TOAMNA BĂNUŢULUI de George POPOVICI

Strălucitor, argintiu, nici prea mare să nu încapă într-un pumn de viitor şcolar, dar nici

prea mic încât să se piardă prin buzunărelul acestuia, bănuţul nostru era mândru că poartă pe

unul din obraji chipul unui mare domnitor, iar pe celălalt o cifră cu două zerouri, ceea ce auzise,

când se născuse, că înseamnă mult. Nu foarte mult, dar nici foarte puţin, destul ca să fie căutat şi

preţuit.

În cei câţiva ani ai săi de viaţă a văzut multe.

A călătorit prin portofele pline, înghesuit şi zgâriat de alţi confraţi. Odată, cu un

asemenea portofel doldora, a trecut chiar şi peste hotarele ţării, a fost oferit unei casieriţe care

vorbea într-o limbă străină şi refuzat de aceasta, aşa că s-a înapoiat printre ai săi.

A locuit apoi destul de mult în sertarul unei vânzătoare de pâine care îl tot ascundea,

pentru a putea spune că nu are mărunţiş să dea restul.

A stat în cutia de tablă din dreapta unei frumoase icoane a Măicuţei Domnului dintr-o

biserică, dar a ajuns într-un timp să fie şi singur, într-un buzunar rupt. S-a întristat grozav de tare

când, alunecând prin găurica buzunarului şi apoi prin blug, ajunse pe trotuar şi auzi fetiţa

neglijentă, care nu-şi cususe blugul, necăjindu-se că l-a pierdut.

Dar, nu peste mult timp, a fost fericit să participe la bucuria unei bătrânele care l-a găsit

lângă un stâlp, unde se rostogolise pe trotuar. S-a simţit extraordinar de bine strâns cu grijă în

pumnul ei, între degetele slabe, muncite şi tremurânde.

Cei câţiva ani trăiţi au fost plini de învăţăminte. A cunoscut lumea, cu părţile ei bune şi

mai puţin bune. S-ar destăinui bănuţilor tineri şi ar avea ce le spune, ce să-i înveţe.

Dar, pe neaşteptate, acum, bănuţul nostru retrăieşte un moment din viaţă. E drept, puţin

schimbat de trecerea nemiloasă a anilor, dar la fel de neplăcut.

Este toamnă. Au mai fost şi altele în viaţa lui, dar de data asta bănuţul nostru zace în

praful gri al străzii şi deşi încă mai reflectează câte o mică rază tomnatecă ce îl întâlneşte, nimeni

nu îl mai bagă în seamă. Este chiar din când în când călcat de câte o talpă groasă ori de vreun toc

cui grăbit. Asta se întâmplă din cauză că, fără voia lui, bănuţul a ajuns o monedă cu care nu se

mai poate cumpăra nimic.

Gândul că nu mai putea fi de folos nimănui făcea să-i dispară mândria ce o încercase la

naştere.

Deodată însă, se apropie de el o furnică. Una mică, neagră şi foarte puternică pentru

dimensiunile ei. Îl cercetă atentă şi îl plăcu. L-ar fi luat cu ea în muşuroi, dar era prea greu.

Bănuţul, fericit, prinse curaj. Era din nou apreciat şi dorit.

Tot atunci, dintr-un platan de la marginea parcului vecin străzii, o cioară grasă fu atrasă

de strălucirea bănuţului. Profitând de o scurtă pauză apărută în cârdul pietonilor, cioara plană,

coborî pe trotuar, apucă moneda în cioc, făcu câţiva paşi şi decolă spre platanul incomplet

desfrunzit de toamnă.

Bănuţul era în al nouălea cer! Niciodată n-a fost „la înălţime”, ca acum!

Dar, poate din neatenţie, sau determinată de vreun motiv bine întemeiat, cioara deschise

pliscul, bucăţica rotundă de metal strălucitor căzu şi astfel bănuţul nostru fu imediat înghiţit de

covorul gros al frunzelor ruginii de sub copac. Surprinsă de brusca dispariţie a rotundului

strălucitor ajuns pe pământ, cioara îşi înclină capul să afle unde s-a ascuns acesta şi,

nemaivăzându-l, îşi văzu tacticoasă de problemele ei zilnice, uitând de existenţa bănuţului printre

frunze.

Acolo îşi va petrece bănuţul iarna. Acolo va visa la vremurile sale de glorie, la mâinile

prin care a trecut, la ochii ce îl căutau, îl apreciau şi îl doreau, acolo va spera că primăvara îi va

aduce şi lui, ca întregii naturi, o revigorare a puterilor pierdute.

Acum nici că-i pasă de ploi, de umezeală, de o viitoare rugină, se ştie inoxidabil!

Din păcate, când se va trezi la primăvară, forţele îi vor fi şi mai mici, mâncate de rugina

neiertătoare a vremurilor. Această nouă rugină nu îi va înnegri strălucirea, dar va face din el,

bănuţul argintiu, o mică amintire din anii în care circula cu atâta vioiciune prin lumea asta mare.

Vreţi să ştiţi ce se va întâmpla în continuare cu bănuţul nostru? Să vă spun!

În primăvara următoare, după ce zăpada iernii se va fi topit şi va fi fost sorbită de

pământul însetat, bănuţul va fi găsit de una dintre îngrijitoarele parcului, venită să strângă

frunzele toamnei pentru a lăsa loc liber proaspeţilor ghiocei să se înalţe spre soare.

Zâmbitoare, femeia nu va lăsa bănuţul părăsit pe pământ, ci drept mulţumire că i-a

amintit de anii în care l-a dorit dar nu l-a avut întotdeauna la-ndemână, îl va lua într-un buzunar

de şorţ, printre câteva plastice mototolite având mult mai multe zerouri decât el.

Seara, dezbrăcându-şi şorţul şi amintindu-şi de bănuţ, noua lui prietenă îl va pune printre

paginile unei vechi cărţi de istorie, acolo unde prin înfăţişarea sa, bănuţul nostru îşi găsea locul

cel mai potrivit, adică alături de imaginea desenată a celui care a reuşit să împlinească primul

visul de unire al neamului românesc, Mihai Vodă, Viteazul!