CAPITOLUL VCOMUNICAREA SPORTIV-ANTRENOR

CĂPITANUL DE ECHIPĂ CA LIDER ÎN PROCESUL DE COMUNICARE

Căpitanul de echipă este o persoană care se bucură de un anumit statut, drepturile şi obligaţiile oficiale fiind consemnate de regulamentele competiţionale ale diferitelor sporturi. Dincolo de aceste prevederi, căpitanul de echipă este un lider, un conducător acceptat şi desemnat de grup ca să-l reprezinte.59 El poate fi iubit, dar mai important este să fie apreciat de către colegii de echipă, prin calităţile sale reale şi prin competenţa sa.

Aceste calităţi , completate de maturitatea intelectuală, afectivă, socială se formează pe parcursul multor ani, de aceea în multe cazuri, căpitanii sunt aleşi şi uneori numiţi dintre sportivii mai vechi, mai experimentaţi.

Psihologul brazilian Ribeiro da Silva, citat de Epuran (2001), clasifică liderii, căpitanii de echipă din jocurile sportive după unele trăsături dominante pe care le-a surprins:

1. Socio-emoţional, care transmite linişte, calm în rândul coechipierilor2. Moralul, care menţine entuziasmul şi spiritul activ al coechipierilor3. Omul de acţiune, care este mereu în ofensivă şi devine agresiv când echipa sa pierde4. Strategul-pedagog, care dă ordine, vorbeşte colegilor, propune tactici şi schimbări de tactică,

fiind un alterego al antrenorului5. Căpitanul, omul reprezentativ, vocea echipei şi uneori a clubului, care se impune prin

prezenţă şi prestanţă mai mult decât prin voce.Căpitanul de echipă este, în acelaşi timp, ajutorul antrenorului în mobilizarea jucătorilor

pentru realizarea obiectivelor propuse şi reprezentantul opiniei grupului în faţa conducerii clubului. Trebuie să remarcăm faptul că de multe ori relaţiile din cadrul grupului sportiv nu sunt cele

mai bune, că antrenorul nu este întotdeauna crezut şi urmat, că sportivii au uneori mentalităţi străine obiectivului de performanţă. În acest sens, cele prezentate mai sus sunt argumente care pledează în favoarea unui căpitan de echipă competent şi cooperant.

Când căpitanul de echipă este desemnat de către antrenor pe baza unor aptitudini pe care acesta le are (vârsta reprezintă un criteriu important) alegerea antrenorului nu corespunde întotdeauna cu ceea ce simt membrii grupului privitor la această decizie.

De aceea, se poate constata existenţa a două categorii de lideri:Liderul formal – este ales de antrenor, îndeplineşte un rol simbolic în cadrul echipei, el fiind

cel care se ocupă şi de problemele protocolare care apar de fiecare dată când echipa participă la o competiţie.

Liderul informal - ales de membrii echipei în mod tacit, este cel care reuşeşte să-i mobilizeze în situaţii critice, datorită faptului că ideile lui sunt acceptate şi sunt puse în aplicare (de obicei acesta acţionează constructiv).

Situaţia cea mai convenabilă este aceea în care cele două tipuri se suprapun şi realizează o entitate echilibrată, acceptată şi competentă.

Cunoaşterea de către antrenor a existenţei liderului formal şi informal, dacă sunt două persoane diferite, oferă posibilitatea mobilizării echipei prin intermediul acestora.

O categorie aparte de lider este vedeta în sensul pozitiv al cuvântului, este o forţă necesară oricărei echipe, putând să devină elementul care mobilizează echipa în pregătire şi luptă, un exemplu pozitiv, un idol, o ştachetă ridicată sus de tot, peste care toţi ceilalţi doresc să sară. Există însă numeroase exemple când un astfel de jucător devine o frână în calea consolidării echipei, împiedică dezvoltarea celorlalţi jucători, devine elementul de dezintegrare al echipei, de frământare,

59 Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., (2001), Psihologia sportului de performanţă, Editura FEST, Bucureşti51

împiedicând astfel realizarea obiectivelor de performanţă. De aceea, poate sensul noţiunii de vedetă a căpătat mai mult caracteristici negative, fiind întrebuinţat în general ca un termen peiorativ.

De regulă, jucătorul vedetă în sens negativ evoluează după un anumit tipic. Avansează spre limitele defavorabile obligându-i pe antrenori să ia măsuri energice pentru a-şi feri echipa de dezmembrare. Mai întâi vedeta îşi arogă pe nesimţite drepturi speciale. Ea nu efectuează pe teren un travaliu maxim, nu participă efectiv cu toate forţele la jocul echipei, ci caută să se remarce personal cât mai mult, îşi execută în detrimentul colectivului numerele personale de virtuozitate, cerând parcă aplauze. Joacă evident numai pentru ea însăşi, vrând să arate neapărat că se detaşează de ceilalţi fără ca izolarea să o afecteze.

Problema care se pune este ce anume trebuie să facă antrenorul într-o astfel de situaţie. Răspunsul simplu ar fi să nu lase lucrurile să ajungă până acolo, acţionând din timp şi chiar preventiv, fiindcă antrenorul trebuie să fie în stare de alarmă permanentă. Munca lui trebuie să evidenţieze şi să dezvolte tendinţele pozitive, folositoare echipei, înăbuşindu-le pe celelalte. Fapt este că uneori chiar antrenorul contribuie la formarea unor trăsături negative ale vedetei. De exemplu, făcând observaţii energice echipei şi jucătorilor obişnuiţi, antrenorul caută să nu-l supere pe jucătorul de valoare şi-l evită în aceste momente de admonestare colectivă. Uneori îl absolvă de la diferitele sarcini, alteori îi acceptă toate capriciile.

În acest sens, antrenorul trebuie să fie mereu atent, să nu creeze premisa de infatuare prin discriminare, să evite diferenţierile între jucătorii obişnuiţi şi vedete. El poate să acorde atenţie şi respect deosebit sportivilor fruntaşi, fără a le face însă concesii. Să-i convingă permanent că sunt exemple şi au datoria să fie primii în acţiunile necesare echipei. Să ceară tocmai acestor jucători valoroşi să-şi cultive talentul printr-un efort mai mare ca al celorlalţi în toate domeniile, mai ales în antrenament şi joc. Să muncească mai mult ca alţii, dând exemplu tuturor, să lupte cu deosebită ardoare pentru a mobiliza întreaga echipă. Oricum vedeta trebuie să înţeleagă că victoria echipei îl va evidenţia mai mult decât o înfrângere.

ANTRENORUL ÎN PROCESUL DE COMUNICARE SPORTIVĂ

Antrenorul poate fi văzut şi apreciat de către sportivi în mod diferit. Stilul de comportament abordat de către fiecare antrenor în parte depinde de temperament, de educaţie, de măiestria pedagogică formată, dar şi de particularităţile sportivilor.

Stilul abordat în antrenament şi competiţie, constă în modalitatea personală de realizare a procesului instructiv educativ în conformitate cu achiziţiile ce urmează a fi realizate. Conform opiniei lui Vlăsceanu L. „stilul60 este asociat comportamentului şi se manifestă sub forma unor structuri de influenţă şi acţiune cu o anumită consistenţă intimă, stabilitate relativă, fiind rezultatul permanentizării principiilor şi normelor ce definesc activitatea formativă”.

Există afirmaţii de genul “nu-mi place atletismul / gimnastica s/ handbalul”, afirmaţii ce sunt determinate de cele mai multe ori de instalarea unei antipatii provocate de stilul dur sau nepotrivit de predare, de greutatea sau dificultatea disciplinei abordată, de alegerea nepotrivită a modalităţii de predare, de selecţionarea neinspirată a sistemelor de acţionare sau de neselecţionarea sportivilor în concordanţă cu predispoziţiile şi motivaţiile personale.

În antrenamentul sportiv ca şi în competiţie, există mai multe modalităţi de manifestare a antrenorului în procesul complex de predare – învăţare – dezvoltare - obţinere de performanţă. Modalităţile de manifestare a antrenorului se realizează în funcţie de caracteristicile intime ale personalităţii, dar şi în funcţie de caracteristicile sportivilor, date de particularităţile de vârstă, sex şi înzestrare aptitudinală ale acestora.

60 Zamfir, C. Vlăsceanu, L (1993), Dicţionar de Sociologie, Editura Babel, Bucureşti52

Antrenorul se poate comporta în procesul pedagogic în mod diferit, încadrându-se într-un stil de instruire61 care poate fi: democratic, autoritar, neglijent.

Stilul democratic, considerat ca fiind cel mai acceptabil, este un stil cooperant, afectiv, apropiat, amabil, dar în acelaşi timp sever. Se bazează pe o colaborare desăvârşită între antrenor şi sportiv, pe o stimulare permanentă a iniţiativei sportivilor, dar şi pe o realizare a unei motivaţii temeinice prin aprecieri pozitive, argumentate temeinic.

Acest stil de instruire are cea mai mare eficienţă întrucât formează încrederea reciprocă între sportiv şi antrenor. Încrederea se câştigă de-a lungul timpului, pe baza cunoaşterii şi sprijinirii reciproce, prin acomodarea antrenorului şi sportivului cu specificul activităţii. Comunicarea conţinuturilor de instruire se realizează într-o formă explicită, clară, scurtă, bazată în principal pe preocuparea antrenorului de a găsi modalitatea cea mai eficientă în realizarea înţelegerii şi execuţiei corecte a mişcării combinată cu depunerea unui efort specific.

Această abordare a procesului de instruire se bazează pe capacitatea antrenorului de a sesiza ambele posibilităţi ale instruirii: neacomodarea din cauza sportivului (lipsa disponibilităţilor personale, nivelul scăzut al condiţiei fizice) şi neacomodarea din cauza antrenorului (lipsa capacităţii de obiectivitate şi sociabilitate). A considera că neînsuşirea, neformarea deprinderilor motrice şi nedezvoltarea aptitudinilor psihomotrice se datorează întotdeauna sportivilor, nu şi antrenorului, este o idee greşită şi acceptată de antrenorii dezinteresaţi, sau fără experienţă didactică.

Instruirea din antrenamentul sportiv este o activitate complexă ce trebuie percepută ca un sistem de acţiuni bilaterale ce presupun explicarea, demonstrarea şi execuţia unor deprinderi şi priceperi motrice (bazate pe percepţia, gândirea, judecata, memoria, analiza, dăruirea de sine, voinţa şi motivaţia) în lupta directă cu oboseala. Instruirea trebuie percepută ca ceva plăcut, stimulativ, uşor de înţeles şi de executat, o activitate ce schimbă comportamentul oamenilor, dar care aduce şi satisfacţii deosebite.

Analiza cauzelor neacomodării (determinate de cele mai multe ori de indisponibilitatea şi nemotivarea sportivilor, dar şi de indisponibilitatea antrenorului), poate îmbunătăţi procesul instruirii în sensul creşterii performanţelor sportive. Nu trebuie să se neglijeze nici un moment faptul că instruirea trebuie să se adreseze sportivului sau grupului de sportivi din momentul respectiv, ţinând cont de percepţia şi gradul de atenţie, gândire, judecată şi nivel de pregătire.

Nu se transmit informaţii, nu se predau deprinderi de dragul de a preda, ci pentru a fi înţelese, executate, învăţate, pentru a produce modificări în comportamentul uman care să permită realizarea de performanţe sportive. Instruirea se adresează sportivilor care suportă un efort şi o solicitare fizică şi psihică mare, de aceea antrenorul trebuie să fie calm, receptiv, dezinvolt, plăcut, deschis, bine dispus, interesat de ceea ce face sportivul.

Antrenorul care adoptă un astfel de stil încurajează implicarea sportivilor în procesul exersării independente şi creative, cooperează şi conlucrează cu sportivii în organizarea situaţiilor de învăţare, se comportă ca un membru al grupului cu care lucrează, fapt ce face să crească încrederea în el.

Formarea încrederii depline în personalitatea antrenorului în posibilităţile acestuia, de a realiza un proces instructiv de mare calitate, este o condiţie esenţială în antrenamentul de performanţă.

Antrenamentul sportiv este un proces ce se suportă cu greutate de către sportivi şi chiar antrenori, înţelegerea şi prietenia, stimularea şi buna dispoziţie sunt condiţii ce pot mării eficienţa.

Stilul dictatorial, socotit ca fiind neeficient, este un stil abordat în principal de antrenorii înfumuraţi, de cei încrezuţi, dominatori şi fără predispoziţia de autoinstruire, de cei care au impresia că totul este sub control, că sportivul nu este altceva decât instrumentul prin care se realizează performanţa, care nu are drept la replică.

61 Apud Rață Gloria, (2005) Psihopedagogia sportului de performanță, Note de curs, Universitatea din Bacău53

Acest stil constă în transmiterea cunoştinţelor în mod autoritar, distant sau ursuz şi nu permite realizarea unui dialog între sportiv şi antrenor, nu se poate realiza o comuniune între cei doi factori. Vina neînvăţării, neprogresării, în acest caz, este dată în totalitate asupra sportivilor care sunt consideraţi leneşi, răi, neinteresaţi, obraznici, impertinenţi care nu sunt capabili sau nu vor să lucreze, ceea ce este fals.

Antrenorul care abordează un astfel de stil nu încurajează iniţiativele, critică, sancţionează orice abatere fără să ţină cont de nimic, nu face parte din grupul cu care lucrează, păstrând o anumită distanţă şi răceală faţă de sportivii cu care lucrează. Pentru acest stil de lucru, el nu este apreciat şi nici iubit, preferat de sportivi.

Stilul neglijent, apreciat ca fiind neindicat în activitatea de performanţă, este stilul abordat în principal de antrenorii care au ocupat un loc de muncă pentru care nu au chemarea specifică, nu sunt făcuţi. Aceştia sunt neinteresaţi de rezultatele muncii, s-au încadrat din motive neprofesionale şi sunt lipsiţi de atracţia şi dragostea pentru sport, pentru sportivi, pentru progres şi conceperea performanţei sportive.

Antrenorul care abordează un astfel de stil, are în cadrul antrenamentelor un rol pasiv, acceptă cu uşurinţă deciziile şi sugestiile sportivilor, nu manifestă exigenţă, nu face aprecieri pozitive sau negative privind comportamentul elevilor, favorizează nivelul slab al pregătirii şi deci obţinerea unor rezultate sub posibilităţile reale. În lecţiile de antrenament este preocupat mai mult de ceea ce se întâmplă în jur decât ce se întâmplă cu sportivii proprii, nu-l interesează problemele specifice antrenamentului sau problemele personale ale sportivilor.

Referitor la stadiile de formare profesională conform lui Underhill A. citat de Gh. Dumitriu există patru etape de dezvoltare personală62 sau de existenţă a profesorului, etape ce se manifestă şi în evoluţia profesională a antrenorului:

Etapa de „incompetenţă inconştientă”, în care antrenorul nu este conştient de alternativa educaţională, de posibilităţile multiple de realizare a procesului instructiv-educativ, de responsabilităţile ce-i revin, şi nu şi-a găsit încă personalitatea de profesor sau drumul.

Etapa de „incompetenţă conştientă,” în care antrenorul ştie, cunoaşte că există multiple metode mai eficiente, în procesul de instruire, dar nu foloseşte, din comoditate sau lipsă de imaginaţie, decât anumite metode. Este un aspect ce poate genera o schimbare în modalitatea de abordare a realizării procesului de instruire, dacă acesta s-ar strădui, s-ar trezi la realitate sau ar prinde drag de meserie.

Etapa de „competenţă conştientă”, în care antrenorul depune eforturi, în mod conştient, pentru a realiza o comuniune strânsă şi agreabilă cu sportivii cu care lucrează, pentru a găsi cele mai bune şi eficiente abordări potrivite momentului şi situaţiilor.

Etapa de „competenţă inconştientă”, în care antrenorul nu depune eforturi deosebite pentru a deveni sau a se comporta ca un adevărat profesionist. Pentru această etapă, centrarea atenţiei pe sportivi reprezintă un lucru cât se poate de normal, o modalitate de comportare naturală, simţită din interiorul personalităţii profesionale.

Antrenorul, încă de la începutul activităţii didactice, poate să se manifeste într-una din aceste etape, poate să treacă de la o etapă la alta şi poate să se perfecţioneze. Ca să ajungă la a patra etapă depinde de competenţele profesionale şi idealurile fiecărui antrenor, de voinţa şi puterea de auto convingere a fiecăruia în parte, dar şi de interiorul personalităţii.

În funcţie de stilurile prezentate şi etapele de evoluţie, antrenorul este apreciat de către sportiv ca fiind bun şi atunci sportivul preferă să lucreze cu el sau poate fi apreciat ca necorespunzător şi pleacă să lucreze cu alt antrenor.

62 Dumitriu, Gh., Dumitriu, Constanţa, (2003), Psihopedagogie - curriculum suport pentru examenele de definitivare şi gradul II în învăţământ, E.D.P. ,R.A., Bucureşti

54

Antrenorul, omul care dirijează procesul de instruire, omul care conduce procesul de creaţie a performanţei sportive este persoana cea mai apropiată de sportivul care se străduieşte să realizeze un rezultat sportiv de valoare.

Mentalitatea actuală a antrenorului cu privire la conduita lui didactică a suferit modificări determinate de schimbările sociale, care au făcut din sport o afacere profitabilă, rezultatele sportive fiind evaluate şi plătite în funcţie de valoare. Noua mentalitate are la bază rigoarea şi precizia proiectării ştiinţifice, bazată pe analiza şi cunoaşterea celor mai noi rezultate ale cercetării ştiinţifice.

COMUNICAREA SPORTIVĂ ÎN PLAN VERTICAL ŞI ORIZONTAL

Acest tip de comunicare este specific relaţiilor interpersonale lider – grup şi invers precum şi relaţiilor interpersonale ale persoanelor care se află pe aceeaşi treaptă în ierarhia socială a grupurilor, în cazul nostru a grupurilor sportive.

Structurile de conducere asigură organizarea şi direcţionarea grupurilor, în vederea ţelurilor propuse. Alături de noţiunea de conducere apare şi cea de putere. Conform lui F. E. Fiedler (1971) „conducerea şi puterea sunt esenţial sinonime”63. Peste structura de conducere într-o colectivitate se suprapune piramida puterii.

Fenomenul conducerii prezintă şi alte aspecte demne de analizat. De exemplu, atitudinea de simpatie sau de antipatie dintre membri din conducerea unui grup poate să aibă efecte pozitive sau negative asupra membrilor grupului.Există o distincţie foarte clară între conducerea la macronivel şi micronivel:

La nivel macro liderul este cel care dă direcţia necesară schimbării şi pune accent pe transformare

La nivel micro relaţia de conducere se desfăşoară în termenii de faţă-n faţă. Pe baza relaţiilor interpersonale rolurile de conducere pot fi interşanjabile. Altfel spus un individ poate fi conducător într-un context şi poate fi subaltern în alt context.

Ipostaze ale fenomenului conducerii:Conform lui C. A. Gibb, R. Lambert şi E. Hollander există 5 ipostaze ale conducerii:Şeful instituţional: versiunea cea mai recunoscută a liderului, care ne apare ca fiind persoana

investită prin numire sau alegere într-o funcţie de conducere în cadrul unor structuri organizaţionale prestabilite, asimilat în cazul nostru antrenorului.

Persoana centrală în grup: e o altă ipostază a liderului. Este vorba de persoana care concentrează atenţia celorlalţi, întruneşte aprecierea şi stima grupului, constituind un exemplu demn de urmat pentru membri săi, în cazul nostru, căpitanul de echipă.

Liderul sociometric: sau persoana cea mai populară în grup întruneşte sufragiile celorlalţi membri sub unghi afectiv, poate fi căpitanul de echipa, vedeta echipei sau chiar un alt component al acesteia.

Liderul situaţional: (poate deveni lider) e persoana care se angajează spontan în acte de conducere în situaţii diferite.

Liderul ca fiind persoana cea mai influentă.COMUNICAREA SPORTIV – ANTRENOR

Aşa cum arătam în capitolul anterior, comunicarea dintre sportiv şi antrenor64 poate fi de două feluri negativă şi pozitivă. În obținerea unei comunicări pozitive, antrenorul este obligat să aibă

63 Apud Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. (1994) Psihologie socială, Editura Exe S.R.L., Cluj-Napoca, p. 157.64 Apud Dominteanu Teodora (2009) Comunicarea sportiv-antrenor, Revista Marathon, Vol.1, Nr. 2/2009

55

un bagaj de cunoștințe în afara cunoștințelor de specialitate, ca de exemplu: psihologice, pedagogice, anatomice, biomecanice, filozofice etc.

Un bagaj mare cultural din partea antrenorului, este necesar, din prisma lucrului că sportivii sunt diferiți din punct de vedere intelectual şi emoțional, iar el ca lider al colectivului trebuie să fie înțeles de absolute toți sportivii. Dacă acest lucru nu se realizează, există posibilitatea interpretării greșite a mesajului de către sportiv, lucru care poate afecta serios capacitatea de performanţă a colectivului, creând tensiuni şi distrăgând atenția de la principalele obiective.

S-a demonstrat că folosirea expresiilor pozitive de către antrenor în cadrul antrenamentului si chiar a unei competiții oferă un randament crescut, permițând sportivului să îşi analizeze propriile greșeli sau erori de execuție. Acestea fac parte din comunicarea verbală care are importanţa sa, dar cum se știe la antrenament nu prea este timp de explicații, iar comunicarea verbală de cele mai multe ori este mai importantă.

Faţa încruntată a antrenorului, ochi dați peste cap, semnele de dezaprobare din cap şi altele, în general au un efect foarte puternic asupra sportivilor. Un semn de aprobare sau o mimică a feţei pozitivă din partea antrenorului la momentul potrivit, poate să dea sportivului, plusul de energie necesar pentru câștigarea unei competiții dacă acesta se află într-un moment critic din punct de vedere psihic.

Cunoașterea şi înțelegerea termenilor de specialitate din partea sportivului, poate ușura foarte mult munca antrenorului în a se face înțeles. O conștientizare corectă a propriilor calităţi motrice şi erori de tehnică şi în mod special al propriului organism în combinație cu o dorință mare şi echilibrată de performanţă, poate înlesni foarte mult comunicarea sportiv antrenor.

Deoarece sportivul este agresat foarte puternic din punct de vedere fizic şi psihic pe durata antrenamentelor şi a competițiilor în combinație cu alte probleme, antrenorul de cele mai multe ori va deveni un punct de echilibru şi în viața personală a sportivului formându-se relaţii la fel de apropiate ca într-o familie normală. Din aceste motive, am putea spune că antrenorul este obligat să aibă o capacitate de înţelegere şi exprimare superioară sportivului.

Toată lumea a auzit de antrenorii care îşi abuzează sportivii psihic prin expresii "nu ai nici o treabă" , „da faci şi tu ceva astăzi”? Acest gen de abuz este dezastruos pe termen lung, lăsând aproape inevitabil sportivul cu sechele, influenţându-i capacitatea de efort, dorința de sacrificiu, ajungându-se în cazuri mai extreme până la abandonarea sportului de performanţă.

În sportul de performanţă am putea spune că formularea unei critici, trebuie dusă până la gradul de artă, de a fi capabil de a formula o critică complexă, dar exprimată într-un mod foarte simplistic pentru a se evita după cum am menționat mai sus confuzii, în cadrul colectivului de lucru.

Majoritatea sportivilor pornesc cu o dorinţă de afirmare, de a câștiga foarte mare, lucru care le poate "întuneca" judecata în anumite momente. Din acest motiv, cunoașterea unor elemente de psihologie din partea antrenorului poate ajuta la armonizarea acestor sentimente prin implementarea unor principi de morală şi fair-play.

În ţara noastră problemele de comunicare antrenor-sportiv sunt foarte evidente. Cazurile de certuri între sportivi şi antrenori fac audienţa multor televiziuni şi ziare. La un nivel de performanţă mai ridicat, demonstrarea unui nivel de maturitate în exprimare este aproape obligatoriu şi din partea antrenorului şi din partea sportivului deoarece fiind persoane publice, fiecare pas le este urmărit şi chiar difuzat la nivel național.

Cazurile antrenorul a spus sau sportivul a spus au distrus cariere întregi, probabil de aceea antrenorii şi sportivii cu un limbaj adecvat şi corect impun un grad ridicat de respect.

Comunicarea nonverbală este o comunicare cu mai multe canale. Dintre toate cel mai important este corpul uman prin limbajul corpului care cuprinde aparenţa fizică, gesturile, expresia feţei (mimica).

56

Limbajul corpului este la fel de complex ca şi cel verbal, fiind structurat pe zone anatomice şi avându-și propria gramatică, fiind un mijloc de comunicare bogat în informaţii, nuanţat şi sensibil.

Cel mai important lucru de reţinut este acela că dialogul dintre două persoane nu se poartă numai în plan verbal ci în egală măsură şi în plan nonverbal. Cunoaşterea acestuia este o artă şi se deprinde în timp, necesitând o observaţie sistematică a celorlalţi şi consecutiv un efort constant de interpretare a celor observate.

Tot ceea ce facem se constituie în fapt într-un mijloc de comunicare. Practic, comunicarea nonverbală nu poate fi blocată, dar nici nu este de dorit. Limbajul nonverbal în unele situaţii ne poate trăda, dar soluţia nu este în nici un caz suprimarea acestuia prin supracontrol, ci deprinderea regulilor de bază, deprinderea „gramaticii şi vocabularului" specifice acestui mijloc de comunicare.

Limbajul corporal este un limbaj universal şi natural, propriu tuturor oamenilor, care dincolo de mici diferenţe culturale, poate fi regăsit identic pe întreaga planetă. Conform unor cercetări asupra limbajului trupului, s-a arătat că, într-o prezentare faţă în faţă, impactul mesajului emiţătorului asupra ascultătorilor este împărţit în felul următor:cuvinte - 7%-10% din impactul total; voce - 10%-30% din impactul total; limbajul trupului - 60%-80% din impactul total.

Acest lucru denotă faptul că felul în care arăţi, gesturile, zâmbetul, felul în care eşti îmbrăcat şi cum te mişti are cel mai mare impact asupra atitudinii unei alte persoane faţă de tine. Chiar înţelepciunea populară confirmă aceste date, deoarece din bătrâni se spune că „un gest face cât o mie de cuvinte". Felul în care vorbeşte o persoană este de trei ori mai important decât cuvintele pe care le foloseşte.

În literatura de specialitate se întâlnesc următoarele cinci categorii de identificare a comportamentului nonverbal, valabile şi în activitatea sportivă:

Ţinuta - Prin aceasta se înţelege atât ţinuta pe care un om o adoptă într-un anumit moment, cât şi mişcările care modifică, influenţează poziţia corpului, cum ar fi, deplasarea greutăţii corpului prin aplecarea înainte sau înapoi, balansul pe vârfuri şi pe călcâie, poziţia picior peste picior etc.

Mimica - Prin aceasta se înţeleg toate semnele şi fenomenele pe care le putem observa pe faţa cuiva

Gestica - Prin aceasta se înţeleg toate gesturile braţelor, „limbajul mâinilor".Distanţa - Prin aceasta înţelegem distanţa pe care o păstrăm faţă de ceilalţi, cât şi mişcările

bruşte, care au drept scop modificarea distanţei faţă de un obiectiv.Intonația - Prin aceasta înţelegem toate aspectele care se manifestă în timpul vorbirii aşa

cum ar fi modulaţiile, pauzele de vorbire, intensitatea sonoră, ritmul vorbirii etc. În sfera intonaţiei intră şi manifestările sonore lipsite de conţinut verbal, cum ar fi plescăitul din limbă, oftatul etc.

Ca o concluzie, am putea spune că o comunicare bună poate duce la creșterea performanţei sportivului sau a echipei, fiind una dintre principalele elemente ale succesului şi că o bună comunicare antrenor-sportiv face ca drumul spre performanţă să fie mai ușor şi plăcut de parcurs.

COMUNICAREA SPORTIV – SPORTIV

O caracteristică a comportamentului între sportivii din cadrul unei echipe când intră în relaţie unii cu alţii este aceea de a se informa reciproc, de a face schimb de informaţii şi de mesaje, într-un cuvânt de a comunica.

57

Această trebuinţă dă naştere relaţiilor de intercomunicare considerate de unii autori baza apariţiei societăţii, a grupurilor sociale. În comunicarea interumană deosebit de importante sunt: natura mesajelor transmise şi recepţionate (verbale şi nonverbale), conţinutul lor, existenţa sau inexistenţa momentelor psihologice ale comunicării, a intenţiei de a modifica comportamentul partenerilor prin comunicare.

În jocurile sportive intercomunicarea se manifestă într-un mod particular, sub forma afluxului de informaţii care se îndreaptă de la coordonatorul de joc către ceilalţi jucători. O asemenea intercomunicare care este de tip “piramidal”, după cum subliniază literatura de specialitate65, şi are un caracter extrem de dinamic, întrucât locurile jucătorilor pe teren nu sunt neapărat fixe.

Actul de intercomunicare este simultan şi plurifocal, deoarece fiecare jucător se deschide mai mult sau mai puţin către coechipieri, în acelaşi timp în care ceilalţi se deschid către el.

Intercomunicarea dintre jucători are la bază intercunoşterea, iar aceasta se conjugă la rândul ei cu o bună autocunoaştere. În acest caz, intercomunicarea dintre jucători se efectuează empiric, spontan, fără o profundă intercunoaştere, se ajunge uneori la percepţii eronate, deformate ale coechipierilor. În aceste situaţii soluţiile tehnico-tactice se pot irosi, chiar în cazul în care conducătorul de joc dovedeşte reale calităţi de creativitate, de anticipare sau de decizie.

O altă nevoie pe care o resimt oamenii este aceea e a se simţi agreaţi de alţii, de a se simţi bine în compania lor, de a li se împărtăşi emoţiile şi sentimentele. Această nevoie dă naştere unui nou tip de relaţii interpersonale, şi anume relaţiile afectiv-simpatetice, care nu sunt altceva decât relaţiile de simpatie sau de antipatie dintre oameni, de preferinţă sau de respingere afectivă. Relaţiile de simpatie dintre oameni sunt de regulă, tonifiante, cu efecte pozitive, în timp ce relaţiile de antipatie duc la efecte negative, creează climate tensionale greu de suportat. Nu este exclus ca simpatia exagerată să ducă la subiectivism exagerat, pe când antipatia moderată să inducă stări de emulaţie, de diferenţiere mai clară a personalităţilor, tocmai prin opoziţie.

Un alt criteriu care poate fi folosit în clarificarea relaţiilor interpersonale66 îl reprezintă latura lor procesuală, dinamică. În această categorie intră relaţiile de cooperare bazate pe coordonarea eforturilor în vederea realizării unui obiectiv, de competiţie bazate pe rivalitatea partenerilor în atingerea unei ţinte invizibile, de conflict ce au ca suport opoziţia mutuală raportată la un scop invizibil.

Există şi relaţii care presupun acţiunea mutuală a partenerilor soldată în timp cu modificarea caracteristicilor personale ale acestora. Aceste relaţii sunt: de acomodare, de asimilare, de stratificare, de alienare (îndepărtarea de celălalt, ruperea relaţiilor).

Unele studii socio-sportive efectuate asupra jocurilor au stabilit concluzii interesante din care reţine atenţia faptul că o echipă competitivă nu se apropie de eficienţa ideală, dacă relaţiile interpersonale dintre coechipieri sunt calme şi fără contradicţii. Aceste contradicţii, rezonabile ca intensitate, ar putea duce la o mai bună motivaţie, la interes, prin aceasta mărindu-se tonusul de luptă, combativitatea atât de necesară succesului.

COMUNICAREA ANTRENOR – SPORTIV „PROBLEMĂ”

Aşa cum am prezentat în capitolul dedicat comunicării în echipă, uneori există situaţii când unii jucători vreau să vadă dacă pot prelua conducerea echipei de la antrenor şi vor folosi toate metodele în încercarea de a-l face pe antrenor să facă ce vor ei, în loc să-l lase pe acesta să conducă

65 Apud Mureşan, Al., (2004), Relaţia lider-grup în cadrul activităţilor sportive, Teză de Doctorat, UBB Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială66 Apud Duck Steve, (2000), Relaţiile interpersonale, Editura Polirom, Iaşi

58

echipa aşa cum el consideră de cuviinţă. Aceşti jucători pot fi înşelători, iar cei mai răi sunt aceia care folosesc comportament pasiv-activ să arate că nu pot fi conduşi.

Ceea ce mulţi antrenori nu-şi dau seama este că, pentru acest tip de jucători, este o victorie oricând antrenorul trebuie să se oprească din vorbit; oricând un alt jucător se uită la el; oricând antrenorul se înfurie sau se supără sau oricând pot să se comporte sfidător şi să scape nepedepsiţi. Trucul în această situaţie este ca antrenorul să nu-i lase să câştige şi să facă în aşa fel încât ei să nu-şi dea seama că este deranjat de comportamentul lor.

De exemplu, dacă jucătorul este retras deliberat, cea mai uşoară cale de a face faţă acestui comportament este să-i spună că „sunt sigur că eşti bolnav din moment ce te mişti aşa de încet” şi apoi antrenorul să-l trimită să stea pe bancă până la sfârşitul antrenamentului. Antrenorul nu trebuie să cedeze şi să-i permită să se întoarcă pe teren.

Dacă jucătorul refuză să facă exerciţiul corect, calm, antrenorul trimite partenerul să exerseze cu altcineva, pe baza faptului că cel pedepsit trebuie să mai lucreze până să ajungă să poată face ceea ce fac şi ceilalţi. Apoi sportivul problemă este pus să lucreze individual. Din nou, antrenorul trebuie să fie tare pe poziţie şi să nu-i permită să se întoarcă, cel puţin până când nu ies la iveală intenţii cu adevărat bune.

Dacă jucătorul este sfidător, antrenorul îi explică calm că echipa este a lui, iar dacă vrea să facă parte din această echipă, trebuie să înceapă să se comporte aşa cum zice antrenorul. Apoi trebuie trimis să se gândească la ce va face. Chiar dacă sportivul este foarte bun nu trebuie să i se tolereze comportamentul. Dacă el consideră că este extraordinar, că antrenorul va face orice să-l ţină în echipă, nu va putea fi controlat şi în plus se va pierde controlul şi asupra celorlalţi,căci vor începe să-l imite.

Dacă antrenorul rămâne calm şi devine creativ în ceea ce priveşte pedeapsa administrată pentru a se potrivi greşelii, de cele mai multe ori se obţin rezultate foarte bune cu aceşti jucători. Ei pot fi lideri înnăscuţi şi pot deveni foarte valoroşi dacă talentul lor este bine canalizat.

Deci, odată ce sportivul problemă începe să cedeze, o idee bună ar fi ca antrenorul să încerce să găsească o cale prin care să-i arate o atenţie favorabilă. O metodă ar fi să-i fie dată sarcina să ajute un jucător pe care să-l înveţe ceva ce el ştie foarte bine. Aceasta îi permite să se simtă important atâta timp cât îl ajută pe antrenor şi pe un alt jucător, deci toată lumea câştigă. De multe ori acesta este primul pas în dezvoltarea talentului lor de conducători.

Uneori, stările conflictuale din familie îşi lasă amprenta asupra sportivului generând astfel de comportamente perturbatoare. Câteodată sportivul poate avea probleme emoţionale care necesită atenţie deosebită sau au o incapacitate de a învăţa. Toate aceste probleme trebuie tratate cu mare seriozitate şi atenţie cu atât mai mult cu cât mulţi părinţi cred că copiii lor nu sunt capabili de a genera stări conflictuale, comportamente problematice.

Când sportivii problemă deranjează serios activităţile celorlalţi jucători, antrenorul trebuie să folosească vocea şi privirea ca să oprească comportarea negativă instantaneu. Este o idee bună ca antrenorul să discute în termeni de reguli, pentru că jucătorii tind să ţină minte regulile mai bine.

Odată ce jucătorul admite că ştie că a încălcat regulile, antrenorul trebuie să-l determine să-şi ceară scuze. Câteodată, bineînţeles, un jucător poate să nu înţeleagă de ce un anumit lucru este împotriva regulilor. Oricum, sportivul problemă trebuie să primească o pedeapsă pentru că a generat situaţia şi să emită câteva aprecieri pozitive asupra adversarului sau.

59