Theophania copiilor

BISERICA DE AUR

Ne simţim legaţi de această biserică deoarece primele serii de elevi care i-au trecut pragul, au numit-o astfel: „Biserica de aur”, pentru auriul care îmbracă catapeteasma, ca antreu al Împărăţiei cerurilor. Alţi elevi au avut şansa să observe schiţa icoanei Maicii Domnului de pe bolta Altarului, iar când au văzut realizarea acesteia, s-au simţit părtaşi la acest „act al creaţiei”.

Din răstimp în răstimp ne perindăm cu sfială şi vocea tremurândă spre scaunul spovedaniei, unde preacucernicii părinţi prin răbdare, tact şi înţelegere reuşesc să şlefuiască sufletele celor care peste ani vor deveni credincioşii de mâine. Începând cu anul 2010, şcoala noastră a încheiat un parteneriat cu Biserica „Schimbarea la Faţă”, în cadrul căruia ne-am fixat anumite activităţi comune, cum ar fi: participarea la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împăr-tăşaniei, sau la Festivalul-Concurs de colide „Nicolae Ivan”. În centrul acestui parteneriat de găseşte însă Expoziţia-concurs „De la Florii, la Înălţare”, concurs care anul acesta e la a IV-a

ediţie. De la an, la an ne-am perfecţionat adăugând noi şi noi secţiuni, astfel că pe lângă lucrările de artă creştină (icoane, de-sene, machete, ouă încon-deiate, felicitări etc.), care se expun în biserică, o altă secţiune este alocată con-cursului cu tematică reli-gioasă pentru clasele a IV-a, iar secţiunea de litera-tură cuprinde eseuri sau poezii legate de tema c0n-cursului la care se adaugă secţiunea postere, unde lucrările se realizează într-un termen bine definit. Concursul se adresează elevilor din clasele I-XII. Pentru că fiecare ediţie s-a

bucurat de participarea elevilor atât din şcolile clujene, cât şi din judeţ (în jur de 150-250 elevi/ediţie), cu bunăvoinţa, dărnicia şi deschiderea părinţilor slujitori ai acestui lăcaş şi în special a părintelui paroh Titus Moldovan, fiecare participant s-a simţit valorizat pentru eforturile depuse în realizarea lucrărilor şi a primit premii, menţiuni, cărţi sau dulciuri.

Simţim că în colaborarea dintre cele două instituţii, biserica şi şcoala, s-a instituit, în cazul nostru, o relaţie firească de împreună lucrare pentru un scop comun, şi anume educarea copiilor pentru a-şi cunoaşte credinţa şi tradiţiile, dar mai ales pentru a-şi practica această credinţă, nu prin nenumărate interdicţii, ci prin înţelegerea corectă a mesajului biblic şi prin transpunerea lui în viaţă, în contextul unei societăţi tot mai orientate spre alte valori decât cele religioase.

Prof. VOICHIȚA RUS

Acest număr este realizat de elevii de la Școala Gimnazială „Ioan Bob” din Cluj-Napoca

Dorul... pare un simplu cuvânt aşternut pe coala albă, dar, de fapt, el este un element repre-zentativ pentru spiritualitatea românească şi mult mai mult decât atât: este sentimentul pe care doar un român adevărat îl poate înţelege şi trăi. De multe ori, mi-am pus întrebarea: care este echivalentul „dorului” într-o limbă străină? Ei bine, acesta nu există niciunde în lume... Pentru că sufletele noastre de români au fost probabil singurele capabile să-l simtă, să-l primească înăuntru cu căldură. Dorul este acea combinaţie a iubirii cu durere, visare şi speranţă. Dar nu vă închipuiţi că e o durere obişnuită... Nicidecum. E de fapt o durere plăcută, care întă-reşte dragostea şi hrăneşte dorinţa.Dorul e sim-ţirea celui drag aproape, este o împletire a două inimi, care fizic sunt la distanţă, dar în realitate sunt mai unite ca niciodată.

Dorul e un cuvânt tipic de contopire a sensu-rilor spirituale. Nu poate fi înţeles sau studiat se trăieşte doar cu inima şi nu cu mintea şi reuşeşte să trezească fiori dulci, de nestăpânit în interiorul fiinţei. Dorul este atât de crud, dar atât de blând în acelaşi timp; este ca o boală fără leac ce te sfârşeşte, totuşi o boală de care nu vrei să te vindeci. Provoacă în suflet o luptă, un dezacord total între speranţă şi realitate, durere şi plăcere. Nu-ţi permite să-ţi echilibrezi mintea şi inima, nu-ţi dă dreptul să te resemnezi. Te poartă când spre trecut, când spre viitor... începi să visezi numai datorită lui şi treci graniţele universului încercând să-l stăpâneşti, poate să-l opreşti, dar apoi îţi dai seama că depinzi de el, de dorul din tine. Tânjeşti să fii alături de persoana dragă, iar aceasta îl hrăneşte. Acest sentiment, uneori greu de îndurat, te umple pe dinăuntru, îţi aminteşte că trăieşti cu adevărat.

Noi oamenii avem tendinţa de a răspunde la întrebările care nu ne sunt puse. De exemplu: Ce este dorul? Cum apare în suflet? De ce? Dacă am încerca să le găsim răspunsul nu am mai trăi în-tensitatea dorului, puterea sa copleşitoare ce se revarsă asupra noastră. Uneori tainele, îşi pierd farmecul atunci când sunt dezlegate. Binenţeles că sufletul are cheia secretelor dorului, dar nicio-dată nu o va da minţii, ci o va păstra undeva ascunsă în siguranţă...

Am meditat mult asupra acestui fapt şi am realizat că sentimentul cel mai complex şi magic poate fi trăit numai de poporul român. De ce? Cred că, acesta pune stăpânire numai pe sufletele pure, iubitoare de viaţă şi pline de speranţă... Doar noi, românii, suntem crescuţi într-un mediu atât de călduros şi duios; inimile noastre prind

rădăcini din tandreţe şi bucurie, astfel dorul începe să cuprindă întreaga fiinţă ce visează fără să se teamă. Restul lumii nu „dispune” de nişte suflete la fel de călduroase, ci stresul şi rutina blochează intrarea trăirilor frumoase, iar fără acestea, dorul nu îşi face apariţia. Încă un motiv pentru care numai în ţara noastră există acest minunat sentiment este faptul că noi am fost în-văţaţi să trăim şi să preţuim fiecare clipă a vieţii, să ne lăsăm purtaţi de inimă, nu de minte în momentele dificile. Sensul profund al dorului individualizează poporul român între alte naţii ale lumii şi este într-adevăr definitoriu pentru spiritualitatea românească. Aşa cum spune părin-tele Dumitru Stăniloae: „Dorul e mărturia comu-niunii adânci, duioase şi lucide în care trăieşte poporul român”.

Dacă ar fi să exemplificăm toate dorurile noastre trebuie să amintim: dorul nesfârşit al mamei, a părinţilor pentru copii, chiar dacă aceştia au crescut şi si-au făcut rostul ei îi aşteap-tă neîncetat să se întoarcă la vatra părintească. Dorul celor plecaţi în pribegie, a soldaţilor care au luptat pe front pentru a simţi iarba jilavă de acasă iar sub picioare. Dorul lui Eminescu „să mă lăsaţi să mor la marginea mării”, dorindu-şi liniştea şi pacea.

Veşnicul de pomenire, Mitropolitul Bartolo-meu vorbea atât de frumos despre „dorul de ducă” întâlnit de asemenea doar la noi la români. Ce este acesta? Acel „ceva care te bântuie, care te cheamă spre un loc pe care nu l-ai explorat încă, dar, despre care ţi-ai format un întreg univers. Punea acest dor pe seama fiului risipitor, care, dorind să experimenteze libertatea necondiţio-nată, independenţa şi capacitatea de a-şi face voia după bunul său plac, se duce în lumea mare fără nici o ţintă, fără nici un ideal concret.

Toate dorurile care sunt nişte permanente căutări, se contopesc sau îşi au izvorul în dorul de Dumnezeu, acea dorinţă de a fi în faţa Creato-rului, a Celui ce ţi-a dat viaţă, îţi îndrumă paşii pe calea Binelui, şi care te aşteaptă să te întorci chiar şi atunci când nu mai întrevezi vreun drum. După ce plin de răni şi sleit de puteri după această goană prin lume, El ca un Părinte stă şi te aşteaptă, şi azi, şi mâine... tot speră că aflându-L pe El îţi vei regăsi linişte şi pacea care îţi lipsesc, precum spune Fericitul Augustin: „neliniştită este inima mea până când mă voi odihni întru Tine”, adică doar atunci, când Îl găsim pe El, Dorul dorurilor noastre, putem spune că am atins plenitudinea.

SFÎRLEA ANA MARIA (Clasa a VIII-a A)

DORUL DORURILOR NOASTRE

PĂDUREAN VICTOR (Clasa a VIII-a A)

PREOTUL ÎN OCHII UNUI COPIL

În Evanghelia sa, Sfântul Evanghelist Matei ne arată cum Domnul Iisus Hristos i-a trimis pe Apostoli Săi în lume, să propovăduiască credinţa cea dreaptă. Mântuitorul le-a poruncit să mear-gă peste mări şi ţări, departe de casele lor, la popoarele păgâne, să le spună despre Dumne-zeul Adevărat. Le-a dat putere să îi vindece pe bolnavi, să scoată demonii din oameni şi să-i învie pe cei morți. Însă le-a poruncit să fie smeriţi. I-a trimis fără aur, arginţi şi bani la cin-gătoare, fără două haine, toiag, ci doar cu sandale. Le spune şi că vor fi urâţi şi vor pătimi propovăduind, iar Apostolii, chiar şi așa, au acceptat.

Însă multe dintre oile rătăcite s-au întors la Păstorul lor. Iar în urma lor, Apostolii şi-au lăsat urmaşi: preoți, diaconi şi episcopi pentru ca aceştia să continue răspândirea credinţei şi să se ocupe de credincioşi. Așadar, le-au lăsat misiunea lor sfântă.

În zilele noastre, preoţii încă își îndeplinesc misiunea şi îi ajută pe credincioşi să rămână pe calea cea dreaptă. Dacă ei nu ar mai fi, cine i-ar

îndruma pe credincioşi spre mântuire? Preotul trebuie să ducă o viaţă demnă, de luat drept model şi fără de greşeli, şi poate chiar modestă. Un preot trebuie să aibă o bunătate de nemă-surat, să aibă milă faţă de bolnavi şi săraci, faţă de cei în chinuri şi de cei înfometaţi, să-i iu-bească şi pe aceştia şi să-i ajute. Iar pe cei ce vin să ceară sfat de la el, nu trebuie să-i lase să plece nemulţumiţi, deci trebuie şi să aibă o înţelepciune aparte, cu care să-i îndrume pe cei credincioşi.

Chiar şi eu vreau să devin preot, să-i îndrum pe cei ce vor veni la mine spre Lumină, iar aceştia îmi vor fi recunoscători şi mă vor iubi, sper. Acesta este cel mai de preţ lucru al unui părinte. Studiind teologia, oricine s-ar simţi mai aproape de Dumnezeu, însă nu totul constă în asta. Cel mai mult contează iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Această iubire la care se adaugă eforturile neîncetate pentru a atrage la Hristos toate oile pierdute, rătăcite şi deprimate va aduce mântuirea, atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi.

NEGREAN ILINCA (Clasa a V-a C)

ÎNVIEREA DOMNULUI Învierea lui Hristos sau Paştile este cel mai

aparte praznic pentru întreaga creştinătate. Sfântul Grigore Teologul spune: „Pentru noi, este sărbătoarea sărbătorilor şi Praznicul Praz-nicelor; întrece toate celelalte sărbători, aşa cum soarele întrece stelele în strălucire”. Aceas-tă sărbătoare este cea mai mare dintre toate sărbătorile Bisericii; se deosebeşte de celelalte pentru că este cea mai înaltă lucrare mani-festată a atotputerniciei lui Hristos din care se confirmă credinţa şi semnul învierii noastre.

Căci aşa ne-a spus Sfântul Apostol Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este şi cre-dinţa voastră!” Prin Patimile, Moartea pe cruce, Învierea cea de-a treia zi a Mântuitorului Hris-tos, se restaurează întregul cosmos, întreaga lume şi firea căzută a omului prin păcatul ada-mic - al neascultării ce conducea spre moarte. Aşa cum odinioară Moise a trecut poporul evreu prin Marea Roşie spre Pământul Făgăduinţei, tot aşa, Hristos prin jertfa supremă ne trece de la moarte la viaţă în Împărăţia Cerurilor.

Există o pregătire specială a creştinilor şi a Bisericii înaintea acestui mare Praznic. Aceasta

constă în perioada Postului Mare de 7 săptă-mâni în care ne rugăm, ne spovedim, ne împăr-tăşim, participăm la slujbe speciale, suntem mai buni, mai milostivi, mai iertători. Slujbele din Săptămâna Mare sunt pline deja de sufletul Învierii pentru că vestirea Patimilor lui Hristos în Evanghelii este întotdeauna legată de cea a Învierii.

În Ortodoxie nu există o icoană care să re-prezinte Învierea, deoarece este o mare taină, necunoscută şi de necuprins pentru noi. Poves-tirea evanghelică nu spune nimic despre mo-mentul însuşi al Învierii. Iconografia urmează foarte fidel această linişte cu cel mai mare respect faţă de taină. Astfel, urmând Scripturile, cele două compoziţii iconografice ale Învierii sunt : „Coborârea la iad” şi „Femeile mironoşiţe la mormânt”. Acestea două sunt singurele icoa-ne ale Praznicului Învierii. Şi ele, icoanele ves-tesc bucuria celor vii şi a celor morţi care sunt salvaţi din ghiarele morţii eterne.

Lumea nevăzută, îngerii, noi oamenii, dar şi toată natura se bucură şi sărbătoresc această zi a Învierii.

THEOPHANIA COPIILOR 2 / 2013 - 3

LADA DE ZESTRE

HOGNOGI ANTONIA (Clasa a V-a C)

Lada de zestre o putem asemăna cu sufletul omului.

Lada de zestre o primesc fetele de la pă-

rinţii lor după ce se căsătoresc. Acolo păs-trează haine sau prosoape, care pe parcursul timpului rămân bune, sau de strică. Ei bine, aşa este şi cu sufletul nostru: îl primim de la Tatăl nostru, Dumnezeu, iar în el păstrăm multe fapte bune, darşi fapte rele. Unele fete îşi îngrijesc lada cu mare, mare grijă şi atenţie, ca nu cumva vreo molie sau chiar mucegaiul să pătrundă în ladă. Pe aceste fete le putem asemăna cu sfinţii care au făcut orice ca să-şi păstreze buna lor credinţă în Dumnezeu. Noi ne putem păstra sufletul curat prin post, rugăciune şi ascultare, dar şi prin ajutorul acordat oamenilor săraci, bolnavi sau necăjiţi. Toate sunt bune şi frumoase până aici, dar să nu uităm de partea rea. Există şi fete care nu-şi îngrijesc lada de zestre şi o lasă pradă mucegaiului şi moliilor. Noi nu trebuie să facem ce fac ele, ci trebuie să fim mult mai buni. Uneori ne lăsăm la mâna şi îndrumarea celui rău, iar el ne face să-l urâm pe Dumne-zeu şi pe aproapele, să nu îndeplinim voia Domnului şi multe alte lucruri care ne fac să fim împotriva lui Dumnezeu şi să ne aliem puterii diavolului.

În opinia mea, ar trebui să ne deschidem ochii sufletului şi ochii minţii şi să-l slăvim pe Dumnezeu, care ne va fi mereu aproape şi care ne va ajuta la greu.

RUGĂCIUNEA, CÂNTECUL INIMII

PRECUP IOANA (Clasa a V-a C)

Este o dimineaţă însorită de duminică. Pă-sărelele încântă lumea cu trilurile lor minu-nate. Elena, fetiţa preotului din parohia oră-şelului, o fată ascultătoare, harnică şi iubitoare de părinţi, află o veste tristă: Bunicul ei e grav bolnav la Spitalul central. Cum aude, Elena începe să plângă şi-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute pe bunicul ei să se-nsănătoşească. In-trând în cameră şi văzând-o supărată, mama fetei o linişteşte:

- Draga mea, fiecare om este încercat în viaţă, aşa că roagă-te pentru bunicul tău şi vei vedea că Dumnezeu va rândui în aşa fel încât să fie în toate voia Lui.

Şi zicând acestea, abţinându-se să plângă, mama o ia pe Elena de mână şi pregătite fiind, pornesc spre biserica unde slujeşte tatăl Elenei. Pe drum, însă...

- O, nuuu, Elenaaa! Se sperie mama. Din păcate, Elena e lovită de o maşină. Mama

neştiind ce să facă, chemă salvarea, ca apoi să poată ajunge în timp util la biserică, să-l cheme pe soţul ei la spitalul unde o duc pe fetiţă.

Între timp la spital, Elena, inconştientă fiind, este aşezată cu grijă într-un pat. Trece o oră, două, părinţii Elenei aşteaptă îngrijoraţi. Elena se simte mai bine. Îşi dă seama unde se află:

- Spitalul central.... oare cum am ajuns aici? Dar, stai! În patul alăturat... se află bunicul meu! strigă Elena revenindu-i puterile când îşi vede bunicul.

Se dă jos din pat, merge la patul bunicului şi începe:

- Doamne....; dar e întreruptă de domnul doctol de acolo, care spune pe un ton dur:

- Pe ăsta duceţi-l la groapă. Cred că a murit, ce să vă mai rugaţi pentru el la Dumnezeul care nici nu există.

- Ba nu. Bunicul meu nu a murit! Dumnezeu există şi am să-ţi arăt. Doamne, arată-i acestui doctor că exişti. Fă-l pe bunicul meu sănătos.

Chiar s-au întâmplat minuni. Bunicul a de-venit conştient şi s-a însănătoşit, lăudându-l pe Dumnezeu. Iar doctorul, văzând aceasta şi-a cerut iertare lui Dumnezeu, și a devenit cre-dincios. Și toate acestea cu puterea rugăciunii, cântecul inimii...

CERUL DIN SUFLETUL COPIILOR

THEOPHANIA COPIILOR 2 / 2013 - 4