şi segmentarea analitică a procesului de „reeducare” practicat la Piteşti surprind „reţeta de bază” a politicii de deznaţionalizare a societăţii româneşti, momentul şi mijloacele de ruptură cu tradiţia, un hiat istoric elastic, dilatabil în actualitate, implicând o tratare globală a epocii comuniste, înţeleasă ca un continuum, indiferent de evoluţiile vădite în cursul politic şi indiferent de echipele care s‑au succedat la cârma ţării; există parametri constanţi care caracterizează fenomenul istoric românesc începând din 1944 până în prezent: tranziţia şi aşa‑zisul post‑comunism nu sunt, de fapt, decât excrescenţele unui socialism fără protecţie socială, în care aceeaşi nomenclatură se bălăceşte într‑o anarhie de tip oligarhic (după modelul perioadei Elţîn, rămasă în urmă chiar şi după ora Moscovei), conservându‑şi Puterea prin apel, în momentele critice, tot la teroare, singura soluţie de manual pe care şi‑a însuşit‑o temeinic.

** *

În genere, pentru a putea comprehenda şi expune dimensiunea Răului, comentatorii post‑factum ai represaliilor comuniste de pe pământul românesc sunt tentaţi să‑l personalizeze – se referă la ”istoria brucaniană”, la „inginerii sufletului uman, precum Nicolski, Ana şi Brucan”, la „Ţurcanu, Livinschi, Puşcaşu, Popa Ţanu”, la „învingătorii revanşarzi” – ori să‑l localizeze în topoi‑uri concentraţionare, „geografia tragică” (Piteşti, Gherla, Aiud, Sighet, Baia Sprie, Văcăreşti, Jilava ş.a.), însă supravieţuitorii ştiu că fiecare dintre noi am putea deveni, la modul abisal, că în fiecare dintre noi zace pândind câte un Stalin, câte o Pauker, câte un Pantiuşa ori Nicolski, că sămânţa Răului ar putea rodi în oricare dintre noi şi că, înainte de toate, întregul spaţiu est‑european era un lagăr devorator, dovadă fiind că societăţi, luate în ansamblu, nu se pot trezi încă din trauma produsă de totalitarism; evenimentele în sine, victimele, martirii şi torţionarii, amănuntele ororilor mărturisite de memorialist sunt investite cu valoare istorico‑documentare, funcţionând cu statut de probe într‑un „proces (imaginar) al comunismului”, însă nu pot schimba Istoria şi nici împiedica „recursul la metodă”. Dacă memoria salvează trecutul ca imagine, nu‑i stă în putere să transmită şi experienţa nemijlocită, re‑trăirea sa efectivă, aşa că generaţiile posterioare, supuse altor comandamente şi împrejurări, ar putea să‑şi închipuie că reîntoarcerea Răului este puţin probabilă, ba chiar imposibilă, însă cât se înşeală…

Locul victimei şi al torţionarului este aleatoriu, oricine ar putea întrupa aceste ipostaze, indiferent de timp ori de loc; depăşindu‑şi individuaţia, aceasta îmi pare autentica lecţie pe care se străduieşte să ne‑o împărtăşească Supravieţuitorul, în calitate de (posibil) ultim exponent al umanităţii.

Cum „reeducarea” este un mecanism ce ţine de adaptarea la mediu, de selectarea „locului în lume”, ea se dovedeşte a fi o capacitate utilizată în mod curent de‑a lungul istoriei umane, văzută ca o suită de experimente sociale.

Practic, ceea ce înţelegem prin liber‑arbitru este facultatea reversibilă a individului de a opta pentru algoritmul conformismului ori al mancurtizării, restul ţine de întâmplare…

17

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Scriitorul Mihai Neagu Basarab (în continuare MNB) este unul din rarisimii autori care pot scrie despre orice (merită) la nivel riguros ştiinţific dar şi la cel fascinant eseistic. Iar pe deasupra, mai şi epuizează subiectul, prin exhaustivitate totală. După ce‑ai terminat ce‑a fost de citit, ai convingerea că despre „cazul” în speţă s‑a spus cam tot ce s‑ar fi cuvenit a se spune. Un asemenea „caz” este boema bucureşteană a anilor 1964‑1976, adică a perioadei de regim comunist când, cel puţin la nivel intelectual şi... boem, s‑a mai putut respira cât de cât (comparativ cu ce fusese până atunci şi cu ce avea să mai fie până în 1989, dar – atenţie – şi după).

Fabulosul scriitor MNB ne ţine sub un foc continuu de adevăruri peremptorii pe care le mitraliază pe toată întinderea cărţii, exemplificându‑le generos cu anecdotica (pardon, factologia) aferentă, dar şi cu anecdote, mai toate adevărate, cât cuprinde. Şi aşa ajungem să aflăm o sumedenie de lucruri despre boema cu care unii dintre noi am fost cel puţin contemporani dacă nu i‑am fost chiar membri sau simpatizanţi (fie doar şi prin sumele pe care le‑am împrumutat în epoca apţilor combatanţi, care duceau greul luptelor).

Aflăm bunăoară că boema e un fenomen socio‑cultural‑artistic tipic franţuzesc şi care nu poate fiinţa decât într‑o metropolă (nu şi la Găeşti), într‑o ţară francofona (eh, dar mai mergea şi pe la Sankt Petersburg sau Berlin/München), că boema autentică necesita mizerie autentică, nu disimulare şi impostura, că boemii sunt candidaţi la ratare care se consideră candidaţi la nemurire (şi, ne încredinţează doctul exeget, cam 1/5‑1/4 dintre boemi „se realizează” până la urmă). Mai aflăm că boema e o instituţie prin excelenţă masculină, chiar dacă arareori se mai întâmplă să fie penetrată şi de câte‑o prezenţă feminină, acolo, „de sămânţă”. Alte consideraţii teoretice: un criteriu de apartenenţa la boema este că „nici un onorabil tata de familie nu i‑ar fi putut încredinţa (boemului – n.n.) cu inima uşoară fiica drept soţie. Şi: „Boema e deci cam ca un reumatism, care poate să te chinuie o viaţă întreagă, să vină, să plece şi iar să vină, sau, în cazuri foarte rare, să te lovească‑n tinereţe şi‑apoi să‑ţi treacă, pentru totdeauna”. Din boema se poate ieşi, în boema se poate recidiva, e ca fumatul la Twain); autorul însuşi mărturiseşte că în tinereţile sale a fost de vreo 20 de ori boem (o anume „luciditate” l‑a scos însă din eventuala dependenţă). Încă: pentru a fi boem, „trebuie să ai o anumită încărcătura de posibile defecte; de asemenea, anumite defecte trebuie să‑ţi lipsească”. Şi: „Cine‑şi plăteşte datoriile, se exclude singur din boema”.

Astea ar fi (doar) câteva din legile universale ale boemei. Dar există, de bună seamă, şi un specific românesc, condiţii social‑istorice concrete etc. etc. Boema „noastră” a (re)apărut după 1964, adică după amnistierea deţinuţilor politici – vreo câteva sute de mii – dintre care mulţi intelectuali. Lor li s‑au alăturat „tineri talentaţi” din Bucureşti sau din provincie bântuiţi de propensiunea spre glorie, dar nu orice adunătură: beţivi, mitomani, expansivi da,nu însă şi carierişti sau impostori. După 1974, când şurubul a început să se strângă din nou, rândurile boemei au început să se rărească. „Vechii” îmbătrâneau şi mureau, urmaşii lor intrau în rânduri sau emigrau,

iar banul, tot mai la preţ în ierarhia valorilor clandestine ale socialismului multilateral dezvoltat, deprecia boema în percepţia vulgului. Mizeria creştea şi, „când a‑nceput să sufere de foame, cu tot poporul, boema a murit”. Boema, nu toţi boemii, căci „orfani ai boemei” au supravieţuit şi mai supravieţuiesc şi azi, ca atare).

Mare sacerdot al comunicării frumoase, MNB nu propune, ci decretează, edictează. Nu‑i stau în obicei adjectivele şi adverbele nehotărârii, dubitaţiunii, hamletizării, de tipul cam, nu prea, nu tocmai, se pare, parcă, cumva, întrucâtva şi altele. Recurge la aşa ceva doar dacă vreun detaliu faptic s‑a pierdut ori înceţoşat în negura uitării, dar în materie de formulare de judecaţi şi pravile, nu‑i loc de nuanţări riscante.

Pagini întregi îl delectează şi‑l instruiesc pe fericitul lor parcurgător despre boema pariziană de‑a lungul secolelor şi despre boema românească de dinainte de comunişti, astfel încât căpătăm imaginea necesară a filiaţiilor, asemănărilor şi deosebirilor, datinilor şi dăinuirilor în chestiune. De‑o pildă: „Boema bucureşteană n‑a băut mai puţin decât cea pariziană. A folosit mai puţin drogurile şi nu s‑a războit cu proprietarii de locuinţe şi de cârciumi. De fapt, proprietari de cârciumi nici n‑au existat în perioada ultimei boeme bucureştene”. Sau: „În România, lăutarii sunt un elemente de decor boem, care lipseşte la Paris”. Sau: „Socialismul a permis împlinirea la Bucureşti a unei boeme căreia boema pariziană, în orice etapă a existenţei ei, îi rămâne datoare”.

Acum, câte ceva şi despre soarta cărţii. Cel puţin, cât (nu) ştiu eu. Adică nu‑i ştiu tirajul şi nici dacă şi cum s‑a împrăştiat în librării. De lansare cu fast oricum n‑a avut parte (deşi, să fi fost, ar fi ieşit ceva nepereche). Nici articlierii nu s‑au îmbulzit să scrie despre ea. Cartea, cărţile lui Mihai Neagu Basarab este, sunt un fel de samizdat în democraţie. O carte semnată de acest scriitor de necomparat nu se vede nicăieri şi nu se vorbeşte public de ea, de parcă ar fi subversiva politic sau „cu prostii” (dar în această ultimă situaţie măcar ar circula pe sub mână). Ce să fie cu toată această tărăşenie sau cum am mai putea‑o numi, de conjuraţie a tăcerii, silenzio stampa, omisiune, torpilare etc.? Să nu fie interesant subiectul, să nu fie captivant autorul? Ba bine că nu. Tocmai, la din contră. Subiect mai incitant, şi nu doar pentru „prietenii cărţii”, greu de găsit. Iar autor mai potrivit ca un psihiatru “cu cabinet” în Germania, dar care a practicat boema în juneţe (june fiind desigur, deci şi boem, şi acum) e chiar imposibil de aflat.

Dar astea‑s chestii subalterne sub specia eternităţii. Cărţile îşi au, oricum, soarta lor.

Până una‑alta, trebuie şi noi să rămânem, însă, la sfârşit, cu o concluzie. Care e una foarte tristă.: progresul tehnic, mai precis computerul, omoară boema, aşa cum şi dinozaurii au murit, se zice, nu ştiu din ce pricina. Iar pentru a nu încheia deprimant, un catren de Valentin Leahu, a cărui carte despre boema i‑a fost lui MNB o vreme ghid de nădejde: „Boema nu‑i o simplă epopee, /e o alunecare printre stânci, /o bibliotecă luată‑n brânci/şi‑o sticlă comparată c‑o femeie/Boema e o dragoste amară/fără de care viaţa‑mi n‑are rost, /boema e o zi de post/... apusul vinului în călimară.”

PANORAMA BOEMEI BUCUREŞTENE

Corneliu Vlad

L U C R Ă R I D E R E F E R I N ŢĂMicroESEU

Ereticul Gherasim Luca

Boris MarianViaţa şi scrisul lui Gherasim Luca (Zalman

Locker) au ilustrat un şir de „erezii”, el neputând fi încadrat exclusiv nici la poeţi, prozatori, avangardişti, comunişti, excentrici, scriitori români, francezi, dar în toate aceste categorii fiind prezent. S‑a născut la 23 iulie 1913, la Bucureşti şi în noaptea de 9 spre 10 februarie 1994, şi‑a pus capăt zilelor, aruncându‑se în Sena, de pe acelaşi pod ca şi Paul Celan, într‑o stare de avansată degradare fizică şi psihică. Era şi foarte sărac, deşi se născuse într‑o familie de evrei bogaţi, cu vilă la Balcic, etc. Iubitor al lui Nietzsche, gravase la intrarea vilei din Balcic deviza „Nice aici, nice unde”. A studia la liceul „Matei Basarab”, a debutat la „Alge” (1930), fiind şi unul dintre fondatorii acestei publicaţii avangardiste. Nici G. Călinescu şi nici emulul târziu, N. Manolescu nu apreciază contribuţia lui Luca, mai mult că tânărul se ataşase şi de mişcările anticapitaliste, comuniste, ca şi de iniţiativele avangardiştilor puşi pe „şotii” obscene, inclusiv revista cu nume organului masculin. Publicând în 1933 „Roman de dragoste”, Luca trimite un exemplar lui Nicolae Iorga, care, indignat intervine, astfel că grupul de „scandalagii” este arestat pentru a fi potoliţi de organele de poliţie. A fost activ în presa comunistă, se considera marxist, era prieten cu Gellu Naum, Victor Brauner. Cei trei erau filaţi permanent de Siguranţă. În 1937, Luca publică romanul „Fata Morgana”, cu conţinut obscur – comunist‑avangardist. În 1938 pleacă la Paris, îl cunoaşte pe Louis Aragon, un apropiat al Moscovei. Dar influenţa lui Brauner determină apropierea lui Luca de troţkişti, astfel că el se rupe de reţeaua moscovită, este exclus de cercurile staliniste, din Franţa, vine în România,dar după asasinarea lui Troţki, în august 1940, interesul său pentru politică slăbeşte, se preocupă mai mult de artă, literatură. Popularitatea sa creşte prin apariţia scrierilor „Inventatorul iubirii”, „Le Vampire passif”, „Moartea moartă”, „Parcurg imposibilul”, „Un lup văzut printr‑o lupă”. Prietenia cu Pasul Păun îi inspiră lucrări de artă plastică, colaje. In 1951 emigrează în Israel, apoi se stabileşte, definitiv, la Paris. A lăsat în urmă prieteni fideli, precum Bogza, Perahim (acesta din urmă s‑a stabilit mult mai târziu, tot la Paris). Inovaţiile suprarealiste ale lui Luca nu sunt străine de psihanaliză, înclinaţiile spre perversiuni, incest, crimă, mimate, desigur, îşi au sorgintea în lecturile din Freud, dar artistul caută mereu ceva nou, care să‑l exprime plenar. Cităm o bizarerie – „dacă aş găsi în farfuria cu supă un şoarece, aş suporta mai uşor, decât de ar fi un om”. Sintagme – „cafeaua de cauciuc”, „verdele constipant”, „apa ca un bivol”, metafore şocante, „pălăria din care doamna consumă macaroane”, afirmaţii precum „Umanitatea îşi merită soarta oedipiană”, repetări de cuvinte şi sunete, pas, pat, sus, ssssss, etc, cubomaniile din plastica sa, toate alcătuiesc un portret straniu, al unui artist neliniştit, considerat de unii un farseur, de alţii, aproape un geniu. Cultura sa era diversă, încă de la origini, prin educaţie (idiş, română, franceză, germană) şi prin exerciţiu, contact, cu Max Ernst, Jean Arp, Celan, Trost, călătorii prin Europa, SUA. La noi, au scris despre Gherasim Luca Crohmălniceanu, Pană, Ion Pop, Alexandru Piru, Ovidiu Morar, un atent analist al fenomenului avangardist ş.a. Din păcate, nici astăzi avangarda creatorilor originari din România nu este recunoscută ca importanţă în contextul european.

18

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

L U C R Ă R I D E R E F E R I N ŢĂ

Prezentarea aceasta este rezultatul unei analize preliminare cantitative a Anuarului Socec -

România şi capitala Bucureşti, editat în anul 1911 de Editura Librăriei Socec & Co., în privinţa implicării evreilor în activităţile economice ale capitalei României. Interesul restrâns doar la ediţia 1911 a cunoscutului anuar este dat de faptul că bibliografia de specialitate a Dr. Avram Rosen (Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului, op. cit.), care listează alte 22 de anuare ca surse de informaţie, îl omite pe acesta – lucru care conferă analizei de faţă şi un caracter inedit, pe lângă cel general‑informativ.

Anuarul Socec 1911 oferă un număr impresionant de informaţii despre toate instituţiile statului român, ca şi despre fiecare activitate economică din cuprinsul României începutului secolului 20, de la cel mai modest întreprinzător din spaţiul rural şi până la marea finanţă bucureşteană. Numai cu referire la Bucureşti, ni se dau în jur de 42.500 de nume şi adrese de domiciliu ale persoanelor implicate în activităţile economice, culturale şi civice ale Capitalei, la care se adaugă listarea detaliată pe domenii de activitate şi cu adresele corespunzătoare, o hartă a oraşului, precum şi un număr impresionant de anunţuri publicitare.

P onderea numelor evreieşti1 în acest anuar este foarte mare, relevând implicit aportul comunităţii

evreieşti la dezvoltarea României moderne. La acest început de secol, evreii s‑au implicat, cu predilecţie, în activităţi cu grad ridicat de risc economic, care aduceau pe piaţă noul, dar şi un profit ridicat, atât în activităţile de producţie cât şi în comerţ – o menţiune specială pentru domeniul agricol şi cele conexe acestuia, precum şi pentru producţia de alcooluri.

A stfel, pentru început, în privinţa cultului şi pregătirii şcolare aferente comunităţii evreieşti,

în anul 1911, Bucureştiul număra 21 de sinagogi şi temple (aşkenaze, sefarde şi de breaslă), precum şi 19 şcoli „israelite” şi „israelito‑române”, acoperind cursurile primar şi secundar; de asemenea, funcţionau şcoli profesionale pentru băieţi şi fete, ba chiar şi o şcoală mixtă (Şcoala Israelită Mixtă „Steinhart”, Cal. Văcăreşti 170, director Steinhart S.).

Î n ceea ce priveşte implicarea în activităţile economice a întreprinzătorilor evrei, aceştia se

vădesc a fi fost o componentă de primă mărime şi extrem de dinamică a producţiei şi a pieţei de desfacere româneşti, aflate la începutul secolului trecut în plină dezvoltare. De exemplu, toţi cei şapte producători de articole igienico‑sanitare din Capitală erau evrei. Producţia de lămpi electrice şi cu gaz aerian era împărţită relativ egal între firme evreieşti şi germane. Comerţul cu aparate frigorifice şi răcitoare pentru toate necesităţile (casnice şi comerciale) era asigurat de nouă firme, dintre care opt evreieşti. De producţia şi importul de maşini de gătit moderne se ocupau treisprezece firme, zece aparţinând unor evrei. În ceea ce priveşte maşinile şi utilajele destinate industriei, aproape jumătate din firmele care lucrau în domeniu erau evreieşti. De asemenea, majoritatea importatorilor de maşini agricole erau tot evrei.

Industria materialelor de construcţie, extrem de lucrativă într‑un oraş aflat în plină expansiune, era constituită în cea mai mare parte de către întreprinzători evrei. Astfel, găsim în proprietate evreiască un mare număr de depozite de materiale, precum şi producători importanţi de cărămizi, bazalt, ciment, elemente metalice şi din lemn, sticlă, vopsele, teracotă şi sobe din fier.

Comerţul cu mărfuri vândute în rate, la acea vreme o noutate absolută la noi, era practicat în nouă unităţi comerciale aparţinând unor proprietari evrei, dintr‑un total de zece. De asemenea, vânzarea mobilei se făcea în Bucureşti prin intermediul a cincizeci de magazine, dintre care patruzeci erau proprietate evreiască. Mobilierul metalic, din fier şi bronz, şi el o noutate la acea vreme, era executat în opt ateliere, toate întreprinderi evreieşti.

1 Cercetarea se bazează pe o selecţie a numelor listate în corpusul anuarului, în funcţie de rezonanţa evreiască neechivocă, general recunoscută.

Bucureştiul avea la începutul secolului 20 trei „institute de frumuseţe”, toate înfiinţate de către patroni evrei. Tot în aria mondenă, menţionez cincizeci de „magazine de mode” din şaizeci, precum şi un procentaj covârşitor (apropiat de 100%) de comercianţi şi producători de corsete, cravate, lenjerie, broderii şi furnituri de croitorie, fără a uita magazinele cu încălţăminte, cele trei prăvălii cu mantale de ploaie cauciucate şi chiar curăţătoriile de haine, la care se adaugă croitorii de comandă şi producătorii de haine „de gata”, acestea din urmă fiind vândute prin treizeci de magazine, dintre care douăzeci şi opt erau ţinute de către evrei, celelalte două aparţinând unor români.

Trebuie subliniat faptul că toate aceste activităţi, de producţie şi comerciale, aduceau elemente de modernitate, adesea absolută, pentru Bucureştiul anului 1911, în care încă mai existau în cuprinsul oraşului pâlcuri de pădure, bălţi şi mlaştini prin Cotroceni, diferite zone cu aspect complet rural şi o mare groapă de gunoi în perimetrul străzii numită astăzi Dumbrava Roşie, aflată şi pe atunci, ca şi acum, în plin centru al oraşului.

În acest prim deceniu al secolului 20 putem observa că stereotipurile ocupaţionale privitoare la evrei, atât de prezente la mijlocul şi în cea de a doua parte a secolului, nu se manifestau în realitatea faptică a apocii. De exemplu, numărul avocaţilor evrei din Capitală (dar chiar şi din localităţile mai importante din Moldova, unde procentul de locuitori evrei era semnificativ mai mare) este extrem de scăzut: în Capitală, în anul 1911, sunt doar doi avocaţi evrei dintr‑un număr total de nouă sute, respectiv Aristide Blank şi Alexandru Zissu. De asemenea, surprinzător de scăzut prin prisma stereotipului ocupaţional este şi numărul medicilor evrei. În cazul medicilor bucureşteni, dintr‑un total de şase sute sunt evrei circa şaizeci, din două sute de moaşe doar douăzeci şi patru, iar din cincizeci de medici veterinari doar unul este evreu. Excepţie fac „dentiştii”, însă chiar şi aici evreii nu reprezintă mai mult de un sfert din total. Există chiar şi o femeie dentist, pe nume Goldenberg Charlotta. Trebuie subliniat faptul că adresele profesionale ale acestor medici şi moaşe indică faptul că deserveau cu predilecţie publicul evreiesc.

În conducerea şi administraţia celor 17 corporaţii profesionale prezente în Capitală, dintre care multe cuprindeau domenii unde activitatea înreprinzătorilor şi lucrătorilor evrei era bine şi foarte bine reprezentată, nu se găseşte decât un singur nume evreiesc (contabilul Steinfeld N., de la corporaţia meseriaşilor în piele). În acest sens, nici chiar marile societăţi financiare nu au, în general, în consiliile de administraţie nume evreieşti, acestea apărând doar în eşaloanele inferioare şi la nivel de simpli acţionari. Această situaţie se va schimba însă odată cu deceniul al doilea al secolului, când evreii urcă în eşalonul superior, reprezentativ, al consiliilor de administraţie.

Am ales pentru a ilustra mai elocvent contribuţia evreilor la formarea şi dezvoltarea industriei şi

comerţului bucureştean, şi nu mai puţin a imaginii a ceea ce se numeşte astăzi cu nostalgie „vechiul Bucureşti”, domeniul alimentar.

În Bucureşti, erau înregistrate câteva mari societăţi constituite cu scopul de a finanţa domeniile alimentar şi agricol. Astfel, pentru „industria alimentară şi consum”, cu precădere producţia de băuturi alcoolice, exista Societatea Anonimă MERCUR, având ca acţionari (printre alţii, ne evrei) pe Aristide Blank şi Iosef G. Cohen, având o fabrică de „cognac” şi distilate, precum şi magazinele omonime de „coloniale şi delicatese – băuturi străine şi indigene”, trei dintre acestea fiind amplasate în Capitală şi câte unul la Ploieşti, Galaţi şi Constanţa. Avem, de asemenea, societăţile PRODUSE ALIMENTARE, unde îl găsim pe Moriz Blank, şi PROGRESUL AGRICOL, unde îl regăsim pe avocatul Aristide Blank. Comerţul mare cu vin şi alcool era susţinut de societatea PODGORIA, avându‑i ca acţionari pe W. Dinermann, Moriz Vogel, Moriz Weissmann; însă afaceri cu alcool mai finanţa în Capitală şi Moriz Wagner. Mari negustori de vinuri erau Leon Adelstein, Leon Franco, Nathan Segall şi fraţii Weissmann. Tot vin mai vindeau şi douăzeci de proprietari

evrei de depozite, dintre cele o sută ale Bucureştiului, iar pentru a încheia capitolul băuturilor mai adaug toate cele şapte depozite de şampanie din oraş, precum şi două din cele trei fabrici de băutură spumoasă. Esenţe de fructe fabricau trei fabrici evreieşti, dintr‑un total de patru.

Dintre cele paisprezece fabrici de mezeluri cinci erau evreieşti, iar dintre cele douăzeci şi trei de magazine de mezeluri, treisprezece erau ţinute de către proprietari evrei.

Dacă la capitolul pescărie se puteau găsi doar doi negustori evrei din cincizeci de proprietari, optzeci şi opt de măcelari, dintre cei trei sute cincizeci câţi avea Capitala, erau evrei, majoritatea vânzându‑şi marfa în prăvălii individuale, de cartier, şi doar o mică parte în hale.

Fabricile de conserve erau în număr de şapte, trei dintre ele având proprietari evrei. În ceea ce priveşte producţia de ulei comestibil, patru din cele cinci fabrici erau patronate de către evrei.

În domeniul cerealelor, al producţiei de făină şi al panificaţiei, Schlessinger, Lazăr Margulies şi Iosef M. Pincas deţineau moara PROGRESUL, patruzeci şi doi dintre cei o sută douăzeci de comercianţi de cereale bucureşteni fiind evrei. Mai existau moara şi brutăria fraţilor Herdan, care, mai târziu, în anul 1921, se va transforma în MOARA HERDAN. În ceea ce priveşte comisionarii de cereale, toţi cei douăzeci erau evrei. De altfel, trebuie menţionat faptul că toţi comisionarii bucureşteni, din toate domeniile, erau evrei, acest lucru indicând o abilitate deosebită în ceea ce se numeşte astăzi „analiză a pieţei”. Tot în domeniul panificaţiei, nouă dintre cele douăsprezece „franzelării” (fabrici de pâine albă) erau deţinute de către patroni evrei, ca şi nouăsprezece brutării dintr‑un total de şaizeci. Între brutăriile evreieşti, patru aparţineau unor femei.

Trebuie remarcată o realitate incontestabilă, specifică mult timp doar lumii evreieşti, şi anume prezenţa semnificativă a femeilor (am amintit deja o dentistă) în calitate de proprietari de firme comerciale, uneori chiar în domenii pe care prejudecata le‑ar considera mai curând nepotrivite. Astfel, dintre cei o sută patru băcani evrei din Bucureşti, majoritatea aşezaţi în zonele locuite cu predilecţie de către evrei, aproximativ jumătate sunt femei, totalul băcanilor bucureşteni fiind în jur de opt sute. Cele vreo două sute de birturi ale oraşului erau ţinute şi de către douăzeci şi trei de birtaşi evrei, între care nu mai puţin de zece erau femei. Evreii vânzători de brânzeturi erau în număr de trei, reprezentând a zecea parte din brânzarii capitalei, două fiind femei. Mulţimea celor aproximativ o mie două sute de cârciumi din oraş aveau între proprietari şaptezeci de nume evreieşti, dintre care cincisprezece erau ale unor femei. În privinţa cafenelelor, douăzeci şi opt de proprietari de firmă erau evrei, şase dintre aceştia fiind femei, dintr‑un total de şaptezeci de astfel de stabilimente.

I nventarul numelor evreieşti din cuprinsul corpusului Anuarului Socec pentru anul 1911,

secţiunea „Bucureşti”, relevă o implicare substanţială, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, a membrilor comunităţii iudaice în activitatea economică a Capitalei. În plus, spre deosebire de societatea românească, grevată de un caracter puternic patriarhal şi în mare măsură retrograd, în care femeia şi‑a făcut loc, cu greutate şi timid, mult mai târziu, începând cu anii ’30‑’40, trebuie remarcat faptul că ambivalenţa modelului socio‑cultural ebraic – deopotrivă matrilinear şi paternalist – a permis afirmarea practic neîngrădită, directă, a femeii în activităţile economice.

Repere bibliograficeAnuarul Socec – România şi capitala Bucureşti, 1911, Ed.

Librăriei Socec & Co., Bucureşti.I. Brănişteanu, Calendarul Agriculturei, Industriei şi

Comerţului, anul 1913, Bucureşti.Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea

industrială a Bucureştiului, Ed. Hasefer, 1995, Bucureşti.

Liviu Rotman, Şcoala israelito-română (1851-1914), Ed. Hasefer, 1999, Bucureşti.

ANUARUL SOCEC – România şi capitala Bucureşti, 1911Statistică privind prezenţa evreilor în viaţa economică a Bucureştiului

în primul deceniu al secolului 20Victor Godeanu

19

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

D O S A R L I T E R A R

Proza subiectivă a Hortensiei Papadat‑Bengescu uimeşte critica literară prin insistenţa cu care femeia se preocupă de propria corporalitate, temă dezvoltată ulterior în ciclul romanesc în jurul metaforei trupului sufletesc. Invenţia conceptului de trup sufletesc nu trebuie înţeleasă doar ad literam ca un răspuns dat la acuza lui G. Călinescu, conform căreia femeile nu au vocaţia ideilor mari, fiind mai ancorate în contingent decât bărbaţii.

Predilecţia pentru corporalitate trebuie corelată cu spaţiul mental al modernismului, în care scriitorul se prefigurează drept o fiinţă încercând să se individualizeze puternic şi să se detaşeze de curentele literare precedente.

Dacă în epoca respectivă critici precum Călinescu sau Sebastian au văzut tema corporalităţii ca pe înclinaţia obsesivă a scriitoarei de a descrie personaje stând sub pecetea maladivului, începând cu Nicolae Manolescu se deschide o nouă etapă în recuperarea nuvelelor şi în valorificarea corporalităţii. El observă în Arca lui Noe că personajele feminine din proza subiectivă percep şi înţeleg lumea doar prin prisma propriilor senzaţii, exteriorizarea producându‑se mult mai târziu: „Şi cum ar putea fi altfel, câtă vreme nici una din aceste eroine nu trăieşte în lume: pentru toate, lumea nu este decât proiecţia fiinţei lor. Singura realitate de care au cunoştinţă cu adevărat este sufletul lor făcut sensibil, corporalizat. Tot restul se află înecat în ceaţă.”1

Galeria de bastarzi, de bolnavi sau de medici nu reflectă o preferinţă a naratoarei către maladiv, ci faptul că orice boală a corpului dezvăluie cititorului avizat şi o boală a sufletului, chiar şi personajele aparent normale ascunzând frustrări sau mici manii.

În interpretarea postmodernă a lui Gheorghe Crăciun invenţia trupului sufletesc constituie o îndepărtare de viziunea romanului realist, unde textul era ceva exterior trupului şi nu reprezenta decât o formă de exploatare a lui, pe când scriitorii moderni ca Proust sau Hortensia Papadat‑Bengescu văd în trup textul însuşi, înzestrat cu o existenţă aproape organică, în interiorul căruia există o viaţă secretă şi imprevizibilă: „De ce obsesia asta a literaturii de a reda senzaţia însăşi cum îşi propunea undeva Hortensia

Papadat‑Bengescu? De ce dorinţa de a te întoarce în locul de unde ai plecat, la trup? Pur şi simplu pentru a arăta că limbajul poate să înlocuiască trupul? Şi dacă nici literatura psihologică nu este o formă de recunoaştere a interiorităţii, ci doar o modalitate de mimare a ei, de ce acest efort? Omul nu‑şi poate suporta singurătatea conştientă a propriei prezenţe în lume. Cred că asta este explicaţia. Literatura nu e o formă de cunoaştere, ci una de recunoaştere.”2

Scriitorul nu este un narcisist ce îşi admiră propriul trup redându‑i cu fidelitate transformările, ci este o fiinţă preocupată de ipostazele trupului sufletesc, urmărind să redea urmele lăsate de senzaţie asupra lui: „De fapt, nu trupul mă interesează, ci expresia lui, felul lui de a fi viu, carnea care produce ceva, o senzaţie. O senzaţie mi se pare întotdeauna, atunci când o conştientizez, mai inexplicabilă decât un gând. Gândirea pare să funcţioneze de la sine, ea este un sistem organizat de reacţie la lume. Dar lumea e chiar senzaţia. Eu nu pot trece dincolo de ceea ce simt. Lumea mi‑e interzisă. Ea se confundă cu ochii, auzul, limba, degetele mele. Drumul de la senzaţie la gândire îl înţeleg. Ceea ce nu pot înţelege, pentru că nu am nici o garanţie în acest sens, e drumul de la senzaţie la lume.”3

Eroinele din proza subiectivă asemenea Manuelei, Liliei sau Biancăi au un adevărat cult pentru trup şi ipostazele lui, ele încercând să‑i surprindă existenţa organică prin dereglarea simţurilor, preluată dintr‑un filon simbolist şi provocată de stimuli exteriori precum 1 Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, Bucureşti, 2007, pag. 2982 Gheorghe Crăciun, Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la pupa russa (1993‑2000), Piteşti, 2006, pag. 963 Idem.

sunetul muzicii, elementele cromatice sau simbolul oglinzii, în jurul căruia se ordonează ample pasaje de analiză psihologică.

Într‑un modernism în care scriitorul experimentează urmărind să‑şi definească modul de raportare la lumea exterioară lui, corporalitatea este textul însuşi, vrând să depăşească barierele raţiunii şi să descrie cât mai veridic viaţa trupului sufletesc. Aşa cum bine ştim, în romanul realist corpul reprezenta doar un fundal al întâmplărilor, naratorul pomenind de el doar atunci când realiza tipologiile umane sau dacă dorea să demonstreze sensibilitatea personajului. Odată cu modernismul şi cu apariţia romanului subiectiv, trupul devine text, scriitorul conştientizând din ce în ce mai mult actul scriiturii în decursul scrisului. Scriitura nu mai este o modalitate prin care naratorul descrie lumea şi raporturile lui cu aceasta, ci este lumea însăşi analizată până la ultimele detalii, pentru a se pierde conştiinţa timpului exterior: „Trupul e conceput ca un fundal al întâmplărilor, faptelor. El este necesar pentru a crea iluzia vieţii. (…)

Cum este textul în viziunea noastră (eu, Ene, Nedelciu, Iova)? (…) Trupul nu mai curge în text în diviziuni mari aproape regulate. Aceeaşi situaţie şi cu timpul. Conştiinţa timpului, deci a trupului, e tocată, mărunţită, împinsă spre ultimele ei implicaţii. La el se poate ajunge nu doar pe calea uniliniară a memoriei, ci din toate direcţiile, cu condiţia să ai la dispoziţie toate mijloacele. Şi se ajunge cu repeziciune. Poţi surprinde apariţia lui. Asta se cheamă autenticitate.”4

Raportându‑ne la opera Hortensiei Papadat‑Bengescu se impune a se sublinia că până şi Lovinescu observă tendinţa ei de a experimenta, de a duce modernismul dincolo de barierele normale prin abundenţa de neologisme. Astfel, putem conchide că şi numeroasele 4 Idem., pag. 69

raportări la trup şi la corporalitate nu reprezintă altceva decât crearea efectului de autenticitate şi de conştientizare a scriiturii în chiar actul real al scrierii.

Că scriitoarea experimentează observă şi Ion Bogdan Lefter, care, în postfaţa volumului de nuvele, dezvoltă teoria jocului de măşti prin intermediul căruia prozatoarea disimulează stilul confesiv, ea însăşi mărturisind în scrisorile către Ibrăileanu lupta dintre unitate şi dedublare: „Unitate şi dedublare, cu fiece moment de viaţă îmi trăiesc existenţa artistică, totuşi nimeni nu şi‑a izolat mai absolut eul artistic de existenţa cursivă. În chiar momentele de totală identificare, un instinct adăposteşte în mine cu grijă, unul de altul cele două conflicte inseparabile.”5

El arată cum personajele Hortensiei Papadat‑Bengescu sunt tot atâtea ipostaze ale eului auctorial, cititorul fiind incitat să descopere atât în proza subiectivă cât şi în cea aşa‑zis obiectivă „măştile” sub care se deghizează o naratoare căreia îi place să experimenteze: „Toată proza Hortensiei Papadat‑Bengescu nefiind – în fază pretextuală

– decât o lungă destăinuire a femeii în faţa oglinzei, o depoziţie sinceră, ea a fost‑ totuşi‑ trecută prin diverse filtre disimulante. Drept pentru care o voi citi nu constatând că dincolo de suprafaţa ei se străvede silueta autoarei, ci luând faptul drept premisă şi încercând să‑i identific şi să‑i descriu măştile textuale.”6

Autoarea îşi începe experimentul literar prin convenţia stilului epistolar din Marea, unde eroina se lasă pradă senzaţiilor urmărind să dea un sens lumii exterioare prin propriile trăiri. Concomitent cu stilul epistolar, foloseşte şi confesiunea atribuită altor personaje, ca în Vis de femeie sau Femei,între ele, unde personajul narator îmbie celelalte personaje a spune poveşti, schiţează un spaţiu mitic al poveştii sau creează un metatext dintr‑o serie de detalii din paradigma ţesutului şi a împletitului.

Complexitatea tehnicilor narative şi disimularea cresc în etapa nuvelelor şi a microromanelor, unde acţiunea se ordonează în jurul unor simboluri precum oglinda, marea sau oricare altă suprafaţă lucioasă reflectând jocul dintre aparenţă şi esenţă, dintre ego şi alter‑ego.

Scindarea operei scriitoarei după criteriile subiectiv‑obiectiv este improprie deoarece ea pare a le experimenta concomitent într‑un „joc al măştilor” sub care se ascunde travestirea confesiunii: „Datele principale ale procesului creator în varianta Hortensiei Papadat‑Bengescu acestea sunt: materia primă, confesivă, sinceră prisosea; dar ea trebuia cumva travestită, disimulată. Toată proza care a urmat n‑a fost decât o continuă căutare de soluţii pentru alterizarea debordantei mărturisiri de sine.”7

Fecioarele despletite şi celelalte romane ale Ciclului Hallipa aduc o altă perspectivă asupra corporalităţii, naratoarea reuşind să pătrundă şi să sondeze subconştientul personajelor sale, transformându‑le în veritabile cazuri ale psihanalizei tocmai pentru a ilustra drama unei modernităţi aflate în căutarea identităţii.

Dacă în nuvele regăsim o adevărată poetică a corpului, eroinele cufundându‑se în senzaţie ca şi când ar voi să atingă o stare de graţie, în faza romanelor naratoarea parcă ar contrazice ideea

lui Călinescu privind lipsa de idealitate a femeii prin meditaţia asupra unor teme precum precaritatea trupului, şi implicit a fiinţei umane, sau a morţii.

Aşa am observat, problema corporalităţii nu este simplă, ea fiind interpretată în diverse moduri, pornind de la simpla preferinţă a scriitoarei pentru anormal şi mergând până la dihotomia trup/literă, cu ajutorul căreia postmoderni ca Gheorghe Crăciun recuperează proza subiectivă a naratoarei pentru a o lega de problematica timpului. 5 Ion Bogdan Lefter, Proza Hortensiei Papadat-Bengescu, joc de măşti, în vol., Femeia în faţa oglinzei, Bucureşti, 1988, pag. 4506 Idem., pag. 4517 Ion Bogdan Lefter, op. cit., pag. 451

HORTENSIA PAPADAT‑BENEGESCU ŞI PLEDOARIA PENTRU NOUL TRUP

Elena Gianina Ion

20

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

C A L E I D O S C O PExcepţional festival

internaţional la ZlatnaPentru unii, Zlatna este doar un oraş pe undeva prin

Munţii Apuseni. Pentru alţii, un fost centru al mineritului, în principal fier, aur, cupru. Cine a trecut acum 20‑25 de ani prin Zlatna şi păşeşte din nou acum este cu adevărat şocat,

în sensul bun al cuvîntului: fabricile fumegînde şi poluarea au dispărut, laolaltă cu o bună parte din populaţia de altădată, implicată în activităţile productive amintite, în schimb descoperi un orăşel liniştit, patriarhal şi nespus

de frumos, cu vreo 9000 de locuitori, după spusele aceluia căruia i se datorează înfăţişarea modernă a Zlatnei de azi, primarul aflat la al 5‑lea mandat Silviu Ponoran. Nu mai e nevoie să vă spunem cum sînt mulţi alţi aleşi „ai cetăţenilor” – veleitari, preocupaţi doar de bunăstarea lor pe termen scurt şi total rupţi de durerile oamenilor. Ei bine, acest Silviu Ponoran este o excepţie, o minune de om: a rămas simplu, deschis, ataşat de oraşul pe care‑l iubeşte cu frenezie şi pe

care‑l doreşte ajuns un centru turistic şi cultural major al României. Profitînd de o ambianţă naturală superbă, cu

munţii din jur şi dealurile din nou verzi (după calamităţile provocate de poluarea cumplită), localitatea de la malul

rîului Ampoi (şi el limpede, azi, poate într‑o zi mă voi duce să pescuiesc în el mreană şi clean!) are deja cîteva puncte cîştigate: un centru minunat, cu alee pietonală, locuri de joacă pentru copii, podeţe din lemn, arteziene, un stadion omologat pentru meciuri de rugby, un bazin olimpic cum în Bucureşti nu există, alături de un hotel de 3 stele. În cursul peregrinărilor cu căruţele (!) ornate

cu drapel tricolor, primarul Ponoran ne‑a prezentat cîteva din atracţiile locului, între care o mînăstire căreia i‑am spune „de protocol”, într‑atît e de îngrijită de cele numai 5 măicuţe, stînca „Degetul lui Dumnezeu”, pădurile umbroase, ideale pentru drumeţii. Şi dacă nu v‑am convins să vizitaţi Zlatna prin rîndurile de mai sus, vă oferim alte argumente, culturale de această dată. Tradiţionalului festival autumnal al romanţei, primarul Ponoran, cu sprijinul tinerilor cineaşti Elena şi Gabriel Boholţ, i‑a adăugat recent o bijuterie nemaiîntîlnită nici pe alte meleaguri: FIFE, Festivalul internaţional al filmului etnografic! Timp de 3 seri, cochetul stadion ne‑a întîmpinat cu plăcinte calde şi cîteva mii (!) de spectatori entuziaşti şi cunoscători, cu o scenă profesionistă şi ecran gonflabil, pus la dispoziţie de Marius Iuraşcu, directorul România‑Film, partener în organizare al Primăriei Zlatna (care în curînd se va muta într‑o superbă clădire istorică restaurată). S‑au înscris zeci de producţii, între care şi cîteva de peste hotare (de altfel trofeul festivalului a fost cucerit de o coproducţie Serbia‑Croaţia), a căror valoare a fost cîntărită de un juriu prestigios, din care au făcut parte între alţii Geo Saizescu (preşedinte), Alecu G. Croitoru, Sebastian Papaiani, Călin Căliman, frumoasa actriţă româno‑canadiană Claudia Motea (vedetă la TVR2, cu emisiunea „A fost odată...”), care a adus şi un salut‑video din partea unuia dintre cei mai importanţi compozitori de muzică de film de la Hollywood, Marian Stere (Radio România Internaţional). Proiecţiile începeau la lăsarea întunericului, la ora 22, extrem de aplaudate şi de aşteptate fiind două filme înafară de concurs: lung‑metrajul regizat de Geo Saizescu şi filmat chiar pe acele meleaguri, „La porţile pămîntului” (cu Dem Rădulescu, George Constantin, Sebastian Papaiani, Ilinca Tomoroveanu, Marga Barbu, Mitzura Arghezi) şi scurt‑metrajul multi‑premiat al lui Alecu G. Croitoru „Anotimpul mireselor” (cu Michaela Caracaş‑Caramitru, Vistrian Roman). Înainte însă scena era ocupată de cei mai valoroşi artişti folclorici locali, acompaniaţi de orchestra casei de cultură „Horea Popescu”, cărora li s‑au adăugat nume de rezonanţă, cum ar fi Traian Jurchelea sau localnicul Mircea Tîrziu, cîştigător al Trofeului „Moştenitorii” în cadrul emisiunii „Tezaur folcloric” de la TVR. Dar serile de muzică, poezie şi prietenie continuau pînă tîrziu în noapte, între cei care au încîntat cu vocile lor fiind Marian Stere, Sebastian Papaiani şi... primarul Silviu Ponoran! Probabil însă că momentul cel mai emoţionant din festival, chiar şi pentru încercatul primar, a fost parada care a deschis festivalul, cu sute de participanţi în costume populare, de la copilaşi de cîţiva ani la bunici cu părul alb, veniţi în căruţe trase de cai sau boi şi chiar călare, toţi cu însemnele naţionale la loc de cinste şi cu orchestra în frunte. Nu „La Alba‑Iulia‑n cetate”, cum sună imnul ad‑hoc al festivalului, cîntat în cor la final, ci „La Zlatna în cetate” au fost trei zile splendide de artă adevărată, străbătute de un fior românesc autentic!

Titlul putea fi „Mărire şi decădere”, dar cum vom vorbi mai mult despre ascensiunea unei manifestări muzicale decît despre prăbuşirea alteia am renunţat. Decăderea gloriosului, cîndva, festival naţional de muzică uşoară de la Mamaia nu mai e un secret pentru nimeni: aşteptat cîndva cu mare interes, acum nici nu se ştie cînd şi dacă va mai avea loc, dar nici nu mai interesează pe nimeni. Înfiinţat de Uniunea compozitorilor şi muzicologilor în 1963, a fost un punct de atracţie a litoralului pînă prin 1998, cînd TVR a început să nu‑l prea mai transmită, iar oficialităţile locale constănţene, care şi‑l însuşiseră în mod abuziv (repet, ”brandul” nu le aparţinea), au început fie să‑l paseze unor jalnici „producători” privaţi (care n‑au „produs” decît haos, cu ideile lor „novatoare”), fie să se ocupe ele însele de erodarea imaginii festivalului. Mai e nevoie să spunem că într‑un festival de muzică uşoară este inclus un concurs... rock, iar Trofeul festivalului este decis nu de juriu, ci de... consilierii judeţeni? Cert este că pe ruinele festivalului de la Mamaia, dar şi pe cele ale defunctului „Cerb de aur” a apărut în urmă cu 8 ani, ca o floare, Festivalul internaţional de muzică uşoară „George Grigoriu” de la Brăila. Oraşul care i‑a dat pe Georges Boulanger (pe numele său real Ghiţă Bulancea, autor al celebrului „Avant de mourir”), Jean Moscopol, Cristian Vasile, Mircea Bosînceanu, Enrico Fanciotti, Johnny Răducanu, Haricleea Darclee, Xenakis şi atît de drag altui brăilean celebru, Fănuş Neagu (bun prieten cu Grigoriu) ştie aşadar să‑şi preţuiască valorile, în timp ce la Mamaia singurul premiu personalizat nu poartă numele unuia din eroii festivalului, ci al lui... Teo Peter! La ediţia a IX‑a, festivalul brăilean a fost unul cu anvergură internaţională certă: din cei 21 de finalişti (kosovarii, ciudat, s‑au pierdut undeva în ceaţă, pe la Constanţa, şi n‑au mai ajuns) doar 8 au fost români, din care numai 2 au intrat în palmares, semn că aici funcţionează un juriu exigent şi corect, nededulcit la mioriticul „hai să ia şi el, că e de‑al nostru!”. Mai mult, au fost români care meritau un premiu, Selatin Kiazim (cu şcoala de muzică urmată chiar la Brăila), Ion Moise Bădulescu, au mai avut şi localnicii o finalistă, dar s‑a jurizat „la sînge” şi s‑au adunat punctajele celor 4 „juraţi” români şi 5 străini (cum concurenţii de peste hotare sînt mai numeroşi, ar trebui să fie invers). După ce la precedentele două ediţii italienii au plecat acasă cu Trofeul (între noi fie vorba, nemeritat, fiindcă solistele din Albania sau Malta fuseseră net mai bune), de această dată a trebuit să se mulţumească cu premiul I: cunoscătorul public a ovaţionat la anunţarea deciziei juriului, răsplătind evoluţia deloc comercială, dar de mare muzicalitate, fineţe, rafinament a duetului elveţian Aliose. A fost o victorie a bunului‑gust şi a simplităţii, inclusiv vestimentar (Alize Oswald a susurat dumnezeieşte „Amurgul” de George Grigoriu, în picioarele goale – parcă o vedeam la asfinţitul soarelui, cu alizeul fluturîndu‑i rochiţa înflorată, pe un deal de lîngă Nyon...), în faţa adepţilor suprasolicitării vocilor, cu interpretări în forţă. Puteţi crede că acum Aliose cîntă cu un succes uriaş „Amurgul”, ÎN LIMBA ROMÂNĂ (nouă în schimb ne e ruşine s‑o facem, la Eurovision!), în toate concertele lor şi în apariţiile TV? Aşadar Aliose din Elveţia, adică Alize Fanny Oswald (compozitoare, pian, voce) şi Michel Xavier Samuel (percuţie, chitară, voce) au plecat acasă nu numai cu frumosul Trofeu aurit, realizat de artistul plastic Mihai Hlihor, dar şi cu superbul autoturism BMW oferit de sponsorul principal Tancrad. Şi aici atingem segmentul cel mai clar al superiorităţii festivalului de la Brăila: investiţia. În timp ce grădina de vară din Mamaia arată ca în anii ’70 şi festivalul de la Mamaia se ţine la... Constanţa, preşedintele Consiliului judeţean Brăila, Gheorghe Bunea Stancu, adevărat părinte al festivalului „George Grigoriu”, a demonstrat ce înseamnă să fii PRODUCĂTOR, neprecupeţind nimic pentru ca Brăila să fie un adevărat Sanremo sau Eurovision: celelalte premii au totalizat şi ele vreo 10.000 de euro, atît concurenţii cît şi vedetele din recital au beneficiat de

acompaniamentul celei mai bune orchestre din ţară, conduse de compozitorul Ionel Tudor (ginerele lui G. Grigoriu, fiind căsătorit cu textiera Andreea Andrei, membră în juriu, cei doi fiind părinţii altui muzician de excepţie, Andrei Tudor, component al formaţiei!), au fost tipărite afişe de clasă, program de sală, nemaivorbind de expoziţiile foto din foyer (coordonator al festivalului: Maria Puşcaciu). Recitalurile au fost şi ele pe măsura evenimentului: Francesco Napoli (Italia), Anişoara Puică, Pasha Parfeni

(Republica Moldova), Paula Seling. Repet, totul „live”, cu un efort uriaş din partea orchestrei, nu întîmplător în dimineaţa Galei Ionel Tudor a fost transportat de urgenţă, cu un elicopter, la Bucureşti, în urma unor grave probleme cardiace... Transmisia, în direct, de la TVR2 putea fi urmărită şi pe ecranul amplasat în faţa Casei tineretului, partenerii media – harnici (anul viitor vom include şi „Literatorul”!), iar participanţii s‑au delectat într‑o tradiţională plimbare cu vaporul pe Dunăre. Să fi uitat ceva? Se prea poate, dar important era să demonstrăm ce ne‑am propus: cum se face un festival adevărat, atunci cînd ai pasiune şi nu doar bifezi ”o acţiune”, pur şi simplu. Preşedintele Bunea Stancu anunţă de pe acum o ediţie a X‑a extraordinară, cu prezenţa pe scenă a tuturor artiştilor români care au colaborat cu generosul compozitor care a fost George Grigoriu, de la Margareta Pâslaru, Marina Voica, Luminiţa Dobrescu, Stela Enache, Pompilia Stoian, Mihaela Mihai, Angela Similea, Marina Florea la Cristian Popescu, Fuego, George Nicolescu, George Enache. Şi ca să încheiem cu un zîmbet, reamintim anunţul mirobolant făcut de organizatorii festivalului de la Mamaia anul trecut, legat de o... „înfrăţire” cu celebrissimul festival de la Sanremo: cum ediţia 2013 a acestuia a avut loc şi n‑am văzut picior de laureat de la Mamaia pe acolo, cum eram atenţionaţi („Ţineţi‑vă bine, ştire bombă!”), îi aşteptăm pe italieni la Mamaia, dacă şi cînd se va ţine festivalul... Deocamdată, fără a se împăuna cu aşa ceva, brăilenii ne‑au oferit un mini‑Sanremo pe cinste!

Foto: Aliose cu Eliane Dambre (reprezentanta Elveţiei la „Cerbul de aur” 1970, azi producătoare); Gheorghe Bunea Stancu în mijlocul finaliştilor.

Octavian Ursulescu

Un adevărat festival

21

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Cauza şi efectulCeea ce cred că le lipseşte multor artişti pe care îi văd

expunând în galeriile newyorkeze, este viziunea.Discutam cu artistul B. Wurtz la expoziţia lui David

Deutsch de la Feature Inc. Gallery, de pe Allen St., tocmai pe această temă. Şi îi spuneam: “The artist has talent, but he doesn’t know how to put it in the service of a vision”, adică artistul are talent, dar el nu ştie să şi‑l pună în slujba unei viziuni.

În artă, nu mijloacele sunt importante, ci scopul, ţelul, ele se adaptează la ceea ce ai de comunicat, la mesaj. În acest fel şi ele devin importante. Îmi aduc aminte de lecţia ţinută de Francis Ford Coppola când a venit în România la premiera filmului sau Youth without Youth (2007), inspirat după nuvela lui Mircea Eliade Tinereţe fără de tinereţe. El spunea că „esenţialul pentru un artist este viziunea sau tema, să te gândeşti la ea, să o analizezi pe toate feţele. În funcţie de ea, alegi şi actorii, şi operatorul, şi scenograful, şi compozitorul, tot. Tema e cea care luminează drumul în artă. În film. Cel puţin pentru mine”.

Wurtz are în aceste zile o expoziţie la Metro Pictures Gallery. A numit‑o “Recent Works”. Viziunea e aceeaşi, adică lucrările sale recente nu diferă de cele anterioare, despre care am scris în FINE ARTS IN AMERICA (vezi “The Art of the Derisory”), el ştie să pună ordinarul în slujba extraordinarului, derizoriul în slujba unei viziuni poetice despre lume. De altfel, aceasta este tendinţa principală în arta americană de la Warhol citire. În momentul când el a făcut dintr‑o cutie de supă un star, vedeta picturală, arta americană a urmat insistent acest curs. Şi Paul Thek, şi Jean‑Michel Basquiat, şi Charles LeDray, şi Carl Andre, şi Jim Dine, şi Ed Ruscha, şi John Baldessari, şi toţi avangardiştii americani s‑au inspirat din derizoriu pentru a realiza efecte extraordinare. O cauză de nimic şi ce efect nemaipomenit!

În cartea noastră Măştile lui Caragiale, am analizat acest fenomen, descoperind că la Caragiale comicul se naşte tocmai din acest fantastic raport, o cauză de nimic, dar un efect colosal. Precum declanşează pierderea unui bileţel, schimbarea unui număr la o poartă sau trasul la pistoale al unor cheflii.

Şi lucrările lui Wurtz, privite din această perspectivă, au un efect comic. Un ciorap murdar pus într‑o panoplie de arme, ce efect! Sau o serie de curbe într‑o sală curbată! Ori o serie de tinte, diferit colorate, care aminteşte de celebra serie “Moon” a lui Andy Warhol, deci şi Wurtz este un warholist.

Mai mult, ordinarul se asociază cu fragilul. În eseul Fragilitatea artei americane mi‑am arătat tocmai admiraţia pentru o asemenea operaţie delicată, să lucrezi cu efemeridele. Tot ce foloseşte Wurtz este de o fragilitate totală, cârpe, hârtie, rumeguş, dopuri, vreascuri, potcoave de cai morţi, pungi de plastic, capace, chibrite, gunoaie; durabilitate nu are decât viziunea.

Dificultatea apare când se pune problema să vândă asemenea lucrări inconsistente ca material. Ce te faci cu o sculptură care se dărâmă când sufli spre ea? Dar cu americanii să nu te pui. Ei cumpără o cârpă şi o consideră Mona Lisa. Dau pe ea un milion de dolari, apoi, când îşi dau seama că e falsă, că nu e Mona Lisa, vine şi o schimbă sau îl dau pe artist în judecată!

La fel de inconsistenţe sunt şi instalaţiile artistei Maya Lin (n. 1959, Ohio), care expune la Pace Gallery forme din bolduri. Aceste forme arată ca nişte hărţi al căror contur e făcut din zeci de mii de bolduri. Artista şi‑a petrecut multe zile în galerie ca să înfigă aceste bolduri în pereţi şi să contureze cu ele diferite „peisaje”. E un fel de topografie geografică,

sugerând hărţi ale New York‑ului sau ale Europei, Africii sau Asiei.

E limpede că aşa ceva sfidează ideea de comerţ. Fiindcă nu poţi să cumperi un „tablou” din bolduri înfipte în pereţii galeriei. Cel mult poţi să‑i comanzi artistei un „tablou” şi ea să vină acasă la tine să‑l „picteze”. E un teribilism care la prima vedere şochează. Dovadă că la această expoziţie, numită Here and There, a venit multă lume bună, în primul rând critici de artă, dar şi Mr. Michael Bloomberg, cel mai longeviv şi popular primar al New York‑ului. E adevărat că, la venirea sa, atenţia s‑a îndreptat de pe „pereţi” spre Bloomberg. Sigur, el era însoţit

de Maya Lin, care îi şi explica formele ei bolduite. Însă vizitatorii îl asaltau pe primar, voiau să facă o poză cu el. Eu, în schimb, i‑am oferit The Cork, romanul meu newyorkez, pe care s‑a întâmplat să‑l am la mine. Acest gest a şi fost imortalizat de Kristen Artz, fotografa personală a lui Michael Bloomberg (vezi foto). Bloomberg e cu adevărat un om popular, fiind potrivit de înălţime, deşi bogăţia şi puterea sa l‑au supradimensionat chiar şi în pliantele şi afişele primăriei. Oamenii mari sunt „mari” şi datorită presei. Mi‑aduc aminte ce „mare” era Byoncé în “New York Times”, după concertul de la Super Bowl. Dar în realitate, Michael Bloomberg e un om modest, un om ca toţi oamenii. Ceea ce mi s‑a părut aparte la el, era viteza, mişcările iuţi şi privirile săgetoase.

Dar poate că viteza e o calitate a vizionarilor! Oricum, sunt sigur că viziunea poate fi generată sau revelată şi într‑un lucru de nimic. Mircea Eliade spunea că în cele mai banale obiecte sau situaţii se ascund sâmburi mitici. Mitologia banalului. Wurtz construieşte totuşi operele sale fragile ca un meşteşugar. El e un mastercraft. Un mastercraft al ludicului. Ca şi Maya Lin.

Evident, ideal este ca şi viziunea să fie slujită de marmură, nu de cârpe sau bolduri. Marmura nu poate fi cârpită, dacă cioplitorul nu ştie să dea lovitura potrivită, aşa cum îi dictează materialul, după cum ne învăţa Brancuşi şi aşa cum făcea el, studia piatra mult timp, până ea îi vorbea. Poate de aceea orice a sculptat Brancuşi este vizionar. La el materialul şi viziunea fac un corp comun, raportul dintre cauză şi efect fiind ideal.

Aşa ceva nu vedem la alţi artişti. Californianul David Deutsch mâzgăleşte pânzele în stilul lui Pollock, dar efectul e zero când vedem că sub ploaia de linii e o maşină prăpădită. Care e scopul acestui bombardament gestualist, supracoloristic, din fâşii de pastă?

Acceaşi întrebare o putem pune şi artistei Jennifer Riley, care, în “Memory from Sight”, expoziţia de la Allegra LaViola Gallery, desenează ceea ce am numi, în limbaj textil, imprimeuri. Zici că sunt pânze pentru reclama unor materiale decorative, din care gospodinele să‑şi facă rochii, nici măcar elegante, ci de bucătărie, cu buline, floricele şi brizbrizuri colorate. Ce viziune are artista? Care este aici cauza şi care efectul? Nimic, nici un raport, şi cauza şi efectul sunt la fel de neînsemnate, fiindcă lipseşte total viziunea. Dacă în sala de expoziţie ar fi fost şi nişte imprimeuri de vânzare, după modelul de pe pereţi, ai mai fi spus, da, iată, e o expoziţie cu vânzare, şi poate ai fi apreciat‑o ca efort pragmatic. Dar aşa? Timp pierdut, materiale risipite. Nici măcar o sublimă inutilitate, ar fi fost un lux.

Dar Jennifer Riley e dulce copil faţă de chilianul Jose Pedro Godoy, cu a sa expoziţie “The Beloved” de la White Box Gallery! Minune, nu alta! Păi imaginaţi‑vă Judecata de Apoi a lui Mchelangelo, de la Capela Sixtină, tradusă de Godoy în limbaj porno! Şi arta homosexuală are o decenţă, dar aici artistul se dă în stambă rău. El defilează cu sexele femeii şi ale bărbatului de parcă ar vrea să ni le vâre în gură şi în anus! Ca în altă pânză, ce reprezintă o poiana în care un tânăr, aflat în picioare, îşi dă chiloţii jos şi îşi arată sexul unui grup de tineri, aflaţi pe iarba. Vulgaritate si kitsch! Iar panzele sunt uriase, în stilul lui Rivera, acoperind pereti de cativa metri patrati. El este prezentat ca un artist neobaroc si alegoric, cu influente rubensiene!!

Ca si cum aceasta prapastie dintre originalul michelangelesc si caricatura nu era de ajuns, galeristul i‑a mai adaugat la subsol expozitia “Zero +”! Cel putin titlul este colosal. Desi corect era “Zero –“. Asa cum un Zero barat este si filmul Body Collage, al lui Carolee Schneemann, în care o femeie goala (e de presupus ca însasi artista) se tavaleste pe un maldar de hartii, care se lipesc de trupul ei, dat în prealabil cu clei! Asta e tot! Cel putin la Armory Show am vazut cum o nudista picta o panza cu trupul, iar alta

se depila de o piele artificiala. Numai într‑o sapatamana am vazut o duzina de varii denudari, chiar si de Easter, în Time Square, o femeie goala, cu o palarie de cowboy, defila cu o chitara de gat, sa‑si ascunda rusinea, fapt care demonstreaza criza de imaginatie si viziune a artistilor americani.

Penibila manifestare de la “Zero +” mi‑a amintit, prin contrast, de un film self‑portret al fantasticei artiste fotograf Francesca Woodman, care reuseste sa ne arate ce înseamna dezvaluirea, denudarea, disparitia ambalajului, într‑o viziune care face un racord cu nudul din antichitatea greaca.

Marele handicap al multor galeristi si artisti americani este faptul ca ei nu se confrunta cu ceilalti, în fond cu istoria si cultura, reusind astfel negativa performanta sa faca ce s‑a mai facut, si s‑a facut mult mai bine, iar ei sa para niste caraghiosi. Chiar ca ceea ce a facut Carolee este o caricatura fata de original, de filmul sinucigas al Francescai, asa cum am aratat anterior în articolul Nudismul kamikaze.

Acesti oameni, practic, asa cum mi‑am dat seama dintr‑o discutie cu LaViola, nu stiu ce se întampla în peisajul artei americane, nu au o vedere asupra întregului. Din cauza copacului de langa ei nu vad padurea. Nu‑i intereseaza decat mica loc afacere. Lipseste viziunea de anvergura. De aceea exista o prapastie între miile de LaViola si Gagosian sau între miile de Jennifer Rily si Georgia O’Keeffe.

Absurda mi s‑a parut si expozitia cu care Laurel Gitlen si‑a inaugurat un nou spatiu, pe Norfolk St. Cu multe kitsch‑uri si imitatii, chiar daca erau semnate de Lynda Benglis, cu un set de fotografii virate în rosu, sau de Will Rogan, cu o pastisa dupa Calder. O matura, pe care e pusa o greutate, sa stea în echilibru, nu poate fi o opera de arta, dar pentru Paul Kos o fi fiind, daca nu e o ironie, o sfidare a ideii de echilibreu, asa cum Marie Lund sfideaza ideea de soclu atunci cand pune o sculptura, un cap din lemn cioplit, pe o cutie de carton, un ambalaj ieftin de pantofi!

Chiar si ideile temerare, cu lucrari de calitate, inspirate, precum am vazut la AC Institute Gallery, expozitia One of a Kind: Unique Artist’s Books, sunt lipsite de viziune, ca însusi acest titlu confuz, fiindca curatorul, Heide Hatry, a adunat 36 de lucrari de le 36 de artisti, ocolindu‑l intentionat pe Ed Ruscha, care este detinatorul ideii, pe care multi o imita în varii forme. Sa retinem totusi motto‑ul expozitiei, un citat din Kafka: “A book must be an ice‑axe to break the frozen seas of our souls”, adica o carte trebuie sa fie ca un topor de gheata pentru a sparge marile înghetate ale sufletelor noastre.

Este si cazul romanului Leonardo Silaghi (n. 1987, Satu Mare), care, la Marc Straus Gallery, de pe Grand Street, ne prezinta o lume înghetata, stopata sa functioneze, o lume dystopica, puternic entropizata, fiindca pasta gri, întinsa pe suprafetele mari ale panzelor, acopera urmele unei civilizatii, o civilizatie industriala, din care au ramas resturi de fabrica, de escavatoare, de containere zdrobite, blocate, moarte, ca ruinele cladirilor dupa un cutremur. Astfel de resturi simbolizeaza ideea de “constructivism” ajuns la groapa de gunoi. Un cimitir al hei‑rup‑ismului. Din aceste masini iesea odinioara ciment, poate de aceea panzele lui Silaghi sunt înecate în valuri gestualiste de pasta gri. Evident, nu este vorba despre o picture realista, elementele figurative pun în evident mai pregnant abstractizarea. Fiindca Silaghi abstractizeaza masina, ceea ce produce energia negativa. Indiscutabil, tanarul artist are talent, are forta, dar, ca si lui Adrian Ghenie, ii lipseste viziunea. El repeta teme de mult epuizate. Ghenie a fost parca mai inspirat cand a abordat mitul nazist, cu influente expresioniste si solutii à la Francis Bacon.

Pe acesti artisti ii paste primejdia unei politizari nefaste. Americanii vad în arta lor spectre sau fantome ceausiste, comuniste. Multi din scoala de la Cluj, unde traieste si lucreaza si Silaghi, daca erau nascuti pe vremea lui Ceausescu (Silaghi avea doi ani cand au fost impuscati Ceausestii). Lucrul este similar cu ceea ce se întampla în filmul romanesc, unde tinerii cineasti satisfac “pohta” occidentalilor, inspirandu‑se copios din Epoca de Aur si, în acelasi timp, blamand‑o în fel si chip. Astfel, cum zice o vorba populara, “ling unde scuipa”.

Ei trebuie sa se debaraseze de astfel de clisee si sa mearga în profunzimea lucrurilor, sa cultive sevele originale ale romanismului si sa defileze aici, în America sau în Europa occidentala, cu elemente de specific inconfundabil, asa cum a facut un Brancusi, mergand la radacina dacismului, sau un Matisse, cu iia romaneasca. Nu se poate ajunge la viziune cu clisee fumate si imitatii de mucava.

Si exemplele ar putea continua la nesfarsit, fiindca nesfarsit este drumul care duce la o implinire vizionara.

C o r e s p o n d e n ţ ă d e l a N e w Yo r kGrid Modorcea

22

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

A M A I A P Ă R U T

Apărut în 2012, volumul1 semnat de profesorul Ioan Adam – „unul dintre cei mai buni istorici literari în activitate” (după cum îl caracteriza nu de mult Mircea Dinutz2) – selectează cronici, apărute în diverse publicaţii de‑a lungul a 37 de ani, după criteriul, declarat în titlu, al afinităţilor, adică al potrivirii de păreri,

de caracter, de gusturi dintre cronicar şi cei supuşi analizei, cronici pe care le ordonează/grupează în trei secţiuni: „Zamfiresciana”, „Planeta criticilor” şi „Rezonanţe şi inducţii”. Mai exact, este vorba de un studiu publicat aici pentru prima oară, de o comunicare şi de 42 de cronici/recenzii, cele mai îndepărtate în timp datând din 1975, iar cele mai recente, chiar din anul 2012, apărute în câteva periodice, la loc de cinste aflându‑se revistele „Litere” (Târgovişte) şi „Pro Saeculum” (Focşani), ambele cu câte 12 articole, urmate îndeaproape de... „Scânteia tineretului” (10). Deşi ştiu că nu‑i plac „contabilizările” – pe care le‑a şi sancţionat într‑o cronică din prezentul volum –, apelez la aceste date pentru a evidenţia verticalitatea cărturarului care nu şi‑a modelat opiniile critice după cum a bătut vântul ideologic, ci a refuzat compromisul, a judecat după criterii strict estetice, căci, cum lesne se poate observa citindu‑le, articolele datând din „epoca de aur” nu conţin nimic compromiţător, nimic de care autorul lor să se ruşineze, iar judecăţile de valoare de acum trei decenii şi mai bine îşi păstrează şi prospeţimea şi justeţea, trecând cu succes proba timpului.

Cea dintâi secţiune, dedicată – se putea altfel? – lui Duiliu Zamfirescu, include trei articole/studii, primul dintre ele – „Duiliu Zamfirescu, «guvernator» al Basarabiei” confirmând pasiunea pentru istorie („istoria este mon violon d’Ingres!” – îmi declara într‑un interviu autorul3), al doilea („O revistă pierdută: «Îndreptarea literară»”) dând măsura destoiniciei de istoric literar, iar al treilea („«Resemantizarea» efigiei unui clasic”), pe aceea a cronicarului literar.

Secţiunea a doua („Planeta criticilor”) este rezervată criticilor şi istoricilor literari, iar ultima („Rezonanţe şi inducţii”), poeţilor şi prozatorilor.

Ştiindu‑l pe profesorul Ioan Adam dedulcit la fineţuri lingvistice, primele gânduri legate de acest volum s‑au oprit asupra titlurilor, în special pentru ultimele două părţi ale volumului.

Planeta, ne‑o defineşte dicţionarul, este un corp ceresc fără lumină proprie, satelit al Soarelui – orgolioasă poziţionare a cronicarului ce vine să lumineze, să facă vizibilă persoana/personalitatea criticului analizat! Să fie vorba de celălalt înţeles al cuvântului – zodia sub al cărei semn se naşte un om? Adică harul criticului este un dat, numai cei însemnaţi prin naştere au acest dar? Mă bate însă gândul că profesorul Adam a avut în vedere şi sensul, azi mai puţin cunoscut/folosit, al cuvântului „planetă” – bileţelul cu preziceri de prin vechile bâlciuri, din care omul îşi cunoştea trecutul, prezentul, dar, mai ales, viitorul.

Aşadar, o „planetă” unde convieţuiesc criticii şi istoricii literari puşi acum (de fapt, atunci, la data scrierii) în lumină sau poate cronicarul le‑a alcătuit câte o „planetă”, oricum ar fi, găsim în această secţiune reprezentanţi ai vechii gărzi, dar şi ai mai tinerilor lor confraţi, deşi cuvântul „tânăr” trebuie, în câteva cazuri, raportat la data apariţiei cronicii: D. Vatamaniuc,

1 Ioan Adam, „Afinităţi selective”, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2012, 322 pag.2 Mircea Dinutz, „Duiliu Zamfirescu – triumful lucidităţii”, în „Pro Saeculum”, nr. 1‑2 (85‑86)/2013, pp. 149‑150.3 Ioan Adam, „România a intrat în era suplinitorilor şi nu se ştie când va ieşi din ea”, interviu de Rodica Lăzărescu, în „Pro Saeculum”, nr. 5‑6 (73‑74)/2011, reluat în Mircea Dinutz, Rodica Lăzărescu, „Confesiuni provocate...”, Editura Nico, Târgu‑Mureş, 2013, pp. 38‑51.

Alex Ştefănescu (1981)4, M. Iorgulescu (1981), Ion Bălu (1982), Z. Ornea (1984), Daniel Cristea‑Enache, Aurel Sasu, Mircea Popa, Liviu Grăsoiu, Magda Ursache, C. Trandafir, Teodora Fîntînaru, Petru Ursache, Constantin Coroiu, Tudor Cristea, Mircea Dinutz.

„Rezonanţe şi inducţii”, cu cei 25 de scriitori recenzaţi, sugerează faptul că autorii şi „receptorul” lor se află pe aceeaşi „frecvenţă de vibraţie”: de o parte Dinu Săraru (1975), Vasile Andru (1975), Paul Anghel (1977), Mihail Diaconescu (1978), Mircea Dinescu (1979), Sorin Preda (1981), Mircea Cărtărescu (1981), Adrian Păunescu (1981), Apostol Gurău (1982), Gheorghe Pituţ (1982), Nicolae Dragoş (1983), Traian Olteanu (1986), Horia Gârbea, George L. Nimigeanu, Dumitru Dinulescu, Gelu Negrea, N. Gheran, Eugen Uricaru, Horia Bădescu, Neagu Djuvara, Florentin Popescu, Ilie Constantin, Vasile Bardan, Francisca Stoleru, Victoria Milescu, de cealaltă Ioan Adam. „Din cele câteva sute, poate o mie, de studii, eseuri, cronici, recenzii pe care le‑am publicat am ales aici doar câteva zeci. În selectarea lor am vădit, cum ar fi zis Perpessicius, o «parţialitate plină de dragoste»” – suntem avertizaţi de autor pe coperta a patra.

Sunt însă convinsă că, pe ici, pe colo, uneori chiar „prin părţile esenţiale”, nu i‑a fost străin profesorului Ioan Adam nici sensul neurologic al cuvântului inducţie (mecanism nervos prin care o stare de excitaţie sau de inhibiţie dintr‑un centru nervos favorizează sau determină apariţia stării opuse într‑un alt centru nervos [s.m.])! Cum altfel am putea explica voluptatea cu care acel „demon al contradicţiei” (pomenit la p. 98) îşi iţeşte din când în când codiţa, iar „cârteala” (numită şi ea la p. 160) îşi face simţită prezenţa în multe dintre cronici?! „Cronicarul în travesti” Alex Ştefănescu (cel din 1980, când publica „Jurnal de critic”) este sancţionat drastic pentru afirmaţia făcută cu „tăria certitudinii de o clipă” referitoare la „figura detaşată, contemplativă” a lui Blaga: „Se înşală: ori nu l‑a citit pe Blaga, preocupat cum îl ştiu să citească tot felul de veleitari, ori e măcinat prea devreme de prejudecăţi” – iar pentru continuarea argumentaţiei celălalt „demon”, cel al completărilor, îşi face pe îndelete treaba (v. p. 81). Lui Ion Bălu i se atrage atenţia că „a face obiecţii de dragul obiecţiilor, ignorând contextul epocii, e un gest regretabil, propriu vitejilor care se arată după un război”. Chiar şi o cronică „prietenoasă”, cum este aceea dedicată „portretelor” fostului coleg de facultate Florentin Popescu, se încheie cu un PS ce subminează frumuseţea unei afirmaţii, aducând însă informaţia în făgaşul adevărului istoric: „pragmatici ca toţi ardelenii”, susţinea Florentin Popescu, referindu‑se la fostul său coleg, părinţii şi‑ar fi vrut fiul „dascăl” sau „funcţionar cultural superior”. Numai că – pune lucrurile la punct Ioan Adam, căci, nu‑i aşa?!, „amicus Plato sed magis amica veritas” – tatăl, buzoian get‑beget, şi‑ar fi dorit feciorul filosof, iar mama, sibiancă, medic!

Alteori, „demonul” este de‑a dreptul binevoitor, mângâindu‑l pe creştet, protector, pe cel vizat: tânărul Daniel Cristea‑Enache este prins, îl scuză Ioan Adam, în „capcanele” întinse de vârstă, iar „un plus d e circumspecţie şi de cunoaştere a lumii prin care au trecut cei de dinaintea lui l‑ar fi scutit de păcatul venial al credulităţii” de care a dat dovadă în interviul cu Nina Cassian. Şi, din nou, urmează completările, clarificările cronicarului foarte bun cunoscător al istoriei de partid (comunist) şi al istoriilor de alcov!

Cu siguranţă, două sunt cronicile ce excelează în completări, făcute în diverse registre ale spunerii – de la înţelegerea pusă sub semnul lui errare humanum est, evident, cu condiţia să nu se continue cu perseverare („Domnul Aurel Sasu ne‑a oferit un lexicon biografic respectabil. Ţine numai de voinţa, atenţia şi timpul lui să ne dea în viitor unul fără cusur.”), trecând prin ironia subţire (discrepanţa dintre „desenul delicat al amintirii care sparge timpul” şi „semnele de întrebare” legate de afirmaţiile istoricului e asemănată cu snoava în care Păcală „«pava» o curte aşezând alternativ spinarea unei oi lângă burta alteia”) şi sarcasmul necruţător („în măsura în care mi‑ar fi îngăduit să dau un sfat serenissimei persoane a

4 Am notat anul apariţiei doar pentru cronicile publicate înainte de 1989.

memorialistului, i‑aş recomanda să recitească...”), până la sentinţa ghilotinantă, fără drept de apel („Rotomontadele tardive ale d‑lui Neagu Djuvara se cuvin întâmpinate nu doar cu circumspecţie, ci şi cu cel mai ferm NU”). Una este cea referitoare la „Dicţionarul biografic al literaturii române”, vol. I‑II, 2006 („Între biografie şi bibliografie”) coordonat de Aurel Sasu. Cărturarul de aleasă ţinută se şi ne răsfaţă cu un adevărat regal de informaţie adusă la zi, Ioan Adam făcând apel fie la alte lucrări (o sursă bogată se dovedeşte a fi „Poezia română actuală” a lui Marin Mincu), fie bizuindu‑se „doar pe propria bibliotecă”, informaţii de care o viitoare ediţie a vizatului dicţionar nu are cum să nu ţină seama.

Cea de‑a doua („Istorie, istorii, accidente”) este un excelent barometru al cunoştinţelor de istoric ale lui Ioan Adam, minuţios documentat cu privire, printre altele, la mişcarea legionară şi la personalitatea lui Corneliu Zelea‑Codreanu, la poziţia lui I.C. Brătianu privind Pacea de la Trianon şi la refuzul regelui Ferdinand de a semna Tratatul de la Bucureşti, dar, mai ales, la Basarabia – unde „cei 22 de ani de unire cu Ţara (...) au valoarea unui miracol” – şi la decizia Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940 de a accepta ultimatumul sovietic, subiecte despre care scrie nu doar cu acribia istoricului (numind, de pildă, alături de cunoscutul Pact Ribbentrop‑Molotov, o altă înţelegere, mai puţin ştiută, Csáky‑Molotov, care stabilea frontiera maghiaro‑sovietică pe Carpaţi), ci şi cu patosul patriotului: „Ce teritoriu «eliberat» de ruşi în 1939 şi‑a regăsit în 1947 statutul iniţial? Ce‑a luat Rusia în 1939‑40 aşa a rămas până în anii ’90. Şi aşa s‑ar fi întâmplat şi în cazul României! Iar de soarta Poloniei de la 1794 până în 1918 să ne ferească Dumnezeu!”.

În altă ordine de idei, aş menţiona mâna sigură cu care Ioan Adam creionează profilul autorului recenzat. Portrete concise, lapidare, puternic sugestive tocmai prin laconismul lor, atingând adesea concentrarea unei apoftegme, de multe ori făcând neaşteptate asociaţii de cuvinte ori de îndeletniciri: Magda Ursache, „femeie cu ochi de Argus şi gură slobodă”, „dansează cu lupii”, Aurel Sasu, „productiv ca o uzină americană, (...) om‑instituţie”, are ştiinţa „radiesteziei” şi e comparat cu vechii fântânari ce descopereau apa cu ajutorul nuieluşei, în vreme ce Constantin Trandafir are „o minuţie de ceasornicar helvet, ce‑şi fixează lentila în orbită pentru a vedea cum se îmbină rotiţele dinţate, dar şi pentru a descoperi firul de praf ori de rugină ce înţepeneşte intermitent mecanismele gândirii carteziene”. Portretul Teodorei Fîntînaru descoperit în eseuri e „învăluit în estompe, ca acela al zugravilor de mânăstiri”, Petru Ursache este „un paznic neadormit al memoriei colective, un arhivar (...) al jertfei româneşti”, Alex Ştefănescu îi „apare ca un «ateu» convins care ciocăneşte insistent şi suspicios cărămizile edificiului literar pentru a constata care sună fals”, „singuraticul din Focşani” Mircea Dinutz este „cititorul de calitate” pentru care „literatura este mai vie, mai seducătoare decât realul descurajant”. Niculae Gheran beneficiază de un portret în linia scriitorilor munteni – de la I.H. Rădulescu la Arghezi – ce „aveau în comun verva, spontaneitatea, umorul păstos, replica acidă, mustoasă, uneori argotică, colorată cu expresii ale alogenilor naturalizaţi într‑un Bucureşti în care se simţeau ca peştele în apă”, cartea lui freamătă „de forţă şi culoare ca tablourile bătrânului flamand”. Dinu Săraru (cel de la apariţia „romanului trezirii din himere” „Nişte ţărani”) are „instinct de comediograf”, Mihail Diaconescu reprezintă „cărturarul ca erou istoric”, George I. Nimigeanu e un „Sisif pe colinele singurătăţii”, „Cavalerul ironicei figuri” Tudor Cristea este „purtătorul de stindard al unei confrerii numită Litere”, „omul longeviv cât veacul”, „omul‑spectacol” – Neagu Djuvara – este „un modern ce stăpâneşte cu graţie arta fragmentariului”, Daniel Cristea‑Enache – „un Eckermann de cursă

lungă”, „instruit, fără inhibiţii şi tabuuri” – „caută Graalul răspunsului ultim, indubitabil, fără apel”,

iar cronicarul însuşi declară despre sine că nu i‑au „displăcut lupta de cuvinte, fulgerul stiletului”... şi exemplele pot continua!

În totului tot, „Afinităţile selective” se constituie într‑o elegantă demonstraţie de rigoare

ştiinţifică şi de copleşitoare erudiţie („se sparie gândul”), bine susţinută de o nesecată vervă a „spunerii”, dar şi de probitate, de o rezistentă fibră morală, de un neobosit ochi moralist ce veghează asupra confraţilor dintr‑o prea mare

dragoste pentru cultura şi istoria naţională, dar şi dintr‑o explicabilă îngrijorare generată de

realitatea imediată. Cât de amar sună constatarea, lăsată în suspans: „că nu ştie prea multă istorie (...) ar fi la urma urmei scuzabil (aproape toată noua generaţie are creierul spălat...) [s.m.]”!

Şi, pentru că ne‑am molipsit de „cârteala” ioanadamică, nu putem să încheiem fără a observa că de „fatalele erori tipografice care obscurizează căteodată [sic!] demonstraţia” nu scapă nici acest volum. Ne întrebăm şi noi, precum cronicarul: Où sont les rédacteurs d’antan?

IOAN ADAM – NECESARE „CONTRADICŢII” ŞI „CÂRTELI”

Rodica Lăzărescu

23

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

O C A R T E . . .

VIAŢA ŞI OPINIILE LUI JOSÉ SARAMAGO

Dan CarageaI‑aş cere, prevenitor, cititorului îngăduinţă pentru

o spovedanie. Când, în 1990, l‑am cunoscut pe José Saramago în Portugalia, la el acasă, am trăit câteva contrarietăţi emoţionale care mi‑au prilejuit, ani de‑a rândul, reflecţii şi eforturi de conciliere în forul meu interior.

Mai întâi, durerea pricinuită de radicalismul politic al omului, fapt care nu se împăca, în emoţionalitatea mea, cu acea desăvârşită omenie a creatorului, aşa cum o receptasem eu din lectura uneia din capodoperele sale: Memorialul mănăstirii (1982).

Astfel, după o superbă cină, Saramago mi‑a ascultat o bună bucată de vreme exaltarea legată de prăbuşirea comunismului în Europa, dar mai cu seamă în România, exaltare din care spiritul său ascuţit a decelat structura unui anticomunist primar.

Ulterior, cu abilitate, dar şi cu robusteţea convingerilor, şi‑a expus punctul de vedere al marxistului de neclintit care încă mai spera în resurecţia „adevăratului comunism” ce urma să edenizeze planeta. Nici măcar evocarea victimelor regimului, a temniţelor de la Gherla şi Piteşti, nu l‑au înduplecat. Mi‑a răspuns lapidar: „Şi totuşi a meritat!”. Nu îmi amintesc ca cineva, faţă de care să fi nutrit atâta veneraţie înainte de a‑l cunoaşte în carne si oase, să îmi fi dat senzaţia de neuitat că înghiţisem un cub de gheaţă. Am depăşit cumva acea perplexitate paralizantă, vizitându‑i, preţ de un sfert de ceas, camera de lucru unde aşezase şi traducerea românească a Memorialului pe raftul cu traduceri, şi unde am înţeles că îşi scria operele la calculator, spre satisfacţia mea tecnofilă. Mi‑am permis chiar o glumă, spunându‑i că „înlocuise condeiul cu PC‑ul” (PC făcea aluzie şi la Partidul Comunist, al cărui membru de marcă era).

Reîntorşi în sufragerie, Saramago a citit cam două capitole din ultimul său roman, Evanghelia după Iisus

Hristos, cu aerul celui care îţi împărtăşeşte o taină, prezicându‑i o apariţie furtunoasă. Şi aşa a şi fost. Romanul avea sa‑i aducă amărăciunea unui conflict deschis cu António de Sousa Lara, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, şi care considera cartea lui Saramago o „blasfemie”, o insultă de neiertat la adresa unui popor în majoritate catolic. Această lectură mi‑a dezvăluit a doua faţetă aspră a omului, în acea seară de pomină: radicalismul său antireligios, manifestat printr‑o înţelegere exclusiv „realistă” a Noului Testament.

Aş împrumuta cuvintele unui scriitor şi prieten, Baptista‑Bastos, pentru a închide portretul, în pace cu mine însumi, după un răstimp de două decenii: „Exista în el o atenţie minuţioasă pentru lucrurile vieţii, fie ele de natură materială sau transcendentală. Şi ştia mult, mult mai mult despre religie şi despre textele sacre decât mulţi dintre preopinenţii care îl criticau. José Saramago învăţase de timpuriu că o idee se înrâureşte cu o altă idee şi că sintezele parţiale produc imobilism. Am conversat de multe ori despre natura marxismului, noţiunea de partid, riturile obedienţei, imperativele conştiinţei şi paradoxurile istoriei care, cum se ştie, este o zeiţă oarbă.” (Baptista‑Bastos, A Aproximação a Um Retrato, Lisboa, Bertrand, 1996)

Acest NU saramagian împotriva puterii, religiei, a strâmbătăţii felului cum este tocmită lumea, a devenit chintesenţa crezului său civic care l‑a însoţit toată viaţa.

Regăsim acest refuz, nuanţat şi adesea convingător, în interviuri, discursuri publice, conferinţe ale căror miez, cu aprobarea scriitorului, au ieşit la lumină adunate într‑o carte notabilă: José Saramago en sus palabras (2010), de Fernando Gómez Aguilera, unul din apropiaţii săi în „autoexilul” din Lanzarote, o insulă din arhipelagul Canare.

Nu aş fi însă just, întorcându‑mă la impresiile din acea seară lisaboneză, dacă nu aş evoca şi partea luminoasă a omului. Am simţit‑o, după priceperea mea, în momentele de iubire dintre el şi Pilar del Rio, jurnalista şi traducătoarea care i‑a fost mereu alături în ultimii douăzeci de ani de viaţă. Cei doi se sărutau fără sfială, fără perturbarea prezenţei străine, iar Saramago s‑a ridicat de mai multe ori din fotoliu doar pentru a‑i cere o îmbrăţişare.

Un documentar, José şi Pilar, 2010, realizat de brazilianul Miguel Gonçalves Mendes (http://www.youtube.com/watch?v=D3cvIO0HQ9c) face acum deliciile cinefililor în Portugalia, Spania, Brazilia… Dintre multele fraze memorabile spuse de Saramago în acest film, am ales‑o pe aceasta: „Eu am idei pentru romane, ea are idei pentru viaţă. Nu ştiu ce este mai important.”

La un an de la trecerea lui în nefiinţă, iată că apare, tot în Spania, scrisă de acelaşi Fernando Gómez Aguilera şi o biografie cronologică: José Saramago. La consistencia de los sueños (2011). Scrisă cu acribie şi talent, cartea este, neîndoios, o referinţă de neocolit pentru cei ce vor urma acest drum. Mitul omului a început să se zămislească. Şi nimic nu mă poate bucura acum mai mult decât să aflu că un scriitor român, al cărui nume nu poate fi încă dezvăluit, îşi încearcă puterea creaţiei şi afinităţile sufleteşti într‑un roman pe tema morţii lui Saramago, temă pe care scriitorul portughez a abordat‑o, de atâtea ori, cu remarcabilă temeritate, fiindcă ştia că sufletul lui – parafrazez din Memorial – nu se va ridica la stele, ci se va aşeza la adăpostul unui măslin, pentru că pământului îi aparţinea şi lui… Pilar.

SARAMAGO DESPRE EL ÎNSUŞI„Sunt o persoană paşnică, fără demagogie nici

strategie. Spun exact ceea ce gândesc. Şi o fac într‑un mod simplu, fără retorică. Oamenii care se adună să mă asculte şi care, în independenţa lor, sunt sau nu

de acord cu ceea ce gândesc ştiu că sunt onest, că nu încerc să cuceresc sau să conving pe nimeni. Se pare

că onestitatea nu este prea folosită în vremurile de azi. Aceştia vin, ascultă şi pleacă mulţumiţi, precum cel care are nevoie de un pahar de apă rece pe care îl găseşte aici. Nu am nici cea mai mică idee despre ceea ce voi spune când mă aflu înaintea oamenilor.

Dar întotdeauna spun ceea ce gândesc. Nimeni nu va putea spune că l‑am înşelat. Oamenii au nevoie să li se

vorbească cu onestitate.”José Saramago, 2003

CARTEA PE CARE V-O RECOMANDĂM

Ion C ŞtefanÎntre poeţii români contemporani, Constantin Kapit‑

za ocupă un loc aparte, prin modernitate şi mod de gân‑dire artistică. Abordarea unor teme lirice se face prin îm‑binarea între concret şi abstract, într‑un mozaic mai greu de descifrat, tocmai datorită multiplelor aluzii şi sugestii la motive şi mituri mai puţin cunoscute, ori prin ingenio‑zitatea alcătuirii unor versuri.

Aceeaşi părere o are şi Boris Marian, care afirmă pe coperta a patra a recentului volum1: „Poetul Constantin Kapitza nu este un autor uşor de acceptat, în primul rând el este un poet din cea mai aleasă categorie de oameni dă‑ruiţi cu talent literar. Un spirit permanent neliniştit îl face să caute drumuri pe care alţii le ocolesc din comoditate

1 Constantin KAPITZA, Epistole dilibauiste, Editura Rafel, Râmnicu Sărat, 2012

sau ignoranţă. Truda sa are un singur beneficiu: recunoş‑tinţa bunului cunoscător de poezie”.

Prin toate acestea, argumentez caracterul aparte al creaţiei sale, într‑o poezie proiectată la nivelul liricii mo‑derne contemporane europene: „Dacă vei proroci prin cântec, acoperă‑te cu alte cântece, / pe altarul exilului, căci exil este orice ţară”(Început, p. 5).

Astfel voi aminti că, în concepţia sa artistică, cuvân‑tul „dilibauistic denumeşte un substantiv ce determina o muncă bezmetică, inutilă, din timpul armatei ceauşiste”‑ explicaţie aşa cum a scris‑o autorul, pe pagina de titlu a volumului, pe care mi l‑a dăruit, alături de o dedicaţie pli‑nă de sugestii: „Poetului Ion C. Ştefan, cu sfiiciune”.

Am dedus că nu armata ceauşistă a fost singura care l‑a chinuit pe autor, ci truda de zi cu zi pe frontul abstract şi concurenţial al poeziei.

Activitatea sa este exemplificată, până acum, prin cuprindea în câteva antologii lirice, dintre care amintesc: „Regina nopţii”, „Bal la palat”, „Între râmniceni” şi altele: nouă volume de autor, mai cunoscute fiind: „Cafeneaua de nisip”, „Linişte de ceară”, „Călătoria de seară”, „Meşte‑rul visului de apă” şi altele.

Colaborează la peste zece reviste literare şi culturale din ţară şi din străinătate, informaţii pe care le desprin‑dem din partea finală a acestui volum, între care şi nouă referiri critice mai importante, diverse menţiuni pe inter‑net şi apariţii la TV.

Am amintit doar câteva dintre succesele sale recen‑te, pentru a mă întreba de ce poetul este atât de retras şi de sfios, în apariţiile sale publice, uneori chiar şi în scris: „Curând tu vei tânji după tainele vieţii / nedesluşite până acum, desigur e devenirea / numelui, trecerea în

altceva, asemănare / cu truda pământului de‑a rodi, de‑a locui”(Toamna, p. 1).

Frumos, impresionant şi subtil, dovedind o gândire artistică, într‑o înfrăţire între om şi natură.

Conştient de valoare sa şi poate dezamăgit de slaba receptare poetică din partea contemporanilor, autorul şi‑a alcătuit o strategie aparte, bazată pe argumente stilisti‑ce inedite: „Scutură‑te de zâmbete prefăcute /să nu‑ţi fie teamă de anotimp / nemulţumirile să nu le asculte / nici fecundul trup în răstimp”(Locul, p.7).

A filosofa convingător în versuri nu este la îndemâ‑na oricui, dar lui Constantin Kapitza îi reuşeşte: „ritmu‑rile vieţii se rostogolesc, / ele se numesc timp, dar nu el ţine / mai aproape, ci moartea, care râde / peste fiecare ochi”(Ochiul, p. 9).

Sunt numeroase textele din acest volum prin care aş putea exemplifica talentul firesc şi simplu al autoru‑lui – ca un izvor limpede şi dornic de lumină: „În orice clipă tresare orizontul, / fâlfâind tăcere‑i eternă ca o chemare, /ne apropiem, ne depărtăm / de inelul curcubeului din toate timpurile”(Fulgerare, p. 71).

Dar, prin aceste câteva consideraţii, nu realizez altceva decât o încercare prietenească şi colegială de‑a descifra sufletul delicat şi complex al unui autor demn de întreaga noastră preţuire.

24

nr. 169-170 ► Iulie-August 2013

Din diverse anunţuri de presă, publicul află că sala de reuniuni plenare din Centrala Ministerului Afacerilor Externe poară numele lui George Gafencu. Cine are ocazia să urce la etajul la care îşi are cabinetul de lucru ministrul nostru de externe se va trezi privit din tablouri prinse cu grijă şi respect de zeci de perechi: sunt titularii portofoliului gândit de Cuza să gestioneze relaţiile ţării cu Lumea. Se află acolo, desigur, şi Grigore Gafencu, chemat în scaun destul de târzior şi pentru puţină vreme (dec. 1938 – iunie 1939). Frugală va fi şi prestaţia sa de ambasador, la Moscova: 10 aug. 1939 – 22 iunie 1940. După care nu mai urmează nimic.

Drept este că niciodată nu a stat degeaba. De ar veni vorba cine şi‑l poate disputa, cred că primii ar sări cu pretenţii breasla aviatorii militari. Cu dreptul făcut la Geneva şi un doctorat strălucit la Paris, Grigore Gafencu (născut la Bucureşti în 30 ian. 1892) se va dovedi un mare pilot, săvârşind minuni peste tranşeele Primului Război Mondial.

Nici noi, jurnaliştii, ştiuţi pentru orgoliul sănătos, din naştere, n‑am sta de‑o parte. Argumentele se cunosc: Gafencu este printre fondatorii Agenţiei de ştiri „Orient Radio” – Rador, pe care o şi conduce ceas de ceas, de la înfiinţare (1921) până la preluarea ei de către Ministerul Afacerilor Străine (1925). Înfiinţează „Revista vremii” (1921): Conduce cotidianul „Argus” (1923) şi peste toate fondează „Timpul”, ziar în paginile căruia prestează cu fervoare.

Face politică. Preferă partitura naţional ţărănistă, este senator, îl găsim în diverse posturi guvernamentale. Dar dreptu‑i că afacerile străine îl acaparează prin instrumentarul tentacular la îndemână. Când subsecretar de stat, când secretar general al Ministerului de Externe. Se schimbă deţinători de portofolii, se schimbă şefi de guverne, partidele se văd obligate să‑şi suporte destinul dar munca concretă trebuie făcută.

Mi‑a fost dat să cunosc, în casa unui prieten, pe cineva care i‑a stat alături ministrului Gafencu. Îl însoţise în turneul său european, pe când era ministru la Externe, pe un traseu care a colectat interlocutori speciali: Hitler, Daladier, Halifax. Era fascinant cum ştia să‑l aducă sub ochii noştri pe falnicul ministru de altădată. Dispunea în copii, sute de elemente de arhivă, care mai de care mai ademenitoare. Din aceeaşi sursă am putut asculta vocea lui Gafencu în perioade tărşii de viaţă. Am şi acum pe creier discursul rostit de V. Tilea la dispariţia sa din viaţă (30 ian. 1957) la Paris.

Pagini din jurnalul întocmit de Grigore Gafencu au mai fost trimise spre luare la cunoştinţă cititorului român. Volumul editat de merituoasa editură târgovişteană „Cetatea de Scaun” prezintă avantaje de un fel deosebit. Avem în întinderea celor 700 de pagini mărturisiri ale celui care pe perioada respectivă (1 iunie 1940 – 31 august 1941, respectiv ianuarie 1942 – 13 martie 1943) acceptă să împartă cu noi şi cu alţii furtunile momentului. Avem la îndemână trăirile unui diplomat în exerciţiul funcţiei şi vom urmări reflecţii de mare suprafaţă şi profunzime, ale unui român care aşa a decis. să gândească la ce ar fi de făcut când toţi se întreabă dar nimeni nu are răspunsuri clarificatoare. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie insistat. Gafencu asta face: nu‑i cere nimeni dar toţi care îl cunosc doresc să afle ce gândeşte.

Datorăm unor istorici bine cotaţi în recuperarea istoriei prin protagonişti inconfundabili. Academicianul Florin Constantiniu face oficiul de a da de o parte prima copertă pentru a ne sesiza despre ce este vorba. Universitarul Laurenţiu Constantiniu continuă în aceiaşi direcţie de mers. În mod firesc acordăm jetonul de onoare profesorului Ion Calafeteanu, învederat răscolitor de arhive şi neostenit truditor în facilitarea spre tipar a valorilor de arhivă.

Graţie lui Grigore Gafencu avem la îndemână oglinda retrovizoare capabilă să ne developeze zile şi nopţi rămase în urmă, cu riscul de a nu le pricepe formele de relief

şi nici adevărata tectonică, harta reală a fenomenelor meteorologice din epocă, predispuse la erodări şi malformaţii în absenţa unor măsurători corecte, oneste, sustrase oportunismului şi altor influenţe de moment.

Avem ocazia să înţelegem lucruri de neînţeles. Ne putem lumina în cuprinderea evenimentelor graţie unor asemenea reflectoare care se decid să rămână în funcţiune, deşi tentaţii potrivnice nu lipsesc.

Ce căuta Grigore Gafencu la Moscova? Simplu: în acel moment era nevoie de cineva care să ştie la perfecţie starea de lucruri de pe continent dar mai ales să aibă foarte limpede acel Road map de luat în seamă pentru zilele ce vin în cazul României. Ruşii ne luaseră Basarabia şi Bucovina. Moscova se afla în relaţii de lună de miere cu Berlinul. Răniţi în suflet de Ultimatumul din Kremlin, eram dornici să evităm izbituri mai mari. Să ştim, de unde? Prin ce? Avem sub ochi o probă de mare rafinament de trăire diplomatică în afara realităţii Sigur că este la mijloc arta diplomaţiei care îţi cere să spui doar ce ştii că e de spus (şi aici sunt multe de luat în seamă…) dar amiciţiile în Diplomaţie nu lasă loc decât prin excepţie la sincerităţi de natură să deschidă baierele inimii mai mult decât se face. Moscova era plină de Molotov şi de adjuncţii lui care vorbeau mieros şi adormitor. Reprezentanţii Berlinului şi

Romei, prietenoşi şi sinceri „între noi, Lumea Bună”, nu puteai să le pretinzi să‑ţi zică ţie ceea ce nici lor nu le spuseseră Ribbentrop ori Ciano. Belvedere venea în pas de pelerin, hotărât şi devastator. Tu trebuia să accepţi că ştii ce trebuie. Dar de fapt, trăiai pe altă lume.

Va veni 22 iunie 1941. Primire la Molotov. Reproşuri, ca la carte. Noi aveam, în ce vă priveşte, gânduri bune. Dar nu ne aşteptam să ne faceţi una ca asta. Adică să ne luăm înapoi pământurile răpite. Ce ziceţi? este întrebat ambasadorul român. Nu tace din gură, răspunde inspirat, dar de la Bucureşti nu sosise nimic lămuritor.

Urmează clipe de calvar, misiunile ţărilor devenite peste noapte atacatoare, sunt supuse unui tratament de infractori de drept comun. Îmbarcaţi în trenuri de duzină, mutaţi de colo‑colo, finalmente duşi în Turcia, pe unde vor ajunge fiecare la casa lui.

Gafencu avea o invitaţie venind din partea ambasadorului englez: Vino la noi! A refuzat, dorea să‑şi întocmească raportul de final de misiune, să spună personal şi nu prin interpuşi tot ce are de spus.

De plecat tot va pleca şi nu peste mult timp. Dar nici la Londra, nici la Washington, cum i se sugerase. Preferă Elveţia, ţara unde se şcolise. Intrăm prin aceasta în alte capitole ale cărţii, cele unde fostul diplomat se destăinuie pentru etapa existenţei sale dintre ianuarie 1942 – 13 martie 1943 şi 14 martie – 17 iulie 1943. Luăm act de o supraveghere pe cont propriu a evenimentele din Europa, sprijinită de lectura ziarelor şi ascultatul la Radio, de întrevederi relevante cu străini ieşiţi în cale dar şi cu acei conaţionali, unii foşti subalterni, în trecere prin ţara adoptivă care acceptau s‑l viziteze. Interesante sunt analizele privind războiul, extrapolări formulate care să ne ajute pe noi ca români să pricepem cam cum ar sta treaba. Analizele autorului au o mare calitate de realism, de profunzime. Sigur, atâtea s‑au întors pe dos din câte

păreau bătute în cuie. Avem aici datoria de a asculta pe Florin Constantiniu. Citez: „Jurnalul lui Grigore Gafencu este o sursă preţioasă pentru istorici. Dar, ca orice sursă istorică, ea trebuie valorificată cu spirit critic. Nu există izvor infailibil: informaţia poate fi lacunară, obiectivitatea deplină rămâne un deziderat, spiritul cel mai luminat neputându‑se elibera cu totul de partizanate, limite”.

Rămâne o realitate. Gafencu se comportase flexibil faţă de Berlin. El contase pe garanţii venite din altă parte‑dinspre Londra, Paris. Se mutase cu arme şi bagaje la Moscova în climatul în care trebuia să verifici de mai multe ori înainte de a vedea unde pui piciorul. Aici, în Elveţia, apoi în Franţa va acţiona anti‑nazistul din el. Acţiona cu insistenţă pe coordonatele la îndemână. Asculta pe toţi care aveau ceva să‑i spună. Dar de luat în seamă lua doar ce credea că merită.

Pe tabla de şah a existenţei sale în exil apăreau pe neaşteptate personaje şi situaţii mai degrabă comice. Regele Carol al II‑lea, pe unde se afla avea când şi când tresăriri. Fratele său Nicolae era bântuit de planuri diverse. Rezultă la un moment dat preocupat de o viitoare poziţie de Unchi‑înţelept la curtea regelui Mihai. Drept care se îngrijea de un sfetnic însoţitor. Îl viza pe Gafencu...

Un mare volum de informaţii, prezentate de un ales mânuitor al verbului. O carte ce merită citită din scoarţă în scoarţă.

Voi reproduce ceea ce profesorul Constantiniu crede despre această carte: „Jurnalul lui Grigore Gafencu este o sursă de inestimabilă valoare pentru istorici, un model de analiză politico‑diplomatică şi mărturia slujirii interesului naţional de către cel care s‑a considerat un soldat în slujba ţării sale”. Două ultime precizări. 1. Afirmaţia din titlu aparţine lui Gafencu şi era rostită cu năduf privind în jur la toate câte se întâmplă; 2. Pe când devenise ministru de externe, Palatul Sturdza din Piaţa Victoriei găzduia încă Centrala MAE dar alături pe amplasamentul actual Duiliu Marcu deja aşezase Palatul Victoria. Cabinetul ministrului era deja amenajat şi se afla în aşteptare. Gafencu şi‑a

refuzat confortul superior existent acolo, la adăpostul unei reflecţii făcută publică: Prefer să gestionez afacerile externe ale României Mari dintr‑un birou mic, decât să fiu obligat să fac acelaşi lucru dintr‑un birou mare pentru o Românie Mică. Premoniţie. Succesorul său, Gigurtu, se va muta acolo, de unde va constata cum că nişte teritorii româneşti au migrat spre alte jurisdicţii. Şi avea să‑l prindă în pasă similară pe cel ce l‑a urmat în acelaşi cabinet – Manoilescu. Cel care la Belvedere va leşina la constatarea că Ardealul de la Trianon a încetat să mai existe, impunându‑i‑se o formă alotropică devastatoare…

DIPLOMACY„ N U P O Ţ I S C H I M B A O P O L I T I C Ă E X T E R N Ă

P R E C U M C Ă M A Ş A”Neagu Udroiu