George Topârceanu, biografie (1886 - 1937)

George Topârceanu, poet român

George Topârceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator, memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.George Topârceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena", amândoi originari din părţile Sibiului.

Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici, judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.

Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul mituit cu ”o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public.Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul ”G. Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste:Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar. În 1909 publică în Viaţa românească parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (prin care se face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească.

Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu, Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul.

În 1912 se căsătoreşte cu învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior, se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.

La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne în captivitate până în 1918. Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare, până la reapariţia Vieţii româneşti(1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de Sadoveanu”prietenul meu, poetul”.

1

Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în 1926 Premiul Naţional de Poezie.

În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).

În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista ”Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.

Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23 mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.

Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat în cimitirul ”Eternitatea”, din Iaşi.

„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere...”(Demostene Botez)

Descrierea naturii în creatia lui George Topîrceanu:

Rapsodii de toamnă 

IA trecut întâi o boarePe deasupra viilor,Şi-a furat de prin ponoarePuful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de lirăI-au răspuns fâneţele.Toate florile şoptiră,Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munteMândru ca o flamură.Solzii frunzelor mărunteS-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofanăFără ocupaţieA adus o veste-n goanăŞi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,Plopii şi răsurileSpun că vine-un vânt de iarnăRăscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtareVocea lui tiranică,Toţi ciulinii pe cărareFug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.Colo jos, pe mlaştină.S-a-ntâlnit un pui de cioarăC-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncăAltă veste stranie,C-au pornit-o peste luncăFrunzele-n bejanie!

IIÎntr-o clipă, alarmate,Ies din şanţuri vrăbiile.Papura pe lac se zbateLegănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apareSus pe-un vârf de trestieCa să ţie-o cuvântareÎn această chestie.

2

Dar broscoii din răstoacăÎl insultă-n pauzeŞi din papură-l provoacăCu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strigeCa de mama focului.Cocostârci, pe catalige,Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarteSlab de constituţie,În zadar vrea să ia parteŞi el la discuţie.

Când deodată un erete,Poliţai din naştere,Peste baltă şi boscheteVine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centruContra vinovatului,Ca să-l aresteze pentruSiguranţa statului...

De emoţie, în surdină,Sub un snop de bozie,O păstaie de sulcinăA făcut explozie.

IIIFlorile-n grădini s-agită.Peste straturi, dalia,Ca o doamnă din elităÎşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,Farmec dând regretelor,Stau de vorbă între ele:"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,De pe-acum se sperieC-au să-i cadă în ţărânăDinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţăStă-n lumina matură,Ca un talger de balanţăAplecat pe-o latură...

Între gâze, fără fricăSe re-ncep idilele.Doar o gărgăriţă mică,Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatulUnei molii tinere,Că i-a dispărut bărbatulÎn costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagăGreierii din flaute."Uf, ce lume, soro dragă!"Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţeMort de inaniţie.Şi-acum pleacă să anunţeCazul la poliţie.

IVBuruienile-ngroziteDe-aşa vremi protivniceSe vorbiră pe şoptiteSă se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciuneDoamna măsălariţă,Tot soborul îi propuneS-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,Rumenele lobodeVor de-acuma-n văduvieSă trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăgunaA-nvăţat un brustureSă le spuie-n faţă unaCare să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulăPururea-n vibraţie,Şi-a oprit o libelulăZborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,Trupu-i fin se clatină,Giuvaer de smalţ şi aur

3

Cu sclipiri de platină.

VDar deodată, pe colineScade animaţia...De mirare parcă-şi ţineVântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,Se-ntretaie ştirile...Ce e?... Ce e?... Spre podgoriiToţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,Aşternând pământuluiHaina ei cu trenă lungăDe culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,Zâna melopeelor,Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,Ca-ntr-un nimb de glorie,Peste şolduri triumfaleHaina iluzorie.

Apoi pleacă mai departePustiind cărările,Cu alai de frunze moarteSă colinde zările.

Gâze, flori întârziate!Muza mea satiricăV-a-nchinat de drag la toateCâte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţeIarna mizerabilă,Mă cuprinde o tristeţeIremediabilă...

Comentariu: Rapsodii de toamnă

Shar1. George Topârceanu aduce în literatura noastră, cu volumele sale de versuri: Parodii originale, Balade vesele şi triste, Migdale amare, o poezie tradiţională, realistă, delicată, fiind definit, de criticul Constantin Ciopraga, drept umorist sentimental.

În Rapsodii de toamnă, viaţa socială este prezentată printr-o alegorie. Se realizează permanente şi subtile personificări, prin care tipurile umane, cuvintele, gesturile, atitudinile omeneşti sunt puse pe seama florilor, gâzelor, păsărilor, pentru ca spiritul critic şi incisiv al autorului să nu rănească sensibilitatea socială. Astfel, la vestea venirii toamnei, salcâmul adoptă o atitudine plină de curaj: „Un salcâm privi spre munte / Mândru ca o flamură”, dar această atitudine este privită cu o undă de umor: „Solzii frunzelor mărunte / S-au sburlit pe-o ramură”. Coţofana joacă rolul unei femei, preocupată de comentarea veştilor: „Mai târziu, o coţofană /Fără ocupaţie /A adus o veste-n goană /Şi-a făcut senzaţie”.

Fricoşii sunt personificaţi prin ciulinii care „Fug, cuprinşi de panică”, sau prin frunzele care„au pornit-o peste luncă”, ca şi oamenii în bejanie. Tipul demagogului politic este reprezentat printr-un lăstun, care „în frac, apare /Suspe-un vârf de trestie /Ca săţie-o cuvântare /în această chestie”. Eretele joacă rolul unui poliţist, care vine în recunoaştere: „Când de-odată un erete, /Poliţai din naştere, /Peste baltă şi boschete / Vine-n recunoaştere”. Ţânţarul reprezintă un tip uman coleric: „Un ţânţar, nervos şi foarte /Slab de constituţie, /In zadar vrea să ia parte /Şi el la discuţie”. Procedeul este generalizat, fiindcă vrăbiile „alarmate”iesdin şanţuri, în timp ce un pui de cioară îi aruncă unui bâtlan altă „veste stranie”. Dalia „Ca o doamnă din elită / îşi îndreaptă talia. “O gărgăriţă îşi caută bărbatul plecat în costum de ginere şi-1 găseşte „Mort de inaniţie. “Buruienile vor să se facă schivnice, în timp ce rumenele lobode vor să trăiască slobode. O păstaie de sulcină face explozie de emoţie, sugerând reacţia unei fete. O libelulă, delicată ca o balerină, face graţii pe un vârf de campanulă.

Toate elementele acestui univers mărunt îşi exagerează importanţa, în raport cu omul şi cu lumea; nu privesc situaţia reală cu luciditate; preocupările lor devin astfel ridicole, iar situaţia lor devine şi mai tragică, fiindcă nu pot influenţa cu nimic venirea toamnei. De aceea poetul arată, în final, adevărata faţă plină de tristeţe a unui suflet sensibil, care le închină „de drag la toate /Câte-o strofă lirică”.

4

Această tristeţe este provocată de destinul lor tragic: „Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe /Iama mizerabilă, /Mă cuprinde o tristeţe /Iremediabilă”…

2.  Rapsodii de toamnă este un poem epic, adică o creaţie de relativă întindere, care oscilează între solemnitate şi parodie, între lirism şi ironie. Ca specie literară, rapsodia datează din antichitate, când era o creaţie epică, recitată de un rapsod, acompaniat de oliră sau de o citeră. Caracterul narativ al rapsodiei, accesibilitatea, oralitatea i-au dat lui George Topârceanu posibilitatea să realizeze o creaţie, care i-a adus o popularitate comparabilă cu cea a lui Vasile Alecsandri sau Dimitrie Bolintineanu.

Tema naturii nu este nouă, fiindcă ea a fost dezvoltată în poezia românească de Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski. Caracterul epic şi ironic al poemului rezultă nu atât din succesiunea unor tablouri, cât mai ales din felul în care utilizează alegoria, din umanizarea elementelor naturii. Aceasta face ca tema, ideea, conflictul, subiectul să aibă un caracter romantic, fiindcă sunt structurate pe sentimentul naturii, fiindcă exprimă duioşia şi tristeţea, dar, în acelaşi timp, ele redau aspecte din viaţa socială. Toamna devine şi ea un personaj uman, dar, în acelaşi timp, o zână din basm, adică un personaj izvorât din mitologia naţională, deci un personaj fantastic, romantic: „S-a ivit pe culme Toamna, / Zâna melopeelor, /Spaima florilor şi Doamna /Cucurbitaceelor”.Fantasticul este cuprins pe de-o parte în imaginea subtilă a toamnei, care, „Ca-ntr-un nimb de glorie îşi poartă „Haina iluzorie”. Ea stă în centrul acestei alegorii a naturii, în care florile, gâzele, păsările au o deosebită capacitate de comunicare, dovedind dubla intenţionalitate a autorului: una satirico-socială şi una afectiv-romantică.

Imaginea libelulei este, în acest sens, un exemplu edificator. Este comparată cu un balaur:„Mic, cu solzi ca de balaur, / Trupul lin se clatină”. Autorul subliniază, prin contrast, o apropiere de mitul popular, dar şi o intenţionalitate ironică. Imaginea utilizează şi elemente de tip simbolist: „Juvaer de smalţ şi aur / Cu sclipiri de platină”.

Romantică este şi reacţia buruienilor: „Se vorbiră pe şoptite / Să se facă schivnice”. Alegerea măselariţei ca stareţă aduce nota de ironie şi umor, adică intenţionalitatea critică realistă. Reacţiile gâzelor „Sere-ncep idilele”Sugerează inconştienţa socială şi sunt în contrast cu cele ale florii-soarelui, care se sperie: „C-au să-i cadă în ţărână / Dinţii, de mizerie”.

Valoarea textului îşi trage seva din această profundă sinteză între romantism, realism şi simbolism, care fac, din George Topârceanu, un poet clasic, dar şi modern.3. Rapsodii de toamnă ne dezvăluie dragostea faţă de natură a lui George Topârceanu, care-şi ascunde această sensibilitate romantică sub o mască ironică: „Gâze,flori întârziate! /Muza mea satirică / V-a-nchinat de drag la toate / Câte-o strofă lirică”. Refugiul în natură este specific unui temperament romantic, este specific unui poet delicat, care nu poate accepta conflictele şi contradicţiile vieţii sociale, faţă de care are o profundă atitudine critică. Eroul liric al textului este poetul care notează reacţiile sale indirect, prin reacţiile elementelor naturii. Delicateţea poetului se exprimă prin descrierea libelulei, prin finalul încărcat de melancolie. La baza alegoriei se găseşte, de fapt, sentimentul dragostei faţă de natură. Accentele sale critice şi ironice ne dau semnul inteligenţei sale, iar tristeţea, cu care meditează la destinul tragic al gâzelor şi florilor, nu este comparabilă cu cea a lui Mihail Eminescu, din Mai am un singur dor, fiindcă nu atinge profunzimea acestuia şi fiindcă sublimează melancolia în umor.

Raportul dintre poet şi natura patriei se exprimă într-un mod subtil, pe baza sentimentului patriotic, ascuns cu grijă sub masca ironiei, pentru a nu părea ridicol într-o lume dominată de interese meschine şi de avariţie.

Sufletul romantic al lui Eminescu nu mai exista în perioada interbelică. Găsim, în Rapsodii de toamnă, o gradare a evenimentelor de la „A trecut întâi o boare” la „Svonul prin livezi coboară”, la emoţia „păstăii de sulcină”, la regretele petuniilor, la spaima florii-soarelui, la hotărârea buruienilor de a se călugări şi până la alaiul de frunze moarte al toamnei. Se cuprinde, de fapt, drumul de la viaţă la moarte, de la vară la iarnă, ca o exprimare a maturităţii artistice, pe care a atins-o poetul.El ştie să îmbine tragicul cu ironia, delicateţea cu critica socială, tradiţia cu modernismul, realismul cu romantismul, simplitatea cu originalitatea, trăirile proprii cu cele ale gâzelor. El ştie să ascundă o elegie într-o rapsodie, un pastel într-o satiră, fantezia în realitatea concretă.

5

4. Stilul lui George Topârceanu se caracterizează prin simplitate şi echilibru clasic, prin cuvinte şi expresii unice, prin folosirea alegoriei, prin oralitate, prin folosirea neologismelor sau a cuvintelor rare în rimă: „podgorii” – „contradictorii”, „melopeelor” – „cucurbitaceelor”, „glorie” – „iluzorie”, „campanulă” – „libelulă”, „schivnice” – „potrivnice”, „mătrăguna” – „una”, „măselariţă” – „stareţă”, „inaniţie” – „poliţie”, „mizerabilă” – „iremediabilă”, „răstoacă” - „provoacă”, „stranie” – „bejanie”.

Alegoria, ca procedeu poetic, utilizat de George Topârceanu, reia parcă procedeul utilizat de poetul popular în Mioriţa. Personificările: „De mirare parcă-şi ţine / Vântul respiraţia ” „zâna melopeelor”, „ Un salcâm privi spre munte”, „Toate florile şoptiră”, „petuniile / Stau de vorbă între ele”, „Lişiţele-ncep să strige” au la bază mitul comuniunii dintre om şi natură. Metaforele au un aspect particular, fiindcă au aceeaşi particularitate, analogia continuă cu viaţa umană: „spaima florilor”, „zâna melopeelor”, „Doamna cucurbitaceelor”. Alte metafore vizează o expresie originală: „Juvaer de smalţ şi aur / Cu sclipiri de platină”.

Metonimiile au la bază substituţia cauză-efect: „De emoţie… o păstaie de sulcină/ A tăcut explozie, Floarea-soarelui, bătrână, /De pe-acum se sperie / C-au să-i cadă în ţărână /Dinţii, de mizerie”.Uneori, metonimiile se împletesc cu alte figuri de stil ca, de exemplu, personificarea:.. dalia /Ca o doamnă din elită /îşi îndreaptă talia”, petuniile se întreabă: „Ce ne facem fetelor?”, în timp ce autorul consemnează: „Farmec dând regretelor”. Efectul se împleteşte, în acelaşi timp, cu trăirea psihologică a eroinelor.

Aliteraţiile şi asonantele sintetizează raportul dintre cuvintele care alcătuiesc un context: „Şi din papură-l provoacă / Cu prelungi aplauze”, în care repetiţia lui p sugerează zgomotul palmelor. în aliteraţia „C-un bâtlan de baştină”sugerează zgomotul convorbirii — rumoarea.

Scriitorul introduce dialogul, interogaţia retorică, aluzia, contrastul, pentru a da viaţă acestui poem complex, care justifică interpretarea lui ca rapsodie sau ca meditaţie, ca poem sau ca pastel, ori ca satiră socială, adică situându-1 pe punctul de interferenţă al mai multor specii literare şi al mai multor programe estetice.

Rapsodii de vară

ICine-ar putea să spunăCâţi secoli au trecutDe-o lună, De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floareSe uită lung spre sat, Şi-n soareFrunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...Acolo mi-am găsitÎn iarbăRefugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu, De-atâtea dimineţiContempluO tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,

Mirat ca un copil, RăsareUn astru inutil...

IIIubito, fără tineÎncepe-o nouă zi...Dar cineLe poate socoti?

Că zilele-n restrişteSe-nalţă şi apunCa nişteBaloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplăCum stau aşa culcat, Se-ntâmplăUn fenomen ciudat:

Privirea mea distratăPrin negre rămuriştiMi-aratăDoi ochi adânci şi trişti

6

Şi-n orice strop de rouăVăd două braţe, miciCa douăPicioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă, Din verdele talaz, RobustăÎmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispareMirajul interpus, Pe careL-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată, Ca-n alte dimineţi, S-aratăO tufă de scaieţi...

IIIAcum natura-ncepeCu tainicul ei glasDin stepeSă cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude, Sub cerul fără fund, S-audeUn bâzâit profund

Şi până la amiazăPământul încropitVibreazăAdânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângăniiCe sar şi fac mereuMătăniiCând trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul, În ierburi îşi ascundAmorulMultiplu şi fecund.

IVŞi-n vremea asta, oare, Când eu visez mereu

La soare -Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună, De-abia trezită-n zori, AdunăMănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă - ce să facă?Şi făr-a pregeta, Ea pleacăÎntins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamăCum pasu-i furişatCu teamăS-apropie de pat,

Ci doar treasari deodatăŞi parcă-ţi pare rău.Mirată, Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vineCu părul desfăcutLa mine, Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă, Pe zi de-atâtea oriAleargăPe drumuri lungi de flori.

VTârziu, când peste lanuriCoboară spre câmpiiNoianuriDe umbre argintii;

Când luminosul crainic, Luceafărul stingherŞi tainicS-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouăSclipeşte ca un stropDe rouăPe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară

7

De-abia s-a liniştit, Şi-afară, Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gândLa tine, Adoarme suspinând.

Rapsodii de primavara ISus prin crangul adormit, A trecut in taina mare, De cu noapte, risipindSiruri de margaritareDin panere de argint, Stol balaiDe ingerasiCu alaiDe toporasi.Primavara, cui le dai?Primavara, cui le lasi?IISe-nalta abur moale din gradina.Pe jos, pornesc furnicile la drum.Acoperisuri vestede-n luminaIntind spre cer ogeacuri fara fum.Pe langa garduri s-a zvantat pamantulSi ies gandacii-Domnului pe zid.Ferestre amortite se deschidSa intre-n casa soarele si vantul.De prin balcoaneSi coridoareAlbe tulpaneFalfaie-n soare.Ies gospodineleIuti ca albinele, Parul le flutura, Toate dau zor.Unele matura, Altele scuturaColbul din paturaSi din covor.Un zarzar mic, in mijlocul gradinii, Si-a rasfirat crengutele ca spiniiDe frica sa nu-i cada la picioare,

Din crestet, valul subtirel de floare.Ca s-a trezit asa de dimineataCu ramuri albe µ si se poate spuneCa-i pentru-ntaia oara in viataCand i se-ntampla-asemenea minune.Un nor sihastruSi-aduna-n poalaArgintul tot.Cerul e-albastruCa o petalaDe miozot.IIISoare crud in liliac, Zbor subtire de gandac, Glasuri miciDe randunici, Viorele si urzici...Primavara, din ce raiNevisat de pamanteniVii cu mandrul tau alaiPeste cranguri si poieni?Pogorata pe pamantIn matasuri lungi de vant, Lasi in urma, pe campii, Galbeni viiDe papadii, Balti albastre si-nsoriteDe omat topit abia, Si pe dealuri muceziteAraturi de catifea.Si pornesti departe-n susDupa iarna ce s-a dus, Dupa trena-i de ninsoriAsternuta pe colini...Drumuri nalte de cocori, Calauzii cei straini, Iti indreapta an cu anPasul tainic si te mintSpre tinutul diafanAl campiilor de-argint.Iar acolo te oprestiSi doar pasul tau usor, In omat stralucitor, Lasa urme vioriiDe conduri imparatestiPeste albele stihii...Primavara, unde esti?

Rapsodii de primăvara (comentariu)-Povestire-

8

Poetul ne arată cum Primavara,în taină,cu delicațețe soseste, lăsând în urma ei “sol bălai de ingerași,cu alai de toporași”.El “nu știe” cui le dă,și cui le lasă!Pentru poet,primăvara arată, simbolizează pacea, armonia și căldura.Primăvara, furnicile pornesc la drum si pe lânga garduri, când pământul s-a uscat, gândacii-Domnului pe zid au apărut. Se deschid ferestrele amorțite și lumina și vantul “s-au aliat” și au intrat! Gospodinele cu ale lor albe tulpane ies afară cu repeziciune. Unele mătură,altele scutură praful din paturi și covoare.Un zarzăr din mijlocul grădinii, de frică sa nu-i cadă “din crestet,valul subțirel de floare”, și-a răsfirat încet,încet crenguțele,ca spinii…Prin poezie,de fapt poetul ține să ne reamintească faptul că fiecare anotimp este un fel de a fi al unui om:Iarna este un om inchis in sine, mai mereu trist dar, o glumă bună poate aduce în inima sa o speranță și un zâmbet plin de bucurie.Primăvara, despre care se vorbeste în poezie este un om echilibrat, care știe când să se oprească și când să ‘atace”.Vara este ca un om jucăuș, prietenos, uneori morocănos, dar foarte energic.Și țn final, toamna! Toamna este asemănată cu un om cumsecade, care stă la locul lui dar ueori devine furtunos, neprietenos și este cam superstițios!!!

Balada Munţilor

IS-au ivit pe rând în soare,Jos, la capătul potecii,Turma albă de mioare,Noatinele şi berbecii.Sunet de tălăngi se-ngână.Sub poiana din Fruntarii,Zăboveşte-n deal la stânăBaciul Toma cu măgarii.El se pleacă din cărareŞi tot leagă şi dezleagă,Cumpăneşte pe samareO gospodărie-ntreagă:Maldăr de tărhaturi greleCu desagi, căldări şi pături,Că de-abia pot sta sub eleDoi măgari voinici alături.Gata!… Baciul stă pe gânduri,Peste frunte mâna-şi duce.Se ridică-n două rânduriŞi domol îşi face cruce.Apoi cată lung spre cresteŞi spre ţarcurile goale…Şi convoiul, fără veste,A pornit încet la vale.*Cerul şi-a schimbat veşmântul.Ploaia parcă stă să-nceapă.Printre brazi coboară vântulCa un foşnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multeBaciul stă şi nu-şi dă seamăC-a rămas în loc s-asculte…După el, călcând cu teamă,Merg tăcuţii lui prieteniPrin sălbatice pripoare,Pe sub poale verzi de cetini,Pe potecă fără soare,Ori străbat în pas aleneLuminişuri fără flori,Singuratice poieneCu mesteceni visători…Rar trezesc în a lor caleCâte-o piatră sub copită.Iar când drumul se prăvaleJos, la coastă povârnită,Calcă baciul ca pe gratiiŞi-i struneşte blând cu gura:- Cătinel, feciorii tatii,Ca să n-o pornim de-a dura!…IIAstfel, turmă după turmăPleacă toamna de la stâni,De rămân pustii în urmăMunţii singuri şi bătrâni.Astăzi ca şi-odinioară,Cât s-afundă-n vreme anii,Ei văzură cum coboarăPe cărări de plai ciobanii,Când pe soare, când pe ploaie,Vreme multă, fără număr,Cu căciula lor de oaie

9

Şi cu sarica pe umăr,A’ trecutului vii moaştePeste care vremea creşte, -Culmea verde mi-i cunoaşte,Stânca sură mi-i iubeşte…Iar în urma lor, pe sară,Astăzi ca şi alte dăţi,Lungă linişte coboarăPeste mari singurătăţi.Toamna cu-a ei albă frunteŞi cu galbenii-i conduriA lăsat argint pe munteŞi rugină pe păduri.La răspântii creşte stogulDe foi moarte de curând.Strigă-n vale Topologul,Şi-a lui larmă, când şi când,Ca o voce omeneascăPână sus pe culmi tresare,Preajma mută s-o trezeascăDin senina ei visare.Tot mai jos apoi se lasăPoala norilor pe munte.Vin din iarna-ntunecoasăZile lungi cu ploi mărunte.Neguri dese-ncep să cadă,Se târăsc în jos pe plai.Pe păduri se strâng grămadăFalduri albe de buhai.Brazii stau în nemişcare,Printre ramuri ploaia pică, -Nici o creangă nu tresare,Nici un zbor de păsărică.Numai ferigele ude,Putregaiul şi bureţiiÎşi trimit miresme crudeÎn desimea groasă-a ceţii.Trunchiuri strâmbe, răsturnateScorburile şi buşteniiCu-a lor cioturi, pe-nserateUmplu codrii de vedenii.Sihla neagră se-nfioară.Speriat, dintr-un hăţişPui sfios de căprioarăA ieşit la luminiş…Cu blăniţa zgribulităStă şi-ascultă nemişcat…

Vremea pare-ncremenită…Brazii fruntea şi-au plecat,Spăimântaţi, ca pentru rugă:Colo-n fundul curmăturii,Dormitând pe-o buturugăS-a ivit Muma-Pădurii…Dar nu-i nimeni să-i zăreascăTrupul hâd şi deşirat,Faţa galbenă de iască,Nasul - ciot de brad uscat.Nici nu vede, nici n-aude,Doar îşi scutură pe-o mânăPărul ei de vreascuri ude,Fruntea plină de ţărână.Şi cum stă cu ceaţa-n spateIstovită lângă trunchi,Rădăcini şi crengi uscateÎi atârnă pe genunchi.Negurile-i sug puterea.Ochii-i nemişcaţi şi suriCheamă noaptea şi tăcereaDin adâncuri de păduri…IIIŞi se duc pe nesimţiteNopţi pustii şi zile reci,Cum s-adună, putrezite,Frunze moarte pe poteci.Colo sus, culcat pe-o rână,Stă Negoiul mohorâtCu-a lui negură bătrânăCare-i ţine de urât.Fulgii-ncep apoi să cadă.Firea-şi doarme somnul eiAmorţită sub zăpadă…Iar târziu, la Sfântu-Andrei,Când cobori de la povarnăPrintre plopi subţiri şi rari,În senină zi de iarnăVezi departe munţii mariCum îşi zugrăvesc în soarePiscuri vinete spre cer,Povârnişuri sclipitoare,Brazi împodobiţi de ger,Atârnând ca nişte salbePe grumajii lor de stânci,Peste plaiurile albeŞi prăpăstiile-adânci.

“Balada unui greier mic"10

Peste dealuri zgribulite, Peste ţarini zdrenţuite, A venit aşa, deodată, Toamna cea întunecată. 

Lungă, slabă şi zăludă, Botezând natura udăC-un mănunchi de ciumafai, -Când se scutură de ciudă, Împrejurul ei departeRisipeşte-n evantaiPloi mărunte, Frunze moarte, Stropi de tină, Guturai... 

Şi cum vine de la munte, BlestemândŞi lăcrimând, Toţi ciulinii de pe valeSe pitesc prin văgăuni, Iar măceşii de pe câmpuriO întâmpină în caleCu grăbite plecăciuni... 

Doar pe coastă, la urcuş, Din căsuţa lui de humăA ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuşŞi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri, Toamnă gri, Nu credeam c-o să mai viiÎnainte de Crăciun, Că puteam şi eu s-adunO grăunţă cât de mică, Ca să nu cer împrumutLa vecina mea furnică, Fi'ndcă nu-mi dă niciodată, Şi-apoi umple lumea toatăCă m-am dus şi i-am cerut... 

Dar de-acuş, Zise el cu glas sfârşitRidicând un picioruş, Dar de-acuş s-a isprăvit... Cri-cri-cri, Toamnă gri, Tare-s mic şi necăjït!

“BALADA UNUI GREIER MIC” ComentariuCunoscut ca poet al anotimpurilor (mai ales în Rapsodii), al lumii gingase a florilor si a

micilor vietuitoare, George Topârceanu a înfatisat în lirica sa acest univers cu duiosie si umor, el fiind un sentimental care transforma "-n glume lacrimile clare".

O astfel de opera literara este si "Balada unui greier mic", publicata în saptamânalul "Lumea bazar", în anul 1923, fiind apoi inclusa în editia urmatoare a "Baladelor vesele si triste".Poezia are o structura bine articulata, începând cu sosirea toamnei si încheindu-se cu monologul greierului prin care "exprima o mare delicatete si duiosie". (C. Ciopraga)

Sosirea neasteptata a toamnei "celei întunecate" este prezentata expeditiv în primele patru versuri, poetul insistând asupra rapiditatii actiunii, asupra surprizei ("A venit asa, deodata") si a dimensiunilor impresionante ale peisajului luat în stapânire de anotimp ("Peste dealuri zgribulite./Peste tarini zdrentuite"). Elementele cadrului natural sunt caracterizate prin epitetele zgribulite si zdrentuite care atribuie însusiri celor doi termeni ai enumeratiei peste dealuri, peste tarini, iar epitetul cea întunecata evidentiaza una din trasaturile anotimpului — atmosfera mohorâta.

Topârceanu insista apoi asupra chipului toamnei prin intermediul epitetului triplu lunga, slaba si zaluda, cu rol personificator, ea aparând asemenea uni duh malefic care lasa în urma sa toate relele posibile: "Ploi marunte,/ Frunze moarte,/ Stropi de tina./ Guturai./" Enumeratia ploi, frunze, stropi de tina, guturai între termenii careia se intercaleaza epitetele marunte si moarte reliefeaza într-un ritm alert fenomenele specifice acestui anotimp si transmite un sentiment de neliniste si de teama.

11

Natura reactioneaza diferit în fata toamnei care "|vine de la munte/Blestemând si lacrimând": cuprinsi de panica, ciulinii "se pitesc prin vagauni", macesii o întâmpina "cu grabite plecaciuni", iar greierasul îsi face aparitia "pe coasta, la urcus" iesind "din casuta lui de huma". Atât toamna, care blestema si lacrimeaza (sugestie a vântului si a ploii), cât si celelalte elemente ale naturii apar personificate prin intermediul unor verbe de miscare: "se pitesc", "întâmpina", "a iesit". Cu o arta desavârsita de miniaturist, de fin bijutier, scriitorul zaboveste asupra imaginii greierului insistând asupra coloritului prin folosirea enumeratiei "negru, mic, muiat în tus..., pudrat cu bruma". Duiosia si compasiunea cu care Topârceanu vorbeste despre greier, gingasia acestuia sunt evidentiate atât de enumeratia anterioara, cât si de diminutivele "casuta" si "greieras".

Partea finala, care cuprinde monologul greierului, copleseste prin delicatete si duiosie, depasind cu mult gingasia existenta în alte creatii, cum ar fi "Rapsodii de toamna". Toamna îl gaseste pe greier cu camara goala, fapt pe care-l motiveaza prin credulitatea sa izvorâta dintr-un calcul gresit ("Nu credeam c-o sa mai vii/ înainte de Craciun./ Ca puteam si eu s-adun/ O graunta cât de mica/"). Drama micii vietati este cu atât mai mare, cu cât posibilitatea împrumutului la "vecina furnica" este exclusa atâta timp cât orice încercare este urmata de refuz si de bârfa: "Fi'nca nu-mi da niciodata,/ Si-apoi umple lumea toata/ Ca m-am dus si i-am cerut../". De aceea, în cuvintele greierului îsi face loc disperarea si resemnarea ("Dar de-acus, [...]/ Dar de-acus s-a ispravit.../"), singura consolare ramânându-i autocompatimirea: "Cri-cri-cri,/ Toamna gri,/Tare-s mic si necajit/"

In cuvintele greierului ca si în întregul text îsi face loc umorul, "folosit ca mijloc de transmitere a duiosiei" (D. Micu), caci scriitorul priveste cu îngaduinta, cu întelegere pasivitatea, neglijenta, naivitatea, ca atribute specific omenesti. Un rol important în reliefarea atitudinii poetului îl au si epitetele "toamna gri", glas sfârsit", diminutivul ..piciorus", repetitia "dar de-acus'\ si adjectivele cu rol de nume predicativ "mic si necajit", care îmbogatesc registrul stilistic folosit anterior.

Prin personificarea greierului "care poate fi totodata un om sarmant, [...] un umil functionar. [...] un poet necunoscut, neanteles" (D. Micu), prin atitudinea acestuia, Gcorge Topârceanu prefigureaza fabulele de mai târziu, scrise între 1930-1936, aceasta balada putând fi socotita un exercitiu preliminar, chiar daca îsi are nota ei de originalitate evidenta.

Poetul Topirceanu - un umoristTopirceanu nu este un umorist. Sau atunci ar trebui sa spunem acelasi lucru despre Hugo,

Baudelaire, Valery, Eminescu, Nietzsche, La forgue si multi altii. Caci toti marii poeti au momente cind „fac haz" de absurditatea lucrurilor, de sarmanele excrocherii cusute cu ata alba ale Destinului. Acest umor este filozofic - si atunci este sarcasm; sau este rau - si atunci e ironie; sau e pur si simplu amuzant; in tot cazul insa nu se poate fi poet daca lipseste aceasta atitudine umoristica permanenta in fata lucrurilor.

A avea un zimbet - cum zic francezii - „goguenard" in fata Naturii, a privi intreaga aceasta Natura ca pe o comedie curioasa, ca pe o farsa inepta, induiosatoare si adevarata, ca pe ceva totodata ridicol si serios, ridicol pentru ca universul e plin de cusururi, serios pentru ca nu poate fi altfel; a privi cu ochi amuzanti si gravi la aceasta „panarama" este de competenta nu a umoristului, ci a unui personaj cu mult mai prestigios decit dinsul, anume: de competenta Poetului (poate, chiar a lui Dumnezeu, cu care poetul are atitea trasaturi in comun).

Topirceanu nu era umorist. Era poet. Cind a prezentat odata directorului unei trupe de reviste din Bucuresti o serie de „numere" de versuri, directorul a refuzat. Gasise cupletele fara haz. Ceea ce nu i s-ar fi intimplat lui Caragiale. Acesta era intr-adevar umorist, adica (si asta e poate cea mai buna definitie) avea „mania omenesculuf, ii placea sa priveasca pe om si numai pe om; ceasornicaria lui il interesa prodigios; il indigna si-l facea sa rida. Dar incolo de aceasta ceasornicarie, nu-l mai interesa cu adevarat nimic. Umoristul ignoreaza „Natura". Sau atunci o

12

trateaza ca orice alt cetatean, facind-o obiect de stiinta sau obiect de admiratie. Umoristul nu stie a avea atitudine umoristica in fata naturii. Aceasta curioasa conduita apartine numai poetului.

La un adevarat poet, cosmicul si omenescul nu pot sta separat, intre aceste doua categorii ontologice schimbul e curios si, ca sa zicem asa, foarte reciproc. Elementul material serveste de supapa ironica elementului psihologic, si viceversa. in fata primejdiei de inaltime morala excesiva, situatia cosmica intervine si reduce splendoarea omenescului la justele lui proportii. Sau daca, dimpotriva, natura descrisa risca sa fie prea frumoasa, semnalarea unui detaliu uman ne reco-boara la realitate (si ne permite un nou demaraj in altitudine: de aici utilitatea estetica a humoruluI).

Alegeti, la intimplare, oricare din „rapsodiile" lui Topirceanu, sau in genere, oricare din peisajiile lui. Amintiti-va acea descriptie a primaverii, a carei „actiune" se petrece in punctul geometric de intersectie dintre Univers si ograda unui mahalagiu iesan. Observati regia poetica a lui Topirceanu. Cind tabloul risca sa devina „prea" frumos in ordinea naturala, se aplica antidotul humoristic al omenescului. Si atunci, trei efecte: batjocura, induiosare si aparitia unei frumuseti noua, egala cu cea care fusese intrerupta.

Eminescu si Topirceanu sint foarte interesanti daca ii comparam din punctul acesta de vedere, al celor doua atribute poetice fundamentale. La Eminescu preocuparea de a impaminteni prozaicul in poezie este secundara; cultivarea lumii visului este indeletnicirea lui de tot momentul, care face ca versurile lui - cum zice foarte bine D. Calinescu sa „traga la somn". Fiindca cuvintele lui Eminescu sint extrase din fundul visului, de aceea vorba lui - cum tot D. Calinescu zice - este „o vorba gustoasa si putin statuta", ca vinul vechi care astfel capata un buchet „prin care-l recunosti numaidecif.

Dimpotriva, Topiceanu considera ca principala cealalta indatorire, aceia de poetificare a ceea ce e apoetic. Citeodata, amorul lui pentru aceasta operatie este atit de mare incit innobilarea roturierului e platita cu recaderea in rotura a blazonatului. Balada chiriasului incepe asa:

Trec anii, trec lunile-n goana si-n zbor saptaminile trec Ramii sanatoara, cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec.

Primele versuri sint, ca sa zicem asa, nobile din nastere. Trecerea fatala a clipelor mari si mici este mateiial deja poetic. Dimpotriva, continutul versurilor 3 si 4 este ticsit de vorbe „ordinare", expresii cotidiene, net vulgare.

Decit lui Topirceanu i-a placut sa inverseze toate aceste stari civile. Asa cum a legat el cuvintele strofei, primele doua versuri devin niste plate informatii obiective. Caci arunci cind esti chirias, trecerea timpului e o categorie juridica, foarte mult economica si foarte putin filozofica. in schimb, cind esti chirias, a fi chirias nu e o notiune de drept, ci un fragment de epopee, un indicator de nostalgii, de avinturi, suferinte, curiozitati si neimpliniri. Acel:

Ramii sanatoara, cucoana, etc. are, atit prin forma lui apostrofala si solemn declarativa, cit si prin obiectul sau: plecarea, schimbarea, hotarirea - cum ar zice Haraucourt - „de a muri putin", ceva cu mult mai liric decit placida constatare a banalei treceri a timpului, consemnata doar putintel mai literar in versurile 1 si 2.

Este aici un exemplu tipic de transmutatie intre poetic si prozaic, si care da masura puterilor lui Topirceanu in aceasta privinta.

Cele doua atribute poetice fundamentale: cautarea visului si poetificarea prozaicului, sint usor antagoniste, in sensul ca visul ofera materiale de cele mai multe ori poetizate-gata, iar, pe de alta parte, pasiune a impamintenirii lirice si epice a banalului si a ordinarului presupune o cautare inversa, adica nu atit in lumea visului, cit in aceea a platei vieti cotidiene. De aici acel farmec cu „tragerea spre somn" la Eminescu si din contra, „tragerea spre veghe", spre ris, suris, incintare vioaie si fermecare prin limpiditate, la Topirceanu. De aci parfumul greu, de lucru „gustos si statuf la primul si, dimpotriva, sonoritatile nete, fm decupate, cizelate cu acurateta de orfevru, pe care le gasim in stilul celuilalt.

13

Eminescu si Topirceanu stau pe cele doua puncte culminante ale celor doi poli poetici posibili. Cind va mai trece vreme, se va vedea cit de mult acesti doi diferiti poeti seamana intre dinsii. Seamana pentru credinta lor religioasa, in Poezie si-n destinul Poetului, adica a omului menit pe aceasta lume sa „iveasca cuvinte potrivite"; seamana pentru truda cu care amindoi adunau vorbe si teme si motive de constructii viitoare; seamana pentru intelegerea insuficienta din partea contemporanilor; seamana pentru minutiozitatea cu care-si slefu-iau de o mie de ori fiecare silaba; seamana pentru amorul rimelor rare, pe care il aveau amindoi; si mai seamana pentru o multime de alte lucruri, pe care le vom mai gasi poate in drumul nostru.

Caci acest drum nu se opreste aici. Vreau sa explorez fiecare colt din geniul poetic al acestui scriitor care, alaturi de Arghezi si de Eminescu, dovedeste ca poezia romaneasca a fost poate una din cele mai protejate ursitoare.

Satrizarea viciilor omeneşti în Fabulele lui George Topîrceanu. (“Bivolul şi coţofana”, “ Cîţi ca voi!” “Duielul ” “Leul Deghizat”)

Bivolul si cotofana

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,Se plimba o cotofanaCind in sus si cind in jos.Un catel trecind pe-acolo s-a oprit mirat in loc:-Ah, ce mare dobitoc!Nu-l credeam asa de prostSa ia-n spate pe oricineIa stai, frate, ca e rostSa ma plimbe si pe mine!Cugetind asa, se trage indarat sa-si faca vint,Se piteste la pamintSi de-odata - zdup! - ii sareBivolului in spinareCe s-a intimplat pe urma nu e greu de-nchipuit.

Apucat cam fara veste, bivolul a tresarit,Dar i-a fost destul o clipa sa se scuture, si-apoiSa-l rastoarne,Sa-l ia-n coarneSi cit colo sa-l arunce, ca pe-o zdreanta in trifoi.- Ce-ai gindit tu oare, javra? Au, crezut-ai ca sintmort?Cotofana, treaca-mearga, pe spinare o suportCa ma apara de muste, de tintari si de tauniSi de alte spurcaciuniPe cind tu, potaie proasta, cam ce slujba poti sa-mifaci? Nu mi-ar fi rusine mie de vitei si de malaci,Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,Sa te port degeaba-n spate?

Comentariu “Bivolul si cotofana” face parte din volumul “Fabule pentru oameni mari” de George

Topirceanu si are ca tema critica indreptata spre acei oameni care isi aleg prietenii urmarind anumite scopuri, mai ales otinerea de avantaje de pe urma acestora.

Fabula este o specie in versuri sau proza (in cazul acesta in versuri) a genului epic, in care personajele sunt animale, plante sau lucruri, puse in situatii omenesti.

Prin personificari si alegorii poetul prezinta in aceasta fabula niste fiinte necuvantatoare (bivolul, cotofana, catelul) care reprezinta tipuri umane.

Bivolul “mare, negru, fioros” de exemplu, face parte din categoria celor mai puternici. El insusi se caracterizeazaca ca fiind “gospodar cu greutate”. Nu accepta amestecul celor mai mici si nevoiasi in treburile proprii. Pentru el, relatiile cu ceilalti se bazeaza pe gradul de profit obtinut din acestea. Este ingaduitor cu cotofana datorita folosului adus, dar neingaduitor cu “potaia proasta”, care nu-i aduce niciun profit. Indignarea sa se manifesta prin gesturi brutale (“il ia-n coarne”) si printr-un limbaj agresiv.

14

Catelul il reprezinta pe omul simplu si nevoias care se amageste ca va fi accepat de cel puternic. El face parte din alta lume decat bivolul, si este lipsit de simtul realitatii. Il considera pe bivol “un mare dobitoc”, “un prost”,care “ia-n spate pe oricine”, asa ca incearca sa profite si el, neapreciind corect pozitia bivolului puternic.

Cotofana este un personaj care nu ia parte la actiune. Despre ea aflam din relatarea naratorului sau din cuvintele bivolului ca ii reprezinta pe oamenii obisnuiti care muncesc toata viata.

“Bivolul si cotofana” este fabula deoarece critica aspru unele caracteristici umane prin intermediul animalelor personificate. Fabula are o morala puternica, ce apare dupa corpul propriu-zis al operei (desfasurarea actiunii). Morala este indirecta: “nu-ti folosi prietenii in scopul obinerii de favoruri personale”, si apare mai evident in ultima strofa:

“Pe cand tu, potaie proasta cam ce slujba poti sa-mi faci?Nu mi-ar fi rusine mie, de vitei si de malaci,

Bivol mare si puternic, gospodar cu greutate,Sa te port degeaba-n spate?…”

Cati ca voi!...

Sus, pe gardul dinspre vie,O gaina cenusieSi-un cocos impintenatS-au suit si stau la sfat:-Ia te iuta, ma rog tie,Cat de sus ne-am inaltat!

Si deodata, cu glas mare,Incepura amandoiSa cotcodaceasca-z soare:-Nimeni nu mai e ca noi!

Dar de sus, din corcodus,Pitulandu-se-ntre foi,Mititel si jucaus,Le-a raspuns un pitigoi:

-Cati ca voi!Cati ca voi!...

Un duel

Eroii mei sunt doi cocoşiDe rasă, pintenaţi, frumoşiCa ofiţerii la paradă.Doi cavaleri aristocraţi.Dintr-o privire ofensaţiÎncep duelul fără spadă.Au martori puii speriaţi.Teren o parte din ogradă,

Dar n-au motiv de sfadă,Căci nu se ştie-a cui e vina Misteru-nvăluie pricina, -Deci: căutaţi găina

Din amândouă părţile,Încep ostilităţile.Ei stau o clipă faţă-n faţăCu ciocurile la pământ,Apoi deodată-şi iau avântŞi lupta-ncepe săltăreaţă:

Sar deodată,Dau cu ciocul.Cad alături.Schimbă locul.Bat din aripi,Dau din gheare.Unul cade,Altul sareIar s-atacă,Iar se pişcă

Dar deodată nu mai mişcăFaţă-n faţă, multă vreme,Stau aşa, ca două ghemeNeclintiteŞi zburlite,Până când, pe nesimţite,Unul părăseşte sfada,Întorcându-se cu coada

Atunci ieşi de sub şopron

15

Un filozof-clapon,UrâtŞ-atâta de bătrân încâtA dat în mintea puilor �El s-a oprit în faţa lorCotcodăcind sonor:-Eu dezaprob acest conflict,E o ruşine , un delictNedemn de vremi civilizate.

Dar aşteptăm un viitorCând, mândri de chemarea lor,Cocoşii nu se vor mai bateVoi vă certaţi pentr-o găină,Da nu vedeţi? E curtea plină!Ba treceţi gardul la veciniCă şi pe-acolo sunt găiniDe ce vă puneţi gheara-n gât?Să lase unul, cât de cât,Să dea şi celălalt ceva, -Eu, cât de cât, socot c-o da!

Leul deghizat

Leul s-a-mbrăcat odatăÎntr-o piele de măgar,

Să colinde ţara toatăDin hotar până-n hotar, Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)Cu noroadele-i blajine de supuşi rumegători. Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng Ca un biet măgar nătâng,Nişte lupi, cum îl văzură, se reped la el pe locŞi-ntr-o clipă îl înşfacă, grămădindu-l la mijloc.- Staţi, mişeilor! Ajunge, - că vă rup în dinţi acuşi! (Strigă leul, apărându-şi pielea cea adevărată.)Astfel vă purtaţi voi oare cu iubiţii mei supuşi?... Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată, Şi de frică se făcură mici, ca nişte căţeluşi- O, măria-ta! Iertare! Zise cel mai diplomat, -Semănai aşa de tare C-un măgar adevărat!...

Comentariu fabulei” Leul deghizat!In poezia Leul deghizat, George Toparceanu recurge la o inversare a situatiei din fabula

lui Esop Magarul in piele de leu. De aceasta data, regele animalelor se deghizeaza precum un magar vrand, chipurile, sa investigheze felul cum "marii dregatori" ai sai se poarta cu blajinele rumegatoare.

In acest comentariu, facem referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, structura compozitionala, morala, modurile de expunere, prozodia, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Leul deghizat".

Tema poeziei este satirizarea injustitiei unei oranduiri in care clasa conducatoare e obisnuita a-i asupri si exploata pe oamenii umili, de rand. Alegoria, ca procedeu artistic, foloseste masca animalelor pentru a ilustra metehnele sociale incriminate.

Morala subinteleasa din fabula Leul deghizat scoate in evidenta moravurile dintr-o lume a unei evidente inegalitati dintre oameni, ierarhizata in functie de puterea politica, sociala ori financiara. Intr-o astfel de societate, faptul de a te imbraca ori deghiza in straiele unei persoane din clasa de jos atrage dupa sine o reala punere in pericol a integritatii fizice, materiale sau spirituale. Daca luam in considerare expresia populara "Haina il face pe om", putem deslusi in aceasta fabula superficialitatea diferentelor dintre stapanitori si stapaniti. Ni se sugereaza astfel egalitatea funciara , naturala, dintre oameni, indiferent de avere sau pozitie sociala.

Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a treia, avand capacitatea de a reflecta obiectivitatea naratorului, si dialogul constand dintr-o mica sceneta ce cuprinde un singur schimb de replici.

16

Titlul fabulei Leul deghizat este situational, sugerand contextul care genereaza intamplarile din naratiune. Relatiile temporal narative sunt precizate printr-un timp nedeterminat, "odata", avand semnificatia ca nedreptatile la care sunt expusi cei multi de catre cei care ii guverneaza se pot manifesta in orice timp si in orice societate.

Compozitional, fabula este structurata in doua parti: o expozitiune si o secventa narativa incheiata cu un dialog. In expozitiune ni se relateaza ca leul, suveranul unei imaginare tari, s-a deghizat, imbracand o piele de magar, pentru a verifica felul cum se poarta lupii, "marii dregatori", cu animalele de rand , "supusii rumegatori".

In cea de-a doua parte, leul, confundat cu un magar, este prins la mijloc intr-un atac feroce al lupilor, fiind nevoit , pentru a-si pune la adapost "pielea cea adevarata", sa isi dezvaluie adevarata identitate. Indignat, el le reproseaza "dregatorilor": "Astfel va purtati voi oare cu iubitii mei supusi?" Recunoscandu-i vocea, lupii se retrag tematori, un purtator de cuvant al acestora cerandu-i, cu umilinta, iertare. Ultimele versuri se remarca prin inconfundabila scanteie de spiritualitate a lui George Toparceanu. Asa zisul lup diplomat face o mare gafa, jignindu-l pe leu prin motivatia ca a fost atacat intrucat semana "asa de tare c-un magar adevarat". Dincolo de umorul ce razbatedin aceste cuvinte, se intrezareste un inteles mai adanc, si anume ca nu exista diferente esentiale intre un rege (al animalelor, in cazul nostru) si un supus al acestuia. In acest fel, sub masca animalelor din poezie, scriitorul atrage atentia asupra egalitatii fundamentale dintre oameni, indiferent de rang sau pozitie sociala.

Limbajul artistic al poeziei "Leul deghizat" este caracterizat de simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este intensificata de expresia exclamativa a leului ("Stati, miseilor!...") si cea invocativa a lupului "diplomat" (O, maria ta! Iertare!"). Epitetele sunt putine ("noroadele-i blajine", "supusi rumegatori", "magar natang"), prelevand personificarea, procedeu stilistic vadit in dialogul animalelor din fabula.

In concluzia acestei argumentari (demonstratii), putem spune ca poezia "Leul deghizat" este o fabula deoarece constitue o creatie epica in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, personajele fiind intru totul implicate in actiunea cuprinzand atacul leului si schimbul de replici al acestuia cu lupii, putinele figuri de stil fiind reprezentate cu precadere de personificare.

17