Raluca BalanDisciplina de HistologieFacultatea de MedicinăAn universitar 2010-2011

ŢESUTUL EPITELIAL

1. ŢESUTUL EPITELIAL DE TAPETARE - NOMENCLATURĂ ŞI CLASIFICARE

Clasificare - două criterii utilizate în paralel: (a) criteriul citologic, care se referă la caracteristicile morfologice ale celulelor ce intră în

componenţa unei varietăţi de ţesut epitelial; (b) criteriul histoarhitectonic, care se referă la modul în care sunt organizate celulele în

alcătuirea unei varietăţi de ţesut epitelial.

Sub raportul criteriului citologic, în structura ţesutului epitelial apar trei tipuri principale de celule: celula pavimentoasă (scuamoasă) – celulă deosebit de aplatizată, cu o suprafaţă mare şi o

înălţime foarte mică, cu margini rectilinii sau sinuoase care delimitează poligoane neregulate; în microscopie optică, în incidenţă transversală, citoplasma apare ca o bandă fină, abia vizibilă şi cu dispoziţie arcuată în jurul nucleului;

celula cubică (prismatică joasă) – celulă care are înălţimea aproximativ egală cu diametrul transvers; datorită densităţii mari şi a compresiunilor reciproce, celula se prezintă ca o prismă poliedrică joasă;

celula cilindrică (prismatică înaltă) – celulă care are înălţimea de două până la cinci ori mai mare faţă de diametrul transvers; ca şi în cazul celulei cubice, datorită densităţii şi compresiunii, celula are formă de prismă poliedrică înaltă.

Pe lângă aceste trei tipuri celulare principale, mai apare celula de aspect poligonal sau celula denumită polimorfă, deoarece în secţiuni histologice celula poate îmbrăca forme foarte variate. Criteriul citologic, care intervine în nomenclatura ţesuturilor epiteliale de tapetare, operează cu aceste tipuri de celule.

Din punctul de vedere al criteriului histoarhitectonic, epiteliile pot fi: epitelii simple, în care toate celulele constituente sunt aranjate într-un singur strat şi

fiecare celulă vine în raport direct cu membrana bazală prin structuri de ancorare; epitelii stratificate, în care celulele sunt aranjate în straturi suprapuse unele peste

celelalte. În aceste epitelii există un singur strat numit strat bazal, în care celulele vin în raport direct cu membrana bazală. Peste acesta se găsesc, în număr variabil, alte straturi în care celulele vin în raport unele cu celelalte. Ultimul strat formează stratul superficial, în care celulele vin în raport direct, printr-o faţă a lor, cu celulele subjacente, iar cu faţa opusă cu mediul exterior (de exemplu, la epiderm) sau interior (de exemplu, în cavităţi interne).

1

În urma combinării celor două criterii, rezultă următoarea nomenclatură pentru varietăţile ţesutului epitelial de tapetare: epiteliu simplu pavimentos (scuamos); epiteliu simplu cubic (prismatic jos); epiteliu simplu cilindric (prismatic înalt); epiteliu stratificat pavimentos (scuamos); epiteliu stratificat cubic (prismatic jos); epiteliu stratificat cilindric (prismatic înalt).

În cadrul epiteliilor stratificate, stratul superficial este cel care determină componenta citologică a nomenclaturii.

O entitate aparte este ţesutul epitelial pseudostratificat, localizat la nivelul căilor respiratorii şi la nivelul căilor urinare (la acestea din urmă fiind denumit şi epiteliu tranziţional, uroteliu, epiteliu paramalpighian).

2. ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR – GLANDULAR

Țesutul epitelial secretor sau ţesutul epitelial glandular - celule izolate sau grupe de celule capătă proprietăţi secretoare deosebite, prin dezvoltarea unora dintre organitele implicate în procesul de sinteză.- produsul de secreție va fi eliminat prin intermediul unui sistem de canale, pe suprafaţa epiteliului care le-a generat. - ansamblul acestor grupări celulare constituie epiteliul glandular (secretor) exocrin.

Epiteliul glandular (secretor) endocrin - viitoarele celule glandulare cu proprietăţi secretoare, diferenţiate din epiteliile de suprafaţă, pierd orice legătură morfologică cu punctul lor de originea apărând astfel grupări celulare izolate de epiteliul de suprafaţă, care îşi elimină produşii de sinteză în mediul intern.

2.1. ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR EXOCRIN Particularităţi citologice la nivelul epiteliului exocrin

- celule sintetizante de polipeptide-proteine, - celule sintetizante de glicoproteine, - celule sintetizante de lipide - celule transportoare de ioni. - celulele mioepiteliale – deosebite sub raport funcţional

Tipuri morfologice de adenomereAdenomerul reprezintă componenta secretoare propriu-zisă a epiteliului glandular exocrin şi este format din celule epiteliale înalt diferenţiate pentru secreţie. Din punct de vedere morfologic, după modalităţile de organizare a celulelor secretoare, se pot deosebi următoarele tipuri de adenomere: tubular, acinos/alveolar, sacciform.

- Adenomerul tubular are structura unui tub, comparabilă cu un “deget de mănuşă”. Peretele acestui adenomer este format din celule de obicei cubice sau cubico-prismatice, situate pe o membrană bazală. Prin aranjamentul lor, celulele realizează un lumen situat în centrul adenomerului, care se va continua cu lumenul canalului. Un astfel de adenomer poate avea un traiect aproximativ rectiliniu (adenomer tubular

2

drept – de exemplu, glanda intestinală Lieberkühn), un traiect ramificat (adenomer tubular ramificat – glanda pilorică), un traiect ondulat, sinuos (adenomer tubular sinuos – glanda fundică) sau traiect întortocheat, sub formă de ghem (adenomer tubular glomerulat – glanda sudoripară).

Din punct de vedere citologic, aceste adenomere pot conţine fie un singur tip celular, fie două sau mai multe tipuri celulare.

- Adenomerul acinos/alveolar este alcătuit din celule care, în ansamblul lor, formează o structură sferică (acin) sau alungită elipsoidală (alveolă). Celulele, dispuse pe un singur rând aranjat pe o membrană bazală, au formă de trunchi de piramidă, cu un pol bazal mai larg şi un pol apical ceva mai redus. Ele determină în centrul adenomerului un lumen de dimensiuni diferite care se va continua cu un canal. Datorită acestei structuri, în microscopie optică, pe secţiunile histologice, acinul apare rotund sau alungit.

În raport cu natura produsului de secreţie, adenomerele acinoase pot fi: seroase, mucoase sau mixte (acini seroşi, mucoşi sau micşti).

- Adenomerul alveolar reprezintă, în fapt, o variantă morfologică a celui acinos, cu localizare limitată la glanda mamară şi la prostată.

- Adenomerul sacciform este specific pentru glanda sebacee situată în derm. Acest adenomer, cu formă de sac, nu are un lumen constituit şi este alcătuit – în cea mai mare parte – din celule sintetizante de lipide. Nu există un canal de excreţie propriu-zis, adenomerul prezentând o porţiune îngustată, (considerată de unii autori gâtul glandei), tapetată de un epiteliu stratificat pavimentos în continuitate cu teaca epitelială externă a foliculului pilos.

Tipuri morfologice de canale Canalele de excreţie sunt structuri tubulare epiteliale ce leagă adenomerele de o

suprafaţă epitelială, permiţând eliminarea şi scurgerea produşilor de secreţie. Canalele sunt delimitate de o membrană bazală pe care se găsesc celule epiteliale cu multiple joncţiuni intercelulare.

În raport cu diametrul canalelor, epiteliul de tapetare al acestora poate fi: simplu pavimentos, simplu cubic, simplu prismatic, bistratificat cubic, pseudostratificat, stratificat cilindric. În anumite glande, însă, în unele segmente canalele sunt formate din celule transportoare de ioni, cu rol important în desăvârşirea şi concentrarea produşilor de secreţie exocrină (de exemplu, glandele salivare, căile biliare).

Din punct de vedere histoarhitectonic, canalele glandelor exocrine pot fi: (a) simple - atunci când unul sau mai multe adenomere îşi varsă conţinutul într-un canal

unic; (b) compuse - atunci când canalele ramificate converg progresiv înspre un canal principal

sub forma unei arborizaţii, fiecare din multiplele vârfuri din ramificaţie venind în contact direct cu adenomere. Varietăţi de glande exocrine

O clasificare a glandelor exocrine poate porni de la numărul de celule secretoare componente, existând astfel glande unicelulare sau glande multicelulare.

Alte criterii luate în discuţie pentru clasificare sunt tipul celular, modalitatea de excreţie, localizarea în raport cu epiteliul de tapetare, histoarhitectonica adenomerelor şi a canalelor.Glandele unicelulare reprezintă în fapt celule secretoare dispersate în grosimea unui epiteliu. Exemplul caracteristic este celula caliciformă (celulă mucigenă cu pol mucos deschis), care apare în grosimea epiteliului respirator şi digestiv. Denumirea provine din asemănarea celulei cu calicele unei flori (eng. goblet cell). Prin poziţia în raport cu epiteliul, celula caliciformă este considerată şi o glandă intraepitelială.

3

Marea majoritate a glandelor exocrine este constituită din glande multicelulare.

2.2. ŢESUTUL EPITELIAL SECRETOR ENDOCRINDupă histogeneză se vor putea forma:

ansambluri de celule endocrine structurate sub formă de organe independente constituite, cunoscute sub denumirea de glande endocrine (de exemplu, adenohipofiza, tiroida, paratiroida, suprarenala);

grupe de celule endocrine, prezente în structura altor organe (de exemplu, insulele Langerhans situate în pancreas, celulele Leydig în interstiţiul tubilor seminiferi ai testiculului);

celule endocrine izolate printre celulele altei varietăţi de ţesut, formând, în totalitatea lor, un sistem endocrin difuz; astfel de celule apar în cadrul epiteliului mucoasei gastro-intestinale, a căilor respiratorii şi chiar în creier.

Particularităţi citologice la nivelul epiteliului endocrin - celule sintetizante de polipeptide, - celule sintetizante de steroizi, - celule sintetizante de amine biogene (biologic active)- celula sintetizantă de hormoni tiroidieni.

Histoarhitectonica epiteliului secretor endocrin

Organizarea cordonală Reprezintă modul de aranjare a celulelor endocrine în cordoane celulare, fiecare cordon

conţinând unul sau mai multe şiruri de celule, delimitate periferic de o fină membrană bazală, prin care se realizează raportul cu ţesutul conjunctiv bogat în capilare sanguine.

Între şirurile de celule din cadrul unui cordon nu se formează spaţii sau lumene. Organizarea cordonală apare în glandele endocrine constituite ca organe, precum şi în

grupele de celule endocrine situate în alte organe. Organizarea cordonală reticulată reprezintă aranjarea cordoanelor celulare într-o reţea

anastomozată, care prezintă în ochiurile ei ţesut conjunctiv şi numeroase vase sanguine; este specifică pentru adenohipofiză, paratiroidă, glanda suprarenală – zona reticulată, pancreas endocrin etc.

Organizarea cordonală glomerulată constă în aranjarea cordoanelor în vârtejuri, ghemuri şi/sau arcuri de cerc; este specifică pentru glanda suprarenală – zona glomerulată.

Organizarea cordonală fasciculată implică aranjarea cordoanelor mai mult sau mai puţin paralele între ele, respectând orientarea într-o anumită direcţie; este specifică pentru glanda suprarenală – zona fasciculată.Organizarea folicularăAcest tip de organizare este caracteristic pentru glanda tiroidă. Celulele epiteliale endocrine (denumite şi tireocite) sunt aranjate pe un singur rând, formând un folicul tiroidian (formă aproximativ sferică); foliculul este o cavitate închisă, fără comunicare cu exteriorul său. Organizarea difuzăOrganizarea difuză a devenit cunoscută ceva mai târziu, prin evidenţierea unor celule de tip endocrin ce conţin granule de secreţie, prezente izolat sau în mici grupuri printre celulele epiteliale ale tubului digestiv şi ale căilor respiratorii. Astfel a apărut conceptul de sistem endocrin difuz.

4