Totalitarism și Democrație

Democratie și Totalitarism Ciobanu Zamfirescu Edward

UNIVERSITATEA “ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ISTORIE ȘI GEOGRAFIE

Domeniul: Relații internaționale și studii europene

DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM

-Referat-

Ciobanu Zamfirescu Edward

1


CUPRINS:

1. Introducere................................................................................................................................................. . 3

1.1 Democrația ........................................................................................................................................... . 3 1.2 Totalitarismul ............................................................................................................................................ 4 2. Democrația................................................................................................................................................ . 5 2.1 Trăsături specifice ale regimurilor democratice...................................................................................... . 6 3 Totalitarismul............................................................................................................................... ............... 7 3.1 Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare........................................................................... . 8 3.2 Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului................................................................................ . 8 3.3 Ideologie şi practică politică în statelecomuniste.................................................................................... . 9Bibliografie............................................................................................................................................................11

2


1.Introducere

1.1 Democrația

Încă din primele decenii ale apariţiei formelor de civilizaţie, oamenii au simţit

nevoia de organizare. Fie că ne gândim la polis-urile specifice Greciei Antice, fie că

ne referim la marile imperii coloniale, sau la marile monarhii absolutiste, putem vorbi

fără îndoială de forme de organizare specifice societăţilor ce s-au născut, evoluat

sau conservat de-a lungul istoriei.

În această succintă lucrare mi-am propus să aduc în discuţie conceptul de

democraţie, privit din perspectiva teoriei politice, observând aspectele sale generale,

evoluţia, problematicile ce i se impun, precum şi provocările ce i se ivesc în orizontul

teoretic, dar şi practic.

Democraţia este un fenomen fără îndoială complex, a cărui analiză a provocat

neîncetat de-a lungul timpului filosofi, care au încercat propunerea de modele ideale

de democraţie, istorici, care îi analizează dezvoltarea, ascensiunea sau declinul, sau

politologi care încearcă să ofere răspunsuri şi explicaţii empirice referitoare la

fundamentele afirmării, funcţionării, menţinerii sau răspândirii democraţiei.

Pentru a face o scurtă trecere în revistă a evoluţiei definirii conceptului de

democraţie, este necesar să expunem ideile unor autori referenţiali în ceea ce

priveşte studiul asupra democraţiei, idei la care subscriu şi eu în realizarea acestei

lucrări.

Termenul de democraţie este un concept care a apărut cu aproximativ două

mii patru sute de ani în urmă, în Grecia antică. Acest concept era unul politic, astfel

democraţia însăşi era o democraţie politică. Însa conceptul acesta de democraţie

politică a evoluat mult de-a lungul istoriei, regăsindu-l astăzi într-o formă difuză şi

incosistentă ce variază de la stat la stat, funcţie de nivelul economic, de condiţiile

sociale, sau de practicile politice existente. De aceea, democraţia este greu de

definit şi identificat în spectrul politic contemporan. În general, când vorbesc despre

democraţie ca regim politic, cetăţenii obişnuiţi înţeleg acel sistem politic în care sunt

respectate drepturile omului, există alegeri libere universale şi alternanţa la putere.

Dar, atât teoretic cât şi practic, lucrurile diferă în realitate.

3


Democraţia poate fi definită generic ca referindu-se la cârmuirea populară sau

la suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare

participativă directă, sau chiar la guvenământul de tip republican, sau constituţional,

altfel spus la guvernământul conform legii.1

1.2 Totalitarismul

Conceptul de totalitarism, apărut în prima jumătate a secolului XX a avut o

istorie sinuoasă. El a fost uneori, ideologizat, ceea ce a făcut ca utilitatea sa

ştiinţifică să fie pusă la îndoială, deşi răspândirea lui a devenit tot mai largă.

Considerăm că, precizându-i sensurile şi eliminând balastul ideologic care i-a fost

uneori adăugat, el se dovedeşte deosebit de util pentru abordarea ştiinţifică a

comunismului şi fascismului. Chiar dacă regimurile fasciste au dispărut pe la mijlocul

secolului XX, iar cele comuniste, în cea mai mare parte, la sfârşitul acestui secol,

conceptul de totalitarism îşi menţine vigoarea, atât pentru faptul că este necesară o

cât mai bună înţelegere a fenomenului totalitar fascist sau comunist, cât şi pentru

faptul că posibilitatea apariţiei unei noi forme de totalitarism nu sunt excluse.

Evoluţiile actuale ale unor regimuri islamice, de exemplu, par să ne ducă spre ideea

apariţiei unor noi forme de totalitarism.Fenomenul totalitar a marcat, în mod tragic

istoria secolului XX. De-a lungul acestui secol, în numeroase ţări, o parte importantă

a populaţiei lumii a suportat presiunea unor regimuri totalitare de stânga sau de

dreapta.

Instaurate în numele unor ideologii şi legitimându-se prin ele, aceste regimuri

comuniste sau fasciste promiteau o schimbare radicală a societăţii, în conformitate

cu proiecte utopice, derivate din respectivele ideologii totalitare, realizarea unui

„bine” general de care să beneficieze toţi membrii noii societăţi. Acesta a fost

pretextul pentru ca deţinătorii puterii politice să exercite o dominaţie totală asupra

întregii societăţi, asupra fiecărui individ, prin intermediul partidului – stat, politizând şi

ideologizând întreaga viaţă socială.

Apariţia regimurilor totalitare este legată de problemele ridicate de

modernizarea unor societăţi, de eliminarea disfuncţionalităţii inerente acestui proces

de modernizare. Aceste regimuri au promis o modernizare rapidă şi în beneficiul

tuturor membrilor societăţii sau, mai bine zis, a celor pe care îi considerăm, pe criterii

1 Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 153

4


ideologice, demni să facă parte din noua societate. Gradul în care ele au reuşit să-şi

respecte această promisiune este discutabil. Cu siguranţă însă, regimurile totalitare

au reuşit să folosească mijloacele tehnice existente în societăţile moderne pentru a-

şi întări, pentru a-şi extinde controlul asupra întregii vieţi sociale, asupra fiecărui

individ, pentru a-şi elimina adversarii reali sau posibili, pentru a se menţine la putere.

Pentru milioane de oameni, experienţa vieţii într-un regim totalitar a avut

consecinţe tragice. Unii au fost eliminaţi fizic, alţii au petrecut ani îndelungaţi în

închisori şi lagăre, alţii deşi în libertate au trebuit să suporte presiunea zilnică a

ideologizării, a supravegherii, a fricii de ameninţare continuă şi arbitrară a represiunii,

a lipsei unor drepturi fundamentale.2

2 Democrația

Marx teoretiza o democraţie în care cetăţenii să îşi câştige libertatea,

considera că trebuie să dispară organizarea socio-politică ce ar fi stat la baza folosirii

omului ca pe un instrument, sa dispară clasele sociale, astfel înlăturându-se aşa-zisa

putere de clasă. În genere, acestea erau mijloacele prin care Marx credea că se

poate ajunge la democratizarea deplină a societăţii. Sartori a criticat logica propusă

de Marx argumentând că „dacă descriem comunismul ca „democraţie comunistă”

atunci putem spune ca Marx dorea o democraţie fără stat, care să guverneze

singură, fără coerciţie şi fără structuri verticale, fără probleme de putere sau conflicte

de orice fel – pe scurt, îşi imagina cea mai primitivă, simplistă şi idilică administrare

în comun a existenţei comunitare” 3

Variantele contemporane ale democraţiei sunt mai plauzibile şi chiar au fost

puse în aplicare unele dintre ele, sub diferite forme, mai ales după al II-lea Război

Mondial şi după prăbuşirea regimului comunist.

Astfel, Schumpeter – adept al unei democraţii de tip elitist, vede în

democraţie un soi de aranjament instituţional ce este pus în practică pentru a se

ajunge la anumite decizii politice, prin care indivizii să dobândească puterea de a

decide prin intermediu unei luptei competitive, scopul fiind acela de a câştiga votul

populaţiei.

2 www.wikipedia.com3 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999, p. 365

5

http://www.wikipedia.com/


2.1 Trăsături specifice ale regimurilor democratice.

În Marea Britanie, unde se aplică principiul regele conduce, dar nu guvernează, prim-ministrul, şef al majorităţii parlamentare, are un rol însemnat, îşi alege

miniştrii şi are puteri executive extinse. Cele mai puternice formaţiuni politice au fost, după 1918, Partidul Conservator şi

Partidul Laburist. În prima jumătate a secolului al XX-lea, s-a remarcat personalitatea lui Winston Churchill, prim-ministru, din partea Partidului

Conservator, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1940-1945; apoi, după război, în 1951-1955).

În perioada postbelică, alt prim-ministru conservator, Margaret Thatcher, s-a afirmat prin acţiunile de consolidare a economiei, prin privatizarea unor

întreprinderi şi servicii de stat, cât şi prin cele care au vizat creşterea prestigiului extern al ţării.

Franţa, a avut între anii 1918 şi 1940 un regim democratic republican, caracterizat însă prin instabilitate guvernamentală (au funcţionat 42 de guverne).

După al Doilea Război Mondial, a fost adoptată o nouă Constituţie, care instituia un regim parlamentar clasic. Charles de Gaulle, preşedinte al ţării din anul 1959,

a susţinut ideea consolidării puterii şefului statului acesta având dreptul să se pronunţe asupra liniilor generale ale politicii interne şi externe a ţării.

Reforma constituţională din anul 1962, a stabilit ca preşedintele Franţei să fie ales de cetăţeni prin vot universal, nu de un colegiu electoral, ca până atunci.

În timpul preşedintelui Georges Pompidou, a fost continuată politica lui de Gaulle, Franţa înregistrând progrese economice importante, dar problemele sociale s-au menţinut Unul dintre preşedinţii de stânga a fost François Mitterand, din partea

Partidului Socialist. Datorită flexibilităţii articolelor Constituţiei, în Franţa a fost posibilă şi coabitarea la putere a unui preşedinte şi a unui prim-ministru de

orientări diferite. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în anul 1986, preşedintele Mitterand fiind de orientare politică de stânga, iar prim-ministrul Jacques Chirac,

de dreapta. În primul deceniu interbelic, Germania a fost organizată prin Constituţia de la

Weimar ca o ţară cu un regim politic democratic. Situaţia s-a schimbat însă, din 1933, când puterea a fost preluată de regimul dictatorial naţional-socialist.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, germanii au fost nevoiţi să trăiască în două state separate. În zona de ocupaţie militară a aliaţilor occidentali, s-a

constituit un stat democratic, având ca formă de guvernământ republica federală, care a devenit apoi membru NATO şi al Comunităţii Economice Europene

(Republica Federală Germană). Un rol însemnat în istoria germană l-a avut cancelarul creştin-democrat Helmuth Kohl, în timpul căruia s-a realizat

reunificarea Germaniei (1990).

6


3 Totalitarismul

Societatea atomizată este nucleul totalitarismului şi originar în secolul XX.

Regimurile totalitare se disting nu numai prin manipularea extrem de inumană a

puterii politice şi prin aceea că ele dau naştere „unui concept de putere, cu totul fără

precedent”4. Totalitarismul este un regim politic în care deţinătorii puterii, sub

pretextul schimbării radicale a societăţii, în conformitate cu un proiect ideologic, îşi

impun dominaţia totală asupra vieţii sociale.

Raymond Aron consideră că şase elemente principale definesc

totalitarismul.

Pentru Aron acestea sunt:

- fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă monopolul

activităţii politice;

- partidul monopolist are o ideologie care are autoritatea absolută şi

devine adevărul oficial al statului;

- pentru răspândirea ideologiei este necesar monopolul asupra

mijloacelor violente şi ale celor de presiune;

- mass-media este sub comanda statului şi a celor ce-l reprezintă;

- marea majoritate a activităţilor profesionale şi economice sunt

supuse statului, devin în acest mod impregnate de ideologia

oficială;

- pe calea de consecinţă orice greşeală în economie sau profesie,

devine greşeală ideologică, apărând astfel politizarea oricărei

activităţi5.

Aron nu consideră că dacă aceste elemente sunt reunite trebuie să se ajungă la extrema teroare. Regimurile nu devin totalitare progresiv ci pornind de la intenţia originară de a transforma fundamental ordinea, existenţa în funcţie de o ideologie. În opoziţie cu Aron, Arendt constată diferenţierea dintre fenomenul stalinist şi hitlerist „diferenţa este esenţială oricare ar fi similitudinile”

4 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, p. 1545 Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 78

7


6Totalitarismul înseamnă o pătrundere a politicului în toate domeniile vieţii sociale. Politizarea, extinderea sferei politicului, a influenţei puterii politice, este totuşi o caracteristică a societăţilor moderne care ţine de creşterea gradului de complexitate a acestor societăţi şi a creşterii gradului de complexitate a problemelor pe care trebuie să le rezolve puterea politică.

3.1 Caracteristici comune ale regimurilor politice totalitare.

Secolul al XX-lea mai este desemnat în istorie şi prin sintagma de secolul extremelor, deoarece mai multe state (Germania, Italia, Spania, Portugalia etc.) au cunoscut regimuri politice dictatoriale.

Opuse celor democratice, regimurile politice totalitare au avut o serie de trăsături comune:

- existenţa partidului unic şi a unui dictator în fruntea statului- încălcarea de către regim a drepturilor omului- cultul personalităţii- controlul absolut al statului asupra societăţii- lichidarea oricărei forme de opoziţie - supravegherea populaţiei de către poliţia politică- cenzura presei etc.

3.2 Ideologia fascistă şi practicile politice ale regimului.

Mişcarea fascistă a apărut după încheierea Primului Război Mondial, în condiţiile în care Italia se găsea într-o criză profundă.

Aceasta era susţinută atât de populaţia debusolată de război şi de sărăcie, cât şi de mulţi industriaşi şi bancheri, care sperau ca noua formaţiune politică să reprezinte o contrapondere eficientă la ideile comuniste propagate în ţară.

Mişcarea fascistă a ajuns la putere prin presiune (Marşul asupra Romei, 1922). În aceste condiţii, prim-ministrul Benito Mussolini a început să pună în aplicare ideile cuprinse în programul Partidului Naţional Fascist.

Printr-o lege specială, lui Mussolini i se acordau puteri sporite. Acesta a interzis orice formă de opoziţie, ca şi toate organizaţiile care nu erau

fasciste (partide, sindicate etc.). Instituţiile statului, ca monarhia, au fost reduse la un rol simbolic. Partidul

Naţional Fascist a devenit formaţiune politică unică. Regimul fascist era susţinut de poliţia politică (OVRA) şi de organizaţiile paramilitare Cămăşile negre şi Ballila.

Mussolini a inaugurat cultul propriei personalităţi, proclamându-se Il Duce (Conducător).

6 Hannah Arendt, Opere citite, p. 54

8


Prin măsurile adoptate, Italia a fost transformată în „stat corporatist”, în care nu primau interesele individului, ci ale „corporaţiei” din care acesta făcea parte. Îndoctrinarea cetăţenilor se făcea prin propagandă şi prin diferite organizaţii fasciste.

3.3 Ideologie şi practică politică în statele comuniste.

În Rusia, apoi în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, stat creat de Rusia Sovietică, Ucraina, Bielorusia şi Transcaucazia, toate domeniile de activitate au fost organizate conform concepţiei lui Lenin, expuse în Tezele din Aprilie 1917.

Încă de la preluarea puterii, teroarea a fost instituită în stat. Orice formă de opoziţie a fost desfiinţată, fiind interzisă funcţionarea tuturor

partidelor, în afara celui comunist (bolşevic) rus, denumit apoi Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.).

A fost creată, în anul 1917, poliţia politică a regimului, cunoscută cu abrevierile C.E.K.A., N.K.V.D. apoi K.G.B.

Viaţa religioasă a fost obstrucţionată. Statul şi-a impus controlul în economie, prin naţionalizarea întreprinderilor.

Proprietatea privată a fost înlocuită cu cea de stat sau colectivă. Teroarea asupra populaţiei s-a intensificat în perioada în care s-a aflat la

conducere Iosif Visarionovici Stalin (1924-1953). Acesta a impus o economie centralizată şi planificată rigid. Din 1929 s-a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii (căreia i-au căzut victime

milioane de ţărani ce nu vroiau să-şi cedeze pământurile în gospodăriile colective sau de stat), în paralel cu industrializarea forţată şi planificarea producţiei prin planurile cincinale.

Opozanţii politici fie au fost executaţi, fie li s-au înscenat procese în urma cărora au fost trimişi la închisoare sau în lagărele de muncă forţată din ţară, care formau GULAG-ul.

Marii Terori, desfăşurate la ordinul lui Stalin între anii 1936 şi 1939, i-au căzut victime oameni din rândul tuturor categoriilor sociale şi profesionale, inclusiv din rândurile armatei.

În acelaşi timp, cultul personalităţii lui Stalin a căpătat proporţii fără precedent, presa era cenzurată sever, iar întreaga creaţie culturală se găsea în slujba intereselor Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi al dictatorului.

Regimul stalinist şi-a păstrat caracteristicile în anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca şi în primii ani postbelici, când regimul comunist a fost impus şi în alte state europene.

După moartea lui Stalin, noul secretar general al partidului, Nikita Hrusciov, a dezvăluit, în 1956, unele crime comise din ordinul lui Stalin şi a condamnat cultul personalităţii acestuia, fără ca esenţa regimului să fie modificată.

Deşi au aplicat modelul sovietic, regimurile comuniste europene au avut şi trăsături specifice. Astfel, au existat o mai mare libertate economică în Iugoslavia, păstrarea proprietăţilor asupra pământului în Polonia, naţionalismul şi interzicerea vieţii religioase în Albania etc.

Unii conducători comunişti au dorit reformarea sistemului, ca Alexander Dubček în Cehoslovacia, în 1968, dar sovieticii au înăbuşit prin intervenţia armată această mişcare.

9


Abia după anul 1985, Mihail Gorbaciov, noul secretar general al partidului, a iniţiat politica perestroika i glaznosti (reconstrucţie şi deschidere), prin care a încercat reformarea partidului şi statului sovietic.

Sursa: www.csa.com

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a reuşit să tranşeze competiţia dintre democraţie şi totalitarism. Prin înfrângerea Germaniei, Italiei şi Japoniei erau înlăturate principalele regimuri fasciste, cel italian şi cel german, dar victoria obţinută de Uniunea Sovietică şi ocuparea de către armatele acesteia a celei mai mari părţi din Europa de Est au avut drept consecinţă instalarea prin lovituri de forţă şi fraude electorale a unor regimuri comuniste în ţări precum Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia şi Germania de Est. Tot cu sprijinul direct sau indirect al U.R.S.S. comuniştii vor prelua puterea şi în alte ţări: Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam şi Cuba.

Deşi fuseseră aliate cu Rusia Sovietică împotriva regimurilor fasciste, democraţiile occidentale au sfârşit prin a înţelege pericolul pe care îl reprezenta extinderea totalitarismului comunist. În frunte cu S.U.A., ele au trecut la un program de stăvilire (containment) a expasiunii comunismului (1947). Prin urmare, statele lumii s-au regrupat, de această dată pe criterii politice, lumea evoluand în următoarele decenii în logica noului tip de conflict -“războiul rece”. Se năştea astfel o lume bipolară, construită în jurul principalelor centre de putere economică şi militară a lumii: N.A.T.O. (în jurul

10

Razboiul Rece si regiumurile de conducere în vremea respectivă pe plan mondial

http://www.csa.com/


S.U.A.) şi Pactul de la Varşovia (în jurul U.R.S.S.). Prima grupare, denumită şi “lumea liberă“, a continuat să se dezvolte pe principiile democraţiei pluraliste, iar cea de-a doua, blocul comunist totalitar – pe principiile democraţiilor populare.

Constituit ca urmare a ameninţării Armatei Roşii, blocul sovietic avea să cunoască, mai târziu, primele fisuri: revoluţia maghiară din 1956, criza cehoslovacă din 1968, precum şi fenomenul “Solidaritatea” din Polonia anilor ’80. Imensa presiune economică impusă Uniunii Sovietice de cursa înarmărilor au determinat regimurile comuniste est-europene să treacă la reforme politice. Promovarea acestora de către Mihail Gorbaciov a condus nu numai la dezmembrarea blocului comunist (1989), ci şi a U.R.S.S. (1991). Era sfârşitul totalitarismului promovat de ideologia comunistă şi începutul tranziţiei spre democraţie a statelor est-europene. Se încheia, deocamdată, înfruntarea dintre democraţie şi totalitarism, care a constituit una dintre principalele caracteristici ale secolului al XX-lea.7

Bibliografie:

www.wikipedia.com

Hannah Arendt, Opere cititeMariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999Raymond Aron, Introducere în filosofia istoriei, Humanitas, Bucureşti, 1997Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Edit. Polirom, Iaşi, 1999Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006

7 Mariana Gavrilă, Vasile Manea – Istorie: Bacalaureat, Ed. Aula, 2010

11

http://www.wikipedia.com/

Totalitarism și Democrație

Documents

Transcript of Totalitarism și Democrație