Teoria social-cognitivă a învăţării- Albert Bandura

Învăţarea ca interacţiune între comportament, caracteristici personale şi mediu

La începutul anilor ‘60, Bandura propune o teorie care se constituie ca o punte de legătură între behaviorism şi “noile psihologii”.

Cercetările lui Bandura demonstrează că schimbările comportamentale produse prin condiţionare clasică sau prin condiţionare instrumentală nu sunt doar asocieri ale răspunsurilor la stimuli, ci ele sunt mediate cognitiv.

Bandura consideră că achiziţia de noi comportamente are loc în cadrul unei interacţiuni între mediu şi caracteristicile personale ale individului.

Persoanele îşi pot regla propriul comportament într-o anumită măsură prin conştientizarea consecinţelor generate de ei înşişi, adoptând schimbări care însoţesc operaţiunile condiţionate explicate în termenii proceselor de autocontrol, şi nu prin legături directe S-R.

Comportamentul este influenţat de atitudinile persoanei, de convingerile sale, de istoria întăririlor anterioare, dar şi de stimulii din mediu. De asemenea, un comportament, odată produs, poate determina schimbări ale mediului, după cum şi aspecte ale personalităţii pot fi influenţate de acţiunea mediului.

Perspectiva social-cognitivă asupra învăţării accentuează rolul individului în autodeterminare, fără a neglija influenţa factorilor situaţionali. Prin capacităţile de care dispune, omul poate acţiona asupra stimulilor din mediu pe care îi selectează şi îi interpreteză, în vederea unei adaptări cât mai optime. Aceste capacităţi sunt:

Capacitatea de simbolizare- permite individului transformarea experienţelor în modele interne, în structuri cognitive ce vor servi apoi drept ghid pentru acţiunile viitoare.

Capacitatea de învăţare prin modelare socială- permite omului să înveţe cunoştinţe, comportamente, valori şi emoţii prin observarea celorlalţi.

Capacitatea de anticipare- prin care omul poate să prevadă consecinţele unor acţiuni, iar acest lucru îl ajută să-şi fixeze scopurile, să-şi planifice acţiunile, să se orienteze şi să fie motivat în derularea acţiunilor.

Capacitatea de autoreglare- individul este capabil de reglare cognitivă, motivaţională, afectivă şi comportamentală. Autoreglarea se realizează prin trei procese: autoobservaţie, evaluarea performanţei şi retroacţiunile personale.

Capacitatea autoreflexivă- îi permite individului să examineze funcţionarea cognitivă, afectivă şi comportamentală, gradul de adecvare a gândirii la realitate.

Învăţarea prin observare şi modelare Prin cercetările întreprinse, Bandura atrage atenţia asupra faptului

că oamenii învaţă deseori numai privindu-i pe ceilalţi. Observându-I pe alţii, individul codează informaţia despre comportamentul lor, iar în ocazii ulterioare foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile proprii, fără a fi nevoie de vreo întărire pentru producerea răspunsului.

În 1963, împreună cu Richard Walters, publică volumul Social learning and Personality Development, în care expune concepţia sa cu privire la ceea ce se va numi învăţarea socială.

O mare parte a procesului se realizează prin expunerea la modele de viaţă reală care produc, în mod intenţionat sau neintenţionat, structuri de comportament ce pot fi imitate de către alţii.

Imitaţia înseamnă apariţia unei similitudini între comportamentul unui model şi cel al unui subiect, în condiţile în care comportamentul primului a servit drept indice pentru comportamentul celui din urmă.

Bandura delimitează două faze ale procesului de imitaţie: Faza de achiziţie, în care subiectul învaţă comportamentul unui

model Faza de performanţă, în care subiectul manifestă un comportament

ce reproduce comportamentul modelului.

În cele mai reprezentative studii ale sale, Bandura a urmărit modul în care copiii observă şi reproduc un comportament agresiv. Într-unul dintre aceste studii, copiii împărţiţi în trei grupuri au vizionat un film în care un model adult se comporta agresiv.

Apoi, primul grup a văzut că agresorul era pedepsit pentru comportamentul lui, al doilea grup a văzut că agresorul era recompensat, iar al treilea grup nu a văzut nici un fel de consecinţă a acţiunii agresorului.

Observarea ulterioară a comportamentului copiilor a dezvăluit grade diferite de imitare.

Grupul care a văzut că agresorul a fost răsplătit a dezvoltat un comportament mai agresiv decât celelalte două grupuri. Totuşi, atunci când copilor li s-a oferit o recompensă pentru imitarea comportamentului modelului, toate cele trei grupuri au produs, în aceeaşi măsură, un comportament agresiv.

Bandura astfel a fost pus în situaţia de a recunoaşte rolul întăririi în producerea performanţei imitative. El spune că întăririle administrate modelului influenţeză performanţa observatorului, fără a influenţa şi achiziţia răspunsurilor imitative.

Învăţarea observaţională se presupune că este atinsă printr-un proces de întărire diferenţială. Când comportamentul imitativ a fost întărit în mod pozitiv, iar răspunsurile divergente au fost fie nerăsplătite, fie pedepsite, comportamentul celorlalţi intră în funcţiune ca stimul discriminator pentru răspunsurile pozitive.

În observarea modelului şi în folosirea informaţiei despre comportamentul modelului pentru producerea unui răspuns imitativ sunt implicate următoarele procese:

a) Procesele atenţiei: întrucât este necesară orientarea atenţiei şi perceperea trăsăturilor relevante şi distinctive ale modelului

b) Procesele memoriei: necesare pentru memorarea comportamentului modelului şi stocarea lui într-o formă simbolică

c) Procese de reproducere motorie: implică folosirea reprezentărilor simboliceale patternurilor modelate să ghideze performanţele deschise.

d) Procese motivaţionale: o persoană poate dobândi, reţine şi poseda aptitudinea de execuţie şi abilitatea comportamentului modelat, dar învăţarea poate rareori să fie activată într-o performanţă deschisă dacă apar sancţiunile negative sau condiţiile nefavorabile.

Raportarea la modele şi imitarea comportamentului modelului constituie o formă de învăţare prezentă în multe situaţii de viaţă cotidiană. Modele pot fi reale, dar şi simbolice (cuvinte, idei care sunt valorizate social, imagini, evenimente). Urmărind modelele, copilul ajunge să înţeleagă ce comportamente sunt valorizate de societate şi care sunt dezaprobate sau pedepsite.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea acestui model de învăţare pentru actul educaţional, ea merge de la dobândirea unor comportamente verbale la însuşirea unor deprinderi motorii şi până la achiziţionarea unor comportamente sociale, a unor atitudini, prin identificarea cu adultul apreciat.

Unii autori au arătat că profesorul poate servi în mod efectiv în clasă drept model pentru învăţarea prin imitaţie. Copii vor reproduce mai frecvent un comportament al unui coleg care a făcut obiectul unei întăriri sociale.

De aceea, profesorii care doresc să stimuleze anumite comportamente ale elevilor vor sublinia asemenea comportamente în clasă folosind poveşti, filme sau alte reprezentări simbolice ale comportamentului dorit, recompensând apoi elevii care reproduc asemenea comportamente şi mărind astfel prestigiul şi autoritatea modelelor utilizate.

Utilizarea întăririlor sociale de către profesor în mediul şcolar, pentru mărirea frecvenţei comportamentelor dezirabile, creşte şansele ca acestea să devină stabile şi în mediul extraşcolar, unde elevul întâlneşte deseori întăriri sociale asemănătoare.

Eficienţa personală şi performanţele în activitate

Angajarea unui individ într-o activitate şi performanţa în acea activitate sunt legate de o dimensiune importantă a personalităţii, pe care Bandura a numit-o autoeficienţă sau percepţia eficienţei personale.

Autoeficenţa se referă la ceea ce credem despre abilităţile proprii, despre capacitatea pe care o avem de a duce la bun sfârşit acţiunile necesare obţinerii unor performanţe.

Potrivit lui Bandura, sursele de informaţii care contribuie la formarea expectanţelor de autoeficienţă a persoanei sunt:

Performanţele anterioare Experienţele vicariante, respectiv observarea executării unei

activităţi de către altă persoană Persuasiunea verbală, se referă la intervenţile profesorilor şi

ale colegilor, ce au drept scop să convingă un elev că este capabil să îndeplinească o sarcină

Reacţiile fizologice şi emoţionale, apar atunci când individul trebuie să desfăşoare o activitate şi sunt interpretate ca semne ale competenţei sau incompetenţei acestuia de a îndeplini acea activitate

Autoeficienţa crescută poate îmbunătăţii performanţa. Încrederea în propria eficienţă reprezintă un factor important în obţinerea succeselor.

În eficienţa personală se îmbină elemente de ordin cognitiv şi emoţional.

Sentimentul propriei eficienţe poate fi crescut dacă profesorii furnizează elevilor un feedback pozitiv asupra reuşitelor lor şi-i obişnuiesc să facă atribuiri interne ale succeselor.

Elevii pot fi învăţaţi să-şi aprecieze succesele ca pe un rezultat al efortului propriu sau al propriilor capacităţi şi să evite să pună succesele lor pe seama norocului, a întâmplării, destinului ori facilitării situaţiei.

Cercetările din domeniul educaţional privind percepţia eficienţei personale s-au dezvoltat pe următoarele direcţii: dezvoltarea percepţiilor elevilor cu privire la propria eficienţă şi construirea instrumentelor de măsurare, relaţia dintre percepţia eficienţei personale şi performanţa în diferite discipline, dezvoltarea unor practici educaţionale pentru creşterea nivelului şi tăriei încrederii în eficienţa proprie.