„The sun was shining”. Aşa începea fiecare dimineaţă, cu aceste cuvinte care deveneau absurd de enervante, repetându-se la prânz şi seara, lovind ca un ciocan orice gând care îndrăznea să apară înspre afară. Uneori răsunau ca un cântec, alteori continuau cu „and the...” sau cu „and I”... Fii tu însuţi şi altele ascunse într-o mapă, pantofii de lustruit în faţa gării, mirosul din drumul de la discotecă spre casă, cu toate etapele sale şi formele de relief. - Şi ce vrei, de fapt?- Pfuai, n-am cum să-ţi spun. Da, o să scriu. Despre mine şi împărăţia mea de femei care mă adoră şi comoditate şi despre iluminarea mea trasă recent, tot o să scriu. O să las dracului cenzura, da, n-o să urinez pe ea, o să mă piş, ca la Sibiu, şi doar după ce scriu tot, topuri întregi, tastaturi stricate, degete umflate, atunci mă opresc, mă duc în mine şi la tot ce am scris o să dau foc, de fapt nu, o să acopăr cu, evident, „the sun was shining”.