Texte pentru dictări- Ortograme

1. „Acul:

 - Mosule, de ce esti zurbagiu? Te sfadesti necontenit cu sora-ta nicovala, tipati si faceti larma, de-mi tiuie urechile. Eu lucrez toata ziua, si nime nu-mi aude gura.

- Iaca, ma! da de unde-ai iesit, Pacala?

- De unde-am iesit, de unde n-am iesit, eu iti spun ca nu faci bine ceea ce faci.

- Na! vorba ceea: a ajuns oul mai cu minte decat gaina. Mai baiete, trebuie sa stii ca din sfadalia noastra ai iesit; s-apoi tu ne cauti pricina?

- Ma rog, iertati-ma! ca daca n-ar fi fost focul, foile, pleafura si omul care sa va faca, sa va deie nume, ati fi ramas mult si bine in fundul pamantului, ruginite ca vai de voi.

- Masoara-ti vorbele, baiete! Auzi, sora nicovala, cum ne rade acusorul?

- Aud, dar n-am gura sa-i raspund; si vad, dar trebuie sa rabd.

- Vorba ceea, soro: 'Sede harbu-n cale si rade de oale'. Mai pustiule! Ia sa vedem, ce ai facut tu mai mult decat noi?

- Ce am facut si ce fac, indata t-oi spune. Ca sa nu lungesc vorba, haine-le barbatesti si femeiesti, din crestet pana in talpi, si alte nenumarate lucruri fru-moase si scumpe, fara de mine nu se pot face. Mergi la croitor, intra in bordei, suie-te in palat, ai sa ma gasesti. Fetele ma pun in cutiute aurite, ma infing in pe-rinute de matasa si ingrijesc de mine ca de un mare lucru.”

(“Acul si barosul”, de Ion Creanga)

2. “A fost odata, demult, un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: 'ce mananca crocodilul seara?'

Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intalnit cu ursuletul si-l intreaba:

- Ursuletule, ce mananca crocodilul seara?

- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.

Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intalnit cu o broscuta:

- Broscuto, ce mananca crocodilul seara?

- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.

In apropiere de lac, elefantelul s-a intalnit cu sarpele boa:

- Sarpe, ce mananca crocodilul seara?

- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla ras-punsul.

Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul:

- Scuza-ma te rog, stii cumva ce mananca crocodilul seara? Crocodilul si-ret ii spune:

- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.”

( „Elefantelul curios”, De Rudyard Kipling )

3. „Pe cand isi ara campul, un taran se pomeni pe neasteptate cu un urs mor-maind in spatele lui:

– Pregateste-te, ca te mananc!

– Lasa-ma, ursule, doar pana sadesc un camp cu sfecla. Tu iti vei lua din ea cata o sa vrei, caci mie imi vor ajunge doar radacinile, il ruga Antonio.

– Bine, se invoi ursul.

La timpul potrivit, ursul veni sa-si ridice recolta. Imediat isi dadu seama ca a fost pacalit de taran.

– Omule viclean, m-ai dus de nas! Te mananc!

– Ai dreptate, ursule! Mai da-mi ragaz sa ar si sa seman pamantul cu grau si de data asta ale tale vor fi radacinile, ii promise Antonio. Si de data aceasta taranul il pacali pe urs, el luand din nou partea buna a recoltei. Ursul nu mai asculta promisiunile taranului si spuse ca va veni dupa-masa ca sa il manance.”

 („Țăranul, ursul si vulpea”, poveste populara)

4. „Cum merge regele asa, vede pe Mateias cu gasca. Si Mateias nu-i da onorul. Se supara nespus de tare regele si-I striga:

            - Mai, Mateias, tu stii cine sunt eu?

            Mateias face pe nepasatorul:

            - Oi fi caprarul?

            - Mai mare sunt, se-ngamfa regele.

            - Oi fi atunci sergentul! face flacaul mai pe prostul.

            - Nu ai ghicit nici de-asta data.

            - Oi fi vreun ofiter?

            - Mai mare sunt.

            - Poate-i fi general.

            - Sunt si mai mare! se umfla regele in pene mai mult decat o gasca.

            - Ca n-oi fi insasi regele? face atunci gascarul pe miratul.

            - Ba el sunt! zice regele, crezand ca Mateias va cadea jos de frica.

            - Daca-i asa, rade cu toata gura Mateias, na, tine batul asta, mana pe Roji mai incolo sa-ti dau onorul…”

 (“Mateiaș Gâscanul la oaste”, de Alexandru Mitru)

           

5. „Timpul curse, usa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget si fiul omului se infurie, vorbind catre tatal sau:

            - Nicaieri ca la noi. De ce ai batut cuie in usa?

            - Tu le-ai batut! zise tatal.

            - Eu?

            - Da. N-ai facut tu rele, duium, cutare si cutare, nu mai tin minte cate, multe, fara numar?

            - Facut, recunoscu fiul.

            - De fiecare fapta am infipt cate un cui. Priveste, asta esti tu, vorbi tatal, posomorandu-se rau….

            - Nu-i suparare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.

            - Poate facand tot atatea fapte bune, spuse tatal si isi vazu de propriile griji.”                                             

 (“Cuiele”, de Simion Pop)

6. “Pe când uitasem că suntem români și avem și noi o limbă, pe când lipseau și cărți, și tipografie, căci la școala publică se învăța numai grecește, câțiva boieri, ședeau triști și jeleau pierderea limbii române.

Mai rămăsese o școală pe care acești buni bătrâni o priveau ca adăpostul prigonitei limbi, școală unde se învăța încă românește – în mănăstirea Socola.

Tatăl meu era unul din românii aceștia. Nu ieșea nici un calendar pe care să nu-l aibă, nici o carte bisericească pe care să n-o cumpere.

Într-o zi venind de la școală, l-am găsit cu o carte mare dinainte.

Citește-mi, îmi zice, o viață de-a sfinților din cartea aceasta.

Iartă-mă, părinte, eu nu pot citi românește.

Cum! apoi dar ce înveți tu?

Poate că sunt frumoase acelea ce spui tu – zise tatăl meu – dar e rușine să nu știi limba ta! Mâine vei veni cu mine la Socola. Voi virbi pentru tine cu dascălul; și nu mă îndoiesc că tu te vei sili să înveți degrabă...

O, negreșit! am răspuns cu bucurie.”

(“Cum am învățat românește”, după Costache Negruzzi)

7. „Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug porumb şi grâu şi printre porumb dovleci, floarea-soarelui şi fasole, altceva nu semănau. Cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe şi cei trei îşi frecară mâinile de bucurie şi într-o seară îi spuseseră tatălui lor:

— „Ar trebui să îngrășăm caii aceia, tată! Tudor a fost săptămâna trecută la munte şi a câştigat o mie de lei.”

Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasa.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său, discutând politică sau ascultând poveşti grozave din cărţi luate de la Cristache al Iui Dumitrache. Erau seri tulburătoare.”

(„Moromete”, Marin Preda)

8. „Ca dânsul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, au fost nişte apostoli, care au îndurat sărăcie şi batjocură, care au trecut printr-un vifor de nemulţămiri şi vorbe rele, şi care totuşi au izbutit să-şi îndeplinească cu bine menirea... 

Domnu nostru ne-a învăţat rugăciuni, ne-a învăţat cântece care erau aşa de frumoase pentru copilăria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine. Ne-a învăţat să credem şi în alte lucruri, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme, care au rămas în fundul sufletului ca seminţe bune ce au înflorit bogat mai târziu...

Îmi aduc aminte... într-o sară ne strânseserăm la şcoală, la împletit panere. Şedeam în cerdac la Domnu şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primăvara aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cântec de fluier.

— Măi băieţi, staţi, c-am să vă citesc şi eu o poveste... Glasul lui curgea domol, şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cântec frumos...”

(„Domnu’ Trandafir”, Mihail Sadoveanu)

9. ”Din cel din urmă arc al Carpaților, de sub poalele Călimanului, se lasă pe coasta despre răsărit a țării, un lung șir de coline, care merg — ridicându-se și culcându-se ca valurile unei mări. Pe la căpătâiul acestor dealuri, frumoasele și roditoarele dealuri ale Moldovei — se îndoaie Prutul în șerpuiri mari, așternut ca de pe întinsul unei stepe. Izvorât de departe, din Carpații Galiției, râul vine tulbur la hotarele noastre, sparge măgurile Mamorniței și-și împinge apa-i gălbuie, lină, fără nici o încrețitură, în lunca largă, ce se desface de la Cotul Boianului de jos.

Tăcut, posomorât, mâncându-și mereu malurile nisipoase, uneori părăsindu-le și căutându-și o albie nouă pe lăsăturile șesurilor, curgând, mai în toată lungimea lui, în câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arareori umbrite de câte un zăvoi de sălcii, de câte un petecuț de dumbravă. Prutul n-are nimic din frumusețea râurilor ce înveselesc pământul țării noastre, dar întotdeauna apele mari au atras așezările oamenilor pe țărmurile lor. Pe ele se înșiră toată strălucirea și toată istoria lumii...”

(„Prutul”, Alexandru Vlăhuță)

10. „Ce frumos era la țară! Era în mijlocul verii; grâul îsi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde, și prin livezi fânul era așezat în căpițe mirositoare. Barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind în limba egipteană, limba pe care o învățase de la mama ei. În jurul câmpiilor și livezilor se ridicau păduri mari, înlauntrul cărora erau lacuri adânci. 

Da, cu adevarat era nespus de frumos la țară! Razele soarelui se revărsau asupra unui castel vechi împrejmuit cu șanțuri adânci. Foi mari de lipan se înclinau de pe ziduri deasupra apei; și erau așa de late, încât copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca în adâncul unei păduri. 

Intr-o astfel de ascunzătoare își făcuse cuibul o rață, și îsi clocea ouale, era foarte nerăbdătoare să-și vadă puii. Nimeni nu venea pe la ea să-i facă vizită, pentru că celorlalte rațe le plăcea mai mult să înoate de-a lungul șanțurilor, decât să vină să bleotocărească sub frunzele de lipan cu dânsa.”

(“Rățușca cea urâtă”, Hans Cristian Andersen)