TOMISUL ORTODOXtomisulortodox.ro/imagini/...noua-Anul-II-Nr.-2-iulie-decembrie-2018.pdf · tomisul...

TOMISUL

ORTODOX

REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE

A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

APARE CU BINECUVÂNTAREA

ÎNALTPREASFINȚITULUI

TEODOSIE,

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

SERIE NOUĂ

ANUL II, NR. 7-12, IULIE-DECEMBRIE, 2018

ISSN 1223 – 8554

ISSN-L 1223 – 8554

EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

CONSTANȚA

Coperta 1: Adunarea Asociațiilor Cântăreților Bisericești din România, Catedrala Arhiepiscopală

din Constanța, 1929

Comitetul de redacție

Președinte:

Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,

Arhiepiscopul Tomisului

Vicepreședinte:

Arhim. dr. Cosma Mitu,

Vicar Eparhial

Referent științific:

Pr. dr. Mircea Cristian Pricop

Membri:

Pr. drd. Ștefan Leocă

Prof. drd. Gabriel Mitroi

Tehnoredactare:

Andreea Irianu

Pr. drd. Ștefan Leocă

Redactor șef:

Ionuț Druche

Contact:

www.tomisulortodox.ro

[email protected]

http://www.tomisulortodox.ro/

mailto:[email protected]

Cuprins

A demarat ediția a II-a a proiectului școlar „România în sărbătoare”……............................. p. 5

Pr. dr. George Daniel-Petrov

Frumusețea spirituală, revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu.……............. p. 7

Monah drd. Laurențiu Mihai (Miron) Pătru

Canoanele sinodului constantinopolitan, 869-870................................................................... p. 10

Diac. drd. Florin Dionisi Bătrânac

Muzica bisericească corală la Tomis, 1878-2018..................................................................... p. 18

Pr. dr. Lucian Petroaia

Lucrător iscusit în „ogorul Domnului”, şi slujitor râvnitor:

preotul Gheorghe Ciocănel………………………………………………………………….….p. 24

Pr. Iulian Zisu

Ateismul……………………………………………………………………………...……….p. 35


Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976).............................. p. 37

Înaltpreasfințitul

Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul II (2018), nr. 7-12 (Iulie-Decembrie)

5

A demarat ediția a II-a a proiectului școlar „România în sărbătoare”

Vineri, 2 noiembrie 2018, de la ora

12:00, la Școala Gimnazială nr. 12 „B.P.

Hașdeu” din Constanța, Arhiepiscopia

Tomisului, prin Departamentul Cultural-

Patrimoniu, Inspectoratul Școlar Județean

Constanța, Asociația Națională „Cultul

Eroilor Regina Maria”, filiala Constanța și

Asociația „Casa Mării Negre / Black Sea

House” Constanța, au demarat ediția a II-a a

proiectului școlar-educațional „România în

sărbătoare”.

Proiectul este realizat cu ocazia

împlinirii a 140 de ani de la revenirea

Dobrogei la Patria Mamă, în urma

Războiului de Independență (1877-1878) și

a 100 de ani de la procesele unioniste care

au condus, în 1918, la crearea României

Mari (Chișinău, 27 martie; Cernăuți, 28

noiembrie; Alba Iulia, 1 Decembrie), dar și

în contextul declarării de către Sfântul Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române a anului 2019,

ca Anul omagial al satului românesc (al

preoților, învățătorilor și primarilor

gospodari).

Proiectul se va desfășura în două

etape, pe parcursul celor două semestre ale

anului școlar 2018-2019. Astfel, în primul

semestru vor avea loc activități specifice cu

ocazia împlinirii a 140 de ani de la revenirea

Dobrogei la Patria Mamă și a 100 de ani de

la declarațiile de unire din Chișinău,

Cernăuți, Alba Iulia (1918), iar în al doilea

semestru vor fi desfășurate activități

specifice dedicate figurii emblematice a

satului românesc.

Activitățile propuse pentru primul

semestru vor cuprinde:

1.Dezbateri în școli cu participarea unor

invitați speciali.

2.Concursuri:

Concurs de fotografie: „Surprinde

Dobrogea! Oameni, locuri, peisaje”;

Concurs de eseuri: „Făuritori ai Marii Uniri

din 1918”;

Concurs de desene/colaj dedicat elevilor cu

cerințe educaționale speciale (CES):

„România – Patria mea”.

Termenul de predare a materialelor

participante la concursuri este 14 decembrie

2018, iar premierea, pentru fiecare secțiune

în parte, va avea loc pe 21 ianuarie 2019.

Premiile constau în conferirea de diplome și

sume de bani, după cum urmează: Locul I –

200 lei, Locul II – 150 LEI, Locul III – 100

lei. Elevii și profesorii coordonatori vor

primi diplome de participare. Lucrările vor

fi depuse la ISJ Constanța, la doamna

Inspector de Specialitate, Daniela Stan,

coordonator al proiectului. Lucrările vor fi

depuse în plicuri pe care vor fi scrise numele

elevilor, ale profesorilor coordonatori,

adresa de mail și telefon, școala de

proveniență și clasa. Fotografiile și eseurile

pot fi trimise în format electronic, însoțite de

date de identificare (titlu, autor, școala de

proveniență, clasa, profesor coordonator –

adresa de mail și telefon), la adresa

[email protected]. Cerințe eseu: scris

cu Times New Roman, caracter de 12, spațiu

1,5, 2-3 pagini A4. Cerințe fotografie:

Fotografiile pot fi realizate cu orice model

de aparat foto digital. Desenele pot fi

realizate în format A3 sau A4, în orice

tehnică. În concurs sunt admise inclusiv

fotografii realizate cu telefoane sau tabletă.

Lucrările câștigătoare vor fi expuse în

biblioteca Arhiepiscopiei Tomisului și vor fi

publicate în ediția on-line a Revistei

Tomisul Ortodox, publicație de cultură și

spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului.


6

Criterii de evaluare: concordanța cu

tema concursului – 30 puncte, calitatea

artistică sau literară– 30 puncte,

complexitatea lucrării – 20 puncte,

originalitatea lucrării – 20 puncte.

3.Excursii la principalele obiective culturale

din Dobrogea, în cadrul Săptămânii „Școala

Altfel”.

Activitățile propuse pentru al doilea

semestru vor cuprinde:

1.Dezbateri în școli cu participarea unor

invitați speciali.

2.Concursuri:

Concurs de fotografie „Surprinde satul

românesc! Oameni, fapte, peisaje”;

Concurs de eseuri „Satul, vatra străbună a

neamului românesc”;

Concurs de desene/colaj dedicat elevilor cu

cerințe educaționale speciale (CES):

„Frumusețea satului românesc”.

Termenul de predare a materialelor

participante la concursuri este 3 mai 2019,

iar premierea, pentru fiecare secțiune în

parte, va avea loc pe 23 mai 2019.

3.Excursii la principalele obiective culturale

din Dobrogea, în cadrul Săptămânii „Școala

Altfel”.

Pentru mai multe detalii despre zilele

în care vor fi dezbateri și prezentări tematice

în școli și licee, dar și despre cerințele

pentru participarea la concursuri, puteți

vizita pagina de faceboock a preoiectului:

România în sărbătoare.

Coordonatorii proiectului sunt:

Inspector Daniela Stan, ISJ Constanța; Prof.

Chivu Dorina, director adj. Liceul Teoretic

„Traian” Constanța; Col. (r) Remus

Macovei, președintele Asociației Naționale

„Cultul Eroilor Regina Maria”, filiala

Constanța; Lect. univ. dr. Dorin Popescu,

președintele Asociației „Casa Mării Negre /

Black Sea House” Constanța; Ionuț Druche,

Director Editura Arhiepiscopiei Tomisului.

2.11.2019 / Șc. Gimnzială Nr. 12 Constanța

8.11.2019 / Liceul Tehnologic Topraisar

19.11.2019 / C.N. Militar „A. I. Cuza”

4.11.2019 / Liceul Carol I, Ostrov


7

Frumusețea spirituală,

revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu

Pr. dr. George Daniel Petrov

Frumusețea divină reflectată în chipul

lui Dumnezeu din om se manifestă în ființa

umană atât în trup cât și în suflet. Cu toate

acestea, frumusețea ființei umane se

manifestă în mod plenar numai în plan

spiriual, prin ridicarea părții spirituale din

om la nivelul trăirii în Dumnezeu. Practic,

această frumusețe spirituală este partea care

luminează și dă strălucire părții alcătuite din

materie, adică trupului. Dacă frumusețea

trupului se supune legilor fizicii în care

degradarea își spune cuvântul, frumusețea

spirituală nu cunoaște o degradare, căci, prin

experierea permanentă a lui Dumnezeu, ea

sporește și tinde către desăvârșire prin

permanenta conlucrare cu harul divin

necreat.

Superioritatea frumuseții spirituale

față de cea a trupului constă tocmai din

faptul că cea dintâi, aparținând sufletului

nemuritor din om, are capacitatea de a

evolua permanent. Sfântul Clement

Alexandrinul susține această afirmație când

spune: „Cea mai minunată frumusețe este

frumusețea sufletească. Sufletul este frumos

când este împodobit cu Duhul Sfânt, când

are în el podoabele date de El”1.

La plinirea vremii (Gal. 4, 4), când

Logosul divin prin actul chenotic ia chip de

om asemenea nouă în afară de păcat, are loc

revelația deplină a frumuseții. Hristos,

Dumnezeu adevărat și Om deplin, se arată

pe Sine în centrul creației evidențiind prin

prezența Sa sensul adevărat al exitenței

umane.

1 Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a

III – a, 64, București, Ed. IBMBOR, 1982, p. 341.

Pentru a ajunge la frumusețea

spirituală este imperios necesară curățarea

sufletului de tot ce înseamnă patimă. Numai

un suflet neatârnat de păcate pote avea

îndrăznirea de a căuta să se ridice pe sine la

contemplarea frumuseții divine. Pentru ca

acestă ridicare a sufletului omenesc să fie

posibilă, în afară de eliberarea din robia

păcatului, mai este necesară o permenentă

conlucrare cu harul divin. Referitor la

aceasta Sfântul Vasile cel Mare spune:

„... ca să se nască în suflet și frumusețe dar

și putere pentru săvârșirea celor ce trebuie

făcute, omul are nevoie de harul

dumnezeiesc... Frumos este orice suflet,

privit în simetria puterilor sale proprii, dar

frumusețea cea adevărată, adică firea cea

dumnezeiască și fericită, se poate privi, se

poate contempla, numai de cel ce are

curățirea minții. Cel ce-și țintește ochii la

luminile și la harurile lui Dumnezeu

primește ceva de la El: ca de la o culoare își

colorează propriul lor chip cu o strălucire

înfloritoare”2.

Conlucrarea cu harul divin aduce

omului strălucirea sufletească. În altă ordine

de idei, Dumnezeu prin harul Său

conlucrează cu omul și îl ajută să se ridice la

starea în care frumosul uman capătă o

lumină, o strălucire unică. Odată ce omul, în

calitate de coroană a creației, a ajuns la

acestă stare, are putința de a vedea

frumusețea lumii, care a fost creată de

Dumnezeu pentru el. Într-o astfel de stare,

2 Sfântul Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul 29 apud.

Stelian Gomboș, Învățătura filocalică despre lume, în

http://foaienationala .ro/nvtura-filocalic-despre-lume-

partea-iia.html#_ftn16#_ftn16


8

frumusețea umană reflectă frumusețea

Divină cu care comunică, iar omul, prin

ridicarea sa spirituală, ridică odată cu sine

întreaga creație. Într-o astfel de stare, omul

vede și experiază frumusețea lui Dumnezeu

reflectată în întrega creație.

Există o formă diferită de înțelegere a

frumuseții. Ea poate fi înțeleasă în mod

parțial, limitat pe axa orizontală fără

raportarea la Dumnezeu, și poate fi

cunoscută în profunzime prin raportarea ei la

frumusețea Divină. Teologul Simone Weil

afirmă: „frumusețea constituie, aici jos,

unica finalitate, deoarece, aici jos, nu există

scopuri. Toate acele lucruri pe care le luăm

drept scopuri sunt mijloace”3.

Este cât se poate de clar că, fără o

raportare corectă a ideii de frumos la

Dumnezeu, aceasta nu poate cunoaște un

sens real, ci, poate, doar unul închipuit, fără

nici o valoare. Înțelegerea frumuseții în

sensul ei pur spiritual începe pe pământ, prin

lucrarea eliberării de patimi, și ajunge să fie

deplină în viața eternă. „Spiritualitatea tinde

la tranfigurarea, nu numai a sufletului, ci, și

a trupului, transfigurare care începe în lumea

de aici și se va desăvârși în lumea ce va să

vină”4.

Căutând frumusețea aici pe pământ,

putem vedea o manifestre a ei în aceia care

se nevoiesc pentru a ajunge la sfințenie.

Sfântul cunoaște desăvârșirea frumuseții

umane, căci, frumusețea sa spirituală devine

frumusețea sa duhovnicească. Această

cunoaștere se realizează prin experierea de

către sfânt a frumuseții dumnezeiești, care

descoperă permanent în el Chipul

Creatorului. Prin aceasta, sfântul ajungând la

starea de a fi chip a frumuseții Divine, ridică

lumea la starea de frumusețe pe care o

3 Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui

Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca Manolescu,

București, Ed. Humanitas, 2005, p. 51. 4 Dumitru Popescu, Teologie și cultură, București,

Ed. IBMBOR, 1993, p. 28.

așteaptă. Așadar, „natura întreagă așteaptă

gemând ca frumusețea ei să fie salvată de

omul devenit sfânt”5.

Sfântul, în lucrarea sa permanentă de

înălțare către Dumnezeu, face din trupul său

un vas ales în care se sălășluiește Duhul

Sfânt, iar, prin această împărtășire a

umanului cu Duhul Frumuseții, rezultă

frumusețea spirituală nepieritoare a

sfântului. Acesta nu este un supraom, ci o

creatură dihotomică rațională în care

coboară Duhul Sfânt. Sfântul este modelul

de om care prin nevoință ajunge la starea

duhovnicească în care ia parte la frumusețea

Divină, care se manifestă prin el, ca om, ca

și coroană a creației. „Dumnezeu se arată

oamenilor prin oameni, se revelează prin

profeți care sunt oameni, strălucește în sfinți

care sunt tot oameni”6. De aici rezultă că

sfinții lui Dumnezeu evidențiază în ei

lumina Chipului Creatorului tuturor,

rămânând în același timp oameni.

Parafrazându-l pe Dostoievski, care

afirma că frumusețea va salva lumea, putem

spune că această expresie fericită își găsește

deplin împlinirea în Hristos, Cel prin care

chipul cel căzut al omului este restaurat. Prin

actul unuirii ipostatice în care Fiul lui

Dumnezeu se face om deplin afară de păcat,

Însăși frumusețea se unește cu umanul și il

ridică pe acesta la starea în care să fie

capabil de a primi frumusețea și de a fi

conștient de ea.

Conștientizarea înălțării umanului

aduce cu sine responsabilitatea față de

creație. Altfel spus, omul ridicat prin

nevoință la cunoașterea lui Dumnezeu,

ajunge să vadă și să înțelegă frumusețea

Divină care se reflectă în întreaga creație.

Datorită acestei experieri, omul devine

5 Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii,

București, Ed. Christiana, 1995, p. 41. 6 Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în

Orotdoxia, Nr. 2, București, Tipografia cărților

bisericești, 1943, p. 184.


9

conștient de obligația sa față de întreaga

creație, care trebuie ridicată la întâlnirea cu

Dumnezeu. De aceea, Melchisedec, în

calitate de prototip al sfințeniei umane,

rămâne preot în veac, rămâne în dialog viu

și permanent cu Dumnezeu în care

mijlocește pentru creație. De aici, rezultă că

omul care ajunge să trăiască în iubirea lui

Hristos, ajunge să-și depășească limitele,

ajungând astfel la iubirea adevărată față de

cei de aproape și, implicit, de creație în

ansamblul ei.

Ridicarea minții umane din „pământul

celor morți” la „pământul celor vii”7 aduce

cu sine o trăire specială a sfântului care se

ridică pe sine prin har până la vederea

frumuseții Absolute, frumusețe ce se reflectă

și în chipul său de lut.

Parafrazându-l pe Sfântul Isaac Sirul

care spunea că lumina slavei lui Dumnezeu

este ascunsă în lucruri, putem afirma că

rațiunea umană ridicată către cunoașterea și

trăirea în Dumnezeu, este eliberată de orice

egoism, de orice voință de putere, fiind

practic absorbită de frumusețea și lumina

divină. În actul revelațional de pe Tabor,

Fiul lui Dumnezeu descoperă Sfinților

Apostoli o parte din slava Sa, atât cât puteau

ei primi. În acest act, pornind de la faptul că

lumina divină cuprinde trupul și veșmintele

Mântuitorului Hristos, se atestă aspectul că,

creația întreagă este atrasă către slava

cerească, de aici rezultând că, sfântul poate

participa și se poate bucura de frumusețea

cea mai înaltă, prin participarea activă la

viața în Hristos.

Concluzionând cele afirmate până aici

putem spune că „frumusețea apare de fiecare

dată când ceva din infinit pătrunde în finit”8.

7 Oliver Clement, Hristos, pământul celor vii,

traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă,

București, Ed. Curtea Veche, 2010 8 Monseniorul Vladimir Ghika, Ultimele mărturii,

trad. în română de Doina Cornea, Cluj – Napoca, Ed.

Dacia, 1997, p. 34.

De aici rezultă că, omul are în sine

capacitatea de a ajunge la frumusețea

spirituală, care aduce concomitent și

frumusețea materială, acestea împreună

evidențiind chipul iconic al omului creat

după Chipul lui Dumnezeu.

Bibliografie:

1. Clement, Sfântul, Alexandrinul,

Pedagogul, cartea a III – a, 64, București,

Ed. IBMBOR, 1982.

2. Weil, Simone, Forme de iubire implicită a

lui Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca

Manolescu, București, Ed. Humanitas, 2005.

3. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru,Teologie

și cultură, București, Ed. IBMBOR, 1993.

4. Evdochimov, Paul, Femeia și mântuirea

lumii, București, Ed. Christiana, 1995.

5. Crainic, Nichifor, Transfigurarea

românismului, în Orotdoxia, Nr. 2,

București, Tipografia cărților bisericești,

1943.

6. Clement, Oliver, Hristos, pământul celor

vii, traducere din limba franceză de Olimpia

Coroamă, București, Ed. Curtea Veche,

2010.

7. Ghika, Monseniorul Vladimir, Ultimele

mărturii, trad. în română de Doina Cornea,

Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1997.


10

Canoanele sinodului constantinopolitan 869-870

Monah drd. Laurențiu Mihai (Miron) PĂTRU

Sinodul a avut loc la Constantinopol, în

timpul împăratului Vasile I Macedon (867 -

886), în a doua perioadă în care a fost

patriarh Ignatie (867-877). Sinodul a

însumat zece ședințe ce s-au desfășurat în

Biserica Sf. Sofia, între anii 869-870,

începând cu data de 5 octombrie 869 și

încheindu-și lucrările la 28 februarie 870.

Scopul lui oficial a fost restaurarea păcii

ecleziastice, dar, în realitate, ținta

intermediară a fost de a ratifica pe Ignatie pe

scaunul patriarhal și de a-l condamna pe

patriarhul Fotie.

La reuniunile sinodului au participat trei

reprezentanți ai Papei Adrian al II-lea (867-

872) și trei pretinși ,,reprezentanți” ai

Patriarhiilor din Est1; dar remarcăm numărul

mic de episcopi prezenți. Procesul-verbal al

reuniunii (întocmit în greacă) nu a rămas,

dar s-a salvat traducerea latină a actelor

sinodului de Anastasius Bibliotecarul2 și

rezumatul grecesc3. Sinodul a ținut zece

ședințe: 1) Prima sesiune4, s-a organizat pe 5

octombrie 8695; 2) A doua sesiune pe 7

octombrie 8696; 3) A treia sesiune pe 11

octombrie 8697; 4) A patra sesiune pe 18

octombrie 8698; 5) A cincea sesiune pe 20

octombrie 8699; 6) A șasea sesiune pe 25

1 Mansi.16, 17A-18A, 428-437.

2 Mansi. 16, 16-203.

3 Mansi. 16, 308-409.

4 Mansi. 16, 16-37. (text latin)

5 Mansi. 16, 309-320. (rezumat greacă)

6 Mansi. 16, 37-38.

7 Mansi. 16, 44A-53D. Mansi 16, 321 E-327D

8 Mansi. 16, 53-74.

9 Mansi. 16, 74 Ε-81Β. Mansi 16, 340A-344C.

octombrie 86910

; 7) A șaptea sesiune pe 29

octombrie 86911

; 8) A opta sesiune pe 5

noiembrie 86912

; 9) A noua şedinta pe 12

februarie 87013

; 10) A zecea sesiune din 28

februarie 87014

.

În a zecea sesiune din 28 februarie

87015

, în ziua de marți au fost diortosite și

promulgate definitiv 27 de canoane16

.

Aceste canoane s-au păstrat în traducere

latină la Anastasie Bibliotecarul, dintre care

14 în rezumat grec17

. Ele nu s-au păstrat ca

legi în colecțiile canonice orientale, ele

nefiind incluse în Nomocanonul în 14 titluri,

reeditat de M. Fotie în 883; și nici în

legislația sinodală actuală, a Bisericii

Ortodoxe. În notele acestei reuniuni,

consiliul a fost considerat de către Părinții

sinodali, al optulea sinod ecumenic, fiind

numărat în rândul celorlalte șapte sinoade

ecumenice. După lectura numitelor canoane,

a fost citit Simbolul credinței și anatemele

promulgate asupra Marelui Fotie și

10

Mansi. 16, 81-96; Vezi, Stiernon Daniel,

Constantinople IV (869-870)…, pp. 115 – 122. 11

Mansi. 16, 96C-134A. Mansi, 16, 357B-381D. 12

Mansi. 16, 134B-143B; 381B-389C. 13

Mansi. 16, 143-157. 14

Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B. 15

Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B. 16

Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în

greacă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi:

Mansi 16, 160Ε-178Ε. O ultimă ediție în latină,

greacă și engleză a canoanelor, vezi: Norman P

Tanner S.J. Decrees of the Ecumenical Councils, Vol.

1, Nicaea I to Lateran V, Sheed & Ward and

Georgetown University Press 1990, pp. 166-186. 17

Mansi.16, 398-405. Ioanu, Disciplina généraie

antic, vol. I, partea din iunie, Roma 1962, pp. 293-

342.Apud. Κύριλλος Καηερελος, ‛ Η Ρώμη καὶ τὸ

Παπικὸ Ππωτεῖο…., p. 159.


11

caterisirile celor ,,200 de episcopi”18

fotieni.

La sfârșit, împăratul Vasile I a semnat

procesul verbal al sinodului și l-a numit, și

el, al optulea sinod ecumenic19

. Astfel fiind

considerat până astăzi doar în Biserica

Catolică.

Canoanele sinodului constanti-

nopolitan 869-87020

. Canoanele sinodului

pot fi împărțite în canoane care-l condamnă

pe Sf. Fotie, unele care se adresează

conducerii statului, altele sunt de natură

dogmatică, cultică și canonică. De exemplu,

18

Johan A. Meijer C. Ss. R, A Successful Council of

Union. A theological analysis of the Photian Synod of

879-880, Patriarchal Institute for Patristic Studies,

Thessaloniki,1975, p. 33. „în cazul în care mai mult

de 200 de episcopi, urmași ai lui Fotie, au fost excluși

din Biserica oficială, și mulți preoți au fost laicizați;

clerul inferior au fost excluși de la primirea unui rang

superior”. 19

Cf. . Μηηροπολίηης Σοσηδίας, Ιζηορική

Ειζαγωγή…, p. 497, Nota. 1. „Nota a fost adoptată

de la Jean Hardouin, Conciliorum collectio regia

maxima, vol. V, Paris, 1714, p. 1104. Vezi Mansi,

Sacrorum Conciliorum, 16, 405-408. Sinodul din

Constantinopol 869-870 nu a fost recunoscut în

Biserica Ortodoxă de Răsărit și niciodată acceptat ca

al optulea Sinod Ecumenic. «Ca al optulea Sinod

Ecumenic este recunoscut numai în Biserica

Occidentală» (...). Despre aceasta în Which councils

are ecumenical?, în Journal of Ecumenical Studies 3

(1966) 314-328. Bibliografie (despre sinodul din869-

870): Vasileos Stefanidis, Εκκλησιαστική Ιστοπία,

Παπαδημηηρίοσ, Tesalonic, 1959”. 20

Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în

gracă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi:

Mansi 16, 160Ε-178Ε. Pentru textul celor 27 de

canoane traduse în limba franceză vezi: P. Joannou,

Pape, Concile et Patriarches dans la tradition

canonique de l’eglise orientale jusqu’au IXe s.

Pontificia Commissione per la redazione del Codice

di Diritto Canonico Orientale, Fonte (Ser. la), Fase.

IX, 1.1, 2, Roma 1962, Appendice II, pp. 293-341.

Pentru textul în germană vezi: D. Stiernon, Autour de

Constantinople IV et V, REB 25 (1967), pp. 320-340.

Pentru textul în italiană vezi: Conciliorum

Oecumenicorum Decreta- Bologna 1962, pp. 166-

186. O ultimă ediție în latină, greacă și engleză a

canoanelor, vezi: Norman P Tanner S.J. Decrees…,

pp. 166-186.

canonul al 3-lea21

se ocupă cu cinstirea

sfintelor icoane, canonul al 11-lea22

combate

erezia trihotomistă, condamnând pe ereticii

care susțin că „ființa umană are două

suflete”, suflet animal și suflet rațional.

Canonul stabilește că omul are un trup cu un

singur suflet rațional (λογικήν) și intelectual,

mental (νοεπὰν), cu minte și gânduri

realizate în minte, ,,σπολογιζμός” ce pot

evalua și estima. Privitor la problemele

canonice, ele stabilesc principii referitoare la

raportul patriarhului Constantinopolului cu

cel din Roma (can.21), la sinoade și la

ierarhie, menținând treptele de patriarh,

mitropolit, episcop, preot, diacon,

subdiacon, citeț, precum și atribuțiile lor.

Canoanele referitoare la patriarhi: can.10 și

22; la mitropoliți: can. 26 și 19; la episcopi:

can.5, 15, 23. Canoanele despre problemele

administrative dezvăluie, fără părtinire,

anumite situații critice, cu care se confrunta

Biserica de Constantinopol. Deși par a fi

împărțite pe anumite teme, toate canoanele

au o relație cu M. Fotie, cu organizarea

politică, ecleziastică și problemele generale

ale timpului.

Canoanele care l-au condamnat pe Sf.

Fotie:

- Canonul al 2-lea23

, începe cu un apel

la ascultare și supunere față de conducătorii

Bisericii (Evrei 13,17), apoi promulgă că tot

ceea ce a fost prezentat și promulgat de

Papii Nicolae I (858-867) și Adrian al II-lea

(867-872), în unele sinoade pentru apărarea

și bunăstarea bisericii din Constantinopol și

21

Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 168. Mansi.

16, 161DE. Mansi 16, 400D. „Cu același respect, ca

și în Sfintele Evanghelii, am hotărât a fi cinstită

sfânta icoană a Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa

cum prin cuvintele din Evanghelie toți dobândim

mântuire, tot așa, prin chipurile zugrăvite cu

meșteșug (…) Şi icoana neprihănitei Sale Maici,

icoanele tuturor sfinților îngeri, așa cum scriu

Sfintele Scripturi, și pe ale tuturor sfinților le cinstim

și le mărim. Cei care nu le cinstesc, să fie afurisiți de

Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. 22

Ibidem, p. 168. Mansi. 16, 166E-167E; 404-405. 23

Ibidem, p. 167. Mansi. 16, 160E-161B; 400B.


12

a patriarhului Ignatie, ca și pentru

expulzarea și condamnarea lui Fotie,

„ἐξωθήσεώρ τε καί κατακπίσεωρ”, ar trebui

să fie menținute și respectate împreună cu

canoanele stabilite în sinoade, neschimbate

și nealterate.


, începe

comparându-l pe Sf. Fotie cu un lup, ce intră

în staulul Bisericii și răpește oile

cuvântătoare, apoi declară că el nu a fost și

nici nu este recunoscut ca episcop, iar cei

care au fost hirotoniți sau au urcat la orice

grad al preoției, în urma consacrării sale, să

rămână în starea în care au fost înainte de a

fi promovați. Mai mult, îi opresc de la orice

slujire. În privința bisericilor, pe care Sf.

Fotie și cei care au fost hirotoniți de el le-au

ctitorit și sfințit, se poruncește a fi

reconstruite, după dărâmarea lor să fie

sfințite și unse din nou.


afirmă că Sf.

Fotie, în ședințele sinodului din 867 a adus

presupuși reprezentanți ai Patriarhiilor

Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei, ca

fraudulos să depună și să anatemizeze pe

papă Nicolae I și pe toți cei aflați în

comuniune cu el. Prin acest canon se

anatemizează Sf. Fotie. Canonul

menționează că actele sinodului fotian din

867 au fost arse. Se amintește de cărțile

scrise de Sf. Fotie și se crede că au fost arse

în sinod din 869/70, împreună cu procesul

verbal al sinodului.


s-a promulgat din

două motive:

24

Ibidem, p. 169. Mansi.16, 162BCD; 400B. 25

Ibidem, p. 171. Mansi. 16, 164E-165B; 401CDE. 26

Ibidem, p. 172. Mansi. 16, 164CD; 401E-403.

„Moise, purtătorul de cuvânt divin, declară clar în

legea lui că ceea ce este corect ar trebui să fie

executat corect, din moment ce un act bun nu este

bun, exceptând cazul în care se efectuează în

conformitate cu rațiunea. Într-adevăr este bun și

foarte de folos a picta ori a restaura sfintele și

cinstitele icoane și a-i învăța pe semeni învățăturile

dumnezeiești și cele ale înțelepciunii omenești. Dar

nu este un lucru bun, nici de folos să fie făcute aceste

lucruri de cei care nu sunt vrednici. De aceea,

a) ,,pentru a condamna iconarii, care

alcătuiau echipa de lucru a lui Fotie spre a

decora bisericile”27

; și

b) pentru a-l opri pe Sf. Fotie și pe orice

alt susținător al său de a mai preda, sub

amenințarea depunerii din treapta preoției

dacă este cleric, a afurisirii și opririi de la

Sfintele Taine dacă este laic.


începe cu

cuvântul Apostolului Pavel: ,,Toate îmi sunt

îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate

îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1

Corint. 6, 12; 10, 23), şi promulgă pentru cel

ce devine episcop, ca în afara aprofundatei

examinări a competențelor sale de

mitropolitul desemnat, efectuată conform

canonului al 2-lea de la Sinodul al VII-lea

Ecumenic (787), este suficientă o singură

declarație înaintea hirotoniei sale, așa cum

cere datina și alta nu.

Probabil acest canon a fost dat împotriva

unui document semnat de toți susținătorii

Marelui Fotie care doreau să confirme

ortodoxia acestuia în fața delegației

pontificale, ce vroia să-l dea anatema,

pedeapsă canonică dată de obicei ereticilor,

alta nemaifiind necesară.


, stabilește ca

episcopii, preoții, diaconii și subdiaconii

Bisericii din

Constantinopol, hirotoniți de Metodie și

Ignatie ce nu sunt de acord cu acest sinod și

sprijină „quinimo invasori Photio”, trebuie

să fie destituiți și suspendați din toate

funcțiile sacerdotale, să nu fie readmiși în

rânduim ca cei anatematizați de acest sinod sfânt și

universal să nu picteze icoane în sfintele biserici, şi

nu au voie nicăieri să predea, până când nu se întorc

din rătăcirea și răutatea lor....”. 27

Georgios Kordis, Hierotyros, Teologia icoanei

după Sfinții Părinți, trad, rom, Mihai Coman și

Cristina Costena Rogobete, ed. Bizantină, 2007, p.

57. 28

Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 173. Mansi.

16, 167CDE; 404B. 29

Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 177ABC.Canonul

acesta nu este în variantă greacă.


13

rândurile clerului, dacă doresc să revină în

viitor. Ei nu merită să se întoarcă prin

pocăință în staulul Bisericii.

Canoane administrative:


declară ca nimeni,

de rang senatorial sau alt mod secular de

viață, nu mai poate deveni episcop sau

patriarh, dacă toate schimbările nu au fost

făcute din dragoste de Dumnezeu, ci pentru

iubirea de glorie, chiar dacă a stat un timp

considerabil în fiecare etapă a preoției. Dacă

cineva nu este suspect de aceste învinuiri,

renunță la lume și devine un cleric sau

călugăr și, în timp ce trece prin fiecare grad

bisericesc, este găsit fără reproș și cu un

caracter bun în perioadele de timp stabilite,

un an ca citeț, doi ca subdiacon, trei ca

diacon și patru ca preot, persoana poate fi

aleasă ca episcop sau preot.


afirmă că Sf.

Fotie, în timp ce era profesor la

Universitatea din Constantinopol, obișnuia

să elibereze documente, semnate de el, celor

care doreau să învețe acolo. Canonul

precizează că oricine poate să învețe sau să

predea, fără a fi nevoie de semnarea unui

astfel de document.


stabilește că

nicio persoană laică, călugăr sau cleric nu

trebuie să se separe de comuniunea cu

propriul patriarh, înainte de o anchetă și

judecată atentă, desfășurată în cadrul unui

sinod. În acest sens, poruncește ca episcopii

și preoții, aflați în eparhii și regiuni la

distanță, trebuie să se comporte similar față

de mitropoliții lor, la fel și mitropoliții față

de propriul patriarh.


interzice clar

numirea, hirotonia episcopilor prin uneltirea

autorităților civile și declară că, dacă un

episcop a primit consacrarea prin

30

Ibidem, p. 170. Mansi. 16, 162E-163D. Mansi 16,

401ABC. 31

Ibidem, p. 173. Mansi. 16, 165CDE. 32

Ibídem, p. 174. Mansi. 16, 167B. 33

Ibidem, p. 174. Mansi. 16, 166ABC; 404CD.

manipularea și constrângerea acestor

persoane, trebuie să fie destituit.


declară că

clericii bisericii mari din Constantinopol,

care au servit în ordine mici prin hirotesire,

adică: subdiaconi, ipodiaconi, citeți,

cântăreți, dascăli și cei din ordinele

dispărute: paznicii ușilor, exorciștii și

acoliții, se pot ridica la gradele superioare

dacă sunt vrednici și se pot bucura de

demnități mai mari. Cei care administrează

casele sau bunurile persoanelor de

conducere, nu trebuie admiși sau introduși în

clerul bisericii.


hotărăște ca

episcopii să nu plece în călătorii lungi,

lipsind de la bisericile lor, să nu încalece pe

catâri sau pe cai dacă n-au nevoie, nici să

meargă la masă pentru a cina cu demnitari

laici. Un episcop poate mustra generali și

conducători oficiali, și alte autorități

seculare ori de câte ori fac ceva injust sau

nerezonabil.


a decretat ca

niciun episcop să nu vândă sau să dispună de

obiecte prețioase sau sfinte vase, cu excepția

obiectelor primite pentru răscumpărarea

captivilor. El nu trebuie să predea

înzestrările bisericilor, să le închirieze sau să

le arendeze, și nici să vândă alte proprietăți

agricole, strângând venituri ecleziastice

dăunătoare. Decretează că aceste venituri

sunt în scopuri bisericești, pentru hrănirea

săracilor și asistența pelerinilor. Cu toate

acestea, episcopii au puteri depline pentru a

îmbunătăți și mări proprietățile bisericești ce

produc aceste venituri. Mai mult, ei au

dreptul de a atribui sau conferi propria lor

proprietate cui doresc, în conformitate cu

propriile puteri și drepturi de proprietate.

Dacă un episcop este găsit vinovat de a fi

construit o mănăstire din veniturile unei

34

Ibidem, p. 175. Mansi. 16, 167CDE. 35

Ibidem, pp. 176-177. Mansi. 16, 168ABCD; 404E-

405A. 36

Ibidem, p. 177. Mansi. 16, 168E-169ABC.


14

biserici, trebuie să predea mănăstirea la

aceeași biserică. Dacă a construit din bani

proprii sau din alte surse, el poate să o dețină

toată viața sub propria sa jurisdicție, după

moartea lui poate dărui oricui dorește, dar nu

poate fi folosită ca locuință laică.


interzice purtarea

unor piese vestimentare preoțești, a

diverselor ornamente și articole de

îmbrăcăminte proprii preoților, episcopilor

și patriarhilor ori a altor ordine bisericești

din demnitate sacerdotală, în cadrul unor

piese de teatru ce satirizează și insultă

lucrurile sfinte, ori alegerile, promovările și

consacrările episcopilor, aducând acuzații

subtile, dar false împotriva episcopilor.

Acest mod de comportament este condamnat

de canon ca infracțiune, și orice credincios,

care poartă numele de creștin, care tolerează

un astfel de lucru sau protejează, prin tăcere,

asemenea acte necuviincioase, canonul

poruncește să fie condamnat de Patriarh și

episcopii săi, să fie excomunicat și declarat

nedemn de a se împărtăși cu Sfintele Taine.

Trebuie să accepte anumite practici

corective și penitențe, ce sunt adecvate.

Dacă nu se pocăiește repede, el trebuie să fie

declarat anatema. Dacă patriarhul

Constantinopolului și episcopii săi

sufraganți cunosc astfel de persoane, care au

comis astfel de infracțiuni și neglijează să

acționeze împotriva lor cu zelul necesar, ei

trebuie să fie depuși și dezbrăcați de

demnitatea preoției. Cei cu comportament

necuviincios nu s-au mărturisit și nu au

primit penitența corespunzătoare, sunt

declarați excomunicați timp de trei ani; în

cursul primului an trebuie să rămână în afara

bisericii sub formă de penitență publică, în

al doilea an pot sta în interiorul bisericii

printre rândurile catehumenilor, în al treilea

an se pot alătura credincioșilor și, astfel, să

devină demni de efectele sfințitoare ale

Sfintelor Taine. Canonul al 17-lea38

37

Ibídem, p. 178. Mansi. 16, 169D-170D. 38

Ibidem, p. 179. Mansi. 16, 170E-171BCE.

stabilește ca numai la sinoadele ecumenice

să participe împăratul, nu şi la cele locale.

Canonul al 18-lea39

hotărăște ca

proprietățile sau averile acordate Bisericii, în

scris sau nu, de împărați sau de alte persoane

religioase și au fost posedate de Biserică

timp de treizeci de ani, să rămână sub

controlul și utilizării prelatului Bisericii.

Este interzisă luarea lor din jurisdicția

prelatului care le deține, de bună voie ori cu

forța de o persoană laică. Orice laic care

acționează contrar acestui decret este ad-

judecat ca unul care comite un sacrilegiu și,

până când nu returnează, restaurează sau dă

înapoi privilegiile și bunurile ce aparțin

Bisericii, este dat anatema.

Canonul al 19-lea40

interzice

arhiepiscopilor și mitropoliților să

părăsească biserica lor și să viziteze alte

biserici sub pretextul unei vizite oficiale,

abuzând de autoritatea lor asupra altor

biserici și să consume veniturile pe care le

au pentru hrana săracilor, canonul specifică

o excepție - călătoriile necesare. Chiar și

atunci, el trebuie să accepte doar ceea ce

găsește preparat, din ceea ce este la

îndemână fără a fi exigent. Fiecare episcop

trebuie să economisească cele ce aparțin

bisericii sale, să nu cheltuiască sau consume

veniturile ecleziastice necorespunzător sau

nerezonabil, adică pentru propriul avantaj.

Cine încearcă să facă un astfel de lucru, va

suporta de la patriarh o pedeapsă

proporțională cu comportamentul său

nedrept și lacom, fiind depus și

excomunicat.


oprește

episcopii sau mitropoliții să confiște orice

proprietate de la cel care a luat în arendă sau

în concesiune o proprietate a Bisericii. Este

permis acest lucru când persoana, care a

făcut contractul, ascultă întâi obiecțiile

printr-o persoană de încredere. În cazul în

39

Ibidem, p. 180. Mansi. 16, 172BC. 40

Ibidem, pp. 180-181. Mansi.16, 172D-173B. 41

Ibidem, p. 181. Mansi. 16, 172C-174A.


15

care concesionarul nu plătește timp de trei

ani chiria datorată, poate fi expulzat din

pământurile sale. Dar nu înainte de a merge

la autoritățile din oraș sau regiune și a aduce

o taxă și o plângere împotriva persoanei care

a obținut contractul de închiriere, și pentru a

arăta modul în care el a fost implicat. Numai

după decizia și hotărârea funcționarilor,

Biserica poate să-și ia înapoi proprietatea.

Nimeni nu poate efectua confiscarea

terenurilor din proprie inițiativă și autoritate.

Dacă un episcop sau mitropolit, contrar

acestei directive a canonului, confiscă o

proprietate de la cineva, crezând că

protejează biserica sa, să fie suspendat de

patriarhul său pentru un timp, după ce

returnează mai întâi ceea ce a luat.


declară că

promovarea și consacrarea episcopilor

trebuie să se facă după o alegere și decizia

colegiului episcopilor. Așa că promulgă lege

ca nicio autoritate laică sau conducător să nu

poată interveni în alegerea sau promovarea

unui patriarh, mitropolit sau episcop. În

cazul invitării unei persoane laice la discuții

și a ajuta la alegeri, îi este permis să accepte

invitația cu respect, dacă dorește. Dacă o

autoritate seculară sau conducător încearcă

să acționeze împotriva deciziei canonului, să

fie anatema, și acest fapt să dureze până

când se supune.


oprește episcopii

să primească drept cadou proprietăți ce

aparțin altor biserici, deoarece prin această

acceptare uzurpă autoritatea altor episcopi.

Canonul mai declară că episcopul sau

altcineva nu poate dispune de proprietatea

aparținând altor biserici, și nici nu poate

instala preoți sau orice cleric în bisericile

care nu se află sub jurisdicția sa, fără

permisiunea episcopului responsabil pentru

aceea biserică. Mai mult decât atât, preoții

sau diaconii nu trebuie să slujească în

biserici unde nu au fost inițial numiți. Cine

42

Ibidem, pp. 182-183. Mansi. 16, 174E-175B. 43

Ibidem, p. 183. Mansi. 16, 175C-176A.

face asemenea lucruri interzise de canon,

trebuie să fie excomunicat pentru o perioadă

de timp. De asemenea, preotul sau diaconul

urmează să fie suspendat până când se

retrage din biserica din care nu face parte.


scoate la iveală

un fenomen deplorabil din Patriarhia de

Constantinopol, și anume că unii mitropoliți,

din neglijență ori lene, convocau episcopii

de sub jurisdicția lor, încredințându-le

sarcina de a celebra serviciul divin în

propriile lor biserici, să facă litanii și toate

sfintele slujbe, pe care erau datori ei a le

săvârși. Acești mitropoliți, contrar dreptului

bisericesc, se dedau la afaceri seculare și

administrație, nereușind să persevereze în

rugăciuni și cereri pentru propriile lor păcate

și ale poporului lor. Mitropolitul care, după

emiterea acestei directive a canonului,

continuă să nu săvârșească aceste slujbe în

propriul său oraș, ci caută să fugă de această

sarcină cu ajutorul episcopilor săi sufragani,

trebuie să fie pedepsit de patriarhul său, să

fie îndreptat ori destituit.


menționează ca

instanțe de judecată sinodul mitropolitan și

patriarhal. Stabileşte că preotul sau diaconul,

destituit de episcopul său pentru o crimă sau

a suferit o nedreptate, nu este mulțumit de

judecata episcopului său, crezând că a fost

nedreptățit din cauza vrăjmășiei episcopului

sau pentru că episcopul vrea să dăruiască

funcția anumitor persoane sub formă de

favoruri, persoana are dreptul de a recurge la

mitropolitul provinciei sale și să denunțe

depunerea lui din funcția deținută sau orice

alt prejudiciu. Mitropolitul trebuie să preia

aceste cazuri și să cheme episcopul care a

detronat clericul. Trebuie să examineze

cazul, cu ajutorul altor episcopi, pentru a

confirma depunerea clericului dincolo de

orice îndoială, în fața unui sinod general și

judecata multor persoane. Și episcopii ar

putea să recurgă la patriarh, capul lor, când

44

Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 176BCDE. 45

Ibidem, p. 185. Mansi. 16, 177D-179A.


16

se plâng că au suferit lucruri similare din

parte mitropolitului lor pentru a primi o

decizie justă. Un mitropolit poate fi judecat

numai de propriul patriarh, și nu ,,de

mitropoliții învecinați”. Pentru ca hotărârea

patriarhului să fie dincolo de orice

suspiciune, un număr de oameni stimați vor

fi adunați în jurul patriarhului, ca judecata

lui să fie deplin ratificată și confirmată46

.

Dacă cineva nu este de acord cu ce a

promulgat canonul, va fi excomunicat.


afirmă că

episcopii autorizați să poarte omofor

,,pallium” în anumite momente, îl pot purta

în acele locuri, dar nu trebuie să abuzeze

purtând inutil pe întreaga perioada a

serviciului divin ori la altă slujbă

bisericească. Canonul decretează că cei care

au îmbrățișat cu evlavie viața monahală și au

fost înălțați la demnitatea de episcop, trebuie

să-și păstreze aspectul și hainele veșmintelor

monahale și sfințenia vieții. Niciunul să nu-

și lepede haina tagmei lor. De aceea, orice

episcop care poartă pallium-ul în afara

ocaziilor stipulate în scris ori pune deoparte

îmbrăcămintea monahală, trebuie să fie

îndreptat sau să fie destituit de patriarhul

său.

Pentarhia bisericească ori Primatul a

„cinci infailibili”48

.

- Canonul 21 se referă la pentarhia

bisericească alcătuită din reprezentanții celor

cinci scaune patriarhale. Se observă că

autorii canonului 21, în timpul compilării lui

au ascuns în text, mai mult sau mai puțin, un

46

Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 185. ,,sed a

solo patriarcha proprio iudicetur: cuius sententiam

rarionabilem, et iudicium iusrum, ac sine suspicione

fore decernimus, eo quod apud eum honorabiliores

quique colligantur, ac per hoc ratum et firmum

penitus sit quod ab ipso fuerit iudicatum. Si quis

autem non acquieverit iis quae anobis edita sunt,

excommunicatus exsistat”. 47

Ibidem, pp. 185-186. Mansi. 16, 178CDE; 405DE. 48

Sf. Nectarie Kefalas Sf. din Eghina, Istoria

schismei De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de

Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos Bucuresti,

2011, p. 321.

primat de jurisdicție, al ,,Scaunului lui

Petru, întâistătătorul apostolilor” și primul

din cadrul pentarhiei. Subliniem acest lucru

din două motive:

a) Canonul evită să amintească

egalitatea de onoare dintre Roma și

Constantinopol, menționată în canonul 28 al

Sinodului al IV-lea Ecumenic de la

Calcedon (451): ,,dacă vechii părinți i-au

conferit întâietate scaunului Romei, după

dreptate pentru faptul că cetatea era

împărătească. Și cei 150 episcopi prea

iubitori de Dumnezeu, îndemnați de același

considerent, au acordat privilegii egale

Preasfântului scaun al Romei noi, socotind

a fi cu dreptate cetatea care s-a cinstit cu

împărăția și cu senatul (sinclitul) şi care a

dobândit întâietăți (privilegii) egale cu ale

vechii Rome împărătești”49

.

b) Interpretare făcută de unul dintre

membrii delegației pontificale, bibliotecarul

Anastasie. În introducerea la actele sinodului

din 869/870 susține următoarele: „Inter quas

videlicet sedes quia Romana praecellit, non

immerito visui comparatur: qui profecto

cunctis sensibus praeeminet, acutior illis

existens, et communionem, sicut nullus

eorum, cum omnibus habens”50

.

El afirmă că Biserica este Însuși Trupul

lui Hristos și în cadrul ei se găsesc cele cinci

scaune patriarhale, reprezentate de cei cinci

patriarhi: al Romei (Papa),

Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic),

Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei.

Aceste scaune patriarhale sunt asemenea

celor cinci simțuri ale trupului, doar unul,

vederea, îndeplinește o funcție esențială,

coordonând lucrarea celorlalte, exact același

lucru se întâmplă și cu scaunele patriarhale.

În cadrul pentarhiei, rolul episcopului Romei

este determinant pentru celelalte scaune

patriarhale. Prin urmare, după opinia sa,

49

Arhid. Pr. Dr. Ion Floca, Canoanele Bisericii

Ortodoxe, note şi comentari, Sibiu, 2005, p. 101. 50

Mansi. 16, 7D.


17

promulgarea canonului 21 este o afirmare a

primatului de putere al Papei.

Din studiul sesiunilor sinodului reiese că

Răsăritul, reprezentat de împăratul Vasile I

și patriarhul Ignatie, a acceptat acest primat

al Papei, drept dovadă este și cuvântarea

ocazională dedicată de împăratul Vasile I

papei Adrian al II-lea, ținută după ce părinții

sinodali au semnat atât „Libellus

Satisfactionis”, cât și „Ὁ Ὅρος ηῆς

ζσνόδοσ”: „Ὁ Θεὸς νὰ εὐλογεὶ ὅπως πρέπει

ηον κόπον ζας. Νὰ εἶζθε μαζί με ηοὺς

πρωηοκορσθαίοσς ’Αποζηόλοσς Πέηρο και

Παῦλο δικαζηὲς ζηὸν κόζμο ηοῦ μέλλονηος,

ὅπωρ ὑπήπξαηε μὲ ηόζη δικαιοζύνη ζηὶρ

μέπερ μαρ, ἀθοῦ ἀναλάβαηε ἀπό ηά σέπια

ηοῦ Χπιζηοῦ ηό λιμάνι ηοῦ πλοίος ποὺ

εῖναι ἡ ’Εκκληζία”51

. Astfel, împăratul cu

întregul cler prezent au recunoscut

supremația Patriarhiei Romei asupra

Bisericii, comparată metaforic aici cu o

corabie ce îl are la cârmă pe Papa care o

conduce cu ajutorul timonei, luată din

mâinile lui Hristos.

Prin urmare acest canon prezintă o

concepție anticanonică, prin care

sobornicitatea Bisericii

este subminată, în timp ce teologia

primatului este promovată. Această

concepție este străină celei

ortodoxe, conform căreia: „Biserica

Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca o

comuniune de Biserici locale autocefale

surori, egale între ele, libere unele față de

altele în ceea ce privește conducerea

administrativă, unite unele cu altele prin

51

Mansi. 16,202A: „... et dei sanctitati quoque

vestrae condignam laborum vicissitudinem, etcum

Petro et Paulo principibus apostolorumjudices vos

demenstret, et jam in futuro saeculo multarum

gentium et populorum propriis bonis operibus, impios

et ininquos judicaturos, quemadmodum et nunc

debide fecistis, a Christo gubernacula sumente

ecclesiasticae navis”. Apud. Κύριλλος Καηερελος, ‛

Η Ρώμη καὶ τὸ Παπικὸ Ππωτεῖο…., p. 244.

aceeași credință”52

. Din cauza autorității

excesive oferită celor cinci Patriarhii, acest

canon limitează autoritatea sinodală, lipsind

de egală autoritate celelalte Bisericii locale,

dar în același timp anula dreptul de a

discuta, în aceleași condiții, problemele

bisericești și noile Biserici Autocefale ce pot

apărea după acest sinod. Prin aceste efecte

ale canonului 2153

, el devine ,,asemănător

infailibilității Papei, cu diferența că există

cinci infailibili în loc de unul”54

.

52

Gabriel Viorel Gârdan, „Unitatea și Autocefalia

Bisericii în dialogul panortodox presinodal”, în

Studia Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2011, p. 91. 53

Norman P Tanner S.J. Decrees..., p. 182. „Noi

credem că cuvântul Domnului Hristos adresat

apostolilor și ucenicilor Săi sfinți, «Cine vă ascultă pe

voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe

voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cine Mă nesocotește

pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine»

(Luca 8.16) a fost adresat şi tuturor celor care au fost

făcuți Supremii pontifi și Păstorii șefi în ierarhia

Bisericii Catolice. Declarăm că nicio putere lumească

nu poate trata cu lipsă de respect pe cei care dețin

funcția de patriarh sau încearcă să le schimbe poziția

lor înaltă, ci să-i prețuiască ca pe unii vrednici de

toată cinstea și respectul. Acest fapt se acordă în

primul rând Preasfântului Papă al vechii Rome, în al

doilea rând patriarhului Constantinopolului și apoi

patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim.

Mai mult, nimeni nu trebuie să compună sau editeze

scrieri sau broșuri împotriva celui mai sfânt Papă al

vechii Rome, sub pretextul aducerii de acuzații

incriminatorii, așa cum a făcut recent Fotie și Dioscor

cu mult înainte. Cine are această mare aroganță și

îndrăzneală, ca Fotie și Dioscor, și aduce acuzații

false în scris sau rostite împotriva Scaunului lui

Petru, întâistătătorul apostolilor, să primească o

pedeapsă egală cu a lor. Conducătorul sau autoritatea

lumească care încearcă să elimine pe cel de mai sus,

Papă, al Scaunului apostolic, sau pe orice alt patriarh,

să fie anatema. Mai mult, la un sinod universal orice

întrebare sau controversă privind Sfânta Biserică a

Romei trebuie să se facă o anchetă corespunzătoare

cu venerația și considerația problemei ridicate și să se

găsească soluția folositoare; nu trebuie să se pronunțe

pripit împotriva Supremului Pontif al vechii Rome”. 54

Sf. Nectarie, Istoria schismei…, p. 321.


18

Muzica bisericească corală la Tomis, 1878-2018

Diac. drd. Florin Dionisi Bătrânac

În prima jumătate a secolului al

XIX-lea, alături de cântarea monodică de

strană, a început să pătrundă în bisericile

româneşti şi cântarea corală armonică. Dar

introducerea acestei noi forme de cântare în

Biserica noastră s-a făcut destul de greu,

întâmpinând chiar şi opoziţia unor

reprezentanţi ai Bisericii. În orice caz,

cultivarea cântării bisericeşti corale a dus la

crearea unui stil autohton, propriu Bisericii

noastre, bazat însă pe muzica psaltică,

preluată şi armonizată. Mărturia oficială a

existenței unei forme instituționlizate de

cântare armonică religioasă în B.O.R. o

avem prin Anaforaua 297 din 2 februarie

1854, care propunea formarea unui corp de

cântăreți „atât pentru folosul ce s-ar putea

aștepta la înlesnirea Seminarelor cât și

pentru bisericeasca podoabă”1.

Primul cor, despre care avem ştiri în

secolul al XlX-lea, a fost cel înfiinţat de

arhimandritul rus Visarion, pe lângă biserica

Curtea Veche, din Bucureşti. Acest cor

folosea un repertoriu alcătuit din lucrările

unor compozitori ruşi, traduse în româneşte

şi adaptate. Alt cor era cel instruit de Anton

Pann, la bisericuţa Creţulescu din Bucureşti.

În Moldova s-a înfiinţat un cor la Seminarul

din Socola, apoi la Catedrala Mitropolitană

din Iaşi, ambele conduse de G.D. Burada.

După Unirea Principatelor s-a introdus în

mod oficial cântarea corală în cultul divin,

printr-un decret semnat de Alexandru Ioan

Cuza, la 18 ianuarie 1865. De acum înainte

încep să se organiteze numeroase alte coruri

în toată ţara.

1 Vasile VASILE, Istoria muzicii bizantine și evoluția

ei în spiritualitatea românească, vol. II, Ed.

Interprint, București, 1997, p. 239.

Alipirea Dobrogei la teritoriul

României în vara anului 1878, în urma

Tratatului de la Berlin, a fost succedată, în

mod natural, şi de schimbări în structura

organizatorică şi jurisdicţională a Bisericii

dobrogene. Patriarhia de la Constantinopol a

oferit clericilor din Dobrogea, dispoziţia

canonică de a recunoaşte autoritatea

ecleziastică a eparhiei Dunării de Jos,

sufragană Bisericii Ortodoxe Române.

Episcopul Iosif Gheorghian, titularul

Episcopiei Dunării de Jos, a găsit în

regiunea dintre Dunăre și Mare o situaţie

dramatică. Starea celor 117 biserici existente

era deplorabilă, nu dispuneau de cele

necesare cultului, aveau doar câteva icoane,

la fel şi veşmintele preoţeşti şi cărţile de cult

erau insuficiente. Nici unul dintre cei 152 de

preoţi şi diaconi, cărora li se adăugau peste

100 de cântăreţi nu erau instruiți din punct

de vedere teologic şi nu dețineau nici o

diplomă de absolvire a vreunui curs

seminarial2. Rânduielile bisericeşti erau slab

cunoscute, iar unii dintre preoți abia puteau

să citească3.

Un caz demn de reținut pentru a

înțelege viața bisericească a românilor

dobrogeani din Kustendgeul (Constanţa)

anului 1878 este momentul instalării

protopopului Nicolae Răşcanu, care, din

cauza lipsei unui lăcaş propriu românesc, a

trebuit să fie făcută în biserica greacă,

situaţie în care slujitorii bisericii elene le-au

interzis clericilor români să săvârșească

Sfânta Liturghie, și au făcut doar un

Tedeum. Astfel. până la ridicarea unei

2 Ion BITOLEANU, Nechita RUNCAN, Dobrogea

vatră a creştinismului românesc, Ed. ExPonto,

Constanța, 2001, p. 246. 3 Ibidem, p. 247.


19

biserici proprii comunițății românești în

orașul Constanța, nu putem vorbi despre o

muzică bisericească în grai românesc în

cetatea vechiului Tomis, ci, doar în

localitățile cu o comunitate românească mai

mare, în special cele care se aflau de-a

lungul Dunării.

În aceste condiții de desfășurare a

activităților bisericești și a nivelului de

pregătire teologică a clerului ortodox român

din Dobrogea, putem trage vagi concluzii

despre forma muzicii bisericești ce însoțea

cultul liturgic. Fără îndoială că muzica

religioasă era prezentă în cadrul slujbelor

bisericești, aceasta a fost transmisă, trăită și

moștenită din generație în generație, fiind

executată într-un mod naiv, practic și

simplist, cu multe influențe și accente

folclorice, care s-au cristalizat într-un

substrat al etosului creștin dobrogean.

La 4 septembrie 1883 s-a pus piatra

de temelie a primei biserici românești din

Constanța, și, de altfel, a celei mai mari,

devenită catedrală a orașului, fiind sfințită în

data de 22 mai 1895 de către mitropolitul

Iosif Gheorghian și închinată Sfinților

Apostoli Petru și Pavel4. Cântarea psaltică,

monodică, de tradiţie bizantină şi cântarea

armonico-polifonică au convieţuit în această

Catedrală într-un mod cu totul deosebit, prin

păstrarea identităţii cântului de tradiţie

bizantină şi prin adaptarea muzicii corale

duhului eclesial, eliminând anumite

influenţe ale muzicii profane.

Primul cor serios al fostului

Kustendge a fost creat la Catedrală în anul

1895, de către dirijorul Mihai Frimu5.

Aşa a început mişcarea muzicală

corală a oraşului, care, până atunci, se

rezuma la seratele muzicale, la concertele

date în grupuri restrânse, la turneele unor

4 https://www.crestinortodox.ro/biserici-

manastiri/catedrala-episcopala-constanta-67797.html 5 Marius MOȘTEANU, Muzica bisericească în

Dobrogea și la Dunărea de Jos de-a lungul

veacurilor, Ed. ExPonto, Constanța, 2003, p. 133.

artişti care veneau în oraş, diverse trupe de

operetă sau cântăreţi6. Corul a fost elementul

care a coagulat în jurul său iubitorii de

muzică şi de artă. Spre deosebire de alte

părţi ale ţării, înfiinţarea corului aici nu a

avut doar scopul de afirmare şi emancipare a

românilor, într-un context istoric zbuciumat,

ci a avut, mai ales, un scop spiritual.

Conform reputatului dirijor

bisericesc local, Remus Alexandrescu, la

începutul secolului al XX-lea dirijorului

Mihai Frimu îi urmează Vasile Teodorescu,

însă, în scurt timp, acesta va fi înlocuit de

Ion Baston, care va prelua conducerea

corului mixt pe o perioadă destul de lungă,

între anii 1902-1920, cu o întrerupere în

timpul Primului Război Mondial (1916-

1919), când Dobrogea s-a aflat sub ocupație

străină7. Ion Baston, era unul dintre

muzicienii dintâi ai Constanţei, profesor de

muzică la gimnaziul și viitorul liceu „Mircea

cel Bătrân” și dirijor al corului Catedralei8.

Sub bagheta dirijorului Ion Baston, corul

Catedralei capătă o mare notorietate,

cântând și în afara spațiului cultic, în cadrul

diferitelor festivaluri organizate de oamenii

de cultură ai Constanței9. La scurt timp după

revenirea dirijorului Ion Baston, în anul

1920, cârma corului a fost preluată de fratele

acestuia, Alexandru Baston10

.

Între timp în orașul Constanța a fost

construită și finalizată în anul 1910 o nouă

biserică, având hramul „Adormirea Maicii

Domnului”. În cadrul acestei biserici s-a

6 Apud „Datina” serie nouă, anul I, nr. 1, ianuarie

2014, p. 11. 7 Remus ALEXANDRESCU, In memoriam.

Monografia corurilor bisericești din orașul

Constanța (1895-1993), Ed. Societății de muzică

corală „Gavriil Musicescu”, Constanța, 1995, p.23-

27. 8 Aurelia LĂPUȘAN, „M-am născut la Constanţa

într-o Casă a muzicii” Interviu cu prof. univ. dr.

Dragoş Aexandrescu, în „Datina” serie nouă, anul I,

nr. 1, ianuarie 2014, p. 10 9 Idem, Presă și teatru în Dobrogea, Editura

Mondograf, Constanța, 2000, p. 92. 10

Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p.12.


20

organizat un cor mixt sub bagheta

profesorului Ion Antoniu, care a activat din

anul 1910 până în 191611

, deoarece în

perioada Primului Război Mondial

activitatea liturgică a suferit mari oprimări.

De exemplu, preoţii de la Catedrală au fost

alungaţi, biserica a fost transformată în lăcaş

de cult catolic, iar obiectele de cult împreună

cu cele trei clopote au fost furate12

, iar

biserica „Adormirea Maicii Domnului” din

Constanţa a fost ocupată de bulgari în

Vinerea Patimilor din anul 1918, şi „au

insultat pe preoţi, au bătut pe români, i-au

alungat afară, au făcut privată din Sfântul

locaş şi au închis-o”13

.

Odată cu reactivarea scaunului

vlădicesc din cetatea Tomisului prin

numirea episcopului Ilarie Teodorescu în

postul de titular, și a constituirii unui

Seminar Teologic în cinstea Sfinților

Împărați Constantin și Elena în Constanța,

muzica religioasă capătă noi momente de

înflorire armonică la malul Mării Negre. În

perioada 1923-1929 a fost numit ca profesor

de muzică liniară la Seminarul Teologic și

dirijor al corului Catedralei, tulceanul Ioan

Moruzov, fiind cunoscut ca un dirijor și

compozitor apreciat și talentat14

.

11

Ibidem, p. 12-15; Marius MOȘTEANU, op.cit., p.

136. 12

Valentin CIORBEA, Evoluţia Dobrogei între

1918-1944: contribuţii la cunoaşterea problemelor

geopolitice, economice, demografice, sociale şi ale

vieţii politice şi militare, Ed. Ex Ponto, Constanţa,

2005, p. 45. 13

Stoica LASCU, Memoriu asupra pagubelor făcute

de inamic în oraşul Constanţa, în „România de la

Mare”, an I, nr. 1, iunie 1992, p. 28. 14

La 22 iunie 1938, ziarul „Oglinda Tulcei”, sub

titlul Ilustre figuri tulcene scria despre Ioan Moruzov:

„Calitățile sale de muzicant de marcă l-au chemat la

catedra de profesor la Liceul Principele Carol din

Tulcea, la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța, ca

de acolo să ajungă, mereu, în fruntea marilor

muzicieni, la București. Pe unde a trecut, a dezvoltat,

pe lângă strălucita activitate școlară, o bogată și

rodnică activitate națională și religioasă, înființând

peste tot locul coruri mult aplaudate. La Constanța,

fiind dirijorul corului Sf. Episcopii, a întreținut o vie

La biserica „Adormirea Maicii

Domnului”, din anul 1920, profesorul

Constantin P. Demetrescu dirija un nou cor

înființat, pentru o perioadă de aproximativ

14 ani. La Catedrală postul de dirijor al

corului a fost vacantat în anul 1932, fiind

suplinit de către un slujitor al acesteia,

preotul Grigore Iosub, până când în anul

1934 profesorul Constantin P. Demetrescu,

dirijorul corului de la biserica „Adormirea

Maicii Domnului”, cunoscut fiind și

compozitor de imne religioase, acceptă să

preia bagheta corului Catedralei, lăsându-l

pe profesorul Ștefan Obârșeanul să preia

ostilitățile celuilalt cor bisericesc mixt până

la finele anului 1934, când în biserica

„Adormirea Maicii Domnului” este

consemnată prezența unui cor bărbătesc

condus de avocatul Vasile Botea și dr.

Nicolae Ionescu15

.

În cadrul celei de a treia biserici

românești, construită între anii 1915-1923,

cu hramul „Sfântul Mare Mucenic

Gheorghe”, prima inițiativă de înființare a

unui cor i-a aparținut lui Cristea Stănescu,

imediat după război în anul 1920, când și în

celelalte biserici constănțene au fost

reactivate sau reînființate coruri. În anul

1923, anul înființării Seminarului Teologic

de la Constanța, Teodor Totolici a format cu

elevii seminariști un cor ce a dat

răspunsurile până în anul 1926, când este

amintit la conducerea corului, Jan

Dumitrescu, iar în anul 1937 este cunoscută

o formație condusă de Vasile Boșnag16

.

Profesorul Constantin P. Demetrescu

a condus corul Catedralei până în anul 1938,

după care, timp de aproximativ doi ani,

acesta a fost condus, pentru scurte perioade,

propagandă națională în sudul Dobrogei. Compozitor

mult apreciat și de mare talent, dl. Ioan N. Moruzov a

lucrat și a făcut să apară o seamă de opere muzicale

de mare valoare, în special religioase” apud Lelia

POSTOLACHE, Bisericile orașului Tulcea și

slujitorii lor, Ed. Metamorfosi, Tulcea, 2013, p. 302. 15

Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135-136. 16

Ibidem, p. 139.


21

de Cristea Stănescu, Pantelimon Frunză,

Vasile Boșnag, Aur Alexandrescu17

și

Alexandru Raicu, cel din urmă fiind

cunoscut ca un colaborator întru cele

muzicale al ierarhului iubitor de muzică și

compozitor, Gherontie Nicolau18

. Un alt

ucenic al ierarhului tomitan a fost și tânărul

Dragoș Alexandrescu, care a crescut în

apropierea episcopului compozitor, pe care

mai târziu îl caracteriza ca „un ierarh

basarabean extrem de tipicar”. De la acesta a

avut de învățat regulile tipicului bisericesc

atât de necesar în arta dirijorală liturgică. În

anul 1937 la vârsta de numai 13 ani, tânărul

Dragoș Alexandrescu a compus o piesă

corală religioasă (heruvicul în re minor),

piesă care avea să fie interpretată de corul

Catedralei sub bagheta dirijorului Constantin

P. Demetrescu în anul 1938. În anul 1939,

același Dragoș Alexandrescu, la vârsta de

numai 15 ani, debutează ca dirijor la pupitrul

corului Catedralei din Constanța19

.

Pe parcursul celui De-al Doilea

Război Mondial, activitatea liturgică și

corală a Catedralei se întrerupe din cauza

gravei avarieri a altarului acesteia, de către

aviația rusească în timpul bombardamentului

din 3 august 1941. În acest timp, până la

restaurarea Catedralei, corul episcopal,

condus de tânărul Dragoș Alexandrescu, a

fost găzduit de către fosta biserică a

comunității bulgărești cu hramul „Sfântul

Nicolae” – Vechi, înălțată în anul 1889 și

aflată în vecinătatea lăcașului de cult

avariat20

. După o scurtă perioadă, o parte a

17

Aur Alexandrescu,tatăl lui Dragoş Alexandrescu, a

fost profesor de contabilitate la Liceul comercial din

Constanţa, elev al violonistului Eduard Caudella, în

acelaşi timp unul din animatorii vieţii culturale locale

alături de I.Morozov, V.Luscan, Grigore Sălceanu,

C.P.Demetrescu, Flechtemacher, dr.N.G.Ionescu,

Vasile Giţescu. Vezi, Aurelia LĂPUȘAN, „M-am

născut la Constanţa într-o Casă a muzicii”… op.cit.,

p. 13. 18

Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135. 19

Dragoș Alexandrescu - O viaţă închinată muzicii

bisericeşti, apud http://ziarullumina.ro 20

Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 137

coralei episcopale se va frânge, formând un

nou cor sub bagheta, tânărului Dragoș

Alexandrescu, care va funcționa la biserica

„Adormirea Maicii Domnului”, iar cealaltă

formație rămasă sub conducerea seniorului

Alexandreștilor, Aur Alexandrescu, va

rămâne proprie Catedralei,21

așa cum însuși

maestrul Dragoș Alexandrescu rememora:

„La un moment dat, tata, Aur Alexandrescu,

a fost dirijor la corul Catedralei, iar eu eram

dirijorul corului bisericii Adormirea Maicii

Domnului”22

.

În perioada 1941-1943 corul

Catedralei, aflat sub conducerea lui Aur

Alexandrescu, a funcționat sporadic prin

bisericile constănțene, cu ocazia hramurilor,

a slujbelor arhierești sau oficierii Tainei

Cununiei, iar în duminici și sărbători, de

cele mai multe ori, își desfășura activitatea

la bisericile „Sfinții Arhangheli Mihail și

Gavriil” și „Sfântul Nicolae”- Vechi.

Din anul 1943 nu se cunosc date

concrete despre corul Catedralei, dar știm că

viitorul protodiacon și profesor universitar,

Dragoș Alexandrescu, după absolvirea

liceului „Mircea cel Bătrân” din Constanța,

în anul 1943, va pleca la București pentru

continuarea studiilor la Agronomie și

Conservator. Astfel, postul său de dirijor al

corului bisericii „Adormirea Maicii

Domnului” a fost vacantat, deschizând

probabilitatea fuzionării celor două corale

sub conducerea lui Aur Alexandrescu, până

în anul 1950, când apar date despre

conducerea coralei mixte a bisericii

„Adormirea Maicii Domnului” I, care a fost

condusă succesiv de către dirijorii: Nicolae

Diaconescu, Preotul Chiriță și Pantelimon

Frunză.

După terminarea războiului, între

anii 1946-1951, au fost executate lucrările

necesare de restaurare a Catedralei, care a

fost resfințită de patriarhul Justinian Marina

21

Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p. 15. 22

Apud „Datina” serie nouă, anul I, nr. 1, ianuarie

2014, p. 11.


22

și de episcopul Chesarie Păunescu al Dunării

de Jos, în ziua de 14 ianuarie 1951. La

aceasta dată, locașul de cult a reintrat în

folosință ca biserică parohială și catedrală a

orașului Constanța, iar corul acesteia a putut

să-și reia activitatea întorcându-se din

pribegie.

La biserica „Adormirea Maicii

Domnului” I, în perioada 1950-1958, a

preluat conducerea corului Paul

Bosânceanu. Ulterior, protopsaltul Mihai

Mitrofan, între anii 1968-1973, a condus un

cor feminin pe trei voci, luat în primire și

condus în anii 1973-1978 de Alexandru

Moisescu Vilea. Prin hotărârea nr. 24 din 4

martie 1979, a fost numit oficial ca dirijor al

corului mixt Remus Alexandrescu 23

, care a

condus corul până la sfârșitul anilor 90` ai

secolului trecut. Astfel, tradiția corului mixt

în această biserică a ajuns până aproape în

zilele noastre.

Formațiuni corale bisericești au mai

existat și în alte biserici constănțene, însă,

acestea nu au avut o continuitate, ci, din

diferite motive, atât financiare cât și a lipsei

de personal, sau chiar din motive politice,

acestea s-au destrămat. Bisericile care au

găzduit sporadic coruri au fost: „Sfântul

Mare Mucenic Gheorghe”, „Sfinții

Arhangheli Mihail și Gavriil”, „Schimbarea

la față a Domnului”, „Adormirea Maicii

Domnului” II (Anadalchioi), „Sfântul

Nicolae” – Vechi și „Sfânta Cuvioasă

Parascheva” (Biserica Păcii), ultimile două

fiind închise în timpul regimului comunis

t24

.

La Catedrala Arhiepiscopală tradiția

corală s-a menținut, astfel, la o sută de ani

de la înființarea primului cor bisericesc, în

anul 1995, un cor mixt aflat sub bagheta

dirijorului Iuliu Pușcașu își desfășura

activitatea.

23

Remus ALEXANDRESCU, op.cit. p. 12-15. 24

Pentru mai multe detalii a se vedea Remus

ALEXANDRESCU, op.cit. p. 12-27, 121; Marius

MOȘTEANU, op.cit., p.131-141.

Din anul 2001 se produce o

schimbare majoră în muzica religioasă

corală constănțeană. Corurile mixte fac un

pas înapoi și lasă locul tinerelor corale

bărbătești, alimentate cu membri din

pepinierele dobrogene, din absolvenți ai

celor două seminarii teologice existente la

Tulcea și la Constanța și din studenți ai

Facultății de Teologie înființate în cadrul

Universității „Ovidius” din Constanța. Din

anul 2001, corul mixt al Catedralei a fost

înlocuit de către grupul coral bărbătesc

„Harisma”, aflat sub bagheta tânărului

dirijor Dan Văcărescu, ucenic al

compozitorului și profesorului Dan Mihai

Goia, dirijor al coralei bărbătești „Te deum

Laudamus” din București25

. Corul

„Harisma” s-a destrămat într-un timp foarte

scurt, fiind înlocuit de corala bărbătească

„Lumină lină” înființată în anul 2002, la

inițiativa I.P.S. dr. Teodosie26

, având în

componența sa absolvenți ai Facultății de

Teologie din Constanța și aflată sub

conducerea dirijorului Adrian Clinciu27

.

În anul mai sus amintit, în cadrul

nou-înființatului Seminar Teologic Ortodox

„Sfântul Dionisie Exiguul” din Constanța, la

inițiativa tânărului seminarist de atunci Rusu

Valentin, atras de arta dirijorală și a dorinței

de afirmare prin cântul coral al colegilor săi,

este înființată corala „Teodoxa” sub

coordonarea preotului profesor Bogdan

Moise, director al Seminarului la acea

vreme28

. De-a lungul timpului, corala a avut

mai mulți membri care s-au perindat, de

asemenea și câțiva dirijori, astfel, lui Rusu

Valentin i-a urmat la pupitru Dan

25

Marius MOȘTEANU, op.cit., p. 135. 26

Mariana POPESCU, Festival Național Coral I.D.

Chirescu Ediția a XXIV-a în „Buletin informativ” Nr.

9, Asociația Națională Corală din România,

București, 2006, p. 12-17. 27

În prezent Arhidiacon al Catedralei Arhiepiscopale

de la Tomis și profesor de muzică liniară la

Seminarul teologic „Sf. Dionisie Exiguul” din

Constanța. 28

Mariana POPESCU, op.cit. p.16.


23

Vacărescu, fostul dirijor al coralei

„Harisma”, iar astăzi, dirijorul coralei este

teologul Valeriu Croitoru. Repertoriul

coralei este unul diversificat, cuprinzând

piese din cultul religios ortodox, dar și piese

populare și din repertoriul internațional29

. În

perioada 5 - 12 iulie 2015, în cadrul

„European Choir Games”, la Magdeburg

(Germania), Corala bărbătească „Teodoxa”,

a Arhiepiscopiei Tomisului, dirijată de

Valeriu Croitoru, a participat la secțiunea

Coruri de cameră, unde a obținut medalia de

aur, iar în luna iulie 2016 a participat la

Olimpiada Mondială a corurilor desfășurată

la Sochi în Rusia, unde a câştigat medaliile:

aur la secţiunea „Cor bărbătesc de cameră”

şi argint la secţiunea „Muzică sacră a

capella”.

În anul 2001, în cadrul Seminarului

Teologic „Sfântul Ioan Casian” din Tulcea,

a fost înființată corala „Armonia” de elevii

seminariști ai anilor terminali, supuși atentei

selecții și arte dirijorale a tânărului profesor

de muzică talentat și ambițios, astăzi arhid.

lect. univ. dr. Ion Iulian Dumitru. În anul

2004 corala și-a continuat activitatea la

malul mării, devenind reprezentativă pentru

Arhiepiscopia Tomisului și pentru Catedrala

„Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din oraș.

Aflată sub oblăduirea Înaltpreasfințitului

Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului,

corala ajunge la un nivel înalt de interpretare

și intonare a lucrărilor muzicale, bisericești

polifonice şi monodice (psaltice), folclor

românesc, colinde tradiţionale româneşti şi

străine, cât şi piese din repertoriul clasic

universal. În prezent Corala „Armonia” este

alcătuită din preoti, diaconi şi studenţi ai

Facultăţii de Teologie, abordând un

repertoriu diversificat30

.

29

Apud https://www.facebook.com/pg/Corala-

barbateasca-Teodoxa-

136842269770478/about/?ref=page_internal 30

Apud

https://www.facebook.com/pg/CoralaArmoniaConsta

nta/about/?ref=page_internal

Corala bărbătească „Armonia” a

Arhiepiscopiei Tomisului a fost dublu

medaliată cu aur, în vara anului 2012, la

”World Choir Games” din S.U.A. În anul

2013, la Campionatul European al Corurilor,

desfăşurat la Graz, Austria, corala a câştigat

„Marele Premiu” și medalia de aur la

secţiunea „Cor bărbătesc”, o medalie de aur

la secţiunea „Folclor” şi una de argint la

secțiunea „Muzică sacră”. În anul 2014 a

fost laureată cu aur la secţiunea „Artă sacră”

și cu medalie de aur şi „Marele Premiu” în

cadrul secțiunii „Cor bărbătesc de cameră”

la „World Choir Games” desfășurată în

Letonia la Riga. În 2015, a obținut medalia

de aur la secțiunea „Coruri de cameră” în

cadrul competiţiilor „European Choir

Games” şi ”„Grand Prix of Nationes”

desfășurate la Magdebourg în Germania, iar

în anul 2016 a fost laureată cu medalie de

aur la secţiunile „Cor bărbătesc de cameră”

şi „Muzică sacră a cappella” la „World

Choir Games”, Sochi, Rusia. În vara anului

2018 Corala „Armonia” a concurat, la

Olimpiada Mondială a Corurilor, desfăşurată

la Tshwane, în Africa de Sud, fiind laureată

cu medalii de aur la secţiunile „Cor

bărbătesc” și „Muzică sacră a cappella” şi

medalie de argint la secţiunea „Folclor a

cappella”.

În concluzie, în plin an centenar al

Marii Uniri și la împlinirea a 140 de ani de

la unirea Dobrogei cu Țara mamă, Tomisul

reușește să exceleze în arta corală

bisericească și chiar să devină un etalon

național în materie de interpretare muzicală

corală bărbătească, iar acest lucru poate fi

dovedit prin numeroasele trofee obținute de

coralele tomitane la diferitele concursuri și

olimpiade internaționale.


24

Lucrător iscusit în „ogorul Domnului”, şi slujitor râvnitor:

preotul Gheorghe Ciocănel

Pr. dr. Lucian Petroaia

În şirul preoţilor care au slujit de-a

lungul vremii la istorica biserică a pescarilor

de pe faleza superioară a Dunării, Sfinţii

Trei Ierarhi" din Galaţi, se evidenţiază

dinamicul și harnicul preot iconom-stavrofor

Gheorghe Ciocănel.

Medalionul de față se doreşte o

cinstire a chipului şi lucrării acestui vrednic

slujitor al Domnului Hristos, care face parte

dintr-o generaţie de preoţi ce au păstorit în

timpuri potrivnice, dar au fost înzestraţi de

Dumnezeu cu harisme care i-au ajutat să

ducă mai departe Biserica: dreaptă credinţă

mărturisitoare, slujire ,,a celor sfinte” plină

de râvnă şi, mai ales, demnitate şi rezistență

la presiunile si provocările cu care au fost

încercaţi, în toată viața lor.

Obârşii. Studii teologice.

Preotul Gheorghe Ciocănel s-a

născut la 15 februarie 1939, în Comuna

Bălăbăneşti, atunci situată în Raionul Tg.

Bujor, Regiunea Galaţi, în familia bunilor

creştini Vasile şi Sevastița Ciocănel. A

urmat cursurile Şcolii elementare din

comuna natală, absolvind 7 clase în anul

1954. Fiind un copil curat şi apropiat de

biserică, deşi timpurile erau potrivnice unei

cariere eclesiastice, a socotit să-şi urmeze

vocaţia, candidând la examenul de admitere

de la Seminarul Teologic „Veniamin

Costachi” de la Mănăstirea Neamț. A fost

admis ca bursier, parcurgând prima parte a

ciclului seminarial în Şcoala Teologică din

Lavra Neamţului. Şi-a finalizat însă studiile

teologice medii la Seminarul Teologic

„Chesarie Episcopul” din Buzău, în anul

1963. În acelaşi an, s-a înscris la Institutul

Teologic de Grad Universitar din Bucureşti,

a susţinut examenele şi a fost declarat admis.

Din motive personale, după un an întrerupe

studiile teologice universitare (pe care le va

termina mai târziu), dar nu acceptă să ,,stea

acasă, la părinţi”, ci doreşte să muncească.

Se angajează ca profesor-suplinitor la Şcoala

Gimnazială din comuna natală Bălăbănești,

unde predă disciplinele limba franceză şi

limba şi literatura română1. O perioadă are şi

1 Toată viața a rămas legat sufleteşte de satul său şi

de această şcoală. Astfel, în data de 19 iunie 1993, în

condiţii de libertate, avea să săvârşească slujba

aghiesmei la şcoala unde predase cu aproape trei

decenii înainte, participând şi la ceremonia de aşezare

a acestei unități de învățământ sub numele

,,Gheorghe şi Maria Taşcã”. Cu acest prilej s-a

dezvelit şi o placă de marmură, cu rol comemorativ.

La eveniment a fost prezent şi cercetătorul Felix

Taşcă (autor al mai multor volume şi a zeci de studii

şi articole care pun în valoare zona), urmaş al acestei

ilustre familii de intelectuali mecenați din nordul

județului Galați, care au construit (în 1935) Şcoala

din Balăbăneşti pentru copiii săraci din aceste

ținuturi, dintre care mulți au ajuns oameni de înaltă

calitate umană şi probitate științifică, în diverse

domenii. Mulţumiri părintelui Mihăiță Enache de la


25

experienţa muncii ,,în producţie", în marea

întreprindere I.C.M.R.S. Galați, care în

anii 1964-1965, avea peste 10.000 de

angajaţi; aici a activat pe un post de casier

plătitor. În primăvara anului 1965 s-a

căsătorit cu tânăra Ecaterina Neagu, fiica lui

Manole şi Tofana Neagu, născută la 15 mai

19432. Este presbitera care, de-a lungul

timpului, avea să-i fie sufletul-pereche,

credincios şi jertfelnic. Din darul lui

Dumnezeu au avut trei copii: Viorel

Marian3, Mihaela

4 şi Ionel

5.

După pregătirea duhovnicească și

canonică necesară, în ziua de 31 octombrie

1965, tânărul Gheorghe Ciocănel primea

prin mâinile episcopului cu viață sfântă

Chesarie Păunescu, harul diaconiei, iar la 1

noiembrie, în acelaşi, an era hirotonit întru

preot6, pe seama bisericii cu hramul ,,Sfântul

Nicolae", din parohia Mahmudia, aflată

atunci în Raionul Tulcea, Regiunea

Dobrogea

parohia Bălăbăneşti, care mi-a oferit câteva date şi

mai multe fotografi despre acest capitol din viața şi

activitatea părintelui Ciocănel 2 Adeverinţa nr. 13/25 iulie 1965, eliberată de parohia

Lungeşti, comuna Bălăbăneşti, în arhiva parohiei

„Sfinţii Trei Ierarhi” din Galati. 3 Näscut în 1966. Absolvent al Seminarului Teologic

de la Mănăstirea Neamț (1984-1989) şi al Facultătii

de Teologie din Bucureşti (1990-1994). Actualmente

preot la parohia Corbu de Jos, jud. Constanta (în

Arhiepiscopia Tomisului) şi secretar al Protoieriei

Constanta I. 4 Născută în 1968, căsătorită Olteanu, actualmente

angajată „Lukoil” – Galaţi 5 Născut în 1969. Studii de economie și administrație,

actualmente reprezentant al „Mairon SA”

pentru jud. Constanța. Domniei sale îi mulţumesc aici

pentru bunăvoința cu care mi-a oferit câteva date

necesare pentru a configura correct, și oarecum

complet, profilul moral uman al părintelui Gheorghe

Ciocănel 6 Adresa nr. 5280/5 decembrie 1965 a Centrului

Eparhial Galați, semnată de Episcopul Chesarie

Păunescu şi adresată Protoieriei Tulcea. Copii după

„Jurnalul de Hirotonie” și „Declarația” candidatului

la preoţie semnate de acelaşi Episcop Chesarie, în

arhiva Parohiei Sfinţii Trei Ierarhi din Galaţi.

Preoţie jertfelnică la Mahmudia,

jud. Tulcea

La puţin peste 26 de ani, tânărul

preot Gheorghe Ciocănel primea în grijă

duhovnicească, spre păstorire, o comunitate

ortodoxă românească situată în proximitatea

Deltei Dunării, cu adânci tradiţii pescăreşti,

dar având multiple interferențe cu vechi

comunităţi care trăiau (şi sunt şi astăzi

prezente) în acelaşi areal: cea lipovenească

cu cele două ramificaţii (popovții şi

bezpopoviții), cea ucraineană şi cea

islamică. Multă abilitate pastorală, mult tact

şi multă diplomaţie va fi dovedit părintele

Ciocănel, care a reuşit să menţină pacea şi

armonia în acest adevărat „mozaic ecumenic

local”. De multe ori, atunci când preoții lor

nu puteau să fie prezenţi, credincioşii

lipoveni popoviți îi solicitau serviciile, iar

dânsul le răspundea cu solicitudine. Pentru

aceste daruri ale sale, între care cel de

„împăciuitor” şi cel de „serviabil”, se

evidenţiau în slujirea sa preoţească,

credincioşii mai bătrâni din Mahmudia îl

pomenesc şi astăzi, după 45 de ani de

la plecarea sa din acea localitate!

La Mahmudia, însă, opera lucrării

sale o constituia înălţarea noii biserici

cu hramul „Sfântul Nicolae”, zidită pe locul

celei vechi. Încă din primele luni de

pastorație aici, își dă seama că vechea

biserică nu mai putea servi trebuințelor

duhovnicești ale credincioșilor. Era

construită din vălătuci și paiantă pe la 1863-

1867, iar o furtună puternică, în noaptea

dinspre 29 spre 30 octombrie 1969, a

distrus-o în mare parte înclinând periculos

turla și amenințând clădirea cu prăbușirea7.

7 Proces-verbal din 2 noiembrie 1969 al Consiliului

Parohial al parohiei Mahmudia, în arhiva parohiei

Mahmudia. Este locul aici să aduc mulțumiri

preotului Cristian Danu Tănase, actualul paroh de la

Mahmudia, care a avut bunăvoinţa să identifice în

arhiva parohiei în care păstoreşte şi să îmi pună la

dispoziţie fotocopii după documente lămuritoare

(citate mai jos, cu specificația: în arhiva parohiei

http://i.c.m.r.s.galati/

tel:19641965

http://bisericii.cu/

tel:19841989

tel:19901994

tel:18631867

tel:18631867


26

Pentru aceasta, parohia Mahmudia, prin noul

său paroh, face demersuri oficiale către

Episcopia Dunării de Jos, solicitând

episcopului Chesarie Păunescu să

binevoiască a acorda cuvenita aprobare, în

vederea efectuării unor reparații capitale la

acest sfânt locaș.

Într-adevăr, inițial s-a mers pe

varianta reparării vechii biserici8, dar după

aproape doi ani de diligențe stăruitoare,

parohul Gheorghe Ciocănel primește

aprobarea Episcopiei Dunării de Jos,

semnată de însuși episcopul Chesarie

Păunescu și de consilierul economic, preotul

Gheorghe Ciupercă, pentru construcția unei

noi biserici, în parohia Mahmudia, care era

obligată a respecta întru totul prevederile din

autorizația de construire și din documentația

tehnică9.

La un an şi jumătate de la acest

moment, comisia desemnată de Centrul

Eparhial Galaţi, alcătuită din inginerul

Mircea Bârjoveanu, domnii Anton Nicola şi

Ion Moroianu şi tehnicianul Alfonso

Garganezi - delegatul Serviciului tehnic al

Eparhiei, proceda la o recepţie parţială a

lucrărilor, constatând că acestea „sunt bine

executate, în bune condiţiuni tehnice,

declarându-le recepţionate definitiv şi dând

descărcare epitropului-casier pentru plăţile

Mahmudia) pentru activitatea preotului Gheorghe

Ciocănel în această parohie, între anii 1965-1974.

Câteva date despre preoții slujitori astăzi la parohia

Mahmudia (protoieria Tulcea) din Eparhia Tulcii,

despre vechea biserică cu hramul ,,Sfântul Nicolae”

și despre noua biserică, având acelaşi hram - ctitoria

părintelui Gheorghe Ciocănel, a se vedea în albumul

Bisericile tulcene şi slujitorii lor, astăzi, Editura

Andreiana, Sibiu, 2015. pp. 72-73. 8 Memoriu justificativ al Serviciului tehnic de la

Episcopia Dunării de Jos, întocmit în noiembrie

1969, în arhiva parohiei Mahmudia. 9 Adresa nr. 97/12 ianuarie 1971 a Centrului Eparhial

al Episcopiei Dunării de Jos, către Protoieria Tulcea,

în arhiva parohiei Mahmudia.

făcute”10

. La finalul anului 1973, noua

biserică era definitivată! Era o performanță

pentru acea vreme din istoria recentă a

României, sinonimă cu timpul demolărilor

de biserici sau al demontărilor unor lăcaşuri

de cult din marile oraşe (Bucureşti, în

special), cele mai multe cu valoare

patrimonială uriaşă!

Era, totodată, si un curaj al părintelui

Ciocănel, o atitudine temerară pe care mulţi

nu au înţeles-o atunci. Şi, într-adevăr, iată cu

ce s-a confruntat părintele: instituţiile de stat

abilitate nu emiteau aproape niciodată

autorizații şi avize pentru astfel de

construcţii, materiale de construcţie se

găseau greu și de multe ori se procurau pe

sub mână și doar cu relații, meseriași dispuși

a lucra la edificarea unui locaș sfânt, în 10

Proces vrebal de recepție din 4 iunie 1972, semnat

de membrii comisiei sus-amintite, în arhiva parohiei

Mahmudia.

tel:19651974


27

timpuri de îndoctrinare atee și de luptă - pe

față – împotriva Bisericii, erau puțini şi

înfricoşaţi de perspectiva vreunei pedepse

sau chiar de spectrul pierderii libertăţii. Iar

asumarea întregului proiect era personală!

De orice s-ar fi întâmplat rău (lucrări

executate defectuos, conflicte sau accidente

de muncă, pierderi economice sau neclarități

în justificarea contabilă), ar fi fost vinovat

doar cel ce coordona lucrarea – părintele

Ciocănel, care risca totul: carieră, libertate,

familie! Dumnezeu, Care-l chemase la

această ctitorire, l-a ajutat mult. I-a dat

putere, i-a deschis uși, i-a trimis oameni, a

înduplecat neprieteni, i-a apropiat enoriași,

ajutători, binefăcători care i-au fost aproape.

Şi iată că în ianuarie 1974, s-a făcut

recepţia finală a lucrărilor, comisia fiind

alcătuită din inginerul Tache Andronache -

delegatul Episcopiei Dunării de Jos, Ilie

Cireaşă - delegatul Cooperativei „Unirea”

din Măcin (întreprinderea care a preluat şi

finalizat lucrarea) şi membrii Consiliului

Parohial de la Mahmudia, conduşi de către

preotul lor.

Documentele întocmite cu acest

prilej consemnează că, pornind de la

proiectul inițial, echipa de constructori,

consiliată de preotul paroh, a îmbunătăţit

lucrările prin: turnarea unei structuri de

beton armat la planşee şi arcele ferestrelor,

construirea cafasului şi a scării de acces sus,

închiderea pridvorului cu un glasvand

metalic, electrificarea bisericii, pardoseli cu

parchet în Sfântul Altar, sobe de teracotă11

.

Trebuie subliniat că acest nou sfânt locaş

este construit din cărămidă, acoperit cu

tablă, tâmplăria ferestrelor s-a făcut din

cornier. La intrarea principală în incintă s-a

înălţat o clopotniţă, tot din cărămidă, dotată

cu două clopote, întregul ansamblu de

clădiri fiind înconjurat cu un zid de piatră,

consolidat cu stâlpi de beton. De asemenea,

părintele Ciocănel s-a îngrijit de înzestrarea

11

Proces-verbal de recepţie din 18 ianuarie 1974, în

arhiva parohiei Mahmudia.

sfântului locaş cu veşminte preoţeşti şi

odoare liturgice, cu cărţi de cult și alte

obiecte necesare bunei slujiri12

.

Noua biserică din Mahmudia avea să

fie sfințită la 4 noiembrie 1974 de către

arhiepiscopul de vie amintire dr. Antim Nica

al Tomisului şi Dunării de Jos. Sfinţirea de

la acea dată13

se constituie în evenimentul

care avea să aducă schimbări majore,

pozitive, în viața părintelui Ciocănel:

arhiepiscopul Antim se încredinţa de

vrednicia acestui preot al său „de la coada

Deltei” şi îi pregătea o slujire mai de seamă,

la Tulcea.

O vizită epocală:

Patriarhul Justinian la Mahmudia!

Acest nou sfânt locaș părea o minune

săvârşită de Dumnezeu, pentru adeverirea

lucrării Lui în lume, mai ales în vremuri

atee. Se aflase ,,până sus” de această biserică

nouă, ctitorită de curajosul preot Ciocănel.

Aşa se face că, aflat în vizită în Eparhia

Dunării de Jos, fericitul întru pomenire

Patriarh Justinian a dorit să viziteze şi

această biserică, împreună cu comunitatea ei

creştină. Astfel, la Mahmudia s-a petrecut o

vizită istorică, în data de 19 septembrie

1974!

12

Raportul preotului Ciocănel înregistrat la Episcopia

Dunării de Jos, sub nr. 1613/12 martie 1974 conţine

multe detalii asupra acestei lucrări, a dotării clădirii,

oferind și mai multe elemente de inventar. 13

Urmare pictării noului sfânt locaș, în tehnica

„fresco” , de către pictorul bisericesc Enache Aftenie,

și după dotarea lui cu catapeteasmă și mobilier de

stejar sculptat, lucrări realizate în timpul parohiatului

preotului Grigore Prodan, arhiepiscopul dr. Antim

Nica revine la Mahmudia, la 9 mai 1988, pentru a

sfinți pictura și a consacra toate aceste lucrări. A se

vedea „Documentul de sfințire” semnat de

arhiepiscopul Antim Nica și de clericii prezenți la

evenimentul din 1988 (între care și părintele

Gheorghe Ciocănel), în arhiva parohiei Mahmudia.


28

Patriarhul României Justinian era

însoțit de Mitropolitul Teoctist al Moldovei

şi Sucevei (ulterior Patriarh al României, din

1986), arhiepiscopul dr. Antim Nica,

episcopul vicar Gherasim Cristea

Constănțeanul, profesorul Dumitru Dogaru -

preşedintele Departamentului Cultelor şi alți

oficiali locali, clerici şi laici. Deşi nu mai era

preot la Mahmudia, părintele Ciocănel, deja

protopop de Tulcea rânduit de curând, a

primit înalta delegaţie ca o gazdă bună,

prezentând lucrarea sa aici. Apoi i-a condus

pe distinşii oaspeţi pentru a vizita

Mănăstirile Cocoș și Celic Dere, alte parohii

din preajmă (Crișan, Sulina, Murighiol),

poftindu-i la o expediţie de neuitat în Delta

Dunării, unde au admirat cu toţii creația lui

Dumnezeu și darurile Lui revărsate peste

acest colț de țară14

.

Fotografiile efectuate cu acest

prilej15

sunt pe deplin relevatoare asupra

14

Câteva date sintetice despre această vizită, a se

vedea în articolul mai recent al drd. Alexandru

Bulgaru, intitulat „Vizite ale Patriarhului Justinian în

Eparhia Dunării de Jos”, în rev. „Călăuză ortodoxă”,

XXVII (2017), nr. 340-341, pp. 16-19 15

Mulţumiri doamnei preotese Ecaterina Ciocănel,

care, cu multă amabilitate, mi-a pus la dispoziție o

seamă de fotografii din arhiva familiei. Între acestea

se află și cea despre care se face vorbire în text și pe

care o public și aici, deodată cu studiul de față, pentru

valoarea sa de document. Aceeaşi fotografie am

oferit-o si pentru ilustrarea, la locul cuvenit, a

materialului drd. Alexandru Bulgaru, citat supra.

Documentarul foto oferit de dna Ciocănel l-am aşezat

şi în arhiva parohiei Sfinţii Trei lerarhi din Galaţi,

emoţiilor şi a bucuriei pe care le-a trăit, cu

acest prilej, părintele Gheorghe Ciocănel. Pe

verso-ul unei astfel de fotografii

arhiepiscopul Antim scria: „În amintirea

plăcutei vizite la Mahmudia, făcută la 19

septembrie 1974, împreună cu PF Patriarh

Justinian (.) am rămas impresionaţi de noua

biserică, roada râvnei şi ostenelilor pc.

protoiereu Gh. Ciocănel şi a vrednicilor săi

enoriaşi”.

A fost, în mod sigur, cea mai mare

recunoaştere a meritelor, lucrării şi

jertfelnicei slujiri, de față fiind partriarhul în

exercițiu – Justinian, mitropolitul Teoctist

care avea să devină patriarh, ierarhul locului

și vicarul său și mulți dintre cei ce

contribuiseră, cât de puțin, la acea lucrare

cutezătoare și sfântă, care se poate admira și

astăzi și care va dăinui și peste veacuri!

O nouă treaptă de slujire:

protoiereu de Tulcea.

Pentru activitatea sa plină de

realizări, într-un timp destul de scurt şi în

contextul evocat, nefavorabil lucrării

bisericeşti, părintele Ciocănel a fost

promovat ca preot în oraşul Tulcea. Într-o

prima etapă a fost numit pe postul vacant de

preot II, la parohia ,,Sfântul Nicolae” din

Tulcea16

, unde a slujit de la 16 aprilie 1974

şi până la 30 aprilie 1976. De la 1 mai 1976

a fost transferat la biserica ,,Schimbarea la

Față”17

din oraş, întrucât această parohie

avea casă parohială, locuibilă şi cu spaţiu

disponibil pentru familie, care locuia încă la

Mahmudia unde, pentru perioada 1974-

întrucât relevă activitatea bogată a preotului Ciocănel

la Mahmudia, Tulcea și Galați. 16

Decizia nr. 135/1 iunie 1974, semnată de

arhiepiscopul dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării

de Jos, în arhiva parohiei „Sfinţii Trei lerarhi” din

Galaţi 17

Urmare cererii din 30 aprilic 1976, în arhiva

parohiei „Sfinţii Trei lerarhi” din Galaţi

tel:19741977


29

1977, preotul Ciocănel a rămas şi

suplinitor18

.

Venirea sa în oraşul - reşedinţă a

Judeţului Tulcea, s-a făcut la chemarea

arhiepiscopului dr. Antim Nica, acela care a

gândit că, pentru mai buna slujire a preoţilor

și credincioşilor din această latură a

eparhiei, ca protoiereu al Tulcii cel mai

nimerit era atunci preotul Gheorghe

Ciocănel19

, care avea să ocupe această

funcţie în perioada 16 aprilie 1974- 19

august 1977.

Se păstrează un document din 30 mai

1974, care consemnează cum a fost

prezentat şi instalat, ca nou protoiereu de

Tulcea, preotul Gheorghe Ciocănel. În

cadrul celei de a doua conferinţe preoţeşti

din anul 1974, după Sfânta Liturghie şi Te-

Deum-ul oficiate în biserica ,,Sfinţii

Împăraţi” din Tulcea, la începutul

dezbaterilor a fost prezentat plenului

preoţesc noul protoiereu de Tulcea în

persoana preotului Gheorghe Ciocănel, care

slujise până atunci la parohia Mahmudia.

Prezentarea a fost făcută de către preotul dr.

Nicolae Grosu, consilier administrativ în

cadrul Centrului Eparhial Galaţi şi delegatul

arhiepiscopului dr. Antim Nica, care arăta că

noul protopop s-a remarcat prin muncă

asiduă, pe latura pastoral-misionară şi

gospodărească, la Mahmudia şi că

arhiepiscopul Antim a înţeles ca, la

18

Raportul nr. 924/21 iunie 1977 al Protoieriei

Tulcea către Centrul Eparhial Galati aratä că la acea

dată, părintele Gheorghe Ciocănel avea retribuţie de

protoiereu, primea salariul de preot de la parohia

,,Schimbarea la Față” – Tulcea și primea și o

indemnizaţie de la parohia Mahmudia, unde încă

suplinea. Document în arhiva Protoieriei Tulcea.

Mulţumiri se cuvin părintelui Popa Nicolae,

secretarul Protoieriei Tulcea pentru bunăvoinţa cu

care a identificat și mi-a pus la dispoziție o seamă de

documente referitoare la slujirea părintelui Ciocănel

ca preot la Tulcea. 19

Decizia nr. 81 16 aprilie 1974, semnată de

arhiepiscopul dr. Antim Nica al Tomisului şi Dunării

de Jos, în arhiva parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi” din

Galați.

conducerea protopopiatului Tulcea să

rânduiască un element tânăr pentru a putea

face față îndatoririlor și nobilei sarcini ce i

s-a încredințat20

.

Noul protopop a mulţumit

arhiepiscopului Antim pentru „marea și

aleasa cinste ce i s-a încredinţat de a fi numit

în funcţia şi demnitatea de protoiereu de

Tulcea”, făgăduind că îşi va îndeplini cu

cinste mandatul ,,spre binele şi înflorirea

vieţii bisericeşti din parohiile acestui

protopopiat"21

. În foarte scurtă vreme, a

reuşit să înţeleagă şi să intre în specificul

slujirii de protopop, lucrarea sa

caracterizându-se prin 3 particularităţi. Mai

întâi, a acordat o atenţie sporită organizării

şi desfăşurării „conferinţelor de orientare”,

lunare şi semestriale, cu preoţii din

Protopopiatul Tulcea. Din încredinţarea

arhiepiscopului Antim, la fiecare dintre

aceste întruniri participa câte un delegat

eparhial. Ca răspuns la grija conducerii

Eparhiei de a da un anumit nivel acestor

conferinţe, protopopul Gheorghe Ciocănel

desemna drept conferenţiari pe cei mai

luminaţi dintre preoţii tulceni, care, în

referatele lor reuşeau să propună colegilor-

preoţi teme de actualitate, tratate autorizat,

în acel context socio-politic atât de dificil.

În al doilea rând, a căutat să

cunoască îndeaproape fiecare comunitate

parohială din protoieria pe care o coordona.

În doar 3 ani, a reuşit să viziteze cea mai

mare parte dintre parohiile protoieriei

Tulcea, între care şi pe cele mai

neînsemnate. Cu prilejul acestor vizite, care

se făceau şi în cadrul Sfintei Liturghii, şi la

vecernii misionare sau cu alte prilejuri

administrative, încuraja mult preoţii pentru o

slujire plină de râvnă şi adresa credincioşilor

îndemnuri de a rămâne ataşati de Biserică,

de tradiţiile româneşti şi creştine.

20

Proces verbal din 30 mai 1974, în arhiva Protoieriei

Tulcea. 21

Ibidem.

tel:19741977


30

Îndeosebi se remarcă activitatea sa

de susţinere a preoţilor ale căror biserici au

fost afectate de cutremurul din 4 martie

1977. În conferinţa din acea lună,

protopopul Gheorghe Ciocănel a propus

Sfintei Arhiepiscopii, împreună cu clerul

tulcean, câteva măsuri de intervenţie

imediată, de susţinere morală şi materială şi

de reconstruire a sfintelor locaşuri afectate

de cutremur:

- examinarea, de către un delegat al

Serviciului eparhial tehnic, a avariilor

cauzate de cutremur în special la

Biserica ,,Schimbarea la Față” din Tulcea şi

la bisericile din localităţile Telița, Garvăn,

Frecăţei, Poşta, Niculițel, Luncavița şi Greci

- cele mai afectate22

;

- preoţii protoieriei Tulcea să adere

la ,,Contul omeniei”, iniţiat la nivel naţional

atunci, cu un salariu pe o lună, iar ceilalţi

angajaţi civil de la parohii şi din cadrul

protoieriei, cu o jumătate de salariu;

- toate parohiile ale căror sfinte locaşuri

nu au fost afectate de cutremur să

organizeze colecte de bani, alimente şi

efecte pe care să le ofere organizat,

comunităţilor greu încercate.

La respectiva conferinţă preoţească

participa şi arhimandritul Ieronim Motoc,

vicar administrativ al Sfintei Arhiepiscopii

şi delegat eparhial, care a transmis

arhiepiscopului Antim cele propuse23

. La

finalul anului 1977, s-a raportat Centrului

Eparhial că Protoieria Tulcea, sub

coordonarea protopopului Ciocănel a

contribuit la Fondul pentru sinistrați cu suma

semnificativă de 135.724 lei, echivalentul a

mai mult de 2 autoturisme Dacia24

.

22

Adresa din 9 martie 1977, în arhiva Protoieriei

Tulcea 23

Proces verbal din 15 martie 1977, în arhiva

Protoieriei Tulcea 24

Suma a fost virată in trei rate. S-a păstrat adresa nr.

964/24 iunie 1977 a Protoieriei Tulcea către

Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, care arată

că: prima rată fusese de 77.772 lei, a doua rată fusese

de 26.717 lei, iar în cursul lunii mai 1977 s-au încasat

Pe lângă lupta de reparare sau

reconstruirea bisericilor afectate de

cutremur, în al treilea rând, s-a remarcat prin

buna pregătire a slujbelor arhiereşti, care se

oficiau cu prilejul hramurilor sau al

sfinţirilor de biserici, de către arhiepiscopul

Antim Nica sau de către episcopul vicar

Epifanie Tomitanul.

Procesele verbale sau rapoartele

întocmite de protopop la finalul acestor

evenimente notează cu acrivie toate datele

referitoare la biserica şi comunitatea

respectivă, modul de desfăşurare a vecerniei

şi a Sfintei Liturghii, cuvântările rostite şi

mesajele ierarhilor25

.

Pentru frumoasa sa activitate,

Centrul Eparhial de la Galaţi l-a chemat pe

protoiereul de Tulcea, preotul Gheorghe

Ciocănel, la alte ascultări, în Municipiul

Galaţi, aflat atunci într-o mare dezvoltare

industrială; în slujirea de protopop la

Tulcea a urmat preotul Dumitru Andone26

.

Slujitor la parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi"

din Galaţi.

Având ca bază această activitate

fructuoasă, prin ordinul cu nr. 7393/ 28 iulie

1977 Arhiepiscopul dr. Antim Nica îl

numeşte pe părintele Ciocănel preot slujitor

pentru sinistraţi alţi 21.706 lei, urmând ca diferenţa

de 9.529 lei să fie virată ulterior. 25

De exemplu, rapoartele Protoieriei Tulcea către

Centrul Eparhial Galati, cu nr. 623 / 25 aprilie 1977

(vizita arhiepiscopului Antim Nica la biserica

armenească din oraşul Tulcea), 777 / 25 mai 1977

(slujirea episcopului vicar Epifanie Tomitanul la

hramul bisericii, Sfinţii Împăraţi” din oraşul Tulcea),

1234 / 1 august 1977 (slujirea arhiepiscopului Antim

Nica la biserica din parohia ,,Sfântul Gheorghe” -

Deltă 1323/16 august 1977 (slujirea episcopului vicar

Epifanie Tomitanul la parohia „Sfântul Gheorghe”

din Isaccea) 26

Procesul verbal de predare-primire către noul

protopop, încheiat în data de 19 august 1977 și

înaintat Centrului Eparhial Galaţi cu adresa nr. 1418/

1 septembrie 1977 în arhiva Protoieriei Tulcea.

http://24.iunie/


31

la parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi din Galaţi şi,

începând cu 1 octombrie 1978, paroh.

Transferul său la această parohie gălăţeană

s-a făcut ca urmare a trecerii la cele veşnice

a preotului de vrednică pomenire Vladimir

Spiceacu.

Sfântul locaş se afla în lucrări de

pictură, pe care părintele Ciocănel le preia şi

le definitivează, împreună cu alte lucrări de

reparaţii şi acomodări.

În jurul sfântului locaş însă era

mare ,,efervescență”: în cartierul Mazepa II

din Oraşul industrial Galaţi, aflat într-un

avânt economic fără precedent începuse

sistematizarea: casele pescarilor şi ale

locuitorilor de generații aici erau demolate,

pentru a fi construite blocuri. Străzile erau

realiniate şi redenumite; chiar strada pe care

se afla biserica şi care se numea în mod

firesc ”Trei Ierarhi” a fost ,,rebotezată”

ca ,,strada Ovidiu", cum se numeşte până

astăzi. Deodată cu această situaţie de

reconfigurare a cartierului, părintele

Ciocănel moşteneşte şi un conflict major cu

instituţia situată în partea de vest a sfântului

locaş, numită atunci ,,Întreprinderea de

pescuit oceanic. Fabrica de plase pescăreşti

Galați”. Aceasta, aflată în extindere, pusese

presiune pe parohie, prin pârghiile

sistemului care domina în țară atunci, pentru

a lua, din patrimoniul imobil al parohiei o

fâşie de cca 1100 mp de teren, în vederea

construirii unor hale noi. Pe acea fâşie se

afla atunci cimitirul parohial, cât şi o mică

suprafaţă pe care vechii parohi (preotul

Emanoil Hogaş şi preotul Vladimir

Spiceacu) o închiriau an de an unui cunoscut

legumicultor grec din Galaţi, numit Handris.

Din cauza acestor presiuni27

, preotul

27

Numeroasele documente referitoare la această

presiune, emise din februarie 1975 şi pânã spre anul

1980, încep cu o solicitare a Institutului de Proiectări

Galati cu nr. 1201/10 februarie care punea Eparhia

Dunării de Jos în temă asupra acestei probleme. În

arhiva parohiei ”Sfinţii Trei lerarhi” din Galaţi se

păstrează mai multe procese verbale ale Consiliului

Parohial (19.02.1975, 25.10.1977 ş.a.), cât şi o

Vladimir Spiceacu a decedat, infarctul său

fiind pus pe seama acestei situaţii care

i-a măcinat ultima parte a vieții28

.

Noul paroh Ciocănel a fost însă mult

mai puternic. A rezistat presiunilor, iar

marele său rol, pe care l-a jucat providenţial

în istoria parohiei ,,Sfinţii Trei Ierarhi” din

Galaţi, îl înscrie ca un chip luminos, de preot

mărturisitor, în anii ateismului. Planul de

sistematizare a cartierului, emis de

instituţiile timpului presupunea si dărâmarea

casei parohiale, folosirea terenului bisericii

pentru construcţii civile, cât şi trasarea unei

noi străzi - chiar pe lângă Sfântul Altar al

bisericii. Toate aceste şicane vizau, în

definitiv, demolarea sfântului locaş, aşa cum

se întâmplase cu puțini ani înainte cu alte

biserici gălăţene, precum: ,,Sfânta Sofia”,

Sfântul Ioan Botezătorul”, ,,Sfântul

Gheorghe-Mantu”, ”Sfântul Ilie”. Toate

fuseseră „megieşe” cu ,,Trei lerarhi”, toate

dispăruseră, în interval de câţiva ani! În

acest moment critic, părintele Ciocănel şi-a

amintit că, împreună cu Patriarhul Justinian,

în delegaţia pe care o primise la Mahmudia

se aflase şi profesorul dr. Gheorghe Dogaru,

conducătorul Departamentului Cultelor din

acea vreme. Acesta îi apreciase, pe față,

munca sa de ctitor la Mahmudia, dar mai cu

seamă îl simpatiza ca om şi preot. La

profesorul Dogaru părintele Ciocănel află

trecere și, urmare ordinului acestuia, la

Galaţi avea să se schimbe tot proiectul de

sistematizare a Cartierului Mazepa II!

Astfel, biserica ,,Sfinţii Trei lerarhi”, casa

parohială şi terenul au rămas neatinse şi în

proprietatea parohiei, ca urmare a jertfei şi

luptei părintelui Ciocănel! Pierderi au fost,

corespondență întreagă din perioada 1975-1979, cane

atestă lupta preotului Spiceacu, preluată şi de noul

paroh Ciocănel, de apărare a patrimoniului sacru al

parohiei. 28

Conform „Certificatului constatator de deces” cu

nr. 33/26.09.1978, în arhiva parohiei Sfinţii Trei

lerarhi din Galați

tel:19021975

tel:19751979

tel:3326091978


32

însă minime: în partea de răsărit a

proprietăţii parohiei, prin decret prezidenţial

a fost expropriată o fâşie de 384 mp, iar pe

partea de apus, parohia a fost silită ,,să

doneze „Fabricii de plase pescăreşti” o

suprafaţă de 1113 mp. Clauzele menţionate

în documentele de donaţie nu au fost

respectate niciodată29

.

Două evenimente luminoase din istoria

bisericii ,,Sfinţii Trei Ierarhi” Galaţi

a) Urmare lucrărilor de reparaţii la acoperiş,

de tencuieli exterioare, iar în interior de

definitivare a picturii în tehnica „fresco” (de

către prof. Vasile Caraman şi echipa sa),

Biserica ,,Sfinții Trei lerarhi” a fost resfințită

de Arhiepiscopul dr. Antim Nica, în data de

21 octombrie 1979. Era a doua sfinţire pe

care o organiza părintele Ciocănel.

Documentul care consemnează acest

eveniment de din istoria acestei biserici

poartă semnăturile clericilor implicați30

cât

şi ale consilierilor eparhiali si parohiali

participanți31

. Era un eveniment care marca,

pe de o parte, o altă etapă din viața

29

între altele, „Întreprinderea de pescuit oceanic.

Fabrica de unelte și plase de pescuit Galaţi” angaja să

execute lucrări de instalare a încălzirii centrale în

biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, prin racordare la

propriul său punct termic, cu obţinerea tuturor

avizelor şi aprobărilor necesare. De asemenea,

distanța de la zidul noii hale şi până la peretele de

vest al bisericii trebuia să fie de cel puţin 20 de metri.

Menţionăm că arhiva parohiei ,,Sfinţii Trei lerarhi”

deţine o corespondentă stufoasă din anul 1978-1979,

care reliefează dramatismul acestei lupte. în prezent

(aprilie 2018), parohia „Sfinţii Trei Ierarhi” a acţionat

în judecată ,,Fabrica de Plase pescăreşti”, în dorinţa

de a recupera patrimoniul pierdut. 30

Arhiepiscop dr. Antim Nica, pr. dr. Nicolae Grosu

consilier administrativ, pr. Mălăia Stanciu protoiereu

de Galaţi, pr. Manole Hogaş - pensionar, pr.

Gheorghe Buruiană – misionar protopopesc şi preoţii

bisericii: Gheorghe Ciocănel - paroh, Costica Picoș şi

Petrică Gheorghe, coslujitori, arhidiaconii Vasile

Vasile şi Necula Nica, cântăreţul loan Butunoiu 31

Între care se descifrează lesne semnătura preotului

Dumitru Găureanu, inspector bisericesc

Bisericii ,,Sfinţii Trei Ierarhi”, restaurată şi

repictată, dar, şi triumful sfintei dreptăţi, în

contextul nedreptelor tentative de a

se desfiinţa parohia şi de a se demola această

biserică32

. În cuvântul său, Arhiepiscopul

Antim Nica arăta, cu acest prilej: „Gândul

nostru se îndreaptă, în primul rând, către

fericiţi ctitori ai acestei biserici care stă

mărturie a dreptei credinţe de mai bine de

100 de ani aici, pe malul Dunării, iar în al

doilea rând, către dumneavoastră, preoţii şi

credincioșii acestei parohii care v-aţi dovedit

a fi buni creştini şi păstrători ai tezaurului

spiritual lăsat de înaintaşi, pe care doriţi să-l

transmiteţi urmaşilor...” .Sfințirea33

a fost un

eveniment misionar de succes, care a arătat

că Dumnezeu află mereu oameni şi căi

pentru a-si continua lucrarea Sa de sfinţire a

lumii.

b) La 28 septembrie 1986, se împlineau 100

de ani de când se finalizaseră lucrările de

edificare a actualei biserici ”Sfinţii Trei

Ierarhi" din Galaţi. Data, simbolică şi

jubiliară, nu putea rămâne nemarcată. Cu

binecuvântarea arhiepiscopului Antim, prin

implicarea preotului paroh Gheorghe

Ciocănel, parohia ,,Sfinţii Trei lerarhi” a

organizat frumos această aniversare a

32

Documentul de sfinţire se păstrează în arhiva

bisericii Sfinţii Trei lerarhi. Ştiri despre această

sfinţire a bisericii la arhim. Ieronim Motoc, Din

activitatea Centrului episcopal Galaţi, în rev. „Glasul

Bisericii”, an. XXXVIII (1979), nr. 11-12, p. 1205-

1206. 33

După ample lucrări de consolidare, reparaţii,

restaurare a picturii, redotare cu mobilier şi odoare

liturgice noi (perioada 2002-2012), biserica „Sfinţii

Trei lerarhi” din Galați a fost resfințită de către IPS

Părinte Arhiepiscop dr. Casian al Dunării de Jos şi

IPS Mitropolit Dionisie al Corintului. în data de 29

noiembrie 2012. Cu onestitate, ,,Documentul de

sfințire” semnat cu acest prilej consemnează: „(..)

între anii 1969-1978, prin lucrarea jertfelnică a

preoților parohi Emanoil Hogaş, Vladimir Spiceacu şi

Gheorghe Ciocănel, s-au făcut reparaţii la acoperiş,

tencuieli exterioare şi s-a realizat actuala pictură, în

tehnica fresco, de către zugravul Vasile Caraman,

biserica fiind resfințită de Arhiepiscopul Antim Nica,

la 21 octombrie 1979 (…)„.

tel:19781979

tel:12051206

tel:12051206

tel:19691978


33

centenarului bisericii sale, duminică, 29

septembrie 1986. La Sfânta Liturghie a

participat delegatul arhiepiscopului,

arhimandritul leronim Motoc, vicar

administrativ; alături de preoţii parohiei au

slujit şi alţi preoţi, oaspeţi. Delegatul

eparhial a transmis celor prezenţi

binecuvântarea arhiepiscopului Antim,

adresând felicitări în chip deosebit celor trei

slujitori de aici: pr. Gheorghe Ciocănel, pr.

Costică Picoș, pr. Petrică Gheorghe. într-un

material pe care l-a publicat ulterior, preotul

Gheorghe Ciocănel nota: „Un veac de

existență al bisericii s-a încheiat, un veac în

care acest locaş, în armonia imnelor şi a

slujbelor liturgice, închinătorii au aflat liman

de odihnă şi întărire sufletească, mângâiere

si iertare, înfrăţire şi unitate în credinţa

strămoşească, afirmare a duhului ortodox,

căldură, dragoste și pace duhovnicească. A

fost un moment de meditaţie asupra celor

petrecute sub cupola bisericii de-a lungul

celor 100 de ani, un îndemn pentru urmaşi

spre lucrare pilduitoare, de reflectare asupra

datoriilor față de Biserica strămoşească şi de

Patrie”.34

Evenimentul a avut menirea de a

coagula în jurul acestui sfânt locaş toate

forţele umane ale enoriei, spre a conştientiza

importanța spirituală, valoarea patrimonială,

perspectiva istorică și tema testamentară pe

care le presupune pentru o comunitate,

biserica parohială

Succint portret moral şi caracterial

Părintele Ciocănel slujea şi cânta

frumos. Îi plăcea Preoţia! Om provenind de

la țară, cu credinţă sinceră şi curată,

înţelegea bine trebuinţele, dar şi scăderile

34

Pr. Gheorghe Ciocănel, pr. Costică Picoş,

Sărbătoarea centenarului bisericii ,,Sfinții Trei lerarhi

– Galați”, în ,,Îndrumător bisericesc, misionar şi

patriotic” (I), Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi

Dunării de Jos, Galați, 1986, pp. 119-120

sau temerile oamenilor, atât mai mult că

„timpurile erau potrivnice”. Era considerat

preotul „discret”, la care multă lume ,,bună”,

cu funcţii în acea vreme, apela pentru a se

cununa, pentru a-şi boteza pruncii, pentru o

sfeştanie sau o rugăciune, sau doar pentru o

simplă sfătuire. Mergea acasă la cei ce-l

invitau şi slujea la fel, tuturor, mari şi mici,

bogaţi şi săraci. Era solidar cu toţi cei

cuprinşi de necaz. Mulţi preoţi s-au bucurat

de ajutorul său. La biserica din satul său

natal Bălăbăneşti este ctitor, pentru că a

ajutat mult, financiar şi moral. De asemenea,

împreună cu enoriaşi de la ,,Trei lerarhi”,

ajuta constant creştinii săraci din Satul

Titcov, Insula Mare a Brăilei. Era un om

vesel şi tonic, dătător de curaj şi de speranțe.

Era atât de bine educat, încât saluta şi copiii

pe stradă! De fapt, cu mult tact şi cu o

pedagogie delicată, le arăta preotul din el,

întrucât el purta reverenda preoţească în

toate împrejurările. Mărturisea pe Hristos şi

Preoţia, fără şovăire! Adesea, prin piaţă sau

pe drum, oferea celor nevoiaşi daruri din

geanta sa pastorală sau, foarte adesea,

multora, câte un bănuţ, din buzunarul său!

Pentru aceste gesturi era foarte respectat şi

iubit; era considerat un preot ,,darnic”, ,,fără

mofturi” şi „popular”, adică milostiv şi

apropiat de popor. Chiar și astăzi, multe

dintre pomelnicele enoriaşilor

parohiei ,,Sfinţii Trei lerarhi” se află înscris

numele său. Poporul nu l-a uitat!

În legătură cu ierarhia superioară,

avea un adevărat cult al ierarhului. A fost

apreciat de toţi ierarhii sub păstorirea cărora

a slujit: episcopul Chesarie arhiepiscopul

Antim, arhiereii vicari Gherasim

Constănțeanul şi Epifanie Tomitanul. În

timpul lungii sale boli, a fost mereu vizitat,

încurajat şi ajutat efectiv financiar, de IPS

Părinte Arhiepiscop Casian, care îl preţuia

pentru lucrarea sa ca preot și protopop. Cu

toate acestea, nu a profitat niciodată de

aprecierile ,,mai marilor săi”. Şi iată un

exemplu: deşi era foarte bun prieten cu dl.


34

dr. George Stan, medicul curant al

Patriarhului Justinian, care îl vizita des, ca

pe un frate, el nu a transformat această

legătură de suflet în oportunitate pentru

avantaje... într-un cuvânt, părintele Ciocănel

a fost un om de caracter şi un preot care a

iubit Preoţia și a slujit Domnului ,,din toată

inima şi cu tot cugetul”.

Părintele Ciocănel

la ,,ceasul răsplătirilor”

Cu toate că era un om viguros fizic şi

sănătos, luptele sale, care au durat aproape

trei decenii, 1-au afectat şi l-au erodat

interior. În anul 1995, a căzut la pat, urmare

unui accident cerebral şi, de timp de 17 ani,

a fost ca un monah în chilia lui. A fost

rugătorul prin excelentă al parohiei. Deşi

jumătate din corp îi era inertă, ţinea o cruce

de lemn în mână mereu, citea rugăciuni,

psalmi, texte patristice. Depăna amintiri şi

pomenea cu mare recunoştinţă şi dragoste pe

toţi cei ce îl ajutaseră în lucrarea sa

preoţească, de-a lungul vieţii.

Parohia ,,Trei Ierarhi” a beneficiat de

prezența sa tainic rugătoare, în apropierea

bisericii pe care o salvase de la pieire;

credincioşii mărturiseau că, trecând pe

stradă, prin dreptul bisericii şi al casei

parohiale, îl simţeau pe părintele Gheorghe

Ciocănel rugându-se. Şi ei, împreună cu

preoţii parohiei, cu mulţi preoţi din oraş, din

Eparhie şi din țară, se rugau pentru

ca ,,preotul Gheorghe bolnav” să îşi revină,

să-şi reia slujirea, să redevină cel pe care-l

știau cu toţii. De aceea, cei 17 ani au

însemnat pentru dânsul un final apoteotic de

nevoinţă personală plină de nădejdile

dobândirii mântuirii35

.

35

Din cauza stării grave de sänätate, începånd cu data

de 1 ianuarie 1996, părintele Gheorghe Ciocănel îşi

încetează activitatea ca preot paroh, apoi titular la

parohia ,,Sfinţii Trei Ierarhi" din Galaţi. Insă o bună

perioadă de timp a putut fi adus la Sfânta Liturghie,

pentru a se ruga în Sfântul Altar şi a se împărtăşi cu

Preacuratele Taine.

Cu toate că familia a fost pusă la

grea încercare prin această suferinţă lungă a

„stâlpului casei”, Bunul Dumnezeu a dat

putere şi răbdare doamnei preotese şi

copiilor de a-i fi mereu părintelui Ciocănel

într-ajutor. În seara zilei de 26 noiembrie

2011 a trecut la cele veşnice. Slujba

înmormântării s-a săvârşit în 29 noiembrie

2011, din soborul slujitor făcând parte preoţi

din Arhiepiscopia Tomisului si

Arhiepiscopia Dunării de Jos36

.

Concluzia vieţii şi slujirii părintelui

Ciocănel a formulat-o ÎPS Părinte

Arhiepiscop dr. Casian al Dunării de Jos, în

seara în care i-a citit dezlegările (28

noiembrie 2011), consemnând în Evanghelia

de pe Sfântul Altar al bisericii „Sfinţii Trei

lerarhi” următoarele: „S-a stins un făclier al

ortodoxiei dunărene vrednicul, inimosul şi

blândul preot Gheorghe Ciocănel, fost

protoiereu de Tulcea şi paroh al acestei

biserici. A fost şi rămâne un om bun!”.

Am consemnat toate aceste lumini

din viata şi slujirea părintelui Ciocănel

pentru ca preoţi mai tineri să cunoască jertfa

pe care au făcut-o înaintaşii lor, de la

sfintele altare, în ani de prigoană, de

necredinţă, de dezumanizare. Chipul

părintelui se aşează în galeria slujitorilor -

mărturisitori ai Ortodoxiei, ca un model viu

de slujitor, model de „om între oameni”, iar

evocarea o facem în al şaptelea an de la

trecerea sa la Domnul şi în pragul celui de-al

80-lea an de la naşterea sa.

36

O consemnarc a momentelor respective, semnată

,,Preoții și credincioşii bisericii «Sf. Trei lerarhi»-

Galați”, sub titlul „In memoriam. Pr: ic. stavrofor

Gheorghe Ciocanel”, în rev „Călăuză ortodoxa”, XXI

(2012), nr. 278, p. 43-44.


35

Ateismul

Pr. Iulian Zisu

,,Ca martori înaintea voastră iau

astăzi cerul şi pământul… Ţi-am pus înainte

viaţa şi moartea, binele şi răul. Alege viaţa

ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom

XXX, 15,19).

Cine crede că îmbrăţişând filozofia

ateistă mai poate păstra şi demnitatea de

„om” se înşeală amarnic.

Ideologia aceasta este perversă,

deoarece îl identifică pe Dumnezeu cu răul,

iar religia pentru cei ,,fricoşi”, dar

credincioşi, este un ,,drog”, o ,,vodcă’’

pentru popor. Refuză să accepte răul, binele

şi veşnicia, dar vor să reconstituie prin lupta

de clasă ,,paradisul biblic”, acomodându-şi

doctrina cu idei evanghelice: ajutorararea

celor săraci. Singurul care are puterea este

poporul, care-şi făureşte religia colectivităţii.

Doctrinar, tocmeşte activişti de

partid din tagma ,,profeţilor mincinoşi“, ca

să convingă că toate pot fi ca odinioră în

creştinism ,,un bun comun”. După ei,

continuitatea este doar societatea

multilateral dezvoltată a socialismului spre

comunism, fiindcă creştinismul tradiţional

moare din punct de vedere filozofic,

ştiinţific şi politic.

Proudhon este un antiteist, iar Victor

Hugo închină imne lui satan: ,,Trăiască

infernul! Jos Dumnezeu!”. Divinitatea este

huiduită, credinţa este laşitate, ipocrizie,

mizerie, deoarece se împotriveşte

progresului şi libertăţii umane. Şi astfel se

declară război oficial lui Dumnezeu şi

implicit Bisericii şi slujitorilor Lui. Pentru

Blanqui ideea de Dumnezeu este nefastă, un

cuvânt mizerabil care produce nenorociri.

Biblia este o carte exagerată într-o lume

modernă.

După Karl Marx religia este un

fenomen iluzoriu, sau cum spunea F. Engels

doar o reflectare fantastică în mintea omului.

Iisus va fi alungat din cer şi judecat,

deoarece răzbunarea lui Marx este un

paroxism. Proiectul marxist este de esenţă

mefistofelică pentru că cere suprimarea

divinului şi va pune o altă lumină în loc:

materialismul-dialectic. A venit timpul mult

aşteptat când omul trebuie divinizat, iar

adevărul nebunatic al creştinilor poate fi

explicat prin sursele hegeliene, căci religia

este un virus care îmbolnăveşte pe oricine.

Ateismul este de fapt refuzul de a privi

realitatea, argumentul moral, istoric, cauzal.

Pofta de a face orice fără să mai dea

socoteală cândva şi cuiva, fiindcă şi aşa nu

te-a văzut nimeni. Când l-ai pierdut pe

Dumnezeu, chiar dacă eşti onorabil în

comportamentul etic, nu îţi ţine de cald la

Judecată: Dincolo... Tu care zici că ai şi

carte, să te mai îndoieşti privind miliardele

de galaxii, sau să zici că binele şi răul nu

există? Chiar este o glumă proastă! Cine se

luptă cu Dumnezeu pierde din start. Unii

sunt deja cenuşă şi ulcele, iar celor

necredincioşi le tremură glasul, constatând

că infinitul nu se mai termină... Să te revolţi

împotriva sfinţeniei, să crezi doar în materia

imorfă, să nu vrei să ai suflet! La ce te poţi

aştepta dacă totuşi Există?

Şi astfel mai toate regimurile

totalitare care au ca fundament marxis-

leninismul au dat lumii tirani şi dictatori.

Victoria ateismului stă în criza valorilor,

ignoranţă şi indiferentism.

Şi aşa s-au răvăşit sufletele,

popoarele, după cum s-au ostenit

semănătorii de neghină ai revoluţiei

iluministe, producând acest microb

ideologic. Să aşezi pe soclu doar raţiunea şi

materia şi să-l arunci pe om în mijlocul

naturii darwiniste şi să preferi ca strămoş un


36

maimuţoi… nu mai este un raţionament

uman, ci diabolic. Să-L înlocuieşti pe

Dumnezeu cu un manifest al unui ideolog ca

Lenin, sau criminal ca Stalin, nu îţi mai

poate linişti cugetul: pentru că speranţa ta

era altceva. În atinchitate Plutarh spunea:

,,Tot ateul ziua se laudă şi neagă, iar când

rămâne singur şi noaptea meditează, îl

copleşesc îndoielile şi este cuprins de

remuşcări”. Scriptura ne propune să ne

ferim de fiii veacului pricepuţi în

meşteşugiri: ,,Zis-a nebunul în inima sa, nu

este Dumnezeu” (Psalmul 52,1). Am dăinuit

deoarece în suflet purtăm veşnicia, şi în faţa

ochilor Creaţia, în scris aşternem Credinţa

care pe veci rămâne Logosul Întrupat: ,,Iar

credinţa este încredinţarea celor nădăjduite,

dovedirea lucrurilor celor nevăzute Prin ea,

cei din vechime au dat buna lor mărturie.

Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat

veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-

au făcut din nimic, cele ce se văd”. (Evrei

11, 1-3). Filozoful ateist totalitar respinge pe

Hristos şi dă ,,proprietatea de Sus”, aşa cum

afirmă H. Heine: ,,cerul preoţilor şi

călugărilor”.

Mi-aş permite doar o întrebare: ce a

fost în mintea acelei maimuţe când s-a trezit

că a devenit om?” În ciuda lor creştinismul

este o realitate.

Şi să ştiţi că s-au cheltuit bani mulţi

ca oamenii să aivă ,,raiul” aici, şi să nu mai

tânjească după o altă lume mai bună şi mai

dreaptă... Este absurd să te întreci cu

Absolutul! Dacă ţi-ai permis totul şi

prosperi, de ce eşti negativist? E uşor să fii

ateu după ce ai ieşit cu bine din necaz! Ce

Mântuitor te mai aşteaptă… până la sfârşit!

Pentru cei înstăriţi Dumnezeu este inutil, ei

au deja ,,raiul”, în timp ce pentru cei săraci

este neputincios, fiindcă permite această

stare. Poate să fie Dumnezeu nedrept că nu

ne pedepseşte când greşim? În lumea

modernă ateistul şi-a schimbat discursul şi

captează nu prin argumente, ci prin retorică

populistă, luând chip umanist. Această

boala a secolului trecut încă este susţinută de

ambiţii ,,ştinţifice” şi politice.

Oare a greşit Dumnezeu când i-a dat

omului toată libertatea şi l-a făcut stăpân?

Propaganda ateistă din lume nu poate

acoperi lucrarea Duhul Sfânt, care este

deasupra materiei şi a naturalului. Calea

unui ateu rămâne doar disperarea şi nefiinţa.

Sunt şi atei pentru că vremurile sunt

apocaliptice şi ,,credinţa” multora este rece.

Păcatul învrăjbeşte şi atunci apare ura faţă

de El. Să ştiţi că până şi dracii cred şi se

cutremură, dar rămân vicleni că nu pot să-şi

ceară iertare şi să mai facă binele! Ateii Îl

urăsc pe Hristos, fiindcă n-au putut să-L dea

jos din Cer pe Dumnezeu, şi... ei trăiesc ca

în ,,Sânul lui Avram”! Referatul

Scripturistic ne aminteşte că răutatea

oamenilor ajunsese aşa de mare pe pământ,

încât Creatorului i-a părut rău că l-a zitit pe

om. Dacă şi-au permis să-L crucifice pe Fiul

Său, atunci ororile care au urmat se puteau

anticipa. Eşti liber cugetător şi un ateu

fervent, dar nu fi înrăit pe Tradiţie, Biserică,

sau poporul din care faci parte! Zici că nu

eşti înţeles? Cei care gândesc că democraţia

este timpul ateilor, deoarece Biserica şi

slujitorii ei sunt preocupaţi doar de

ritualistică, vor fi dezamăgiţi.

Agnosticismul, ca o manifestare a culturii

europene, ne îngrijorează, dar nu trebuie să

ne sperie, ci să ne aducă starea de veghe a

rugăciunii. Cu dragoste creştinească dăm

acest sfat: trăiţi-vă viaţa alături de

Dumnezeu, încât să nu vă fie niciodată

ruşine de voi înşivă! Să cerem iertare, căci

Dumnezeul nostru este Îndelung-Răbdător!


37

Pelerinaj în căutarea ispășirii: Cruciada lui Ioan Tzimiskes (969-976)


Devreme, în dimineața zilei de 11

decembrie 969, toți s-au arătat dispuși să

uite pe cel ce, cu câteva ore mai devreme,

fusese domnul și suveranul lor. Trupul lui

Nichifor Fokas, binefăcătorul Imperiului,

„moartea albă a sarazinilor”, protectorul

Bisericii, zăcea, părăsit în favoarea ciorilor,

în curtea palatului Bucoleon, ca un semn

înfricoșător adresat celor ce-și călcaseră atât

de repede jurămintele. Cortegiul însângerat,

căruia i se alăturase – ca de fiecare dată – o

mulțime pestriță de ignoranți, îl condusese

pe Tzimiskes la poarta Marii Biserici,

aclamând și invocându-l pe bătrânul ascet

Polieuct, patriarhul Constantinopolului, să

încoroneze pe „alesul poporului”. Leon

Balantzes (cel care dăduse prima lovitură de

sabie împăratului adormit), Atzipotheodoros

(cel care destrunchiase capul viteazului),

Burtzes (militarul fără onoare), se aflau în

primul rând, lângă Ioan Tzimiskes.

Împărăteasa Teofano rămăsese la palat,

pentru a-l curăța de eventualii susținători ai

defunctului ei soț precum și pentru a

alunga, în rușine și umilință, prințesele

bulgare, logodnicele fiilor ei, pe care le

vizitase cu perfidie în momentul

asasinatului. Porunci, cu sânge rece,

curățarea dormitorului imperial și pregătirea

acestuia pentru ceea ce își imagina că va fi

noaptea deplinei victorii, pe care o plănuise,

în atâtea rânduri, împreună cu amantul ei. În

același timp, prin complicii ei, Teofano

urmărea din răsputeri să convingă pe toți de

nevinovăția sa. Făcea toate eforturile pentru

a ascunde implicarea ei directă în moartea

soțului.

Însă „deznodămintele care dau în

vileag crimele cele mai ascunse, în care a

fost mai mare grija vinovaților pentru a le

feri de ochii oamenilor, par atât de simple și

de ușoare, încât s-ar crede că numai

Dumnezeu le poate fi făptașul”1. Patriarhul,

deși se aflase în opoziție față de Nichifor II

Fokas, mai ales după ce basileul, având

nevoie de bani pentru continuarea

războiului, dăduse legea privind impozitarea

averilor mănăstirești în 964, porunci

închiderea porților Sfintei Sofia. Polieuct

refuză cu fermitate încoronarea lui Ioan

Tzimiskes până când acesta nu va îndeplini

penitența pe care i-o va impune pentru

uciderea unchiului și împăratului său, până

când ucigașii nu vor fi exilați iar

împărăteasa depusă din funcție, scoasă afară

din palat și internată într-o mănăstire.

Totodată el cerea anularea tuturor legilor pe

care înaintașul lui Tzimiskes le dăduse cu

privire la bunurile bisericești și la averile

mănăstirilor. Cu privire la propria sa

persoană, Tzimiskes trebuia să împartă

întreaga avere acumulată în calitate de

cetățean, săracilor din Imperiu.

Fără să ezite, Ioan Tzimiskes

acceptă toate condițiile patriarhului.

Complicii, denunțați nominal de el, fură

dezbrăcați de onoruri și trimiși în exil.

Teofano, în locul căsătoriei cu cel pe care îl

iubea, primi chiar din partea acestuia ordinul

de a fi internată de urgență la o mănăstire de

pe insula Proikonnesos/Prinkipo. Profitând

1 Jean de LA BRUYÈRE, Caracterele sau

moravurile acestui veac, Ed. pentru literatură,

București, 1968, trad. Aurel Tita, p. 331.


38

de un moment cu bun prilej, după câteva

luni, Teofano evadă de sub escortă și ceru

azil patriarhului, refugiindu-se în catedrală.

La ordinul lui Tzimiskes oștenii pătrunseră

în sfântul lăcaș și o smulseră cu brutalitate,

ducând-o într-un loc izolat din munții

Armeniei, unde își va ispăși din plin crimele,

în șase ani de umilință și lipsuri.

După ce își îndeplini penitența

impusă de patriarh și jură să respecte dreptul

la tron al celor doi porfirogeneți (Vasile II și

Constantin VIII), domnind ca tutore al lor,

Ioan Tzimiskes primi încoronarea ca împărat

al romanilor în ziua de Crăciun a anului 969.

Ca o ironie a sorții, după încoronare, la

îndemnul Sfântului Polieuct și al

parakimomenului Vasile, Ioan Tzimiskes luă

în căsătorie, pe la începutul lunii noiembrie

a anului 970, pe Teodora Porfirogeneta, fiica

lui Constantin VII Macedoneanul și sora

împăratului Roman II, o ființă delicată și

plină de înțelepciune, care petrecuse, la

rândul ei, cu stoicism, zece ani închisă într-o

mănăstire, din ordinul cumnatei sale,

răzbunătoarea Teofano.

Noul basileu îl înfrânge, cu ajutorul

cumnatului său Bardas Skleros, pe răsculatul

legitimist Bardas Fokas cel Tânăr, nepotul

împăratului Nichifor, obligându-l să se

călugărească și să meargă în exil pe insula

Chios.

Rivalitatea dintre cei doi vestiți

cavaleri ai Răsăritului, care purtau

același nume, nu va înceta niciodată.

Bardas Fokas va reveni în istoria

tumultoasă a Bizanțului, ca protector

al lui Vasile II Macedoneanul,

împotriva celui care acum îl

învinsese în apărarea tronului lui

Ioan Tzimiskes2.

Pericolul care bătea la ușa

Constantinopolului era reprezentat de ruși.

Sviatoslav cucerise deja Adrianopolul și își

concentra oștile pentru o năvală asupra

2 Nicolae BĂNESCU, Chipuri din istoria Bizanțului,

Ed. Albatros, București, 1971, p. 121.

capitalei Bizanțului. El cerea basileului, în

așteptarea întăririlor din Nord, o uriașă

răscumpărare pentru prizonierii bizantini și

pentru teritoriile pe care le luase de la ei și

de la bulgari. După ce încercase în van să

negocieze cu prințul Kievului, Ioan

Tzimiskes se pregăti pentru o campanie de

lungă durată împotriva rivalului său barbar.

„Dacă romanii nu vor să plătească,

să plece din Europa, care nu trebuie

să le aparțină de drept și să se

retragă în Asia. Altfel, pace nu va fi

între romani și ruși” (Sviatoslav,

prințul Kievului)3 .

În luna martie a anului 971 împăratul

pornește ofensiva împotriva rușilor. O flotă

de trei sute de corăbii dotate cu „focul

grecesc” înaintează pe Dunăre pentru a

bloca trupele kievene care ar fi încercat să

treacă fluviul în ajutorul marelui prinț și, în

același timp, spre a tăia retragerea lui

Sviatoslav. Trupele de uscat, înzestrate cu

multe piese de artilerie, avându-l în frunte pe

basileul Ioan, înconjurat de katafractarii săi

(cavaleria grea), reușesc să pătrundă printr-

un defileu al Balcanilor și să asedieze

Preslavul Mare. La începutul lui aprilie,

după o rezistență dârză, rușii pierd vechea

cetate de scaun a Bulgariei. Urmărindu-l pe

Sviatoslav, trupele imperiale, cărora le

venise în ajutor un contingent de cavaleri

georgieni, renumiți pentru tenacitatea lor în

luptă, înaintează spre nord, înfrângând oștile

kievene într-o grea bătălie, purtată în

apropiere de Dorostolon (Silistra), pe 23

aprilie 971.

„Ucigând pe bulgarii trădători,

„drujina” kieveană în frunte cu

cneazul, îmbrăcat în alb, cu pletele

adunate în două cozi atârnând pe

spate și purtând în ureche un cercel,

3 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth

medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002,

trad.Claudia Dumitriu, postfaţă Nicolae Şerban

Tanaşoca, p.147.


39

a luptat pe jos, credincioasă marilor

sale tradiții războinice, cu o

îndârjire fără seamăn”4.

Rămășițele armatei lui Sviatoslav au

fost silite să se refugieze în Dorostolon.

Prins între zidurile cetății, prințul a poruncit

arderea pe rug a tuturor robilor. Într-un ritual

macabru, dedicat zeilor Perun și Volos, rușii

deznădăjduiți au aruncat în Dunăre copii și

cocoși5. După ce a asediat timp de trei luni

Dorostolunul, rușii epuizați de foame cer

pace6. Ioan Tzimiskes acceptă capitularea lui

Sviatoslav, întâlnindu-se personal cu acesta

pe malul Dunării. Marele prinț făgăduia că

nu va mai ataca Imperiul, cerând în schimb

mâncare și liberă trecere pentru sine și

pentru soldații săi. Împăratul s-a angajat să

mențină privilegiile comerciale ale

negustorilor ruși. Nu mult după aceasta -

poate că nu din întâmplare - Sviatoslav este

atacat, pe drumul de întoarcere, de pecenegi

și ucis în apropierea cataractelor Niprului7.

Ioan Tzimiskes a reușit astfel, într-un

singur an, să îndepărteze cea mai mare

amenințare păgână din Europa timpului său

și să recucerească în întregime teritoriile

dunărene pe care bulgarii le smulseseră

Imperiului cu trei sute de ani mai devreme.

Vechiul țarat bulgar a fost împărțit în două

provincii: ducatul Bulgariei, cu capitala la

Scoplje, pe râul Vardar și thema

Paristrion/Paradunavon, cu reședința la

Dorostolon (Silistra). Primii doi

duci/strategi/katepani ai Paristrionului

numiți, se pare, chiar de Ioan Tzimiskes, au

fost Teodor primicerul (paharnicul) și

4 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed.

Enciclopedică Română, București, 1974, p. 327. 5 Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 327.

6 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la

Dunărea de Jos, Ed. Monitorul Oficial, București,

1938, p.22. 7 Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth

medieval: Bizanţul, p.148.

Tzitzikios, fiul lui Teudat Ivirul

(Georgianul)8.

Încă de când energicul basileu

ajunsese sub zidurile Dorostolonului, solii

din partea Konstantiei precum și din

celelalte cetăți și castele de dincolo de

Dunăre s-au prezentat în tabăra împăratului

pentru a cere iertare și a se preda. Tzimiskes

i-a primit bine pe trimișii din cetățile

muntene și dobrogene trimițând imediat

garnizoane care să ocupe toate aceste puncte

întărite. „În stânga Dunării se păstrau deci

cetăți și castele, cu populația lor, care

numai barbară nu putea fi. Răsunetul

vijelioasei dezlănțuiri a bandelor rusești –

ele nimiciseră în câteva zile statul bulgar –

a putut îndemna aceste cetăți de peste fluviu

să pactizeze cu năvălitorii, pentru a veni

acum să se închine împăratului”9.

După ce a pacificat zona balcanică,

în 971 și a încheiat alianță cu imperiul

romano-german, acceptând căsătoria

viitorului împărat Otto II cu principesa

bizantină Teofano Skleros, în 972, Ioan

Tzimiskes, cuprins din ce în ce mai mult de

presimțiri întunecate și de remușcări pentru

uciderea unchiului său, inițiază, cu

binecuvântarea Bisericii, marele război de

eliberare a Sfântului Mormânt de sub robia

musulmană10

.

Credincios penitenței date de

patriarhul Constantinopolului, Tzimiskes se

aruncă în lupta împotriva „dușmanilor

Crucii Domnului” ducând fruntariile

împărăției sale până la Ecbatana (în Iranul

de astăzi) încă din anul 972. Îndreptându-se

spre Liban, oștirea sa cucerește între 973 și

975, marile orașe ale islamului abbasid,

8 Nicolae BĂNESCU, Les duchés byzantins de

Paristrion (Paradounavon) et de Bulgarie, Ed.

Cartea românească, București, 1946, p.70. 9 Nicolae BĂNESCU, Bizanțul și romanitatea de la

Dunărea de Jos, p. 22. 10

Simon SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-

biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012, trad.

Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor,

Constantin Dumitru Palcus, p. 201.


40

unele dintre ele intrate de curând sub sfera

de influență șiit-fatimidă: Emesa (Homs),

Apamea, Damasc (vechea cetate de scaun a

califatului), Beirut, Baalbek, Byblos,

Tripolis, Sidon, Cezareea Palestinei, Acra,

Nazaret. Întreaga Sirie, Libanul, Samaria și

Galileea au fost cuprinse în marea campanie

din 97511

. „Era o adevărată cruciadă a

grecilor, și sarazinii care l-au omorât pe

patriarhul de Ierusalim12

, ca fiind complice

al împăratului Nikefor, înțeleseseră bine

acest lucru. Cruciadă adevărată, dar fără

naivitatea și lipsa de prevedere și fără

marea vitejie cam zadarnică a cavalerilor

cruciați din Occident, care aveau să facă și

ei aceleași campanii un secol mai târziu”13

.

Ajungând până la 150 de kilometri

de Ierusalim, împăratul hotărâ să

consolideze toate achizițiile teritoriale

dobândite în ultimii ani și să se întoarcă la

Constantinopol. După ce vizită locul Bunei

Vestiri și Muntele Tabor, el primi dovezile

de supunere ale emirilor mari și mici din mai

multe localități, printre care Ramleh și

Ierusalim. Le făcu promisiune creștinilor din

zonă că va reveni și poate că lucrul acesta s-

ar fi petrecut dacă n-ar fi căzut răpus de o

moarte subită (probabil otrăvit) imediat după

întoarcerea în capitală, pe data de 10

ianuarie 976. I-a urmat la tron cel ce avea să

devină cel mai important exponent al

dinastiei macedonene: Vasile II

Bulgaroctonul (976-1025).

Unii autori, cum ar fi Ioan Skylitzes,

suspectează că, pe fondul

descoperirii unor mari sume însușite

ilegal din tezaurul public de către

Vasile Lekapenul, parakimomenul

imperial ar fi facilitat moartea

împăratului printr-o toxină strecurată

11

Michel KAPLAN, Bizanț, Ed. Nemira, București,

2010, trad. Ion Doru Brana, pp. 29-30, 189. 12

Patriarhul Ioan VII al Ierusalimului a fost ars pe

rug de musulmanii din Sfânta Cetate, în 966, pentru

îndemnul adresat împăratului Nichifor Fokas de a

urgenta eliberarea Țării Sfinte. 13

Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, p. 325.

treptat în vinul acestuia. Cu puțin

înainte de sfârșitul vieții, potrivit

cronicarilor, lui Ioan Tzimiskes îi

apăruseră furunculi extrem de

dureroși pe umeri și din amândoi

ochii îi țâșnea sânge cu abundență.

Chinul eroului trebuie să fi fost

cumplit.

Caracterul de cruciadă al războiului

dus de el în Orient este incontestabil14

.

General abil, victorios în toate

întreprinderile sale militare, veșnic muncit

de conștiința propriilor păcate, pe care a

încercat să le spele prin curajul și vitejia

probate pe câmpul de luptă, Tzimiskes se

desprinde din filele îngălbenite ale cronicilor

ca un amestec straniu – conflictual: de

virtute și fărădelege, evlavie și perfidie,

cruzime și regret, expunând, simultan și în

deplinătatea lor, nestatornicia și rezistența

firii omenești.

14

Emanoil BĂBUȘ, Bizantini, latini și musulmani în

perioada cruciadelor, Ed. Sophia, București, 2016, p.

59.

TOMISUL ORTODOXtomisulortodox.ro/imagini/...noua-Anul-II-Nr.-2-iulie-decembrie-2018.pdf · tomisul...

Documents

Transcript of TOMISUL ORTODOXtomisulortodox.ro/imagini/...noua-Anul-II-Nr.-2-iulie-decembrie-2018.pdf · tomisul...