Teoria haosului constructiv: SUA și Noul Orient Mijlociu

Fără îndoială, această regiune a fost ținta atenției întregii lumi în ultimii ani, datorită evenimentelor ce tulbură pacea din zonă: războaiele din Irak și Afghanistan, conflictele indo-pakistaneze, cele dintre Israel și Palestina și  Israel și Iran, programul nuclear al Iranului și Primăvara Arabă- și lista nu este completă. Iar multe dintre acestea nu par a se finaliza în viitorul apropiat.

Din punct de vedere politic, regiunea Orientului Mijlociu cuprinde trei mari țări periferice: Egipt, Iran si Turcia, fiecare cu o populație de aprox. 60 mil. Loc.; țările centrale ale Semilunei Fertile (Irak, Israel, Iordania, Liban, Siria) și țările Peninsulei Arabia (Arabia Saudita, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman, Qatar si Yemen). Este relevant însă faptul că, din punct de vedere economic, statele din această regiune dețin 75% din rezervele mondiale de hidrocarburi și sunt mari producătoare de bumbac, fosfați, gaze naturale.

Concepția Statelor Unite cu privire la delimitarea zonei Orientului Mijlociu diferă însă semnificativ. Înaintea Summitului G8 din 2004, SUA au prezentat o definiție in care Marele Orient Mijlociu cuprinde o zona mult mai vastă, incluzând țările din nordul Africii, Sudanul și Cornul Africii precum și Afganistanul și Pakistanul. Definiția corespunea mai bine planurilor globale ale SUA, însă nu a găsit un prea mare ecou și susținere, ea fiind apoi readaptată sub denumirea Noul Orient Mijlociu.

Folosit pentru prima oară oficial de către secretarul de stat american Condoleezza Rice în iunie 2006, termenul de Noul Orient Mijlociu a fost planificat ca o etapă în cadrul căreia SUA, Marea Britanie și Israelul să contribuie hotărâtor la redesenarea frontierelor în Orientul Mijlociu, în scopul atingerii obiectivelor geostrategice, în principal americane, în zonă. Această nouă abordare a trezit numeroase comentarii și luări de poziții împotriva ei, încât nu a mai fost susținută deschis.

Analiștii avertizau că proiectul, pregatit timp de mai mulți ani, vizează de fapt crearea unui „arc de criză” – prin instabilitate, haos si violență – din Liban până in Siria, Irak, Golful Persic si Afganistan. Aceasta strategie este descrisă de un alt concept geopolitic – „haos constructiv” – prin care se pot crea condiții de violență și război cu scopul final de a retrasa granițele în funcție de obiectivele geopolitice urmărite.

Teoria ”haosului constructiv”

Această teorie poate fi descrisă foarte bine de cuvintele binecunoscutului pictor Pablo Picasso, care a spus : ”Un act de creație este un act de distrugere.” Cu alte cuvinte, pentru a crea ceva nou, trebuie distruse tiparele vechi, cu speranța că ceva mai bun va reieși din ruinile distrugerii.

În geopolitică,  aplicabilitatea conceptului este ușoară de înțeles, această idee sugerând faptul că un guvern nou și eficient nu poate lua naștere decât dacă cel vechi este distrus sau neutralizat.

Ideea de care se pleacă este aceea că puterea adevărată nu poate fi exercitată prin rămânerea la status-quo, ci dimpotrivă, prin distrugerea tuturor formelor  de rezistență, prin crearea haosului astfel încât elitele să-și poată asigura stabilitatea și securitatea.

În cazul Statelor Unite, se poate spune că s-a tranformat într-un adevărat crez politic, din acest concept reieșind o adevărată geostrategie referitoare la Orientul Mijlociu, menită să redefinească granițele statelor din regiune astfel încât noua hartă politică să corespundă intereselor naționale ale Statelor Unite.

                Această concepție a fost întărită de declarațiile făcute de secretarul de stat american Condoleezza Rice cu privire la situația din Liban de la vremea respectivă (2006, când, ca urmare a unui atac al Hezbollahului asupra Israelului, acesta ripostează prin bombardarea Libanului):

                ”Nu am nici un interes în diplomație pentru întoarcerea Libanuluiși Israelului la status-quo-ul anterior.  Cred că ar fi o greșeală. Ce vedem acum este, într-un sens, creșterea- nașterea,  unui nou Orient Mijlociu, și ce facem de acum încolo trebuie să asigure faptul că ne îndreptăm către Noul Orient Mijlociu, și nu că ne întoarcem la cel vechi.”

                Ideea redefinirii granițelor în Orientul Mijlociu este simplă și are la bază substituirea statelor rezultate după căderea Imperiului Otoman cu state unitare ca și etnie, și neutralizarea lor prin punerea lor unul împotriva celuilalt, permanent, fapt ce presupune însă dispariția actualelor state.

Noua hartă a Orientului Mijlociu

                Coincidență sau nu, în aceeași perioadă de timp în care Secretarul De Stat Condoleezza RIce făcea declarațiile menționate mai sus, o nouă hartă a Orientului Mijlociu a început să circule, fiind publicată în Jurnalul Forțelor Armate în iunie 2006 sub titlul : ”Granițele înângerate: Cum ar arăta un Orient Mijlociu mai bun”,  de către locotenentul -colonel Ralph Pieters. Această hartă se pare că a fost bazată pe o serie de alte hărți mai vechi ce detaliază posibile noi granițe ale Orientului Mijlociu, hărți datând de pe vremea președintelui american Woodrow Wilson (vezi imaginea).

Potențială hartă a Noului Orient Mijlociu

Sursa:http://www.globalresearch.ca

În opinia generalului Ralph Pieters, granițele din Africa și Orientul Mijlociu au fost trasate neglijent de puterile europene, favorizând izbucnirea de conflicte și generând numeroase probleme, dar că situația Orientului Mijlociu este infinit mai îngrijorătoare, confruntându-se cu stagnare culturală, inegalități sociale profunde și extremism religios. El însuși recunoaște că nu există nici o modalitate de a împăca pe toată lumea – diversitatea etnică și religioasă fiind prea mare și prea răspândită în teritoriu- dar că, în opinia lui, harta de mai sus rezolvă nedreptățile suferite de principalele majorități ce au suferit: kurzii, baluchii și musulmanii, și că acesta este cel mai viabil scenariu pentru un Orient Mijlociu pașnic.  Cele mai semnificative schimbări sunt după cum urmează:

Israelul se întoarce la granițele anterioare anului 1967 crearea statului independent Kurdistan prin anexarea nordului Siriei și Irak-ului, estul

Turciei, vestul Iranului Dezmembrarea Irak-ului și crearea a două state independente, corespunzătoare

populațiilor șiite și sunite Dezmembrarea Arabiei Saudite formarea statului Baluchistan, înglobând parte din Afghanistan, Iran și Pakistan

                Bineînțeles, nu se poate dovedi că această teorie a fost cu adevărat pusă în practică, dar o privire asupra evenimentelor din ultimele decenii din zona Orientului Mijlociu pare să confirme, sau cel puțin să sprijine, această idee. Este suficient să amintim:

1990-1991  – Războiul din Golf 2001-prezent – Războiul din Afghanistan 2003-2011 – Războiul din Irak 2008-2009 – Războiul din fâșia Ghaza 2011-prezent: „Primăvara arabă”: Tunisia, Egipt, Libia, Yemen, Bahrein, Siria, Algeria,

Irak, Iordania, Kuweit, Maroc, Oman etc. 2011- Intervențiile militare ale NATO în Libia 2012- programul nuclear al Iranului prezent – Siria

                Întrebarea care rămâne, și la care voi căuta să răspund săptămâna viitoare este: au fost aceste evenimente premeditate? Sau pur și simplu s-a profitat de conjuctura de moment? Închei însă această primă parte a articolului cu un citat mai mult decât pertinent:

 ”Spuneţi că o cauză bună sfinţeşte orice război? Adevăr spun vouă: un război bun sfinţeşte orice cauză!”(F. Nietzsche – Așa grait-a Zaratustra)

Asistent universitar doctor Viorel VELIŞCU,

ACADEMIA DE POLIŢIE „A.I. CUZA”

Mihaiţă-Gabriel IORGU, ACADEMIA DE POLITIE “A.I. CUZA”

 

Rezumat

 

Apariţia conflictelor fie interstatale, interetnice sau chiar apariţia acestor crize

internaţionale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci

înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârşitul existenţei acestora

fiindcă, dacă la acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante

puteri la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai paşnică. Geopolitica se

traduce liber ca geografia politică ce studiază „relaţiile dintre procesele politice şi mediul

geografic”. Însă Paul Claval merge mai departe şi spune faptul că: „Geopolitica ia în

considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională, fie că este

vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii nonguvernamentale sau de

opinia publică”.

Istoria fiecărui stat de la formarea lui ca ţară până la maturitatea propriu-zisă e un proces

continuu, în care se succed lideri cu diferite viziuni politice sau orientări în politica

internaţională, dar dincolo de acest lucru, în lungul proces de civilizare, maturizare au loc

nenumărate conflicte fie civile sau interstatale pentru delimitarea teritoriului sau a zonelor

de influenţă, sau pe lângă aceste lucruri au loc manifestări populare, revoluţii sau loviturii

de stat din diferite motive: economice, politice sau sociale (conform literaturii de

specialitate).

Aşa se întâmplă cu statele după dezmembrarea Marilor Imperii coloniale, ca cel Britanic

(cel mai mare din istoria omenirii, la un moment dat având 44 milioane km²), Francez,

German , Spaniol, Italian, Portughez, cea a avut loc după cel de-al II-lea Război Mondial

în speţă: majoritatea statelor africane cu excepţia câtorva precum Egipt, Africa de Sud,

de Sud-Est ca Indonezia, Filipine , Papa Noua Guinee, Singapore sau cele din Orientul

Mijlociu precum Israelul (1947), independenţa acestui stat ducând la nenumărate

conflicte intre sionişti şi statele Arabe ce au determinat efecte umanitare dezastroase,

sute de mii de refugiaţi, mii de morţi, distrugerea infrastructurilor.

Cum spuneam, acest proces se depăşeşte după lungi serii de războaie, diferende

interetnice sau chiar crize internaţionale pentru definitivarea suprafeţei teritoriului. Pentru

a înţelege acest ultim aspect, vom defini criza internaţională. „Prin criză internaţională se

înţelege o situaţie tensională extrema în relaţiile dintre anumite state sau grupări de

state, ce poate genera pericolul unor confruntări militare de mari proporţii, determinată

de acutizarea unor contradicţii sau de tendinţa reaşezării unor echilibre

internaţionale.”[1] Şi în toate cazurile, cei care au de pierdut sunt civilii, cetăţenii acelui

stat deoarece se încalcă principiile dreptului umanitar. Cu precădere se încalcă

„principiul dreptului umanitar sau dreptul conflictelor armate” care stipulează clar: „Părţile

la conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi decât în raport cu scopul războiului care

este de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar al adversarului”.[2]

Una dintre cele mai dinamice zone, cu risc maxim în privinţa producerii unei conflagraţii,

chiar mondiale, este Orientul Mijlociu. În ultimii aproape 60 de ani au avut loc

nenumărate războaie ca drept de scurtă durată majoritatea, cele mai lungi fiind cele

dintre URSS şi Afganistan de 9 ani ( 1979-1988 ) şi Irak – Iran ( 1980-1988). Dar toate

acestea au avut aceleaşi efecte: deteriorarea economiilor respectivelor state, refugieri în

masă, milioane de oameni ucişi, distrugerea bunurilor materiale, infracţiuni industriale şi

chiar milioane de oameni ucişi, distrugerea bunurilor materiale, infrastructurii industriale

şi chiar influenţarea economiei mondiale, periclitând-o prin creşterea preţului la petrol

determinat de instabilitatea zonei şi a lipsei siguranţei transportului acestuia.

Dar apariţia acestor conflicte fie interstatale, interetnice sau chiar apariţia acestor crize

internaţionale trebuie cercetată nu după finalizarea celui de-al II-lea Război Mondial, ci

înainte, adică după destabilizarea imperiilor coloniale, spre sfârşitul existenţei acestora

fiindcă, dacă la acel moment s-ar fi luat unele decizii la nivelul celor mai importante puteri

la acea dată, Orientul Mijlociu ar fi fost o zonă mult mai paşnică.

O primă cauză, dar poate cea mai importantă o reprezintă deficitara delimitare a

hotarelor de către Marile Puteri Coloniale. Astfel se poate observa pe harta lumii, în

deosebi în Africa ca graniţele sunt de tipul rectangular, geometric adică metropolele au

împărţit statele după criteriul influenţei de atunci, neţinând cont de criteriul etnic sau

religios, ajungându-se la fatidicul moment ca într-unul din state să existe un număr mare

din rândul unei populaţii (un procent ridicat) şi să aibă pretenţii de autonomie sau chiar

independenţă. Bineînţeles că statul respectiv nu acceptă ajungându-se la conflicte

interetnice, atentate teroriste, intimidări.

Un caz special îl reprezintă Israelul, ce a răsturnat, a dat peste cap toate planurile lumii

arabe de a crea Palestina, ajungându-se la lungi conflicte. După cum se observă, Irakul

e înconjurat de graniţe rectangulare, de aceea concluzia trasă de unii politologi ai vremii,

că dacă lumea arabă ar fi fost lăsată să traseze graniţele, nu ar fi existat Irakul,

formându-se astfel Kurdistasnul, regiunea sudică a Irakului ( Sunnistau) ar fi trecut la

Arabia Saudită, iar restul la Iran, deci Irak este un punct independent, un centru de

comandă al marilor puteri, iar toate conflictele interetnice nu ar mia fi existat, fiind o zonă

paşnică.

O a doua cauză ce poate fi aplicată şi contemporaneităţii o reprezintă interesele statelor

importante în zonă, fie geopolitice, geostrategice sau economice. Înainte de a dezvolta

această cauză, întâi trebuie să definim fenomenele de geopolitică şi geostrategie.

Geopolitica se traduce liber ca geografia politică ce studiază „relaţiile dintre procesele

politice şi mediul geografic”[3]. Însă Paul Claval merge mai departe şi spune faptul că:

„Geopolitica ia în considerare totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena

internaţională, fie că este vorba despre politicieni, diplomaţi, militari, de organizaţii

nonguvernamentale sau de opinia publică”[4].

„Geostrategia are un sens mai restrâns decât geopolitica şi desemnează valoarea

deosebită a unui loc, a unei întinderi, cu deosebire în plan militar”[5]. Geostrategia

înseamnă „studiul influenţei datelor geografice asupra strategiei statelor”[6]. Geostrategia

înseamnă gândirea în termeni spaţiali a acţiunilor strategice, politico-militare, a

preocupărilor de a identifica poziţii avantajoase din punct de vedere strategic. Un mare în

politica internaţională vine cu o definiţie tranşantă: „Geostrategia reprezintă

administrarea strategică a intereselor geopolitice”[7].

Din punct de vedere geopolitic, evoluţia politicii mondiale le obligă pe acestea să-şi

adapteze relaţiile bilaterale la dinamica evenimentelor şi acţiunilor diferitelor state. Astfel,

dacă la începutul anilor ’90, după căderea URSS, singura super putere rămăsese SUA,

în contemporaneitate, la nivel mondial tinde să se ajungă la o lume multipolară în care

există în fiecare colţ al lumii vectori de influenţă cum sunt: Rusia, China,

Japonia,Australia, Brazilia, U.E. şi Iran, o ţară de calibrul al doilea ce doreşte să devină

un centru decizional.

SUA au inclus Iranul, conform Declaraţiei lui George W. Bush, în aşa numita „Axa a

Răului”, alături de Irak, Afganistan, grupările teroriste şi de aceea SUA încearcă să

întreţină relaţii cu toţi vecinii Iranului pentru a-l încercui complet, dorind să plaseze

dispozitive militare. Mai mult de atât SUA susţine atât militar cât şi economic duşmanul

declarat al Iranului, anume Israelul, două state de la care poate chiar porni conflagraţia

militară.

Din punct de vedere economic, interesele SUA şi a celorlalte ţări se referă la resursele

colosale de petrol ale „Orientului Mijlociu, care posedă circa 70% din rezervele de petrol

dovedite ale lumii”[8], iar SUA, şi în viitor China, cei mai mari consumatori vor să îşi

asigure cu orice preţ resursele de petrol necesare dezvoltării economiei. Chinei îi vor fi

necesare 5,8 milioane de barili pe zi, iar SUA peste 8 milioane de barili pe zi.

„Cu alte cuvinte, China va consuma 2/3 din producţia anuală a Arabiei Saudite, Iranului

şi a Kuweitului la un loc sau 1/10 din cea mondială, SUA 1/3 din cea mondială, în timp ce

Japonia cât China”[9]. Deci rezultă că în 2009 primele 3 consumatoare vor folosi 1,6

miliarde de barili, adică mai mult de jumătate din producţia mondială şi de aceea sunt

atenţi la evoluţiile din regiune, implicându-se şi prin asistenţă militară importantă.

Acestea ar fi cele mai importante cauze care, dacă la un moment trecut se luau deciziile

corecte, astăzi O.M. ar fi mai calm şi nu ar fi arătat ca butoiul cu pulbere al întregii lumi,

la fel cum a fost Peninsula Balcanică pentru Europa la începutul secolului XX. Dar se

pare că unele decizii s-au luat atunci cu privire la alt pericol, în speţă comunismul, prin

independenţa Israelului creându-se un spin în coasta Uniunii Sovietice, negândindu-se la

repercusiunile ce pot apărea din acest fapt.

Revenind la punctul central al acestui articol, anume situaţia dramatică a populaţiei din

aceste zone, caracterizată prin instabilitate continuă ce pare că nu se mai finalizează cu

nici un armistiţiu.

Orientul Mijlociu include Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iranul,

Turcia, Irak, Israel, Iordania, Kuweitul, Oman, Qatar, Siria,Yemen si teritoriile

palestiniene Cisiordania si Fâşia Gaza, dar pe lângă acestea se adaugă Ciprul deşi se

consideră parte a Europei si Afganistanul ce este situat in Estul Orientului Mijlociu..

Sursa acestor conflicte poate fi împărţită în mai multe categorii: dorinţa de independenţa

a unor populaţii, funcţionând principiul autodeterminării stipulat în articolul 1 din Charta

Organizaţiei Naţiunilor Unite, apoi resursele de petrol pe care statele mari consumatoare

doresc să le acopere, dar se confruntă cu rezistenţa statului ( Irak, Afganistan şi Iran)

căruia i se găsesc alte motive pentru a fi atacat si supus soluţiei statului „ agresor” ca să

cedeze la doleanţele statelor mari. Printre aceste motive se număra susţinerea

terorismului, deţinerea de arme de distrugere în masă, chimice, nucleare sau

culpabilitate în privinţa comiterii unor atentate teroriste.

Prima sursă a evenimentelor o reprezintă lupta pentru obţinerea independenţei de către

poporul kurd şi cel palestinian. O asemănare între luptele de eliberare şi de creare a unui

stat naţional o reprezintă activitatea teroristă ce recurgea la atentate la adresa armatei,

poliţiei, diplomaţilor, chiar si civililor, încălcând principiile dreptului umanitar.

„Terorismul este un fenomen extrem de complicat, de sofisticat, încât nu se poate ajunge

cu uşurinţă nici la o definire a lui unanim acceptată nici la un sistem coerent si unitar de

politici si strategii de combatere”[10]. Dar mai multe instituţii si tratate au încercat să

definească terorismul. Liga Arabă defineşte terorismul în „ The Arab Convention for the

Suppression of Terrorism” (1998)[11]. FBI (1993) foloseşte o definiţie pentru a descrie

terorismul.[12]

Printre cele mai utilizate, sângeroase şi radicale forme de terorism este cel religios, care

a luat amploare între anii 1960-1990, după cum spune Bruce Hoffman ce consideră că

de la nici măcar un grup s-a ajuns la un număr impresionant. Acestea îşi motivează

activitatea din considerente religioase, dar şi din chestiuni politice specifice contextului

căruia îi aparţin. Printre cele mai concludente exemple se situează Hesbollah si Hamas

ce acţionează conform unei ideologii religioase in Liban şi în teritoriile palestiniene. Se

spune că între 1970-1995 ar fi fost 64.319 de incidente realizate de grupările religioase.

Terorismul politic, poate nu la fel de întâlnit, dar la fel de sângeros ca cel religios, este

reprezentat în zonele cu un regim politic totalitar în care s-a cimentat o grupare cu o

viziune diferită sau în regiunile în care sunt populaţii cu o pondere însemnată ce îşi

doresc autonomie sau independenţă. Aşa se întâmplă cu populaţia din Sud-Estul Turciei,

Nordul Irakului, Estul Siriei şi Nord-Vestul Iranului ce îşi doresc o identitate proprie.

Interesele lor sunt reprezentate de PKK ( Partidul Muncitorilor din Kurdistan) ce de la 16

aprilie 2002 poartă denumirea de Congresul pentru Libertate şi Democraţie a

Kurdistanului.

Fondarea şi baza ideologică a PKK a fost constituită de Abdullah Ocalan in 1980.

Obiectivul grupării este crearea unui stat independent Kurd. Aria de operare este largă,

fiind vizate centre comerciale sau sedii diplomatice din Turcia, Siria, Iran, Liban şi

Europa de Vest. Efectivele grupării sunt destul de mari, până la sfârşitul anilor 1990

numărul militanţilor fiind de aproximativ 10.000, bărbaţi si femei. Printre ţintele dese ale

partizanilor kurzi se numără soldaţi, jandarmi, poliţişti, membrii ai serviciilor secrete

turceşti.

Finanţarea organizaţiei este asigurata prin donaţii efectuate de persoanele kurde ce

muncesc in străinătate si prin sponsorizări externe din partea unor state adverse la trafic

de droguri. Dea lungul timpului activitatea întreprinsă de separatiştii kurzi a fost deosebit

de intensă, „Organizaţia se face vinovată de moartea a cel puţin 30.000 de oameni de la

înfiinţarea ei”[13].

Dea lungul timpului activiştii PKK au organizat operaţiuni sinucigaşe, fiind implicate şi

femei, dar uneori PKK-işti foloseau masuri severe pentru a le convinge. Leyla Kaplan,

femeia care a participat la cel mai de succes atac al organizaţiei, declanşând bomba pe

care o avea asupra ei într-o secţie de poliţie şi omorând 3 poliţişti şi rănind 12 ea a fost

constrânsă să participe la acest eveniment, deoarece primei femei căreia i se atribuise

misiunea refuzase şi fusese executată.

Deci atingerea scopului si anume independenţa este un obiectiv care se doreşte a se

atinge cu orice preţ indiferent de numărul de vieţi care se pierde.[14]

E o diferenţă între situaţia kurzilor din Turcia şi cei din Irak datorită statului şi situaţiei lor

politice. Dacă kurzii din Irak se o autonomie sau chiar de o mare disponibilitate din

partea SUA, acordându-li-se dreptul de a exploata petrol de la Kurkuk, alegându-şi

capitala la Erbil, kurzii din Turcia nu primesc sprijin american şi se confruntă des cu

armata turcă.

Peste 20% din populaţia turcă sunt kurzi. De la începutul războiului din 1994 au murit

peste 40.000 de oameni. Mii de copii au rămas orfani, sute de mii de refugiaţi în Siria,

bunurile materiale au fost distruse de aviaţia turcă, mii de invalizi ce au dus la un impact

major în dreptul umanitar ce a sensibilizat întreaga comunitate internaţională, iar ONU a

deblocat importante sume de bani  pentru a ajuta victimele. Dar se pare că mentalitatea

e în schimbare, kurzii trecând la acte de violenţă. După arestarea lui Ocalan, în 1999, la

Nairobi în Kenya, noul lider Murat Karayilan a declarat pentru BBC că, dacă problema

kurdă e rezolvată pe cale diplomatică, ei vor depune armele. Când se vor rezolva

problemele kurzilor? Rămâne de văzut.

Din păcate, situaţia umanitară din cealaltă luptă de independenţă este una dramatică,

ţinând cont de faptul că atentatele durează de peste 60 de ani. Totul a început după

expirarea mandatului britanic al Ligii Naţiunilor în mai 1948 asupra Palestinei şi astfel a

fost proclamat stat independent Israelul. În acelaşi an a avut loc primul război între Israel

şi arabi. După retragerea britanică, toate statele arabe au declarat că susţin

independenţa Palestinei şi dispariţia Israelului. Între 15 mai şi 10 iunie 1948 a avut loc

primul război ce s-a încheiat prin acordul de încetare a focului mediat de Naţiunile Unite.

Aceasta este prima atrocitate comisă în zonă după cel de-al Doilea Război Mondial.

O nouă confruntare de amploare o reprezintă „Războiul de 6 zile” din 1967. Acest conflict

se datorează unor erori diplomatice între statele implicate. Israelul a schimbat cursul

Iordanului şi dorea prin vocea lui Itzhak Rabin asigurarea graniţelor Israelului prin

anexarea Sinaiului şi zonei de sud a Libanului.[15] Totul a culminat cu războiul dintre 5-10

iunie 1967 ce a culminat cu înfrângerea ţărilor arabe, Israelul obţinând Sinaiul, Platoul

Golon şi Cisiordania. Pagubele au fost însemnate: 779 de morţi, 2560 de răniţi,15

prizonieri, 19 avioane doborâte, în tabăra Israelului, iar în tabăra ţărilor arabe 21.000 de

morţi, 45.000 de răniţi, 6000 de prizonieri, peste 400 de avioane doborâte. Peste 40.000

de palestinieni s-au refugiat în Iordania. Israelul câştiga din nou. Văzând lipsa de

eficienţă a statelor arabe în lupta antisionistă, palestinienii se unesc în grupări pentru a

atrage atenţia opiniei internaţionale cu privire la problema palestinienilor. În 1964 ia fiinţă

OEP condusă de Yasser Arafat ce la origini a fost o grupare teroristă. Este prima

grupare ce declară ca obiectiv eliberarea Palestinei. După multe dezbateri şi negocieri,

EOP îşi schimbă ideologia, încercând prin mijloace non-violente  îndeplinirea tuturor

dorinţelor palestinienilor, motiv pentru care a fost acceptată ca observator ONU. Pe

langă această grupare, au exista şi unele care duceau o interminabilă luptă contra

israelienilor folosind violenţa.

Frontul de Eliberare al Palestinei ( PLF) apare în 1977 sub conducerea lui Abu Abbas ce

îşi are sediul în Liban şi ce a dus o activitate deosebit de importantă cum ar fi:

07.10.1985, când a capturat vasul Achille Lauro şi a ucis o parte din echipaj; 30.03.1990

– 17 membri au lansat un atac de pe mare asupra „plajelor şi hotelurilor din Tel Aviv cu

intenţia de a ucide turişti străini şi isrelieni”[16]. Acest atac a determinat stagnarea relaţiilor

şi discuţiilor dintre SUA şi OEP. Fatah, o altă grupare teroristă din Palestina, a fost

condusă de regretatul Yasser Arafat, care după câţiva ani  a trecut la mişcarea non-

violentă.

Pe lângă aceste grupări, au mai existat şi alte organizaţii teroriste palestiniene ce au dus

o luptă acerbă anti-israeliană, afectând grav economia, viaţa de zi cu zi, implantând în

minţile israelienilor ideea că oricine ar putea fi un kamikadze, precum: Organizaţia 15

mai, Frontul Popular pentru eliberarea Palestinei, Comandamentul Special şi Hamas

(cea mai radicală). Pe lângă acestea, palestinienii sunt indirect ajutaţi de Hezbollah,

obiectivul acestei grupări fiind distrugerea Israelului şi înlăturarea regimului de la Beirut.

Situaţia cetăţenilor rămaşi în Palestina este foarte gravă, lipsind chiar şi bunurile de

strictă necesitate, apă, alimente, bunuri necesare educării copiiilor. ONU a dus o

activitate de ajutorare: Crucea Roşie a lansat programe de prevenire contra muniţiilor

neexplodate, mine, obuze; Crucea Roşie este cea care a lansat un apel pentru

Cisiordania, cerând Israelului, ca stat ocupant, să asigure zona cu alimente,

medicamente şi alte lucruri de strictă necesitate (program din  13.08.2003). Problema

Palestinei este extrem de importantă, necesitând intervenţia unor forţe externe pentru e

media conflictul, cea mai îndreptăţită fiind ONU.

Pe lângă aceste probleme, Israelul are nenumărate conflicte cu statele vecine: Liban,

Siria, Egipt. Ultimul război a fost cel de la You Kippun (1973), care a pus faţă în faţă

Israelul şi gruparea Hezbollah. Aceasta din urmă a trimis în timpul atacului peste 4000

de rachete, dar din informaţiile obţinute se presupune că deţine peste 42.000 şi o armată

de peste 10.000 de oameni. Numărul victimelor în urma acestui conflict este de 1200 de

parte Libanului şi 160 pentru Israel. După acest eveniment, Israelul a atacat bastioane

Hamas, rezultând 345 de morţi şi 1400 de răniţi (2007).

Se pare că situaţia Israelului este una foarte delicată, pregătindu-se un atac împotriva sa

a unei coaliţii arabe. Israelul însă are de partea sa sprijinul SUA şi a altor ţări europene,

printre care şi pe cel al României.

Al doilea motiv al instabilităţii ce duce la o degradare continuă a nivelului de trai, al

decăderii din punct de vedere economic, al scăderii numărului de locuitori prin scăderea

numărului populaţiei datorită conflictelor armate, îl reprezintă bogăţia, resursele mari de

petrol. Statele mari aduc acuze, în speţă Irakului, Iranului şi Afganistanului, pentru

sponsorizarea activităţilor teroriste, în acest ultim caz demonstrându-se contrariul. De

exemplu, în cazul Irakului, „un avion irakian Boeing 737a decolat de la Bagdad cu

destinaţia Amman, Iordania. Pe drum, o grupare teroristă a încercat capturarea navei.

Piloţii au reuşit să facă o aterizare forţată, consecinţele fiind devastatoare: 60 de

pasageri morţi şi 3 membri ai echipajului”[17].

În cazul Afganistanului, lucrurile sunt şi mai clare, nefiind nevoie de prea multe detalii.

După atentatele de la Word Trade Center din 2001, când au murit peste 3000 de

oameni, SUA a acuzat regimul talibanilor din Afganistan pe motiv că îl adăpostesc pe

teroristul numărul 1 din lume, Osama Bin Laden, liderul grupării Al-Quaeda, cel care a

orchestrat întregul atac terorist.

Referindu-ne la armele de distrugere în masă, Iranul şi Irakul sunt cele la care ne putem

referi. Iranul îşi doreşte obţinerea tehnologiei de prelucrare a uraniului pentru a putea

produce bomba atomică cu scopul de a contrabalansa conflictul cu Israel. Statul islamic

dezminte aceste lucruri prin faptul că foloseşte energia nucleară doar pentru a produce

energie electrică. Raportat la Irak, SUA a considerat că deţine arme chimice, ce

reprezentau o ameninţare pentru întreaga lume, şi s-a simţit îndreptăţit să restabilească

pacea în zonă şi să afle adevărul, chiar dacă o expertiză de la jumătatea anilor ’90

demonstra că nu deţin astfel de arme. Dar prin această acţiune a SUA s-a motivat alt

aspect şi anume, că SUA, ca singură „autoritate ce poate restabili calmitatea” poate

„trece peste o hotărâre a Consiliului de Securitate al O.N.U. şi poate ataca oriunde”.

Raportându-se la rezervele de petrol şi gaze naturale, Irakul şi Iranul împreună cu alte

ţări din regiune deţin peste 70% din rezerva mondială. Asta înseamnă că majoritatea

statelor lumii vor importa petrol din această zonă în decurs de 20, 30 de ani, pe măsură

ce consumul va creşte. „Aurul negru” din această zonă va fi la mare căutare, aceste

state vor încheia acorduri economice şi nu numai cu toate ţările lumii. Un raport al

Consiliului de Securitate al O.N.U. întăreşte cele expuse anterior: „SUA vor continua să

aibă un interes vital în asigurarea din exterior a livrărilor de petrol”. Seriozitatea

problemei este dată de faptul că SUA includ în categoria intereselor vitale petrolul,

pentru apărarea cărora vor recurge la forţa armată.

Exemplu devenit celebru al acestei filosofii strategice este cel al coaliţiei militare

împotriva Irakului în anul 2003, care cu efective minime (circa 200.000 de militari) a

ocupat un stat care are dimensiunile Franţei, fără ca pe teritoriul Irakului să fie vreo

regiune inaccesibilă loviturilor. De asemenea, cazul Irak evidenţiază că resursele

petroliere şi căile de acces către acestea constituie preocuparea majoră pentru

geostrategia acestui început de  secol. Acest lucru e demonstrat de faptul că Irak are

112 miliarde de barili de petrol rezervă mondială, fiind pe locul 2 în lume, iar Iranul este

pe locul 3 în ceea ce priveşte petrolul şi pe locul 2 în domeniul gazelor naturale, la nivel

mondial.

Urmărind situaţia economică şi socială a Irakului şi Afganistanului, acestea se află într-un

proces ireversibil sau greu de remontat, cel de scădere economică a nivelului de trai, a

condiţiilor de viaţă.

În privinţa Afganistanului, cauzele sunt clare: adăpostirea celui mai mare terorist al lumii.

Dar pentru Afganistan nu este nimic nou dacă se află în război, fiindcă de peste 30 de

ani ţara se află într-un continuu război, de la invazia sovietică din 1979, la războiul civil

dintre talibani şi celelalte triburi, acum la războiul internaţional dintre o coaliţie condusă

de SUA şi forţele insurgente conduse de mujahedinii afgani. Victimele războiului au

ajuns la câteva mii, indiferent dacă sunt civili sau militari.

Viaţa în Afganistan este foarte dură. Locuitorii se confruntă cu o lipsă acută a apei fiind

situaţi în deşert, foamete datorată lipsei alimentelor, situaţia dezastruoasă a copiiilor sau

chiar a femeilor.[18] Mai mult de atât, documentele secrete americane publicate pe site-ul

„wikileak”, cotidianul american „New York Times” şi „Der Spiegel” fac dezvăluiri cu sute

de civili ucişi în acest conflict. Casa Albă nu a dezminţit aceste rapoarte ale serviciilor

americane de informaţii. Mai mult de atât, în documente sunt înregistrate o serie de

incidente în care trupele britanice au participat, în Kabul în octombrie şi noiembrie 2008,

care s-au finalizat cu moarte fiului unui general afgan. Pe lângă aceste lucruri, ca să

calmeze populaţia afgană,trupele NATO plăteau rudelor celor decedaţi recompense care

ajungeau şi la 2000 de dolari.

Un alt aspect dezvăluit de documentele secrete arată că Iranul a finanţat înarmarea,

antrenarea şi echiparea talibanilor. Un raport din 2005 al ISAF relatează că Teheranul a

oferit talibanilor bani pentru uciderea liderilor afgani şi a soldaţilor NATO. „Guvernul

iranian a oferit fiecărui membru al celulei teroriste 1740 de dolari pentru fiecare soldat

afgan ucis şi 3481 de dolari pentru fiecare oficial din guvern asasinat”, se arată pe site-ul

„wikileaks”.

An de an O.N.U. trimite ajutoare umanitare în alimente, îmbrăcăminte, ustensile

educaţionale pentru copii.

În concordanţă cu această situaţie se află şi Irakul care din 2003 se află în război. Peste

4000 de soldaţi americani au fost ucişi, zeci de mii de oameni au fost deportaţi în statele

vecine. Din păcate, zeci de ziarişti, oficiali ai O.N.U. şi-au pierdut viaţa în lupta de

eliberare a poporului irakian, în speranţa de creştere a nivelului de trai şi de ameliorarea

situaţiei acestuia. S-au iscat multe discuţii când civili irakieni au fost maltrataţi în

închisorile irakiene pentru a divulga secrete şi planuri de atac.

În privinţa Teheranului, nu se poate vorbi de un dezastru umanitar, ci mai mult de o

presiune din partea opiniei internaţionale datorită activităţilor de descoperire a unei

tehnologii de îmbogăţire a uraniului. O implicare a statelor străine e presupusă că s-a

materializat prin revolta anti-Ahmadinejad. Această revoltă a avut loc datorită

muşamalizării rezultatelor electorale dintre Mahmud Ahmadinejad şi Mir-Hossein

Mausavi, candidatul opoziţiei. Numărul deceselor a fost de 36 de morţi după

numărătoarea oficială a guvernului iranian sau de 72 după numărătoarea susţinătorilor

lui Mousavi. Programul nuclear iranian este atent supravegheat de către Rusia şi China,

aceste state fiind partenerii comerciali cei mai importanţi, ce au reticienţe în a aplica

cauzele embargoului impus de SUA. Mai mare îngrijorare vine din partea israelienilor,

adversari declaraţi ai Teheranului. Într-un interviu acordat unui jurnalist de la „ The

Atlantic”, pe 31 martie 2009, primul ministru izraelian Beniamen Netanzahu declara că

dacă Iranul apucă să producă bomba atomică, atunci se va comporta ca o forţă

nucleară. Şi atunci, cine va mai controla distribuţia petrolului în Orientul Mijlociu?

Teheranul sau Washintonul? În plus, Israelul susţine că nu va fi pace în Orientul Mijlociu

atâta timp cât Iranul nu va abandona programul nuclear şi va continua în sponsorizarea

grupărilor Hazbollah şi Hamas.

În consecinţă, situaţia Orientului Mijlociu este extrem de complicată, cu un grad mare de

periculozitate, un eventual conflict sionisto-iranian având un grad mare de implicare la

nivel mondial: SUA, China, Rusia, U.E., Venezuela şi alte state mari. Economia mondială

va avea mult de suferit datorită unui conflict mondial.

Terorismul rămâne o problemă globală deoarece acest fenomen nu poate fi stopat oricât

de mult s-ar dori acest lucru. Paul Robinson, fost director asociat de securitate naţională

la laboratoarele naţionale Los Alamos, SUA, a atras atenţia: „ Numărul de lucruri pe care

un terorist le poate face este de departe mai mare decât am putea să ne imaginăm. Noi

vom fi întotdeauna în postura de a presupune raţional viitoare acţiune a unui adversar de

cele mai multe ori iraţional”.[19]

Atâta timp cât nevoia de resurse de petrol, cât consumul statelor mari va creşte, iminenţa

unui război este foarte mare. Un argument concludent îl reprezintă declasificarea unor

documente britanice secrete din 2004 ce demonstrează interesul SUA pentru petrolul din

Orientul Mijlociu. Mai mult de atât, aceste documente relatează faptul că SUA dorea cu

orice preţ petrol şi că ar fi atacat cu orice preţ Arabia Saudită, Kuweit şi Abu Dhabi pe la

mijlocul secolului XX.

Prin urmare se spune că istoria este „magistra vitae” şi că noi oamenii ar trebui să

tragem unele concluzii şi să evităm cu orice preţ atrocităţile comise în al Doilea Război

Mondial când au murit peste 50 de milioane de oameni sau în Primul peste 8 milioane.

De aceea fiecare decizie trebuie gândită şi luată în interesul cetăţeanului şi al

locuitorului, nu al oricărei societăţi petroliere.

[1] Victor Duculescu, Managementul crizelor şi soluţionarea acestora, Editura

Universitară, 2008, pag.156

[2] Ion Dragoman, Nicolae Purdă, David Ungureanu, Drept Internaţional Umanitar,

Editura Sitech, Craiova, 2010, pag. 20

[3] Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei,

Bucureşti, 2009, pag. 7

[4] Claval Paul, Geopolitică şi Geostrategie, Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în

secolul al XX-lea, editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 6

[5] Frunzeti Teodor, Geostrategie, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei,

Bucureşti, 2009, pag. 8

[6] DEX, Academia Română, Institutul de Lingvistică, „Iorgu Iordan”, editura Academia

Română, 1975

[7] Brzezinski, Zbiegniew, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele

sale geografice, editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2000

[8] http//www.globalpolicy.org

[9] english.peopledaily.com

[10] Anghel Andreescu, Nicoale Radu, Jihadul Islamic, Editura M.I.R.A., Bucureşti 2008,

pag. 213

[11] „ Orice act sau ameninţare cu violenţa indiferent de motivele sau scopurile sale, care

se produce pentru a avansa scopurile unui individ sau un scop criminal şi care urmăreşte

a provoca panică în rândul populaţiei prin rănirea, punerea în pericol a vieţii, libertăţii sau

securităţii acestora sau urmărind a aduce un prejudiciu mediului sau instalaţiilor publice

sau private ori cu intenta de a pune în pericol resursele naţionale.”

[12] „ Terorismul reprezintă folosirea calculată a violenţei sau ameninţarea cu violenţa, în

scopul inducerii de teama, cu intenţia de ai intimida şi forţa autorităţile unui stat să

adopte o serie de orientări de tip politic, religios sau ideologic bine determinate.”

[13] Conform Nun Bilge Criss- natura terorismului PKK în Turcia. Studii ale conflictului şi

terorismului, 1995, pag. 17-37

[14] Numărul deceselor creşte vizibil deoarece armata turcă atacă foarte des zonele

populate de activiştii PKK, populaţia ajungând să sufere de nenumărate boli datorita

malnutriţiei şi lipsei de igienă, a imposibilităţii de dezvoltare economică datorită sărăciei

zonelor populate de Kurzi

[15] Pe lângă acestea au existat şi evenimente pregătitoare, provocatoare care au

declanşat războiul (atacarea de către armata israeliană a unor avioane siriene, MIG, în

data de 07,04,1967; Egipt, prin generalul Abdel Nasser a continuat politica de provocare

beligerantă prin blocarea strâmtorii Tiran pe 22 mai 1967, cu scopul perturbării

transportului naval izraelian)

[16] Anghel Andreescu, Nicolae Radu, Jihadul Islamic, Editura M.I.R.A., Bucureşti 2008,

pagina 345

[17] Costică Voicu, Mircea Ionescu, Terorismul aerian, Bucureşti, Editura Pro

Universitaria, Bucureşti, 2006, pag. 85

[18] Singura ocupaţie ce aduce profit este cultivarea opiumului, nu a macului. Aceasta

este o afacere ce aduce venituri de peste 150 de milioane de dolari anual, majoritatea

fiind investiţi în activităţi teroriste.

[19] 16w.Biddle, Keep it Simple and Reliable, Discover, June 1986