Teoria Generala a Obligatiilor.Note de curs...1R LXQHD GH FRQWUDFW FLYLO &ODVLILFDUHD FRQWUDFWHORU...

1

CUPRINS CAPITOLUL I ......................................................... 13 OBLIGAŢIA CIVILĂ ............................................ 13

1. Noţiunea de obligaţie civilă ............................. 13 2. Elementele raportului juridic obligaţional ... 14

2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional ........................................................................... 14 2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional ........................................................................... 15 2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional . 16 2.4. Sancțiunea obligațiilor ............................. 18

3. Clasificarea obligaţiilor civile ......................... 19 3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare .... 19 3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiect ....... 20

3.2.1. Obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face .................................... 20 3.2.2. Obligații pozitive și obligații negative ....................................................................... 21 3.2.3. Obligații determinate sau de rezultat și obligații de prudență sau de diligență .... 22

3.3 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitate ........................................................................... 24 3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. 25 3.5 Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile ....................................................... 27

4. Izvoarele obligaţiilor ....................................... 27 CAPITOLUL II ....................................................... 30 CONTRACTUL CIVIL .......................................... 30

2

1. Noțiunea de contract civil ............................... 30 2. Clasificarea contractelor civile ....................... 30

2.1. Clasificare în funcție de conținutul lor ... 31 2.2. În funcție de scopul urmărit de părți la încheierea lor .................................................... 32 2.3. În funcție de modul de formare valabilă 35 2.4. După cum sunt sau nu reglementate expres de legea civilă ....................................... 36 2.5. În funcție de modul în care părțile își exprimă voința ................................................. 36 2.6. În funcție de modul de executare ............ 37

3. Încheierea contractului ................................... 38 3.1 Oferta de a contracta ................................ 39

3.1.1 Condițiile ofertei ................................. 39 3.1.2 Comunicarea ofertei ........................... 39 3.1.3 Principiul irevocabilității ofertei ....... 40 3.1.4 Revocarea, excepția de la principiul irevocabilității ofertei .................................. 40 3.1.5 Efecte ................................................... 40 3.1.6 Forța obligatorie a ofertei .................. 41

3.2 Acceptarea ofertei ...................................... 42 3.3 Momentul încheierii contractului ............ 43

a. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane prezente ............................................. 43 b. Determinarea momentului încheierii contractului între persoane neprezente ......................................... 43

3.4 Locul încheierii contractului .................... 44 4. Efectele contractelor ........................................ 44 4.1 Interpretarea contractelor ............................ 45

3

4.1.1 Reguli generale de interpretare a contractelor .................................................. 46

4.2 Principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) ....................................... 47 4.3 Principiul relativității efectelor contractului ...................................................... 48

4.3.1 Enunțare și prezentare generală ....... 48 4.3.2 Excepții de la principiul relativității contractului .................................................. 49

A. Excepțiile aparente ............................. 50 B. Excepția veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului - stipulația pentru altul .............................. 52

4.4. Opozabilitatea față de terți ...................... 52 CAP. III .................................................................... 54 ACTUL JURIDIC UNILATERAL ........................ 54

1. Noțiunea de act juridic unilateral .................. 54 2. Angajamentul unilateral (promisiunea unilaterală) ........................................................... 55 3. Promisiunea publică de recompensă ............. 56 4. Faptele juridice licite - izvoare de obligații ... 57

4.1. Prevederi generale referitoare la faptele juridice civile .................................................... 57 4.2. Gestiunea de afaceri ................................. 57

4.2.1. Considerații generale ........................ 57 4.2.2 Condițiile gestiunnii de afaceri ......... 58 4.2.3 Efectele gestiunii de afaceri ............... 61

A. Raporturile dintre gerant și gerat ..... 61 1. Obligațiile gerantului: .......................................... 61

4

2. Obligațiile geratului: ............................................ 62 B. Raporturile dintre gerant și terți ...... 63

4.3. Plata nedatorată ....................................... 64 4.3.1. Noțiuni generale ................................. 64 4.3.2. Condițiile plății nedatorate ............... 64 4.3.3. Efectele plății nedatorate .................. 66

4.4. Îmbogățirea fără justă cauză .................. 67 4.4.1. Definiție și reglementare ................... 67 4.4.2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză ....................................................................... 67

A. Condițiile materiale ale intentării acțiunii în restituire ................................. 67 B. Condițiile juridice ale acțiunii în restituire ................................................... 68

4.4.3. Drepturile și obligațiile părților ....... 69 4.4.4. Momentul la care se raportează obligația de restituire .................................. 70 4.4.5. Prescripția dreptului la acțiune ....... 70

CAPITOLUL IV ...................................................... 72 RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ SAU EXTRACONTRACTUALĂ ................................... 72

1. Noțiunea de răspundere civilă delictuală ...... 72 2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie ........................................................ 73

2.1. Prejudiciul ................................................. 74 2.1.1. Noțiune ............................................... 74 2.1.2 Condițiile reparării prejudiciului ..... 75 2.1.3 Principiile reparării prejudiciului .... 77

5

A. Principiul reparării prejudiciului pe cale convențională.................................... 77 B. Principiul reparării integrale a prejudiciului ............................................. 78 C. Principiul reparării în natură a prejudiciului ............................................. 79 D. Repararea prejudiciului prin echivalent .................................................. 79

2.2. Fapta ilicită ............................................... 82 2.2.1. Definiție .............................................. 82 2.2.2 Trăsăturile caracteristice faptei ilicite ....................................................................... 82 2.2.3 Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei ......................................................... 83

2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu ...................................................... 85 2.4. Vinovăția ................................................... 86

Formele vinovăției civile ......................................... 87 2.5. Capacitatea delictuală .............................. 88

3. Răspunderea pentru fapta altei persoane ..... 89 3.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție ............................... 89

3.1.1. Noțiuni generale ................................. 89 3.1.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori și interzișii judecătorești ................................................. 90 3.1.3. Condițiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție .. 92

6

3.1.4. Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție .. 93 3.1.5. Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea altei persoane care avea obligația de supraveghere a minorului ...................................................... 94

3.2. Răspunderea comitenților pentru prepuși ........................................................................... 94

3.2.1. Considerații generale ........................ 94 3.2.2. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului ....... 96 3.2.3. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului .............................. 97 3.2.4. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului .............................. 98

A. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și victima prejudiciului ............................................. 98 B. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și prepus. Regresul comitentului ............................. 99

3.3. Răspunderea pentru lucruri, animale și edificii .............................................................. 100

3.3.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri ...................................... 100

A. Noțiuni generale ................................ 100 B. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri ............. 102

7

C. Cauzele de exonerare de răspundere ................................................................. 102 D. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri ............. 103

3.3.2 Răspunderea pentru prejudicuile cauzate de animale ..................................... 103

A. Noțiune și reglementare ................... 103 B. Condițiile răspunderii ...................... 105 C. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale ............ 105

3.3.3 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului ....................... 106

A. Noțiune și reglementare ................... 106 B. Condițiile răspunderii pentru ruina edificiului ................................................ 107 C. Efectele răspunderii ......................... 108

CAPITOLUL V ..................................................... 110 MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR ................. 110

1. Consideraţii generale .................................... 110 2. Condiţia .......................................................... 112

2.1. Definiție și noțiuni generale ................... 112 2.2. Clasificarea condițiilor ........................... 113 2.3. Efectele condiției suspensive .................. 117 2.4. Efectele condiției rezolutorii .................. 119

3. Termenul ........................................................ 121 3.1. Definiție ................................................... 121 3.2. Clasificarea termenului .......................... 122 3.3. Efectele termenului suspensiv ............... 124 3.4. Decăderea din termenul suspensiv........ 125

8

3.5. Efectele termenului extinctiv ................. 127 4. Obligațiile complexe ...................................... 127

4.1. Modalități privitoare la subiectele obligațiilor. Obligații cu pluralitate de subiecte ........................................................... 127

4.1.1. Obligații divizibile (conjuncte) ....... 128 A. Noțiune ............................................... 128 B. Efecte .................................................. 129

4.1.2. Obligatii indivizibile ........................ 130 A. Noțiune ............................................... 130 B. Efecte .................................................. 131

4.1.3. Obligații solidare ............................. 133 A. Solidaritatea activă ........................... 133

Efectele solidarității active .................................... 133 B. Solidaritatea pasivă .......................... 136

Efectele solidarității pasive ................................... 137 Efecte principale: .................................................... 137 Încetarea solidarității pasive ................................ 140

4.2. Modalități privitoare la obiectul obligațiilor. Modalități cu pluralitate de obiecte ............................................................. 141

4.2.1. Obligații alternative ........................ 141 Efectele obligațiilor alternative ............................ 141

4.2.2.Obligații facultative .......................... 143 Efectele obligațiilor facultative............................. 143 Capitolul VI ............................................................ 145 Dinamica obligațiilor - Transmisiunea și transformarea obligațiilor .................................... 145

1. Considerații generale .................................... 145

9

2. Modurile de transmitere a obligațiilor ........ 146 2.1. Cesiunea de creanță ................................ 146

2.1.1. Definiție ............................................ 146 2.1.2. Clasificare ......................................... 147 2.1.3. Condițiile cesiunii de creanță ......... 147 2.1.4. Efectele cesiunii de creanță............. 150

Obligația de garanție .............................................. 151 2.2. Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței .................................................. 153

2.2.1. Definiție ............................................ 153 2.2.2. Clasificare ......................................... 153

A. Subrogație consimțită de creditor ..................... 154 B. Subrogație consimțită de debitor ....................... 154 Subrogația legală .................................................... 154

2.2.3. Efectele subrogației ......................... 155 2.3. Preluarea datoriei și cesiunea de datorie ......................................................................... 155

3. Mijloacele de tranformare a obligațiilor ..... 157 3.1. Novația ..................................................... 157

3.1.1. Definiția și felurile novației............. 157 3.1.2. Condițiile novației ........................... 158 3.1.3. Efectele novației ............................... 159

CAPITOLUL VII .................................................. 160 STINGEREA OBLIGAȚIILOR .......................... 160

1. Moduri de stingere care duc la realizarea creanței creditorului .......................................... 160

1.1. Compensația ............................................ 160 1.2. Confuziunea ............................................ 161

10

1.3. Darea în plată. Cesiunea de creanță în locul executării ............................................... 162

2. Moduri de stingere care nu duc la realizarea creanței creditorului .......................................... 163

2.1. Remiterea de datorie .............................. 163 2.2. Imposibilitatea fortuită de executare ... 164

CAPITOLUL VIII ................................................. 166 GARANTAREA OBLIGAȚIILOR ..................... 166

1. Considerații generale .................................... 166 2. Garanțiile generale ........................................ 167

2.1. Dreptul de gaj general al creditorilor ... 167 2.2. Acțiunea oblică (indirectă sau subrogatorie) .................................................. 170

2.2.1. Domeniul de aplicare ...................... 170 2.2.2. Condițiile exercitării acțiunii oblice ..................................................................... 171 2.2.3. Efectele acțiunii oblice .................... 172

A. Efectele față de terțul pârât acționat în judecată .................................................. 172 B. Efectele față de debitorul pasiv ....... 172 C. Efectele față de creditorii debitorului ................................................................. 172

2.3. Acțiunea pauliană (revocatorie) ............ 173 2.3.1. Caracterele acțiunii pauliene.......... 173 2.3.2. Condițiile exercitării ....................... 174 2.3.3. Efectele acțiunii pauliene ................ 175

3. Garanțiile personale ...................................... 176 3.1. Fideiusiunea ............................................ 176

3.1.1. Noțiune ............................................. 176

11

3.1.2. Felurile fideiusiunii ......................... 177 3.1.3. Caracterele juridice ale fideiusiunii ..................................................................... 178 3.1.4. Efectele fideiusiunii ......................... 178

A. Raporturile dintre fideiusor și creditor ................................................................. 178

Beneficiul de discuție ............................................. 179 Beneficiul de diviziune .......................................... 180

B. Raporturile dintre fideiusor și debitorul principal ................................. 181 C. Raporturile dintre fideiusori ........... 183

3.1.5. Stingerea fideiusiunii ....................... 183 3.2. Garanțiile autonome............................... 185

3.2.1. Scrisoarea de garanție ..................... 185 B. Caractere juridice ............................................. 185

3.2.2. Scrisoarea de confort ...................... 186 4. Privilegiile și garanțiile reale ........................ 187

4.1. Privilegiile ................................................ 187 4.2. Ipoteca ..................................................... 188

4.2.1. Caracterele juridice ......................... 189 4.2.2. Obiectul ipotecii ............................... 189 4.2.3. Întinderea ipotecii ........................... 192 4.2.4 Strămutarea ipotecii ......................... 193 4.2.5. Felurile ipotecii ................................ 195

A. Ipoteca convențională ....................... 195 B. Ipoteca legală ..................................... 196

4.2.6. Publicitatea ipotecii ......................... 198 A. Publicitatea ipotecii imobiliare ....... 198 B. Publicitatea ipotecii mobiliare ......... 198

12

4.2.7. Efectele ipotecii ................................ 200 4.2.8. Transmisiunea ipotecii .................... 201 4.2.9. Stingerea ipotecii ............................. 202

Stingerea ipotecii pe cale principală .................... 203 4.2.10. Radierea și reducerea inscripțiilor ipotecare ..................................................... 204 4.2.11. Executarea ipotecii ....................... 204

5. Gajul ............................................................... 205 5.1. Definiție ................................................... 205 5.2. Caractere juridice ................................... 205 5.3. Publicitatea gajului................................. 206 5.4. Efectele gajului ....................................... 206

5.4.1. Drepturile creditorului gajist ......... 206 5.4.2. Obligațiile creditorului gajist: ........ 207

5.5. Stingerea și executarea gajului............. 208 6. Dreptul de retenție ......................................... 209 6.1. Definiție, reglementare și condiții ............. 209

6.2. Efecte juridice ......................................... 209 6.3. Stingerea dreptului de retenție.............. 210

BIBLIOGRAFIE ................................................... 212

13

CAPITOLUL I

OBLIGAŢIA CIVILĂ

1. Noţiunea de obligaţie civilă

Spre deosebire de vechea reglementare, care nu definea obligația civilă, noul Cod civil definește obligaţia ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată (art. 1167)1.

Din definția legală rezultă că obligația civilă constituie un raport juridic alcătuit din două laturi, una pasivă și cealaltă activă, raport care se naște și există între cel puțin două persoane.

Unii autori au criticat definiția legală întrucât pune pe primul plan latura pasivă a obligației, adică pornind de la debitor către creditor și de la datorie la creanță. Acești autori ar fi preferat a se porni în definiția legală de la creditor către debitor și de la creanță către datorie, motivând prin faptul că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt definite prin atributele pe care le conferă titularului lor și doar corelativ prin îndatorirea generală de abstențiune2.

Raportul juridic obligațional apare din perspectiva debitorului ca o datorie, iar din perspectiva creditorului, ca un drept de creanță. Dreptul de creanță face parte din activul patrimonial al creditorului, iar datoria face parte din pasivul patrimonial al debitorului.

Astfel, se poate defini obligația civilă ca fiind raportul juridic civil în temeiul căruia o persoană numită debitor este 1 M. M. Pivniceru, Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 263. 2 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat de drept civil. Obligațiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 12.

14

ținută față de o alta numită creditor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancțiunea constrângerii statului în caz de neexecutare de bună-voie3.

Dintr-o alta perspectiva, obligația civilă a fost definită ca fiind acel raport juridic în care o parte, numită creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de stat4.

2. Elementele raportului juridic obligaţional

Potrivit concepției moniste, în sensul că obligația se compune dintr-un singur raport juridic între creditor și debitor, elementele care compun raportul de obligații sunt în număr de patru: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.

2.1. Subiectele raportului juridic obligaţional

Subiectele raportului juridic obligațional sau părțile pot fi atât persoanele fizice, cât și cele juridice, așa cum este prevăzut și în art. 25 C.civ. (cu privire la subiectele de drept civil). Acestea sunt denumite generic, creditor și debitor, însă în cadrul unor varietăți de obligații civile, ele primesc denumiri specifice, cum ar fi, de exemplu, vânzător, si cumpărător, locator si locatar, mandant si mandatar, donator si donatar, comodant si comodatar, etc.

În principiu, subiectele raportului juridic obligațional sunt subiecte individualizate încă din momentul nașterii raportului, însă pot fi situații când subiectul activ este numai determinabil, iar nu determinat. Aceasta înseamnă că subiectul

3 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2004, p. 15. 4 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Regimul juridic general, Editura C. H. Beck, București, 2006, p. 5.

15

activ va fi determinat în viitor, pe baza unor criterii stabilite la nașterea raportului obligațional.

În ceea ce privește subiectul pasiv sau debitorul, acesta trebuie întotdeauna să fie determinat la momentul nașterii raportului obligațional.

Referitor la subiectul activ determinabil, constituie un exemplu situația raportului juridic care este generat de contractul de asigurare de viață în favoarea unui terț (primul nepot care se va naște), când creditorul sau terțul beneficiar se va determina numai la momentul producerii riscului asigurat5.

După cum știm, cele mai numeroase raporturi juridice obligaționale sunt bilaterale, fiecare subiect fiind concomitent atât creditor, cât și debitor. De exemplu, în situația unui contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este creditor al prețului și debitor al obligației de predare a bunului vândut, iar cumpărătorul este creditor al dreptului de a cere predararea bunului cumpărat și debitor al plății prețului.

Însă există și raporturi juridice unilaterale, în care o parte este numai creditor, iar cealaltă este numai debitor. Spre exemplu, în cazul raportului juridic născut dintr-un contract de donație, donatarul este exclusiv creditor, iar donatorul este exclusiv debitor6.

2.2. Conţinutul raportului juridic obligaţional

Conținutul raportului juridic obligațional este constituit din drepturile de creanță și îndatoririle subiectelor sale.

Conținutul juridic este astfel alcătuit din posibilitatea juridică a creditorului de a pretinde și din îndatorirea juridică a debitorului de a îndeplini sau executa prestația datorată7.

5 L. Pop, op. cit., 2006, p. 20. 6 I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 8. 7 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 15.

16

Așa cum s-a putut observa și mai sus, raporturile juridice obligaționale pot fi bilaterale, situație în care ambele subiecte au simultan și drepturi, dar și obligații, dar pot fi și unilaterale, sens în care o parte are numai drepturi, iar cealaltă are numai obligații.

Latura activă este alcătuită din drepturi de creanță, iar latura pasivă este alcătuită din obligațiile personale sau îndatoririle corelative (a da, a face sau a nu face ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat).

Conținutul raportului obligațional poate fi subiectiv, în cazul în care este stabilit prin voința părților, mai exact în situația raporturilor obligaționale născute din acte juridice, dar și obiectiv, atunci când este stabilit de legea imperativă, în situația raporturilor obligaționale născute din fapte juridice cauzatoare de prejudicii8.

2.3. Obiectul raportului juridic obligaţional

Obiectul obligației constă în prestația sau conduita concretă la care este îndrituit creditorul și de care este ținut debitorul și poate consta într-o prestație pozitivă (a da, a face) sau într-o acțiune negativă sau abținere (a nu face ceva) care în lipsa obligației asumate nu ar fi existat.

Obiectul raportului juridic obligațional nu trebuie confundat cu conținutul întrucât conținutul raportului juridic obligațional cuprinde posibilitățile juridice de a pretinde și îndatoririle juridice de a îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni, iar obiectul cuprinde chiar aceste acțiuni sau inacțiuni în mod concret, pe care creditorul sau debitorul le poate pretinde și debitorul este ținut să le săvârșească9.

8 I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor în reglementarea NCC. Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2014, p. 19. 9 L. Pop, op. cit., 2006, p. 29.

17

Obiectul raportului juridic obligațional nu este identic nici cu obiectul contractului deoarece așa cum am precizat și mai sus, obiectul raportului juridic obligațional constă în însăși conduita sau prestația pe care creditorul o poate pretinde și pe care debitorul este îndatorat să o îndeplinească, însă obiectul contractului constă în operația juridică pe care părțile contractante urmăresc să o desavârșească prin acel contract. Astfel, celor două obiecte li se aplică reguli juridice distincte10.

În acest sens, din interpretarea art. 1225 alin. 1 si art. 1226 C.civ. reiese clar că obiectul contractului este diferit de cel al obligației. Astfel, potrivit art. 1225 alin.1, obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale11.

În funcție de obiectul lor, obligațiile sunt pozitive și negative, dar se clasifică și în obligații de a da, a face și a nu face, toate acestea fiind analizate în cele ce urmează.

Potrivit art. 1226 alin. 2 C.civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul raportului juridic obligațional trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi licit. Rezultă din analiza acestui articol condițiile de validitate ale obiectului obligației. Cu alte cuvinte, prestația trebuie să îndeplinească două condiții de validitate, și anume: să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit.

10 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 16. 11 În ceea ce privește distincția obiectului obligației față de obiectul contractului, a se vedea și Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Editura C. H. Beck, București, 2012, p. 1286-1288.

18

2.4. Sancțiunea obligațiilor

Sancțiunea obligațiilor, considerată numai în parte de doctrină, ca fiind element al raportului juridic obligațional, constă în totalitatea mijloacelor juridice pe care subiectele raportului juridic obligațional le pot exercita pentru obținerea prestației, respectiv pentru liberarea de datorie.

Astfel, sancțiunea obligației constă, din punctul de vedere al creditorului în totalitatea mijloacelor juridice ofensive și defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau păstra prestația care i se cuvine de la debitor, iar din perspectiva celeilalte părți, a debitorului, constă în mijloacele juridice pe care legea le pune la dispoziția acestuia pentru a se libera de datorie, prin executarera prestației datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul fiind interesat să stingă raportul obligațional prin executare12.

Mijloacele juridice ofensive și defensive aflate la îndemâna creditorului constau în: punerea în întârziere a debitorului, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii, acțiunea în justiție și executarea silită.

Mijloacele juridice la care este îndreptățit debitorul pentru a se libera de datorie constau în prerogativele acestuia de a-l pune în întârziere pe creditor, dreptul debitorului de a consemna bunul în cauză pe cheltuiala creditorului (în situația în care prestația datorată constă în predarea unui bun, iar creditorul refuză nejustificat a-l primi), iar în cazul în care bunul este perisabil sau depozitarea la un terț ar impune costuri de întreținere sau cheltuieli ridicate, iar consemnarea ar fi irealizabilă, atunci debitorul poate recurge la vânzarea prin licitație publică și consemnarea prețului obținut, însă numai cu

12 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 18.

19

condiția notificării în prealabil a creditorului și încuviințării instanței de judecată.

În ceea ce privește obligațiile negative, de a nu face, acestea nu provoacă nicio discuție, în sensul că orice prestație de acest tip este pasibilă de executare împotriva voinței creditorului întrucât acesta din urmă nu se poate împotrivi în niciun fel la executarea ei.

3. Clasificarea obligaţiilor civile

3.1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Potrivit acestui criteriu, având la bază noua organizare a izvoarelor obligațiilor, acestea se impart în: obligații născute din acte juridice și obligații născute din fapte juridice.

Vechea reglementare clasifica obligațiile din punctul de vedere al izvoarelor în obligații contractuale, cvasicontractuale, delictuale și cvasidelictuale, clasificare ce a fost pe deplin criticată în doctrină.

Cele mai multe obligații sunt cele născute, evident din acte juridice. Acestea iau naștere prin acordul de voință al părților, cu intenția de a genera efecte juridice.

La rândul lor aceste obligații născute din acte juridice, se impart în obligații născute din acte juridice bilaterale (obligații contractuale) și acte juridice unilaterale.

Obligațiile provenite din fapte juridice se constituie în acele raporturi juridice obligaționale ce se nasc din acțiunile sau inacțiunile oamenilor licite (plata nedatorată, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză) sau ilicite (cauzatoare de prejudicii, fiind de fapt raporturi de răspundere civilă), dar și din fapte juridice care nu sunt conduite umane, adică în urma unor fenomene ale naturii, defecte ale produselor, sperietura

20

unui animal, ruina unui edificiu, explozia unui cauciuc și alte situații de acest tip.

3.2. Clasificarea obligaţiilor după obiect

3.2.1. Obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face

Obligația de a da se concretizează în a constitui sau transmite un drept real în patrimoniul creditorului. Potrivit art. 1272 C.civ., drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen. Din analiza textului legal rezultă că legiuitorul consacră în materia constituirii și transferului dreptului de proprietate a bunurilor individual determinate, principiul consensualismului, astfel că acest efect al contractului se produce prin simplul acord de voință, chiar și atunci când bunurile n-au fost predate. Ca excepție, art. 885 alin. 1 C.civ. prevede că ”sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”. Potrivit art. 1483 C.civ., obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare. În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.

21

Din coroborarea celor două texte reiese că obligația de a da este strâns legată de obligația de a face (de predare și conservare). Se susține că obligația de a da are un conținut complex, în sensul că nu se rezumă numai la constituirea sau tranferul dreptului real, ci cuprinde și predarea bunului determinat și conservarea acestuia sau individualizarea și predarea bunurilor de gen. Astfel că pentru realizarea obligației de a da în întregime, debitorul este ținut să procedeze și la predarea sau individualizarea bunurilor13. Obligația de a face constă într-o conduită pozitivă care nu se concretizează într-o obligație de a da. Sunt astfel de obligații plata chiriei, restituirea unui bun, realizarea unui obiect, obligațiile de plată a unor sume de bani sau de predare a unei cantități de bunuri de gen, obligațiile de predare a unui bun cert, determinat, obligațiile de prestări servicii, obligațiile de securitate, cum ar fi obligația de securitate prevăzută de legislația privind protecția consumatorilor, obligația angajatorilor de a asigura securitatea și sănătatea în muncă, etc. Obligația de a nu face este acea obligație care are ca obiect o conduită negativă a debitorului. Potrivit acestei obligații, debitorul trebuie să se abțină a face ceva ce, în mod normal, ar face dacă nu s-ar fi obligat. De exemplu, debitorul se obligă să nu construiască o clădire într-un anumit loc.

3.2.2. Obligații pozitive și obligații negative

Această clasificare este de fapt o variantă a celei anterioare, în sensul că obligații pozitive sunt acelea de a da și de a face, iar obligații negative sunt cele de a nu face. 13 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 28.

22

3.2.3. Obligații determinate sau de rezultat și obligații de prudență sau de diligență

Obligațiile de rezultat (determinate) sunt acele obligații prin care debitorul se obligă față de creditor, prin conduita sa pozitivă sau negativă, să ajungă la un anumit rezultat bine determinat. Neatingerea rezultatului prevăzut duce la răspunderea debitorului pentru urmările neîndeplinirii obligației14. Potrivit art. 1481 alin. 1 C.civ., în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis. Creditorul trebuie doar să facă dovada, ușor de administrat, că rezultatul la care debitorul fusese îndatorat nu s-a produs. Cu alte cuvinte, creditorul nu este obligat a dovedi cauzele care au dus la neîndeplinirea rezultatului. Exonerarea de răspundere a debitorului intervine numai în situația în care acesta face proba că neîndeplinirea rezultatului s-a datorat unei situații de caz fortuit sau forță majoră15. Majoritatea obligațiilor civile se prezintă sub forma obligațiilor de rezultat. Constituie exemple de obligații de rezultat: obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate sau obligația unui transportator dintr-un contract de transport de persoane, de a duce călătorii nevătămați la locul stabilit. Obligațiile de diligență (de prudență, de mijloace) presupun că debitorul se obligă nu la atingerea unui rezultat, ci la depunerea diligenței necesare pentru ca rezultatul să se

14 C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1995, p. 13. 15 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1568; L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 30.

23

realizeze. Neatingerea rezultatului nu prezumă culpa debitorului16. Răspunderea debitorului poate fi angajată numai atunci când creditorul dovedește că rezultatul nu a fost obținut întrucât nu s-a folosit de toate mijloacele necesare și posibile sau că a fost neglijent ori imprudent. Art. 1481 alin. 2 C.civ. prevede că în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis. Constituie exemple de obligații de diligență: obligația medicului de a trata un pacient, obligația avocatului față de clientul său având în vedere obtinerea unei solutii pozitive intr-un proces, etc. Potrivit alin. 3 al art. 1481 C.civ., pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama cu precadere de:

a) modul în care obligaţia este stipulată în contract; b) existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte

elemente ale contractului; c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea

rezultatului; d) influenţa pe care cealaltă parte o are asupra

executării obligaţiei. Astfel, în ceea ce privește modul în care obligaţia este stipulată în contract, părțile pot da unei obligații recunoscută ca fiind de rezultat caracteristicile unei obligații de mijloace și invers. Potrivit celui de-al doilea criteriu de delimitare, în cazul în care contraprestația este deosebit de mare se poate prezuma că s-a avut în vedere o obligație de rezultat. În funcție de gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului, dacă executarea unei obligații prezintă un grad de risc mai mare, cum ar fi de exemplu, o intervenție chirurgicală, se poate

16 P. Lazăr, Drept civil. Obligații. Contracte. Note de curs, Editura Europolis, Constanța, 2007, p. 5.

24

prezuma că partea și-a asumat o astfel de obligație de diligență. În ceea ce privește ultimul criteriu de delimitare din articolul sus menționat, dacă creditorul are o influență semnificativă asupra executării prestației asumate de debitor, obligația poate fi privită ca fiind de diligență17. Având în vedere clasificarea obligațiilor civile în obligații de a da, a face sau a nu face, se poate preciza că obligațiile de a da sunt întotdeauna obligații de rezultat, obligațiile de a face pot fi atât de rezultat, cât și de mijloace, iar cele de a nu face sunt evident, obligații de rezultat. Se constată însă că între obligațiile de rezultat și cele de mijloace există legături strânse, în sensul că aproape fiecare obligație de rezultat presupune și o obligație de mijloace și invers. De exemplu, între avocat și client ia naștere în primul rand, o obligație de mijloace în ceea ce privește câștigarea procesului, dar și anumite obligații de rezultat cum ar fi redactarea la timp a anumitor acte procedurale sau prezentarea la termenele de judecată18.

3.3 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitate

În funcție de opozabilitatea lor, obligațiile se împart în obligații obișnuite, adică cele opozabile părților, acestora aplicându-li-se principiul relativității, obligații reale, adică cele care apar ca un accesoriu al unui drept real, cum ar fi situația dobânditorului unui bun imobil ipotecat, care ar trebui să achite toate datoriile care grevează imobilul și obligații opozabile terților, ce sunt strâns legate de posesia bunului, cum ar fi

17 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1568; L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 1569. 18 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 32.

25

obligația dobânditorului unui bun imobil ce este închiriat sau arendat, de a respecta contractul de închiriere sau arendă19.

3.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

În funcție de criteriul sancțiunii, obligațiile se împart în obligații perfecte și obligații naturale. Obligațiile perfecte sunt cele înzestrate cu mijloace juridice ofensive pentru realizarea lor. Astfel, în cazul în care debitorul nu execută de bună-voie prestația datorată, creditorul are la îndemână un mijloc ofensiv de constrângere al debitorului și anume îl poate pune în întârziere, îl poate executa silit, îl poate acționa în justiție, se poate folosi de sistemul daunelor cominatorii, amenzilor cominatorii sau daunelor-interese moratorii. Cele mai numeroase obligații sunt evident, obligațiile perfecte. Obligațiile naturale sunt cele care nu se bucură integral de sancțiune juridică. Ele apar ca niște obligații civile incomplete, sancțiunea lor fiind degradată20. Acestea se pot subclasifica în obligații civile imperfecte și obligații morale sau datorii de conștiință. Obligațiile civile imperfecte sunt acele obligații naturale care nu s-au putut naște ca obligații civile perfecte din cauza unui obstacol juridic (obligații avortate - cum ar fi obligația contractuală asumată de un minor aproape de vârsta majoratului) sau obligațiile care s-au născut perfecte, dar ulterior și-au pierdut eficacitatatea ca urmare a prescripției extinctive sau a vreunei hotărâri judecătorești cu putere de lucru judecat (obligație degenerată). În acest ultim caz, dacă

19 P. Lazăr, Drept civil. Obligații. Contracte. Note de curs..., p. 5-6. 20 Ibidem, p. 5.

26

debitorul execută de bună-voie obligația, el nu are dreptul de a cere restituirea ei21. Obligațiile morale, numite și datorii de conștiință se concretizează, de exemplu, într-o obligație de întreținere față de un copil natural și nerecunoscut, obligația de a repara un prejudiciu cauzat altuia, în situația în care nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, etc. Toate aceste obligații naturale produc anumite efecte juridice, cum ar fi:

potrivit art. 1471 C.civ., restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie;

unele obligații naturale pot fi confirmate expres, prin voința unilaterală a debitorului, cu efectul transformării lor în obligații civile perfecte;

obligațiile naturale pot fi transformate în obligații civile perfecte prin novație;

obligațiile naturale pot fi transmise prin cesiune de creanță, cesiune de datorie, iar dacă sunt de origine contractuală și prin cesiune de contract;

obligațiile naturale nu sunt susceptibile de stingere prin compensație legală sau compensație judiciară;

obligațiile naturale nu pot fi cauționate, gajate sau ipotecate și nici nu pot fi însoțite de un drept de retenție22.

21 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 38. 22 Pentru mai multe detalii, a se vedea, L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 39-41.

27

3.5 Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

În funcție de acest criteriu, se împart în obligații pure și

simple, simple și obligații afectate de modalități. Art. 1396 C.civ. prevede că ”obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi. Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi”.

Prin obligațiile pure și simple înțelegem acele obligații care nu sunt susceptibile de modalități și care își produc efectele și se execută imediat.

Obligațiile simple ar fi susceptibile de modalități, potrivit art. 1397 C.civ., obligaţia simplă nu poate fi afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului. Obligaţia este considerată simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie.

Obligațiile afectate de modalități sunt, potrivit noilor reglementări în materie dar și noilor tendințe, cele ale căror modalități pot afecta existența, exigibilitatea lor ori se pot referi la subiectele sau obiectul raportului juridic obligațional.

Însă, asupra acestor aspecte voi reveni în capitolul dedicat modalitaților obligațiilor civile.

4. Izvoarele obligaţiilor

Vechea reglementare cunoștea patru izvoare ale

obligațiilor, și anume: contractul, cvasicontractul (gestiunea de afaceri și plata lucrului nedatorat), delictul și cvasidelictul, raporturile obligaționale născute din ultimele două fiind raporturi de răspundere civilă delictuală, cărora li se aplicau

28

aceleași principii. Această clasificare a fost însă criticată în literatura juridică, determinând apariția în doctrină a unor propuneri de clasificări ale izvoarelor obligațiilor23.

În dreptul civil actual sunt considerate a fi izvoare ale obligațiilor actele juridice și faptele juridice.

Actele juridice sunt constituite în acorduri de voință sau manifestări unilaterale de voință între două sau mai multe persoane, cu intenția de a produce efecte juridice, care nu s-ar produce altfel. Ele se împart în contracte și acte juridice unilaterale.

Art. 1166 C.civ. definește contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Actul juridic unilateral este potrivit art. 1324 C.civ., acel act juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său.

Faptele juridice civile reprezintă acele imprejurări, altele decât acordurile și manifestările unilaterale de voință, indiferent că sunt sau nu conduite umane, de producerea cărora legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice obligaționale. Astfel că, faptele juridice civile se impart în fapte juridice constand in conduite umane licite sau ilicite și fapte juridice care nu constituie conduite umane.

În ceea ce privește faptele juridice constand in conduite umane ilicite, acestea reprezintă acele acțiuni sau inacțiuni ale omului produse prin încălcarea unor norme juridice imperative. În această categorie intră răspunderea civilă delictuală.

Privitor la faptele juridice care constau in conduite umane licite, acestea sunt acele fapte ale omului prin care nu se încalcă normele imperative ale legii. Intră în această categorie, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză.

23 Pentru detalii, a se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 22-24; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 18-20.

29

Faptele juridice care nu reprezintă conduite umane constau în manifestări ce nu au la origine vreo faptă umană, dar care produc efecte juridice și astfel pot da naștere, modifica sau stinge raporturi juridice obligaționale. Intră în această categorie fenomene ale naturii - cutremure, trăsnete, inundații etc; deraierea unui tren, sperietura unui animal, explozia unui cazan, etc.

Potrivit art. 1165 Cod civil, obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

Din analiza textului reiese că legiuitorul a dorit să enumere expres numai acele izvoare de obligaţii a căror existenţă este necontestată. Așa cum se poate observa, legiuitorul include în enumerarea legală îmbogăţirea fară justă cauză şi actul juridic unilateral, ca izvoare distincte, de sine stătătoare. Formularea din finalul textului potrivit căreia obligaţiile pot izvorî şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, permite includerea în categoria izvoarelor de obligaţii şi a unor fapte ori împrejurări prevăzute în alte texte ale Codului civil, precum şi în alte legi, în afara celor numite şi enumerate expres în art. 1165 C.civ. Astfel de împrejurări prevăzute în noul Cod civil ar fi: cauzarea de prejudicii de către animalele şi lucrurile pe care le avem în paza noastră juridică (art. 1375-1377); cauzarea de prejudicii prin ruina unui edificiu (art. 1378), însă se mai pot adauga şi alte împrejurări care sunt prevăzute în dispoziţiile unor legi, cum sunt: cauzarea de prejudicii de către defectele produselor puse în circulaţie (Legea nr. 240/2004); cauzarea de prejudicii prin erori judiciare (art. 52 alin. 3 din Constituţia României, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor).

30

CAPITOLUL II

CONTRACTUL CIVIL

1. Noțiunea de contract civil

Art. 1166 C. civ definește contractul ca fiind acordul

intre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

Elementul specific al contractului, așa cum reiese din definiție, este acordul de voință al părților ce se concretizează în principiul libertății contractuale.

Prin acord de voințe înțelegem întâlnirea concordantă a două sau mai multe voințe individuale, cu intenția de a produce efecte juridice. Astfel, contractul se deosebește de actul juridic unilateral care constă în manifestarea voinței unei singure persoane, cu intenția de a produce efecte juridice24.

2. Clasificarea contractelor civile

Datorită principiului libertații contractuale, părțile pot încheia o diversitate de contracte, Codul civil reglementând în mod expres o parte dintre acestea, cum ar fi: vânzarea, locațiunea, mandatul, depozitul, antrepriza, societatea, tranzacția, contractul de cont current, contractul de report, contractul de asigurare, contractul de fiducie, contractul de administrare.


31

2.1. Clasificare în funcție de conținutul lor

În funcție de conținutul lor, contractele se impart în sinalagmatice și unilaterale. Potrivit art. 1171 C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți. Astfel, fiecare parte are concomitent atât calitatea de creditor, cât și cea de debitor, față de cealaltă parte. Exemplul cel mai edificator îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare. În această situație, vânzătorul se obligă să transfere dreptul de proprietate și să predea bunul vândut, iar cumpărătorul se obligă reciproc să plătească prețul. Definiția contractelor unilterale se poate deduce tot din textul art. 1171 C.civ., mai sus menționat. Astfel că, toate celelalte contracte, care nu sunt sinalagmatice, vor fi unilaterale. Contractele unilaterale dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia dintre părți, așadar, numai una dintre părți își asumă obligații (o parte este numai creditor, cealaltă parte este numai debitor). Reprezintă exemple relevante pentru această categorie: donația fără sarcină, împrumutul gratuit, mandatul gratuit etc. Importanța acestei clasificări rezidă în: a. sub aspect probatoriu, atunci când este vorba despre un contract sinalagmatic, trebuie respectată regula dublului sau multiplului exemplar. Astfel, inscrisul sub semnătură privată este necesar a fi redactat în atâtea exemplare originale câte părți cu interese distincte participă la încheierea contractului.

În ceea ce privește contractul unilateral, înscrisul sub semnătură privată se va putea redacta într-un singur exemplar

32

și remis creditorului. Însă, în situația contractului unilateral care conține obligația de plată a unei sume de bani sau cea de a da o anumită cantitate de bunuri de gen, înscrisul va trebui să conțină formula ”bun și aprobat”25.

b. din punctul de vedere al efectelor, contractile sinalagmatice se deosebesc de cele unilaterale, în sensul că primele au următoarele efecte specifice:

- excepția de neexecutare a contractului care constă în dreptul oricărei părți de a suspenda executarea prestației datorate cât timp cealaltă parte nu și-a executat ea însăși obligația datorată;

- rezoluțiunea contractului pe care este îndreptățită să o ceară în justiție o parte contractantă în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte;

- riscul neexecutării contractului datorită forței majore sau a cazului fortuit.

2.2. În funcție de scopul urmărit de părți la încheierea lor

Potrivit acestui criteriu, contractele se clasifică în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit.

Potrivit art. 1172 alin. 1 C. civ., contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros. Se încadrează în această categorie, vânzarea, locațiunea, contractul de asigurare, antrepriza, schimbul, contractul de rentă viageră etc.

Contractele cu titlu oneros se împart în două categorii: - comutative - potrivit art. 1173 C. civ., este comutativ

contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea 25 I. Adam, op. cit., p. 63.

33

acestora este determinată sau determinabilă (vânzarea, schimbul, locațiunea etc.).

- aleatorii - este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert (contractul de asigurare, renta viageră etc.).

Importanța deosebirii între contracte comutative și contracte aleatorii își găsește aplicabilitatea în ceea ce privește leziunea. Potrivit art. 1221 C. civ., există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii. Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului. Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor.

Art. 1224 C.civ. prevede că nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege. Astfel, leziunea poate fi invocată numai în cazul contractelor comutative.

Aprecierea disproporției între prestații, așa cum prevede art. 1221 C.civ., ar fi greu de probat sau chiar imposibil în cazul contractelor aleatorii, scoase oricum din sfera de invocare a leziunii.

Poatrivit celui de-al doilea alineat al art. 1172 C.civ., contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu gratuit se divid în: - liberalități - acele contracte caracterizate prin faptul

că o valoare trece dintr-un patrimoniul într-altul, fără a se

34

urmări un contraechivalent; face parte din această categorie, de exemplu, contractul de donație.

- contracte dezinteresate - sunt acelea prin care nu se micșorează niciun patrimoniu, urmărindu-se doar a se face un serviciu cuiva. Intră în această categtorie, comodatul, mandatul gratuit, depozitul gratuit, împrumutul gratuit.

Importanța clasificării în contracte dezintereseate și liberalități constă în următoarele: liberalitățile sunt, cu unele excepții, contracte solemne, iar contractele dezinteresate sunt consensuale; regulile privitoare în materie succesorală privitoare la raport și la reducțiune se aplică numai liberalităților26.

Clasificarea contractelor în contracte cu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit prezintă importanță din următoarele considerente:

a) donația trebuie încheiată în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute;

b) legea interzice reprezentanților legali ai persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu să facă donații în numele celor pe care îi reprezintă;

c) legea interzice minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă să facă donații, chiar dacă au încuviințarea ocrotitorilor legali și a autorității tutelare;

d) persoanele aflate în stare de insolvabilitate nu au dreptul să facă liberalități;

e) contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae, de aceea, eroarea asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractului;

f) revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acțiune pauliană, introdusă de creditori, se exercită în condiții mult mai ușoare decât atunci când ea se îndreaptă contra actelor cu titlu oneros încheiate de debitor cu terțe persoane;


35

g) în cazul contractelor cu titlu oneros, obligațiile părților și răspunderea lor contractuală sunt reglementate cu mai multă rigurozitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

2.3. În funcție de modul de formare valabilă

În funcție de modul de formare valabilă contractele se clasifică în contracte consensuale, contracte solemne și contracte reale.

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, fără nicio formalitate. Consensualismul a rămas principiu de bază în ceea ce privește încheierea contractelor, însă cunoaște numeroase excepții, ce se concretizează, de fapt, în celelalte două categorii de contracte.

Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror încheiere valabilă este necesar ca acordul de voință al părților să îmbrace o anumită formă sau să fie însoțit de anumite solemnități. Nerespectarea formei prevăzute de lege se sancționează cu nulitatea absolută a contractului.

Contractele reale sunt acele contracte pentru a căror formare, pe lângă acordul de voință al părților au nevoie și de remiterea materială a bunului care este obiectul prestației uneia dintre părți.

Importanța clasificării rezidă în următoarele: în cazul contractelor consensuale, trebuie verificate condițiile de validitate (capacitate, consimțământ, obiect, cauză), în cazul contractelor solemene, pe lângă condițiile de validitate se verifică și respectarea formei cerută de lege ad validitatem, iar în cazul contractelor reale este necesară verificarea condițiilor generale de validitate și a condiției remiterii bunului.

36

2.4. După cum sunt sau nu reglementate expres de legea civilă

După cum sunt sau nu reglementate expres de legea civilă, contractele se împart în contracte numite și contarcte nenumite.

Contractele numite sunt acele contracte reglementate de Codul civil sau de alte legi civile. Intră în această categorie: vânzarea, locațiunea, mandatul, împrumutul, depozitul, contractul de societate, contractul de asigurare, contractul de cont curent, contractul de ipotecă etc.

Contractele nenumite sau nereglementate sunt acelea nereglementate expres de lege și lipsite de o denumire legală. Aceste contracte sunt rodul voinței părților, la incheierea acestora fiind respectate principiile care guvernează ordinea publică și bunele moravuri. Aceste contracte sunt încheiate de părți în virtutea principiului libertății contractuale.

Importanța acestei clasificări reiese din faptul că în ceea ce privește contractele numite, părțile nu trebuie să prevadă întreg conținutul lor, simpla calificare a contractului fiind suficientă pentru a-i cunoaște regimul juridic. Față de acestea, contractele nenumite, în situația în care din voința părților nu rezultă o altă specificație, li se vor aplica principiile generale consacrate contractelor și obligațiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, se vor aplica regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

2.5. În funcție de modul în care părțile își exprimă voința

În funcție de modul în care părțile își exprimă voința, contractele se împart în contracte de adeziune și contracte negociate.

Contractele negociate reprezintă acele contracte în care părțile discută, negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul

37

voinței lor să li se impună ceva. În cazul acestor contracte exista o perioadă precontractuală în care au loc negocieri între părți27.

Contractele de adeziune sunt acele contracte al căror conținut (clauze) este prestabilit de către una din părți, cealaltă parte având posibilitatea doar de a accepta sau nu.

2.6. În funcție de modul de executare

În funcție de modul de executare, contractele se clasifică în contracte cu executare dintr-o dată (uno ictu) și contracte cu exectare succesivă.

Contractele cu executare dintr-o dată sunt acele contracte în care executarea se face imediat după încheierea contractului, în general obiectul obligației constând dintr-o singură prestație.

Contractele cu executare succesivă sunt acele contracte a căror executare se desfășoară în timp, sub forma unor prestații continue sau succesive. Intră în această categorie, contractul de închiriere de locuințe, contractul de furnizare.

Pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare imediată operează rezoluțiunea și se desființează cu efect retroactiv, iar în cazul celor cu executare succesivă operează rezilierea, acestea fiind desființate numai pentru viitor.

27 I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 64-65.

38

3. Încheierea contractului

Încheierea contractelor reprezintă realizarea acordului

de voință al părților asupra clauzelor contractuale, cu alte cuvinte întâlnirea ofertei de a contracta cu acceptarea acesteia. În acest moment, numit și ”acord intern de voințe”, sunt relevante elementele de fond ale contractului, cauza, consimțământul, obiectul și capacitatea.

Potrivit art. 1235 C.civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul. Astfel, cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală. Aceasta este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice și este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

Potrivit art. 1238 C.civ., lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice. Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Consimțământul reprezintă manifestarea de voință în ceea ce privește încheierea unui contract. Acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale. Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.

39

3.1 Oferta de a contracta

Oferta de a contracta reprezintă propunerea pe care o

persoană o face unei alte persoane sau publicului în general, de a încheia un contract în anumite condiții. Aceasta constă în voința unilaterală a emitentului de a face cunoscută terților intenția sa de a contracta și condițiile esențiale ale contractului.

3.1.1 Condițiile ofertei

Oferta trebuie să îndeplinească toate condițiile generale de validitate ale consimțământului, dar și unele condiții specifice:

a) oferta trebuie să fie fermă, adică să rezulte neîndoielnic angajamentul ofertantului;

b) oferta trebuie să fie reală, serioasă, conșientă, neviciată, cu intenția de a produce efecte juridice;

c) potrivit art. 1187 C.civ., oferta trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului;

d) oferta trebuie să fie completă, adică să cuprindă elementele necesare pentru realizarea acordului de voințe;

e) oferta trebuie să fie neechivocă, adică să rezulte cu claritate că este vorba despre o ofertă și nu despre un alt act cu altă semnificație.

3.1.2 Comunicarea ofertei

Potrivit art. 1200 C. civ., oferta produce efecte numai din momentul în care ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

40

3.1.3 Principiul irevocabilității ofertei

Potrivit art. 1191 C. civ., oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.

În principiu, declaraţia de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.

3.1.4 Revocarea, excepția de la principiul irevocabilității ofertei

Legea prevede cu titlu de excepție, anumite situații în care oferta poate fi retrasă și anume28:

1) în cazul ofertei fără termen, dacă oferta nu a ajuns la destinatar înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului sau faptului prevăzut de art. 1186 alin. 2 C. civ. și care determină încheierea contractului;

2) în situația în care oferta este făcută unei persoane care nu este prezentă și aceasta nu este acceptată într-un termen rezonabil ce se apreciază în funcție de împrejurările concrete.

3.1.5 Efecte

Oferta de a contracta constituie un act de voință unilateral, cu următoarele efecte:

dacă nu a ajuns la destinatar, nu produce niciun efect;

28 I. Dogaru, P. Drăghici,, op. cit., p. 166.

41

poate fi revocată, dacă nu a ajuns la destinatar, fără a produce consecințe pentru ofertant;

dacă destinatarul a luat cunoștință de propunerea făcută, oferta nu mai poate fi revocată;

dacă oferta s-a făcut cu termen, ofertantul nu o poate revoca până la împlinirea termenului, iar dacă procedează altfel, suportă consecințele ce decurg din nerespectarea obligației de a aștepta până la împlinirea termenului;

dacă oferta nu s-a făcut cu termen, ofertantul trebuie să aștepte timpul util pentru a primi răspuns, adică timpul necesar ajungerii ofertei la destinatar, timpul necesar destinatarului pentru deliberare și timpul necesar pentru ca înscrisul care cuprinde acceptarea să ajungă la ofertant;

dacă ofertantul moare după ce a făcut oferta sau devine incapabil după această dată, oferta devine caducă numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun; oferta devine caducă și în situația în care destinatarul o refuză, precum și în situația în care acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă de termen, într-un termen rezonabil.

3.1.6 Forța obligatorie a ofertei

Domeniul forței obligatorii a ofertei se referă la momentul anterior acceptării ofertei, întrucât după ce oferta a fost acceptată vom avea de-a face cu un contract, unde se vor aplica regulile privind puterea obligatorie a acestuia.

Astfel, se pune problema dacă oferta va da naștere vreunei obligații în sarcina ofertantului, după ce a fost lansată, dar înainte de a fi acceptată.

a. În situația în care oferta este făcută unei persoane prezente, fără a se fi acordat un termen pentru examinare și

42

acceptare, îl obligă pe ofertant numai dacă a fost acceptată imediat, integral și fără rezerve. Art. 1194 C. civ. prevede că oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă.

Atunci când este acordat termen de acceptare, ofertantul va fi obligat să mențină oferta respectând termenul stabilit. Dacă destinatarul refuză sau dacă nu acceptă propunerea în termenul stabilit, atunci oferta va deveni caducă, ofertantul neavând nicio obligație. b. În cazul ofertei făcute unei persoane absente, se disting mai multe situații. Astfel, dacă oferta nu include niciun termen de acceptare și este adresată unei persoane determinate care nu este prezentă, atunci va trebui menținută un termen rezonabil, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea. Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber fără a suporta vreo consecință, cu condiția ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.

3.2 Acceptarea ofertei

Potrivit art. 1196 C. civ., orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei. Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

43

3.3 Momentul încheierii contractului

Contractul se încheie în momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile.

De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.

a. Determinarea momentului încheierii contractului

între persoane prezente Între persoane prezente, momentul încheierii

contractului este acela în care ei cad de acord asupra încheierii acestuia.

Cu toate acestea, potrivit art. 1185 C. civ., atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea.

Sunt asimilate contractelor încheiate între prezenți și contractele perfectate prin telefon.

b. Determinarea momentului încheierii contractului

între persoane neprezente Suntem în fața acelor situații în care oferta se trimite

prin poștă, curier, telegraf, telex, e-mail sau în cazul în care între ofertă și acceptare trece un interval de timp.

Dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber fără a suporta vreo consecință, cu condiția ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.

Dacă oferta a ajuns la destinatar, ne confruntăm cu două situații și anume:

44

- dacă oferta este cu termen, ofertantul va fi obligat să o mențină până la expirarea termenului;

- dacă oferta este fără termen, ofertantul este obligat să o mențină un timp rezonabil, necesar și suficient destinatarului pentru ca acesta să primească oferta, să o analizeze și eventual, să expedieze acceptarea; dacă ofertantul nu își menține oferta un termen rezonabil, acesta va răspunde de prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului rezonabil.

3.4 Locul încheierii contractului

Locul încheierii contractului reprezintă locul unde s-a realizat acordul de voință al partilor.

Între persoane prezente, locul încheierii contractului este acolo unde se află părțile. Între absenți, de regulă, locul încheierii contractului este localitatea unde ofertantul primește corespondența cu acceptarea.

În ceea ce privește locul încheierii contractului, contractele sinalagmatice perfectate prin telefon se consideră încheiate între persoane neprezente, astfel că locul încheierii este cel din care vorbește ofertantul29.

Contractele solemne se încheie la locul unde s-au îndeplinit formalitățile prevăzute pentru validitatea lor.

4. Efectele contractelor

Efectele contractelor sunt guvernate de trei principii

specifice contractului și anume:


45

- principiul forței obligatorii a contractului, care se referă la efectele contractului între părțile contractante,

- principiul relativității efectelor contractului, care se referă la efectele contractului față de terțele persoane,

- principiul opozabilității efectelor contractului, care presupune recunoașterea de către terți a efectelor produse de contract.

Înainte de analiza conținutului fiecărui principiu în parte, este necesar a se face referiri la regulile de interpretare ale contractelor.

4.1 Interpretarea contractelor

Potrivit art. 1266 C. civ., contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului. Interpreatarea contractelor se face de către instanțele de judecată, care pentru determinarea conținutului operației juridice concrete, vor determina înțelesul exact al clauzelor contractului, prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă30.

30 I. Adam, op. cit., p. 115.

46

4.1.1 Reguli generale de interpretare a contractelor

a. Reguli de stabilire a voinței reale a părților contractante, așa cum rezultă din art. 1266 C.civ. Potrivit art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului. b. Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice

Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.

Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.

Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Oricât de generali ar fi termenii folosiţi, contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta.

Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.

c. Reguli subsidiare de interpretare Potrivit art. 1269 C. civ., dacă, după aplicarea regulilor

de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă (in dubio pro reo).

47

Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus.

d. Reguli de interpretare a clauzelor tacite care

completează contractul În anumite situații, părțile stabilesc toate clauzele

contractului în mod expres, însă există și situații în care părțile stabilesc prin clauze exprese numai elementele principale ale contractului, contractul fiind în acest caz, incomplet.

Pentru completarea acestuia, judecătorul este chemat să determine, pe cale de interpretare, voința tacită a părților.

Astfel, potrivit art. 1272 C. civ., contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui. Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.

4.2 Principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda)

Potrivit art. 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Consecințele ce decurg din interpretarea acestui principiu sunt următoarele:

- contractul are forță obligatorie pentru părțile contractante, cu alte cuvinte va trebui să fie respectat întocmai de către părțile sale;

- contractul va trebui executat cu bună-credință de către părți;

48

- contractul privește, în primul rând, părțile contractante, deci se referă la relativitatea efectelor contractului, cu alte cuvinte un contract nu va putea profita sau dăuna unor persoane care nu au participat la încheierea lui; astfel, principiul relativității efectelor contractului este o consecință a principiului forței obligatorii a contractului.

Reglementarea legală prevăzută de art. 1270 C. civ. instituie regula simetriei în privința modificării sau încetării contractului. Aceasta constă în faptul că modificarea sau încetarea contractului se realizează prin același mecanism ca și formarea contractului, prin voința concordantă a părților.

Forța obligatorie a contractului se impune și instanței de judecată, nu doar părților contractante. În cazul în care debitorul nu-și execută de bună-voie obligația asumată, creditorul se va putea adresa instanțelor de judecată, judecătorul fiind ținut să respecte conținutul acelui contract31.

4.3 Principiul relativității efectelor contractului

4.3.1 Enunțare și prezentare generală

Potrivit art. 1280 C. civ., contractul produce efecte numai între părţile care l-au incheiat, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Potrivit principiului relativității, un contract produce efecte numai între părțile contractante, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Excepțiile de la aplicarea principiului nu sunt permise decât în condițiile admise de lege.

Prin noțiunea de parte contractantă înțelegem persoana care încheie contractul personal sau prin reprezentare, precum și persoana care, pe parcursul existenței contractului, își dă

31 I. Adam, op. cit., p. 135.

49

consimțământul la producerea efectelor față de ea, fie prin înlocuirea unei părți contractante, fie prin aderarea la contract32.

Terții reprezintă persoanele complet străine de contract cărora, în principiu, contractul nici nu le profită, nici nu le dăunează. Prin excepție, sunt situații când terții nu pot ignora contractul sau nu pot fi considerați străini față de contract, situație în care vorbim despre efectul numit opozabilitate față de terți.

Avânzii - cauză sunt persoanele cărora, fără a fi părți sau terți, contractul le este opozabil. Aceștia reprezintă o categorie intermediară între părți sau terți, fiind persoane străine de actul juridic, dar nu străine față de părți33.

Astfel, potrivit art. 1282 C. civ., la moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. Drepturile şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.

4.3.2 Excepții de la principiul relativității contractului

Constituie excepții de la principiul relativității efectelor contractului, situațiile în care contractul ar putea produce efecte

32 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole art. 1- 2664, Editura C. H. Beck., București, 2012, p. 1341. 33 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 187.

50

și față de alte persoane în afară de părțile sau succesorii în drepturi ai părților.

Excepțiile de la principiul relativității sunt împărțite în două categorii: excepții aparente și excepții veritabile.

A. Excepțiile aparente

a. Promisiunea faptei altuia reprezintă convenția prin care o parte denumită promitent se obligă față de cealaltă parte denumită creditorul promisiunii să determine pe o a treia persoană numită terț, să ratifice actul încheiat în absența sa.

Constituie doar o excepție aparentă întrucât ceea ce se promite este în realitate, fapta proprie a debitorului promitent, de a determina pe cineva să adere la un act.

Potrivit art. 1283 alin. 3 C.civ., intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.

b. Acțiunile directe reprezintă dreptul unor persoane de a acționa în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, în contra uneia din părțile unui contract, în favoarea lor, contract față de care, aceste persoane au calitatea de terți.

Codul civil prevede anumite situații de acțiuni directe, și anume: - art. 1856 C. civ. dispune că, în măsura în care nu au

fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii;

- art. 1807 alin. 3 C.civ. prevede că locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru

51

a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune.

- art. 2023 alin. 6 C.civ. prevede că, în toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.

c. Reprezentarea constituie procedeul juridic prin care o persoană, numită reprezentant, încheie un act juridic în numele și în contul altei persoane, numită reprezentat, astfel încât efectele acelui act juridic se produc direct în persoana celui reprezentat.

Potrivit art. 1295 C. civ., puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz.

Contractul încheiat de reprezentant în numele reprezentatului, în limitele împuternicirii, produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte.

Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului.

Contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ. Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta.

Reprezentarea nu este permisă în situația încheierii unei căsătorii, la recunoașterea de filiație, în cazul manifestării de voință printr-un act de donație sau testament.

52

B. Excepția veritabilă de la principiul relativității efectelor contractului - stipulația pentru altul

Stipulația pentru altul reprezintă contractul în folosul unei terțe persoane, cu alte cuvinte o persoană se obligă față de alta să execute o prestație în favoarea unui terț. Drepturile terțului beneficiar se nasc direct din contractul dintre promitent și stipulant, doar exercitarea acestor drepturi depinzând de voința terțului beneficiar.

Codul civil face aplicații ale stipulației pentru altul în materie de donație cu sarcini și de rentă viageră, în materia asigurărilor și în cea de transport de bunuri.

4.4. Opozabilitatea față de terți

Potrivit art.1281 C. civ., contractul este opozabil

terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, orice contract trebuie respectat. Opozabilitatea contractului nu se află în contradicție cu principiul relativității efectelor contractului, ci intr-un raport de complementaritate cu relativitatea efectelor contractelor.

Deși terții nu pot fi obligați și de regulă nu pot dobândi drepturi prin contractele încheiate de alte persoane, ei trebuie să respecte situațiile juridice create prin contract.

Totuși de la această regulă există și o excepție în sensul că, în anumite situații, o terță persoană este îndreptățită să nu țină seama de situațiile juridice create printr-un contract. O astfel de excepție este simulația, care constă într-o operațiune juridică unitară care creează o aparență neconformă

53

cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public și mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parțial, de altul secret și adevărat, care conține în sine acordul, implicit sau explicit, al părților de a simula34. Potrivit art. 1289 alin. 1, contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.

Distincția dintre relativitatea efectelor contractului și opozabilitatea contractului față de terțele persoane reprezintă o deosebită importanță practică, întrucât se produc consecințe juridice în ceea ce privește raporturile dintre părți35:

a) în cazul răspunderii civile, în caz de neexecutare a contractului, executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare, se va angaja răspunderea contractuală, iar în situația în care o terță persoană aduce atingere unui drept dobândit prin contract se va angaja răspunderea delictuală, pe temeiul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;

b) în caz de litigiu între părți, în ceea ce privește proba, aceasta se va face conform normelor referitoare la actele juridice, pe când terții pot dovedi conținutul contractului prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții, acesta fiind pentru ei un simplu fapt juridic;

c) în privința raporturilor dintre părți, contractul este considerat act juridic, reprezentând manifestarea de voință a părților contractante, pe când pentru terți, el apare ca un simplu fapt juridic, în înțelesul restrâns al acestei noțiuni.

34 Fl. A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Rosetti, București, 2003, p. 92. 35 I. Adam, op. cit., p. 184.

54

CAP. III

ACTUL JURIDIC UNILATERAL

1. Noțiunea de act juridic unilateral

Conform art. 1324 C. civ., este unilateral actul juridic

care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său. Actul juridic unilateral este acea manifestare de voință

care generează efecte juridice, deși nu a fost acceptat de o altă persoană. Numărul celor care emit actul nu are relevanță în calificarea unui act ca unilateral. Spre exemplu, dacă mai multe persoane constituie prin voința lor o fundație, actul prin care ia naștere fundația nu își pierde calitatea de unilateral36.

Actul unilateral se deosebește de contractul unilateral. Acesta din urmă este rezultatul întâlnirii a două voințe juridice, prin care se creează obligații doar în sarcina uneia dintre părți și se bazează pe un acord. În cazul actului unilateral, nu există niciun astfel de acord, ci o manifestare de voință unilaterală.

Cu toate acestea, dacă prin lege nu se prevede altfel, in ceea ce privește regimul juridic al actelor juridice unilaterale, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică și actelor unilaterale.

Actele juridice unilaterale, potrivit art. 1326 Cod civ., se impart în acte supuse comunicării și acte nesupuse comunicării.

Potrivit alin. 1, actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este


55

necesară potrivit naturii actului. Astfel, declarația de rezoluțiune unilaterală a contractului produce efecte de la data la care se consideră comunicată celeilalte părți.

Comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.

Actele uniltarale nesupuse comunicării sunt toate celelalte acte prin care nu se constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului și în natura actului nu presupune necesitatea comunicării sale. Exemplul clasic de astfel de act este testatamentul.

2. Angajamentul unilateral (promisiunea unilaterală)

Promisiunea unilaterală reprezintă un act unilateral cu

valoare de angajament unilateral prin care autorul său se obligă față de un terț, independent de acceptarea din partea acestuia a actului, să execute o anumită prestație. În situația în care terțul acceptă beneficiul actului unilateral, poate pretinde executarea de la autorul actului, în condițiile generate de principiul forței obligatorii a contractului sau poate cere despăgubiri pentru încălcarea obligației asumată prin respectivul angajament unilateral.

Potrivit art. 1327 alin. 2 Cod civil, destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut, situație în care angajamentul unilateral este lipsit de orice efecte juridice.

Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru o anumită durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în care a fost asumată.

56

3. Promisiunea publică de recompensă

Potrivit art. 1328 C.civ., cel care promite în mod public

o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaşte promisiunea. Dacă prestaţia a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăreia la obţinerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. Atunci când prestaţia a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.

Întâlnim acest tip de act unilateral în cazul ofertei de recompensă pentru găsirea unui animal pierdut sau a unui obiect pierdut.

Ca excepție de la principiul forței obligatorii a actului unilateral supus comunicării, promisiunea publică de recompensă poate fi revocată în aceeaşi formă în care a fost făcută publică sau într-o formă echivalentă. Cu toate acestea, revocarea nu produce efecte faţă de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat prestaţia.

Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire echitabilă, care nu va putea depăşi recompensa promisă, celor care înainte de publicarea revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestaţiei. Cu toate acestea, promitentul nu datorează despăgubiri, dacă dovedeşte că rezultatul cerut nu putea fi obţinut.

Prin excepție de la regimul general al prescripției, dreptul la acţiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării revocării.

57

4. Faptele juridice licite - izvoare de obligații

4.1. Prevederi generale referitoare la faptele juridice civile

Faptele juridice reprezintă acele acțiuni omenești licite sau ilicite săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuși în puterea legii, chiar împotriva autorului lor. În măsura în care aceste acțiuni omenești dau naștere la obligații civile, constituie izvoare ale raporturilor juridice obligaționale.

Faptele juridice licite sunt acele acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuți produc astfel de efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare37.

Faptele juridice ilicite sunt acele acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva voinței autorului lor și prin care se încalcă normele de drept sau bunele moravuri38.

4.2. Gestiunea de afaceri

4.2.1. Considerații generale

Gestiunea de afaceri este definită ca fiind un fapt juridic licit prin care o persoană, denumită gerant, săvârșește din proprie inițiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte

37 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 343. 38 Ibidem, p. 343.

58

materiale necesare și utile, în interesul altei persoane, numită gerat39.

Potrivit art. 1330 alin. 1 C.civ., există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

4.2.2 Condițiile gestiunnii de afaceri

Pentru a produce efectele specifice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiții: a) să existe o gerare oportună a intereselor altuia

Așa cum reiese din alin. 1 al art. 1330 C. civ., gerantul trebuie să încheie acte juridice sau să săvârșească fapte materiale utile în interesul altuia, gestiunea de afaceri deosebindu-se de mandat întrucât mandatarul încheie numai acte juridice în numele și pe seama celui reprezentat. Actele juridice de gestiune pot fi: actul încheiat cu un terț pentru efectuarea unei reparații, plata unei datorii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripții, inscripția unei ipoteci valabile constituită în favoarea geratului, chemarea unui medic în caz de boală a geratului, chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului etc. Aceste acte de gerare în interesele altuia, în principiu nu pot depăși sfera actelor de conservare și administrare. Gerantul nu poate încehia acte de dispoziție în numele geratului, însă prin excepție, unele acte de dispoziție fiind asimilate actelor de conservare și de administrare, vor putea fi încheiate de gerant,

39 I. Adam, op. cit., p. 242.

59

cum ar fi, de exemplu, vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii40. Fapte materiale de gestiune pot fi: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea unor lucrări, asistența medicală care se acordă victimei unui accident de circulație, salvarea unui animal aparținând geratului etc. În principiu, actele juridice și faptele materiale de gestiune trebuie să aibă caracter patrimonial, însă cu toate acestea, există situații în care conținutul gestiunii este unul cu carater nepatrimonial. Spre exemplu, situația asistenței sau salvării geratului de la un pericol iminent ce îi pune viața și sănătatea în primejdie. Prin încheierea de acte juridice și săvârșirea de acte materiale, intervenția gerantului trebuie să fie utilă geratului, astfel încât să fie evitată pierderea unei valori patrimoniale sau să fi sporit valoarea unui bun al acestuia. b) actele de gestiune să fie săvârșite, fără împuternicire și fără știrea geratului sau, cu știrea geratului, dar fără ca acesta să poată desemna un mandatar sau fără a se putea ocupa de afacerile sale

Așa cum reiese din art. 1330 alin. 4 C. civ., intervenția trebuie să fie spontană. În situația indiferenței geratului, dacă geratul a cunoscut existența gestiunii însă nu a făcut demersuri pentru a desemna un mandatar deși putea să o facă, avem de a face cu un mandat tacit41. Dacă geratul se opune actelor și faptelor de gestiune, iar gerantul cunoaște acest lucru, nu se mai poate vorbi despre gestiune de afaceri. Opoziția geratului face ca gestiunea de

40 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 348. 41 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 350.

60

afaceri să fie considerată o imixtiune ilegală în afacerile acestuia, iar gerantul are obligația să se abțină de la gestiune, întrucât continuarea ar reprezenta o faptă juridică ilicită și ar conduce la răspundere delictuală. c) gestiunea să fie voluntară: actele și faptele să fie făcute cu intenția de a gera interesele altuia

Nu este necesar ca gerantul să fi cunoscut persoana terțului ale cărui afaceri le gestionează voluntar și nici ca gerantul să fie o persoană determninată. Există, de exemplu, gestiune de afaceri în sitauția în care o persoană face reparațiile necesare la casa învecinată pentru a evita ruina acesteia, deși nu știe cine este proprietarul actual al acesteia deoarece vechiul proprietar a decedat42. Nu există gestiune de afaceri în următoarele două situații:

1) În cazul persoanei care lucrează în interesul alteia fără să știe. De exemplu, o persoană crezând că este moștenitor în virtutea unui certificat de moștenitor ulterior anulat, face reparații la casa aparent moștenită, realizând apoi că nu are calitatea de moștenitor. Însă el nu va rămâne păgubit, având posibilitatea să solicite restituirea cheltuielilor avansate pe temeiul îmbogățirii fără just temei.

2) În cazul persoanei care acționează în interesul alteia cu scopul de a o gratifica.

Cu toate acestea, pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri, nu este obligatoriu ca gerantul să încheie acte juridice sau să facă acte materiale exclusiv în interesul altei persoane, acesta putând lucra în același timp, atât în interes propriu, cât și în interesul altuia. Însă, actele de gestiune trebuie săvârșite cu intenția de a-l obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute.

42 L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 350.

61

d) gerantul trebuie să aibă, în princiu, capacitatea de a contracta Geratul nu trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu.

4.2.3 Efectele gestiunii de afaceri

A. Raporturile dintre gerant și gerat

1. Obligațiile gerantului: a) obligația de înștiințare Potrivit art. 1331 C. civ., gerantul trebuie să îl

înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

b) obligația de continuare a gestiunii începute Obligația de continuare a gestiunii se transmite

moștenitorilor gerantului care cunosc gestiunea (art. 1333 C. civ.). Potrivit art. 1332 C. civ., gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.

c) obligația de a se îngriji de afacerile altuia cu diligența unui bun proprietar

Potrivit art. 1334 C. civ., gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.

d) obligația de a da socoteală geratului cu privire la tot ceea ce a făcut în cursul imixtiunii în afacerile sale, la fel ca în cazul mandatului

62

Astfel, art. 1335 C. civ. prevede că la încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.

2. Obligațiile geratului:

a) obligația de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut în timpul gestiunii

Potrivit art. 1337 C. civ., atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii. Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.

Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.

În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.

b) obligația de a-l despăgubi pe gerant de prejudiciile pe care, fără culpa sa, geratul le-a suferit din cauza gestiunii;

c) obligația geratului de a executa actele necesare și utile care au fost încheiate de gerant (art. 1337 alin. 2 C. civ.).

A. Raporturile dintre gerat și terți Dacă gestiunea de afaceri a fost ratificată sau este

necesară sau utilă, geratul este îndatorat să execute toate obligațiile contractate de gerant, în numele geratului sau în nume propriu, în interesul gestiunii, în măsura în care nu au

63

fost încă executate, cum ar fi: plata prețului unor materiale comandate sau achiziționate de terți, plata muncii prestate de către un terț cu care a contractat gerantul în vederea executării unei lucrări etc. În situația în care gerantul acționează în nume propriu, deși obligațiile față de terți se nasc în sarcina sa, terții au la îndemână o acțiune directă în regres față de gerat pentru aceste obligații43.

B. Raporturile dintre gerant și terți

Aceste raporturi depind de atitudinea pe care a avut-o

gerantul când a contractat cu terții. Dacă el le-a adus la cunoștință că acționează numai în contul geratului și gestiunea a fost ratificată sau este utilă, el nu are nicio obligație proprie (gestiune cu reprezentare). Se poate totuși ca gerantul să acționeze în nume propriu, asumându-și personal obligațiile față de terți (gestiune fără reprezentare). Acestă ultimă situație se întâlnește cel mai frecvent întrucât terții sunt de acord să contracteze, de regulă, numai dacă gerantul se obligă personal pentru că nu pot ști și nici nu pot fi siguri că gestiunea va fi ratificată sau că se va dovedi utilă sau necesară.

Cu toate acestea terții pot să pretindă executarea obligațiilor nu numai de la gerant, ci și de la geratul în interesul căruia a acționat gerantul. Potrivit art. 1336 alin. 4, gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului. Dar și gerantul are un drept de regres împotriva geratului, temeiul acestei acțiuni fiind existența obligației legale a geratului de a-l despăgubi pe acesta de cheltuielile necesare, utile și dacă este cazul pentru prejudiciile suferite în urma gestiunii. 43 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 356.

64

4.3. Plata nedatorată

4.3.1. Noțiuni generale

Reglementarea plății nedatorate se regăsește în art. 1341-1344 C. civ. Potrivit art. 1341 alin. 4 C. civ., cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

Astfel, plata nedatorată se definește ca fiind acel fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul. Cel care a plătit este creditor al obligației de restituire și se numește solvens, iar cel care a primit plata este debitorul aceleiași obligații și se numește accipiens.

4.3.2. Condițiile plății nedatorate

Pentru a-și produce efectele, plata nedatorată trebuie să îndeplinească anumite condiții: să existe o plată, plata să fie nedatorată, să existe o eroare.

a) Existența unei plăți. Prin plată se înțelege executarea voluntară a oricărei obligații pozitive de către debitor, indiferent de obiectul ei, care poate fi un bun individual determinat, un bun determinat generic, o sumă de bani sau chiar un bun incorporal. Sunt incluse în noțiunea de plată obligația de a preda bunuri individual determinate, obligația de a da bunuri de gen, obligația de a da o sumă de bani, obligația de a strămuta proprietatea, cedarea drepturilor sau acțiunilor, obligația de a constitui o garanție44.

44 I. Adam, op. cit., p. 261.

65

Atunci când plata are ca obiect executarea unei obligații de a da, este evidentă aplicabilitatea plății nedatorate. Însă atunci când este vorba despre o obligație de a face, cum ar fi confecționarea sau repararea unui bun, în doctrina anterioară s-a susținut că era vorba despre îmbogățirea fără justă cauză și nu despre plata nedatorată, însă doctrina actuală permite a se vorbi despre plată nedatorată și atunci când este vorba despre diverse versiuni ale obligațiilor de a face. De exemplu, dacă predarea unui bun a fost făcută fără temei, nu se poate admite că nu se poate cere restituirea în virtutea regulilor plății nedatorate45.

Dacă executarea prestației s-a făcut fără intenția de a stinge o datorie, ci cu alt titlu, obligația va avea un alt temei juridic și nu se va vorbi despre plată nedatorată. Astfel, potrivit art. 1341 alin. 2, nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.

b) Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Aceasta înseamnă că între accipiens și solvens să nu existe raportul juridic de obligații a cărui stingere se urmărește prin plata efectuată. Astfel:

- plata poate privi o datorie care nu a existat niciodată;

- plata poate privi o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă;

- plata poate privi o datorie care a existat, dar în loc să se facă adevăratului creditor, se face unei alte persoane;

- plata poate fi făcută de un alt debitor decât cel adevărat.

45 Pentru detalii, a se vedea L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 359.

66

Executarea unei obligații naturale nu intră într-o asemenea categorie.

c) plata să fi fost făcută din eroare. Solvens trebuie să facă plata în credința greșită că este debitorul lui accipiens.

4.3.3. Efectele plății nedatorate

Plata nedatorată are ca efect nașterea unui raport de obligații între accipiens și solvens. Este esențială pentru acest raport obligația de restituire.

Astfel, plata nedatorată trebuie restituită chiar dacă solvens a fost de rea-credință.

Restituirea se va face în natură, în principiu, dar prin excepție, se va putea realiza și prin echivalent dacă restituirea în natură nu este posibilă. Dacă accipiens este un incapabil, el va fi ținut la restituire numai în limita folosului realizat, ținându-se seama de data cererii de restituire și poate fi, prin excepție, ținut la restituirea integrală dacă el este cel care a făcut ca restituirea să fie imposibilă46.

Acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune, de regulă, personală. Ea se prescrie în termenul general de prescripție extinctivă de 3 ani. Termenul de prescripție începe să curgă din momentul când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plății nedatorate și persoana obligată la restituire.


67

4.4. Îmbogățirea fără justă cauză

4.4.1. Definiție și reglementare

Codul civil anterior nu cuprindea o dispoziție expresă care să consacre această instituție, însă numeroase texte făceau aplicarea ideii de îmbogățire fără justă cauză.

În noua reglementare, îmbogățirea fără justă cauză își găsește consacrare în articolele 1345-1348 Cod civ.

Imbogățirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului uni persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un temei juridic47.

Art. 1345 prevede că cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri. Creditorul se numește însărăcit, iar debitorul îmbogățit. În situația în care îmbogățitul nu-și îndeplinește obligația, însărăcitul poate introduce o acțiune în justiție prin care pretinde restituirea, numită actio im rem verso.

4.4.2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză

A. Condițiile materiale ale intentării acțiunii în restituire

a) să existe o îmbogățire a pârâtului


68

Mărirea patrimoniului poate consta într-un lucru primit; într-o liberare de datorie; în evitarea unei cheltuieli sau pierderi; într-un serviciu care, de obicei se cere plătit; în îmbunătățirile aduse unui lucru; în folosirea unui lucru.

b) să existe o însărăcire corelativă a reclamantului Aceasta poate consta: într-un lucru plătit; într-o liberare

da datorie; într-o prestație făcută; într-o cheltuială sau pierdere; într-un serviciu făcut; în lipsirea de folosință unui lucru.

c) între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului să fie o legătură sau corelație directă.

Nu este necesar să existe o legătură cauzală necesară între îmbogățirea unuia și însărăcirea celuilalt. Cele doua fenomene trebuie să aibă o cauză unică sau aceeași origine.

Indiferent dacă însărăcirea și îmbogățirea corelativă rezultă din fapta păgubitului, a îmbogățitului, a unei terțe persoane sau fortuit, fiind suficient ca ele să aibă o cauză comună, un act juridic sau un eveniment.

B. Condițiile juridice ale acțiunii în restituire

a) îmbogățirea și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei care să le justifice

Ceea ce interesează nu este cauza, ci lipsa temeiului legal pentru îmbogățirea și sărăcirea corelativă. Art. 1346 prevede situațiile în care îmbogățirea poate fi justificată. Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

- din executarea unei obligaţii valabile; - din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept

contra celui îmbogăţit; - dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său

personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.

b) îmbogățitul să fie de bună-credință

69

Aceasta condiție ce rezultă din interpretarea art. 1345 Cod civ. care face referire la cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză. Dacă îmbogățirea este imputabilă (se datorează relei-credințe), sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale sau contractuale, după caz48.

c) însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune

în justiție pentru realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtului

Actio de in rem verso are caracter subsidiar și presupune absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite. Art. 1348 Cod civ. prevede că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ce îi este datorat.

4.4.3. Drepturile și obligațiile părților

Din raportul juridic născut din îmbogățirea fără just temei iau naștere următoarele drepturi:

a) cel al cărui patrimoniu s-a diminuat are dreptul să ceară restituirea valorii însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari;

b) cel al cărui patrimoniu a crescut are dreptul de a pretinde ca restituirea la care este ținut să nu reprezinte mai mult decât îmbogățirea chair dacă insărăcirea reclamantului este mai mare.

Tot din acest raport juridic rezultat din îmbogățirea fără justă cauză, se nasc următoarele obligații:

a) obligația de restituire în sarcina celui ce și-a mărit patrimoniul;

48 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantin, I. Macovei, op. cit., p. 1397;

70

b) obligația celui al cărui patrimoniu a fost micșorat de a pretinde numai atât cât i se cuvine. Obligația îmbogățitului este de a restitui însărăcitului valoarea îmbogățirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogățirea și însărăcirea fiind limite reciproce.

4.4.4. Momentul la care se raportează obligația de restituire

Pentru a se putea promova o acțiune în restituire pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză, potrivit art. 1347 Cod civ., este necesar ca îmbogățirea să existe la momentul sesizării instanței. Pentru a stabili sau a evalua măsura îmbogățirii pârâtului și întinderea obligației de restituire, instanțele de judecată se plasează în ziua introducerii acțiunii de către însărăcit. Astfel, dacă îmbogățirea pârâtului a încetat până la acea dată, pentru motive independente de voința sa, raportul obligațional se stinge49. Restituirea se poate face în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, se va face prin echivalent bănesc, astfel că se aplică regulile generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1639 și următoarele din Codul civil.

4.4.5. Prescripția dreptului la acțiune

Acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. Potrivit art. 2523 Cod civ., prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau,


71

după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. Astfel că, în cazul special al îmbogățirii fără justă cauză, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa lipsită de o cauză justă, cât și persoana îmbogățitului.

72

CAPITOLUL IV

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DELICTUALĂ SAU EXTRACONTRACTUALĂ

1. Noțiunea de răspundere civilă delictuală

Deși răspunderea civilă este una dintre cele mai importante forme ale răspunderii juridice, nici vechiul Cod civil, nici actualul Cod civil nu oferă o definiție a răspunderii civile. Astfel că încercările doctrinare de a formula o definiție cât mai cuprinzătoare au fost și sunt în continuare o preocupare. Se poate aprecia că prin răspundere civilă înțelegem acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană50. Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligațional care izvorăște dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, autorul faptei ilicite sau o altă persoană chemată să răspundă are obligația de a repara prejudiciul. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un defect al unui produs etc. Răspunderea civilă delictuală reprezintă o sancțiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta juridică prejudiciabilă, iar în cazul


73

decesului acesteia, obligația de reparare a prejudiciului se va transmite moștenitorilor51. Răspunderea civilă delictuală, potrivit Codului civil, este de mai multe feluri, și anume:

a) răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357-1371); b) răspunderea pentru fapta altuia (art. 1372-1374); c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau

lucruri; d) răspunderea persoanelor juridice de drept public sau

privat, pentru faptele cauzatoare de prejudicii ale organelor de conducere în funcțiile încredințate și răspunderea unităților administrativ-teritoriale ale statului (art. 219-224).

2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie

Potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Art. 1349 alin. 1-2 prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie presupune existența cumulată a patru condiții și

51 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 239.

74

anume: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

2.1. Prejudiciul

2.1.1. Noțiune

Prin prejudiciu se înțeleg acele rezultate dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării sau vătămării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane52. Potrivit art. 1381 C. civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie. Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor. Prejudiciul patrimonial poate fi material sau corporal. Este material, de exemplu, în situația deteriorării sau distrugerii unui bun, pierderii întreținerii primite de la persoana decedată în urma unui accident. Este corporal, de exemplu, în cazul reducerii sau pierderii capacității de muncă a unei persoane ca urmare a unei vătămări. Este vorba de un prejudiciu nepatrimonial în cazul prejudiciului estetic, al atingerii aduse onoarei sau demnității, al suferinței provocate de durerile fizice sau al suferinței de ordin afectiv53. Astfel, potrivit art. 1391 C. civ., în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o

52 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 412. 53 G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 239.

75

despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Dreptul la despăgubire, astfel recunoscut, nu trece la moştenitori, însă aceştia îl pot exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.

2.1.2 Condițiile reparării prejudiciului

Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică.

a. Prejudiciul să fie cert

Prejudiciul cert reprezintă acel prejudiciu sigur atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale.

Prejudiciul actual constituie un prejudiciu cert. În ceea ce privește prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu ce apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, dacă sunt neîndoielnice atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat, atunci cerința este îndeplinită și pentru acesta. Astfel, potrivit art. 1385 al. 2, se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Prejudiciul eventual, cel care nu este sigur, nu indeplinește condiția și astfel, nu este supus reparației.

76

b. Prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică

Repararea prejudiciului se realizează prin înlăturarea integrală a efectelor faptei ilicite. Astfel, în cazul în care prejudiciul cauzat a fost deja reparat, răspunderea civilă delictuală încetează. Dacă s-ar admite contrariul, victima s-ar îmbogăți fără just temei.

Regula constă în fapul că cel care a săvârșit fapta ilicită trebuie să acopere total sau parțial prejudiciul, însă există situații în care victima a primit despăgubiri ori a beneficiat de prestații din partea altei persoane decât autorul faptei, recuperând astfel, total sau parțial prejudiciul cauzat:

- potrivit art. 1393 al. 1 C. civ., în situația în care victima primește o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaș, acordată de asigurările sociale cu scopul de a repara prejudiciul, aceasta este îndreptîțită să intenteze acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva autorului faptei reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia;

- în situația în care victima primește o indemnizație de asigurare, se va ține cont de natura asigurării astfel: dacă victima are calitatea de persoană asigurată, fiind vorba despre o asigurare de persoane, indemnizația de asigurare primită de victimă de la asigurator poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, întrucât asigurarea constituie o modalitate de economisire, neavând caracter de despăgubire. În acest sens, art. 2236 al. 1. C. civ. prevede că indemnizaţia de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare; dacă victima are calitatea de persoană asigurată și este vorba de o asigurare de bunuri, indemnizația de asigurare nu se

77

cumulează cu despăgubirile datorate victimei de către autorul faptei, acesta din urmă putând fi obligat să plătească victimei numai diferența dintre prejudiciul suferit și indemnizația de asigurare. În această situație, asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului și are caracter reparator; dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, într-o asigurare de răspundere civilă facultativă sau obligatorie, asiguratorul poate fi obligat să plătească despăgubiri victimei. Astfel, aceasta din urmă îl poate acționa pe autorul faptei ilicite numai pentru diferența între prejudiciul suferit și suma pe care a primit-o de la asigurator. În acest caz, regresul asiguratorului împotriva asiguratului este limitat la cazurile limitativ prevăzute de lege;

- în alte situații în care, după săvârșirea faptei ilicite, victima primește o sumă de bani de la un terț, urmează a se examina scopul ce stă la baza acestei prestații, în funcție de care se va stabili dacă există sau nu dreptul victimei de a solicita despăgubiri de la autorul faptei ilicite. Există acest drept atunci când prestația efectuată de terț are natura unui ajutor acordat victimei, dar dacă terțul a înțeles să plătească în locul autorului faptei ilicite, victima îl va putea acționa pe acesta numai pentru o eventuală diferență între prejudiciul suferit și suma plătită de terț54.

2.1.3 Principiile reparării prejudiciului

A. Principiul reparării prejudiciului pe cale convențională

54 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, Instituții de drept civil. Curs pentru licență, Editura Fundației România de Mâine, București, 2014, p. 161.

78

În domeniul răspunderii civile delictuașe nu este obligatorie recurgerea la calea procedurii judiciare pentru a se obține repararea prejudiciului, ci se poate încheia în mod valabil o convenție între victimă și autorul prejudiciului, prin care părțile să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât și modalitatea de achitare a acestora.

În cazul reparării pe cale convențională, nu se mai poate sesiza instanța cu o acțiune prin care să se solicite stabilirea cuantumului despăgubirilor și a modalității de plată55.

B. Principiul reparării integrale a prejudiciului

Art. 1385 prevede în al. 4 faptul că prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât prejudiciul efectiv, cât și prejudiciul nerealizat de victimă, pentru ca în acest fel, victima să fie repusă în situația anterioară.

Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

55 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 242.

79

Se repară atât prejudiciul previzibil, cât și cel imprevizibil, adică acea pagubă de a cărei apariție autorul nu a fost în măsură să o anticipeze la data săvârșirii faptei ilicite.

Prejudiciul se repară integral îndiferent de forma de vinovăție, iar în stabilirea cuantumului despăgubirilor nu au relevanță starea materială a victimei și nici cea a autorului faptei ilicite.

C. Principiul reparării în natură a prejudiciului

În principiu, în măsura în care este posibil, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură, iar atunci când nu este posibil se va realiza prin echivalent sub forma acordării de despăgubiri.

În ceea ce privește prejudiciul moral, repararea în natură nu se posibilă.

D. Repararea prejudiciului prin echivalent

Repararea prin echivalent se realizează de către instanța de judecată prin acordarea unei sume globale sau prin stabilirea unor prestații periodice succesive, c caracter viager sau temporar.

Hotărârea instanței prin care s-au acordat despăgubiri sub forma unei sume globale are autoritate de lucru judecat cu privire la întinderea despăgubirilor numai în privința prejudiciului care era actual la data pronunțării, nu și în ceea ce privește prejudiciul viitor56.

În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.


80

Potrivit art. 1386 al. 2 C. civ., la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.

Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

81

În toate situațiile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.

Potrivit art. 1389, dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea. Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, el va beneficia de o despăgubire stabilită pe baza salariului minim net pe economie. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.

Dacă prin fapta ilicită s-a cauzat decesul unei persoane, cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.

La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea.

Potrivit art. 1391 al. 2, instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

82

2.2. Fapta ilicită

2.2.1. Definiție

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuaLă este necesar ca prejudiciul să fi fost produs printr-o faptă ilicită. Potrivit art. 1357 al. 1 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Fapta ilicită este definită ca fiind orice acțiune sau inacțiune care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane57.

2.2.2 Trăsăturile caracteristice faptei ilicite

a. Fapta are caracter obiectiv, în sensul că reprezintă o manifestare exterioară a unei atitudini de conștiință și de voință a unei persoane. O acțiune inconștientă comisă de o persoană lipsită de uzul rațiunii sau declanșarea unei energii naturale ori animale, atunci când nu este urmare a unei acțiuni uman, nu are relevanță juridică, nu este un act ilicit.

b. Fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice, subiective a voinței, care poate avea aspectul unei intenții de a produce paguba sau a neglijenței sau imprudenței.

Nu se poate concepe existența unei fapte care, în mod obiectiv, să apară ca fiind o faptă ilicită, dar care, sub aspect subiectiv, să fi fost săvârșită fără vinovăție din partea autorului său (de exemplu o faptă săvârșită sub imperiul forței majore, ori fapta săvârșită de o persoană lipsită de discernământ)58.

57 I. Adam, op. cit., p. 363. 58 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 165.

83

c. Fapta este contrară ordinii sociale, fiind reprobată de societate. Această reprobare, din punct de vedere subiectiv este legată de culpă sau vinovăție, iar din punct de vedere obiectiv, este expresia caracterului ilicit al faptei59.

2.2.3 Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Potrivit legislației civile actuale, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt următoarele: legitima apărare (art. 1360 C. civ.), starea de necesitate (art. 1361-1363 C. civ.), îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege (art. 1364), săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea drepturilor subiective ale autorului său, cu excepția abuzului de drept (art. 1353 C. civ.) și consimțământul victimei (art. 1355 C. civ.).

a. Legitima apărare Potrivit art. 1360 C. civ., nu datorează despăgubire cel

care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.

Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.

b. Starea de necesitate Art. 1361 C. civ. prevede că cel care, aflat în stare de

necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă fapta păgubitoare a fost săvârşită în stare de necesitate interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va

59 I. Adam, op. cit., p. 364.

84

îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Este asimilată stării de necesitate și situația prevăzută de art. 1363 C. civ., și anume, o persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică. În orice alte împrejurări, divulgarea secretului comercial constituie faptă ilicită și antrenează răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat în acest fel.

c. Săvârșirea faptei prejudiciabile în îndeplinirea

unei activcități impuse sau permise de lege sau în executarea unui ordin al superiorului

Potrivit art. 1364 C. civ., îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.

Executarea ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei dacă: acest ordin a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale, ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit60.

d. Săvârșirea faptei prejudiciabile în exercitarea

normală și legală a unui drept subiectiv Această împrejurare care înlătură caracterul ilicit al

faptei este reglementată în art. 1353 C. civ. printre cauzele exoneratoare de răspundere civilă, care prevede că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu

60 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 166-167.

85

este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

De exemplu, dacă proprietarul unui teren edifică o construcție, respectând distanța legală față de limita proprietății învecinate și prin aceasta obturează vederea sau lumina casei vecinului său, nu săvârșește o faptă ilicită61.

e. Consimțământul victimei Fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit atunci când

victima a consimțit, în prealabil, printr-o convenție sau printr-un act unilateral, la săvârșirea unei fapte, știind că există riscul să i se cauzeze un prejudiciu.

Astfel, victima și-a dat consimțământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârșirea unei fapte, la desfășurarea unei activități care, potențial ar fi de natură a-i produce o pagubă62.

Consimțământul trebuie dat anterior săvârșirii faptei.

2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

Existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este esențială pentru orice formă de răspundere delictuală. Fără raport de cauzalitate nu există răspundere. Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciul suferit să existe un raport de cauzalitate, art. 1357 al. 1 C. civ. prevăzând că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

61 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 431. 62 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 167.

86

În cele mai multe cazuri determinarea raportului de cauzalitate este ușor de stabilit. De exemplu, în cazul în care unei persoane i se distruge un bun de către o altă persoană, stabilirea raportului de cauzalitate nu prezintă greutăți. În schimb, în alte situații, stabilirea raportului de cauzalitate este mai dificilă. De exemplu, în cazul în care un profesor întârzie la ore, elevii lipsiți de supraveghere, pleacă din clasă să se joace, iar în acest timp unul dintre elevi este lovit cu o plasă în care se afla o foarfecă, acesta suferă o vătămare gravă, care în final va duce la pierderea ochiului. În acest caz se ridică întrebarea care sunt faptele ilicite, care în final au creat prejudiciul63? Pentru stabilirea clară a raportului de cauzalitate va trebui să se pornească cu determinarea din multitudinea factorilor aflați în corelație, pe acei factori umani anteriori prejudiciului și care au condus la producerea acestuia.

2.4. Vinovăția

Pentru a se putea angaja răspunderea civilă, pe lângă fapta ilicită și raport de cauzalitate, este necesar ca acea faptă ilicită să fi fost săvârșită cu vinovăție, adică să-i fie imputabilă autorului ei. Atunci când se analizează vinovăția unei persoane, se vor examina latura subiectivă a faptei, atitudinea subiectivă a autorului faptei față de aceasta și de urmările ei, la momentul săvârșirii acesteia. Vinovăția reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și

63 I. Adam, op. cit., p. 373.

87

urmările acesteia. Vinovăția reprezintă un proces complex, care implică un element intelectiv, de conștiință și un element volitiv, de voință. Factorului intelectiv îi urmează, în procesul de formare a atitudinilor psihice subiective, factorul volitiv de voință, concretizat în actul psihic de deliberare și decizie relativ la conduita pe care autorul urmează să o adopte64. Factorul volitiv implică libertatea de voință a autorului faptei, posibilitatea acestuia de a delibera și decide în mod liber în cunoștință de cauză. Astfel, factorul intelectiv, de conștiință, constituie premisa factorului volitiv și amândoi fiind într-o strânsă legătură și obiectivându-se în săvârșirea unei fapte ilicite, alcătuiesc latura subiectivă a răspunderii civile delictuale, vina sau vinovăția65. Formele vinovăției civile Formele vinovăției sunt intenția și culpa. Intenția are două modalități: intenția directă și intenția indirectă. La rândul ei, culpa are două modalități: culpa cu prevedere și culpa fără prevedere. Intenția directă există atunci când autorul faptei prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui. Intenția indirectă există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat. Culpa cu prevedere sau imprudența există atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce. Culpa fără prevedere sau neștiință ori neglijență există atunci când autorul faptei nu prevede rezultatul ei, deși trebuia să-l prevadă.

64 I. Dogaru, P. Drăghici,, op. cit., p. 377. 65 Ibidem, p. 377.

88

2.5. Capacitatea delictuală

În strânsă legătură cu vinovăția, apare și condiția capacității delictuale. Răspunderea civilă delictuală este angajată numai dacă persoana în cauză are discernământul faptelor sale, adică are capacitate delictuală. În lipsa discernământului nu se poate vorbi de vinovăție chiar dacă fapta a fost săvârșită, iar prin săvârșirea ei s-a produs un prejudiciu66. În legătură cu capacitatea delictuală, trei sunt situațiile în care se pune problema dacă persoanele respective au sau nu discernământul faptelor sale:

- în ceea ce-i privește pe minori, legea stabilește o prezumție legală de existență a discernământului începând cu vârsta de 14 ani; astfel, potrivit art. 1366 al. 2 C. civ., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei;

- persoanele care nu sunt puse sub interdicție, dar care suferă de boli psihice ce le afectează discernământul, în măsura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală;

- potrivit art. 1366 al. 1, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei; cu alte cuvinte, în măsura în care victima prejudiciului va putea să facă dovada că, la momentul săvârșirii faptei ilicite, aceste persoane aveau discernământ, numai atunci poate fi angajată răspunderea.

Potrivit art. 1367 C. civ., cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a

66 I. Adam, op. cit., p. 387.

89

minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.

Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.

Cauzele care conduc la înlăturarea vinovăției autorului faptei ilicite sunt:

- forța majoră; - cazul fortuit, însă acesta nu are efect exonerator

în situația formelor de răspundere civilă delictuală obiectivă;

- fapta imputabilă exclusiv victimei; - fapta imputabilă exclusiv unui terț pentru care

autorul nu este ținut să răspundă.

3. Răspunderea pentru fapta altei persoane

Potrivit art. 1349 al. 3 C.civ., în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

3.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

3.1.1. Noțiuni generale

Potrivit art. 1372 al. 1 C. civ., cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.

90

Astfel, prin intermediul art. 1372 sunt reglementate două ipoteze de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia, și anume: răspunderea pentru fapta ilicită și prejudiciabilă a minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească, indiferent de vârstă.

În această situație, autorul faptei ilicite prejudiciabile trebuie să fie minor, adică să aibă vârsta sub 18 ani sau să fie o persoană pusă sub interdicție judecătorească.

În ceea ce-l privește pe minorul de 16 ani căsătorit, care a dobândit capacitate deplină de exercițiu, opinia dominantă este aceea că va răspunde singur pentru fapta sa și nu va fi antrenată în această situație răspunderea pentru fapta altuia, ci răspunderea pentru fapta proprie67.

Față de reglementarea anterioară, răspunderea pentru fapta altuia revine tuturor celor care au obligația prevăzută de lege, stabilită printr-un contract ori printr-o hotărâre judecătorească de a supraveghea pe minor sau, după caz, persoana pusă sub interdicție judecătorească care a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

3.1.2. Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de minori și interzișii judecătorești

Potrivit art. 1372 al. 3 C. civ., cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz, al tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti. De aici rezultă faptu că fundamentarea răspunderii pentru

67 I. Adam, op. cit., p. 405-406.

91

prejudiciile cauzate de minori și interzișii judecătorești este subiectivă, bazată pe culpă.

Astfel, se pornește de la constatarea existenței unui raport de cauzalitate între felul în care cei care sunt obligați să-i supravegheze pe minori sau pe cei puși sub interdicție judecătorească și-au îndeplinit obligația de supraveghere, și faptele copiilor minori sau ale interzisului.

Fundamentarea constă în culpa prezumată de lege în sarcina persoanei răspunzătoare că nu și-a îndeplinit sau că și-a îndeplinit în mod necorespunzător obligația de supraveghere. În situația în care victima prejudiciului a făcut dovada existenței prejudiciului, a faptei ilicite a minorului, precum și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, se declanșează o triplă prezumție în privința persoanei responsabile:

- prezumția că îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinită sau a fost îndeplinită necorespunzător;

- prezumția existenței raportului de cauzalitate între lipsa de supraveghere sau supravegherea necorespunzătoare, exercitată de către orice altă persoană decât părinții ori tutorii, căreia i se poate pune în sarcină o asemenea obligație;

- prezumția vinovăției supraveghetorului, în îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor care-i reveneau68.

Prezumția de culpă este o prezumție relativă, ce poate fi înlăturată prin proba contrară, astfel că supraveghetorii vor trebui să dovedească faptul că nu au putut împiedica fapta prejudiciabilă.

68 I. Adam, op. cit., p. 408.

92

3.1.3. Condițiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

Condițiile generale, necesare angajării răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie trebuie îndeplinite și în acest caz, dar analizate în persoana minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească, deoarece aceștia sunt autorii propriu-ziși ai faptei pentru care părinții sunt chemați să răspundă. Astfel, prejudiciul trebuie să fie cauzat unui terț, fapta minorului sau a celui pus sub interdicție să fie ilicită, să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs.

Vinovăția autorului nu este în acest caz o condiție necesară existenței acestei răspunderi, întrucât potrivit art. 1372 al. 2, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

Victima prejudiciului trebuie să facă dovada condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a minorului sau a celui pus sub interdicție, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Pe lângă aceste condiții generale, trebuie întrunite și anumite condiții speciale:

- minoritatea sau existența statutului de interzis judecătoresc al autorului faptei ilicite prejudicioase. Minoritatea sau după caz, statutul de persoană pusă sub hotărâre judecătorească trebuie să existe în momentul în care autorul direct al prejudiciului a săvârșit fapta ilicită;

- existența obligației de supraveghere asupra minorului ori asupra celui pus sub interdicție, născută din lege, dintr-un contract ori stabilită în baza unei hotărâri judecătorești în sarcina altei persoane.

93

În legătură cu această ultimă condiție, dacă este cazul, urmează a se cerceta motivele pentru care minorul sau cel pus sub interdicție, ce trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, nu se afla în fapt sub această supraveghere, iar dacă se constată o acțiune sau omisiune a celui ce avea obligația de supraveghere, permițând astfel crearea unei asemenea situații, răspunderea acestuia va fi angajată, în schimb, dacă sustragerea de sub supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicție nu este imputabilă persoanei care avea obligația de supraveghere, răspunderea acesteia nu poate fi angajată69.

3.1.4. Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție

Victima prejudiciului are următoarele opțiuni: 1) să pretindă despăgubiri de la cel responsabil cu

supravegherea. Părinții sunt ținuți în solidar la reparație față de cel prejudiciat. Astfel, părintele care a acoperit integral prejudiciul se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva celuilalt părint, până la jumătate din valoarea prejudiciului plătit;

2) să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicție, ceea ce presupune însă, dovedirea vinovăției acestuia, deci a împrejurării existenței discernământului la data săvârșirii faptei ilicite;

3) să cheme în judecată spre a fi obligați la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil cu supravegherea, cât și pe autorul faptei.

Potrivit art. 1384 C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat 69 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 175.

94

prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

3.1.5. Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea altei persoane care avea obligația de supraveghere a minorului

În cazul în care nu este îndeplinită condiția specială

referitoare la săvârșirea faptei în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei anumite persoane, devine incidentă răspunderea părinților sau, după caz, a tutorelui, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile angajării acesteia.

În situația în care fapta ilicită a fost săvârșită în timp ce minorul se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea unei alte persoane decât părinții, cum ar fi, de exemplu, tutorii, rezultă că răspunderea părinților sau a tutorelui poate interveni numai în subsidiar, adică numai atunci când, în prealabil, persoana care avea obligația de supraveghere a dovedit că, deși a exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă.

3.2. Răspunderea comitenților pentru prepuși

3.2.1. Considerații generale

Potrivit art. 1373 al. 1 C. civ., comitentul este obligat să

repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

95

Comitentul este definit ca fiind cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Relația dintre comitent și prepus se caracterizează printr-un raport de subordonare. Temeiul acestui raport se găsește în acordul de voință dintre cele două persoane, prin care comitentul a încredințat prepusului o anumită însărcinare.

Raportul de prepușenie poate lua naștere din diverse situații juridice sau chiar de fapt, însă sursa tipică o constituie contrcatul individual de muncă. În acest caz, există prezumția că prepusul este angajatul , iar comitentul este angajatorul.

Această prezumție poate să fie răsturnată, ajungându-se astfel ca raportul de prepușenie să fie disociat de contractul individual de muncă în acele situații în care funcția în exercitarea căreia prepusul a cauzat prejudiciul i-a fost încredințată de către o altă persoană decât aceea cu care prepusul încheiase contractul individual de muncă. În această situație, calitatea de comitent va fi preluată temporar, de către persoana juridică la care a fost detașat prepusul, întrucât acesta îndrumă, supraveghează și controlează activitatea prepusului. O astfel de soluție nu trebuie generalizată, fiind necesar ca, în fiecare caz, să se determine cine anume direcționa efectiv activitatea prepusului în momentul săvârșirii faptei ilicite și prejudiciabile70.

În ceea ce privește anumite profesii caracterizate prin autonomie, se consideră, de exemplu în cazul medicilor,că aceștia ar avea calitatea de prepus față de unitățile sanitare în


96

care lucrează numai cu îndatoririle de serviciu stabilite prin regulamentele sanitare, nu și în privința asistenței medicale pe care o acordă pacientului. Însă, infirmierii au în toate cazurile calitatea de prepuși ai unității sanitare71.

S-a exprimat și opinia potrivit căreia, în cazul medicilor care își desfășoară activitatea în spitale și alte unități sanitare, nu avem de-a face cu o disociere a raportului de prepușenie față de contractul de muncă72.

Raportul de prepușenie poate rezulta și dintr-un contract de antrepriză sau mandat, dacă din conținutul lor rezultă o subordonare strictă a mandatarului față de mandant, respectiv a antreprenorului față de beneficiarul lucrării.

Raportul de prepușenie poate rezulta și dintr-o situație extracontractuală, cum este cazul prepușilor ocazionali, adică a acele persoane cărora, în temeiul unei relații apropiate și al încrederii pe care o inspiră, li se încredințează temporar, o sarcină determinată cu nu presupune o anumită calificare.

3.2.2. Fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Pentru fundamentarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, în doctrină și jurisprudență s-au formulat mai multe teorii73:

- fundamentarea răspunderii pe ideea de culpă a comitentului fie în alegerea prepusului, fie în alegerea și supravegherea prepusului. Teoria prezintă inconvenientul că nu mai poate fi susținută atunci când prepusul a fost angajat în urma unui concurs;

71 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 262. 72 Pentru mai multe detalii, a se vedea I. Dogaru, P. Drăghici,, op. cit., p. 403-404. 73 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 263.

97

- fundamentarea răspunderii pe ideea că prepusul acționează ca un mandatar al comitentului. Noțiunea de mandat are sens doar în cazul actelor juridice. În plus, în cadrul acestei concepții, nu se poate explica existența dreptului de regres al comitentului împotriva prepusului;

- teoria riscului, potrivit căreia cel care profită de activitatea desfășurată de prepus trebuie să își asume și riscurile ce decurg din aceasta, înclusiv riscul săvârșirii de către prepus a unei fapte juridice prejudiciabile. Însă, din moment ce se admite că răspunderea comitentului are ca temei un risc asumat, nu se mai poate explica existența dreptului de regres al comitentului împotriva prepusului;

- fundamentarea răspunderii pe ideea de garanție a comitentului față de victima prejudiciată prin fapta prepusului, vorbindu-se fie de o garanție bazată pe o prezumție absolută de culpă (garanție subiectivă), fie de o garanție obiectivă.

3.2.3. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

Pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, trebuie a fi întrunite în primul rând, condițiile generale:

- existența faptei ilicite; - existența prejudiciului; - legătura de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu; - vinovăția prepusului.

Alături de aceste condiții, trebuie îndeplinite încă două condiții speciale:

1) existența la data săvârșirii faptei, a raportului de prepușenie;

98

2) săvârșirea faptei de către prepus în legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce i-au fost încredințate de comitent.

Comitentul nu va răspunde dacă între fapta ilicită săvârșită de prepus și atribuțiile încredințate acestuia de către comitent nu există nicio legătură. De exemplu, fapta a fost săvârțită în timpul cât prepusul se afla în concediu.

Răspunderea comitentului se va angaja dacă prepusul cauzează prejudiciul acționând, în mod neglijent sau imprudent, în cadrul normal al funcției încredințate sau cel puțin în limitele scopului pentru care i-a fost conferită funcția respectivă.

3.2.4. Efectele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului

A. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și victima prejudiciului

Victima are următoarele posibilități: 1) să pretindă despăgubiri de la comitent în temeiul art.

1373 C. civ.; 2) să pretindă despăgubiri în temeiul art. 1357 C. civ.; 3) să cheme în judecată atât pe comitent, cât și pe

prepus, spre a fi despăgubiți în solidar, atât pe comitent, cât și pe prepus.

În ceea ce privește solidaritatea, art. 1282 C. civ. prevede că între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

99

În cazul în care este chemat în judecată, comitentul are interesul de a chema în garanție pe prepus, întrucât pe de o parte, răspunderea comitentului intervine numai dacă sunt întrunite condițiile necesare angajării răspunderii prepusului pentru fapta proprie, iar pe de altă parte, se asigură succesul acțiunii în regres a comitentului.

B. Efectele răspunderii comitentului în raporturile dintre comitent și prepus. Regresul comitentului

Potrivit art 1384 al. 1 C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat. Răspunderea comitentului a fost reglementată pentru a proteja victima, astfel că aceasta din urmă va putea obține în condiții mai sigure repararea integrală a prejudiciului. Astfel se justifică recunoașterea dreptului de regres al comitentului ce a plătit despăgubirile împotriva prepusului, acesta fiind ținut să suporte, în cele din urmă, consecințele faptei sale ilicite. Acțiunea în regres este o acțiune civilă de drept comun, întrucât comitentul, prin plata despăgubirilor, se subrogă în drepturile victimei, fiind vorba de o subrogație personală, care operează de drept. Comitentul are dreptul de a recupera integral de la prepusul său despăgubirile plătite, astfel că acțiunea în regres nu se va diviza. În cazul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de către un minor care are calitatea de prepus, răspunderea părinților sau a ltei persoane care era obligată la supravegherea minorului va fi înlăturată de răspunderea comitentului. Cu toate acetea, potrivit art. 1374 al. 2 C. civ. există și o excepție, care prevede că, în cazul în care comitentul este părintele minorului

100

care a săvârșit fapta ilicită, victiuma are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

3.3. Răspunderea pentru lucruri, animale și edificii

3.3.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

A. Noțiuni generale

Potrivit art. 1376 al. 1 C. civ., oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

Prin lucru, în sensul art. 1376 al. 1 C. civ., înțelegem: - bunri mobile și imobile, cu excepția acelora

pentru care, în baza unor dispoziții din Codul civil sau din alte acte normative, există o formă distinctă de răspundere;

- bunuri având dinamism propriu, dar și bunuri lipsite de acest dinamism;

- bunuri aflate în staționare, dar și bunuri aflate în mișcare;

- bunuri periculoase, dar și bunuri nepericuloase. În ceea ce privește noțiunea de pază, art. 1376 al. 1 C.

civ. nu face vreo distincție între paza juridică și paza materială, însă o astfel de distincție este impusă de art. 1377 C. Civ., care prevede că are paza lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Astfel, răspunderea revine celui care are paza juridică asupra lucrului, iar nu persoanei care deținea numai paza

101

materială, întrucât aceasta din urmă nu se servește de lucru în interes propriu.

Proprietarul, până la proba contrară, este prezumat a fi deținătorul pazei juridice la data cauzării prejudiciului de către lucru. Proba contrară constă în dovedirea transmiterii în drept sau chiar în fapt a pazei juridice către o altă persoană74.

În cazul titularilor unor dezmembrăminte de proprietate funcționează o prezumție simplă de pază juridică. Aceasta mai poate rezulta și dintr-un contract prin care s-ar transmite cu titlu temporar puterea independentă de control și supraveghere asupra lucrului (locațiune, comodat etc.)75.

Cu privire la cauzarea de către lucru a prejudiciului, nu se poate face abstracție de existența factorului uman, oricât de redusă ar fi influența acestuia. Răspunderea prevăzută de art. 1376 al. 1 C. civ. devine incidentă în acele situații în care lucrul a contribuit în mod decisiv, prin particularitățile sale, la apariția pagubei, chiar dacă în relația de cauzalitate s-au interpus, într-o manieră secundară, întervențiile umane. Dar dacă lucrul a constituit o simplă prelungire a faptei omului, atunci se va angaja răspunderea autorului pe temeiul art. 1349 C. civ., și nu răspunderea întemeiată pe art. 1376 al. 1 C. civ76.

În ceea ce privește persoanele îndreptățite să invoce art. 1376 al. 1 C. civ., se fac anumite precizări care vizează situația în care prejudiciul a fost cauzat unei persoane care a folosit sau participat la folosirea lucrului respectiv. Astfel77:

- dacă între persoana care deține paza juridică a lucrului și victimă se încheiase un contract privind folosirea lucrului, se vor aplica regulile răspunderii civile contractuale,

74 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 182. 75 G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 268. 76 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 183. 77 Ibidem, p. 183.

102

cu excepția cazului în care lucrul provoacă decesul sau vătămarea corporală, când datorită naturii nepatrimoniale a drepturilor lezate, se admite că devin incidente prevederile art. 1376 al. 4 C. civ.;

- dacă victima se folosește de lucru fără acordul celui care deține paza juridică, răspunderea va interveni numai dacă se face dovada intenție sau culpei grave a celui care deține paza juridică a lucrului.

B. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Se cer a fi întrunite următoarele condiții: - existența prejudiciului; - raportul de cauzalitate dintre prejudiciu și lucru.

Acesta se referă la fapta lucrului și nu la fapta proprie a paznicului lucrului;

- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane. Calitatea de paznic nu trebuie dovedită, întrucât se prezumă că aparține proprietarului, titularului unui dezmembrământ sau posesorului, până la proba contrară.

C. Cauzele de exonerare de răspundere

Persoana care deține paza juridică a lucrului trebuie să dovedească existența uneia dintre următoartele cauze:

- fapta exclusivă a victimei dacă întrunește caracteristicile unei adevărate forțe majore, în caz contrar, doar diminuează răspunderea paznicului juridic;

- fapta exclusivă a unui terț. Dacă aceasta nu conduce la înlăturarea totală a răspunderii paznicului juridic al lucrului, atunci cei doi vor răspunde în solidar față de victimă;

- forța majoră.

103

Potrivit art. 1376 al. 2, regulile de la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.

D. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Victima este îndreptățită să obțină despăgubiri de la cel care deține paza juridică a lucrului. Aceasta ar putea totuși să îl acționeze și pe paznicul material, însă numai pe temeiul răspunderii pentru fapta proprie. Când este cazul, paznicul juridic care a plătit despăgubirile se va putea îndrepta, printr-o acțiune în regres, împotriva paznicului material, însă va trebui să facă dovada vinovăției acestuia, în condițiile art. 1357 C. civ. Atunci când a concurat și fapta unui terț la producerea prejudiciului, iar paznicul juridic al lucrului a plătit despăgubiri ce depășesc întinderea core4spunzătoare participării sale, el va avea acțiune în regres împotriva terțului pentru ceea ce a plătit în plus78.

3.3.2 Răspunderea pentru prejudicuile cauzate de animale

A. Noțiune și reglementare

Potrivit art. 1375 C. civ., proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă,


104

de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.

Conform art. 1377 C. civ., are paza animalului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului şi se serveşte de acesta în interes propriu.

Astfel, s-a ajuns la instituirea unei prezumții simple, în sensul că paza juridică a unui lucru care a cauzat un prejudiciu aparține proprietarului, în măsura în care el nu dovedește că acesta a trecut asupra altei persoane. Consecința juridică a acestei prezumții este esențială pentru identificarea persoanei ținute la repararea prejudiciului, în sensul că, dacă nu operează transferul de pază juridică sau nu se poate reține intervenția unei cauze străine, respectiv forța majoră, fapta unui terț sau culpa victimei, proprietarul animalului va răspunde civil. În acest caz se vorbește deci, de o răspundere obiectivă, independentă de culpa proprie, întemeiată pe ideea de garanție79.

Paza juridică nu se confundă deci, cu paza materială a animalului, aceasta din urmă neacordând dreptul paznicului de a se folosi în propriul său interes de animalul încredințat. Paza juridică poate coexista cu paza materială, însă numai paza juridică poate atrage aplicarea dispozițiilor art. 1375 C. civ., iar persoana care are numai paza materială va putea fi trasă la răspundere pentru fapta proprie, potrivit art. 1357 C. civ.

Animalele pentru care se răspunde și la care se referă art. 1375 C.civ., sunt cele care pot fi apropriate și care pot fi efectiv supravegheate, cum ar fi animalele domestice, dar și cele sălbatice aflate în captivitate în grădini zoologice, circuri, complexuri de vânătoare etc. Cu toate acestea, dacă prejudiciul s-a produs de către animalele sălbatice ieșite din incinta


105

rezervației ori parcului, pentru daunele produse, unitățile care gospodăresc vânatul pot răspunde potrivit art. 1357 C. civ.

B. Condițiile răspunderii

Victima prejudiciului trebuie să facă dovada a două condiții:

- existența prejudiciului; - existența raportului de cauzalitate dintre

comportamentul animalului și prejudiciu. Victima trebuie să probeze doar că animalul a participat la producerea prejudiciului.

Întrucât calitatea de păzitor juridic se prezumă că aparține proprietarului sau celui care se servește de animal, victima nu este necesar să dovedească faptul că animalul se afla în paza juridică a unei alte persoane. Dovada contrară poate și trebuie făcută de către cel în sarcina căruia operează prezumția de pază juridică a animalului80.

C. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale

Cel care a suferit prejudiciul are dreptul să ceară repararea acestuia de la păzitorul juridic al animalului. După ce păzitorul juridic a reparat prejudiciul, el are dreptul la o acțiune în regres împotriva celui care a avut paza materială a animalului atunci când prejudiciul a fost cauzat.

Victima îl poate urmări direct pe cel care a avut paza materială a animalului în momentul în care prejudiciul a fost cauzat, dar în condițiile răspunderii pentru fapa proprie.


106

3.3.3 Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

A. Noțiune și reglementare

Potrivit art. 1378 C. civ., proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.

În literatura juridică, noțiunea de edificiu a fost definită ca fiind o lucrare realizată de om prin folosirea unor materiale care se încorporează solului devenind în acest fel, prin așezarea sa durabilă, un imobil prin natura sa. Edificiul trebuie astfel construit și întreținut încât să fie înlăturat pericolul distrugerii sau prăbușirii sale. Proprietarul, în virtutea calității sale, este obligat să garanteze în fața celorlalți pentru eventualele prejudicii care ar putea fi produse prin ruina construcției. Sunt incluse în această categorie construcțiile stabile, edificate la nivelul solului - locuințe, dependințe, gard, turn, pod, dig, baraj, dar și cele subterane, canal, pivniță, conducte. Nu constituie edificii lucrările improvizate, demolabile, dar nici cele care nu au implicat o lucrare umană, cum sunt stâncile, plantațiile ori au fost doborâți arbori,au căzut pietre sau a intervenit surparea unui teren81.

Edificiul constituie un imobil prin natura sa, nefiind acceptate în această categorie bunurile mobile care au devenit imobile prin destinație.

Prin ruina edificiului trebuie să se înțeleagă dărâmarea completă sa parțială a edificiului, dezagregarea materialului, surparea, dislocarea efectivă a edificiului, căderea unei părți, desprinderea unor elemente de construcție.

81 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1449.

107

Ruina trebuie să fie urmarea lipsei de întreținere ori a unui viciu de construcție. Cu lipsa de întreținere este asimilată și vechimea edificiului82.

Dacă prejudiciul se datoreazăaltor cauze, cum ar fi: incendiul, întreruperea furnizării energiei electrice, intervenția unor persoane etc, nu se vor aplica dispozițiile art. 1378 C. civ.

Calitatea de persoană responsabilă revine numai proprietarului edificiului, chiar dacă imobilul a format obiectul unui contract de locațiune, comodat sau era supus unui uzufruct.

În situația în care edificiul se află în proprietate comună, coproprietarii răspund solidar, iar dacă există un drept de superficie, răspunde superficiarul, care are calitatea de proprietar al construcției.

B. Condițiile răspunderii pentru ruina edificiului

Pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie să existe:

o faptă ilicită care să se concretizeze în lipsa de întreținere sau existența unui viciu de construire a imobilului;

un prejudiciu; o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru a obține reapația daunei, victima trebuie să dovedească faptul că prejudiciul pe care l-a suferit se datorează ruinei unui edificiu. Dacă nu se poate dovedi lipsa de întreținere sau viciul de constraucție, răspunderea va putea fi angajată fie pentru săvârșirea unei fapte ilicite culpabile, fie pe temeiul general al răspunderii pentru lucruri.

82 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 186.

108

Răspunderea proprietarului edificiului este de natură extracontractuală, fiind antrenată pentru daunele altor persoane ori de câte ori ruina se datorează unui viciu de construcție sau lipsei întreținerii. Dacă între proprietar și victimă există un raport juridic contractual potrivit căruia au fost stabilite obligații privind folosința imobilului, răspunderea acestuia va fi contractuală și nu se va întemeia pe dispozzițiile art. 1378 C. civ.

C. Efectele răspunderii

Proprietarul edificiului este obligat să repare prejudiciul cauzat victimei. Cel păgubit trebuie să dovedească existența viciului de construcție sau a lipsei de întreținere, precum și a raportului de cauzalitate. Dovada se va putea face cu orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumții.

În situația în care ruina edificiului este cauzată de culpa altei persoane, iar proprietarul a plătit despăgubiri victimei, acesta are o acțiune în regres, pentru recuperarea daunelor plătite:

împotriva vânzătorului de la care a cumpărat construcția, pe temeiul contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul obligației de garanție ce revine vânzătorului, pentru viciile ascunse;

împotriva locatarului constraucției, pe temeiul contractului de locațiune, în cazul în care locatorul nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau privind efectuarea reparațiilor lucrului;

împotriva uzufructuarului, pe temeiul contractului de uzufruct, în cazul când acesta nu și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau privind repararea lucrului;

109

împotriva constructorului sau proiectantului, pe temeiul contractului de antrepriză ori de proiectare, pentru viciile ascunse ale edificiului83. 83 M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, op. cit., p. 188-189.

110

CAPITOLUL V

MODALITĂŢILE OBLIGAŢIILOR

1. Consideraţii generale

În sens larg, conform cu noile orientări doctrinare,

modalităţile afectează nu doar exigibilitatea (termenul), existenţa însăşi a obligaţiei (condiţia), ci și obiectul (clasificându-se în obligații conjuncte, alternative, facultative) sau subiectul (în funcție de pluralitatea subiecţilor, se disting: obligații conjuncte, solidare, indivizibile)84.

Legiuitorul privește mai restrictiv problema modalităților, astfel că în Codul civil regăsim în Titlul III, intitulat ”Modalitățile obligațiilor”, din Cartea a V-a ”Despre obligații”, regimul legal al condiţiei ca modalitate de afectare a obligaţiei (în art. 1399-1410) și regimul legal al termenului, ca modalitate de afectare a obligaţiei (în art. 1411-1420). Cu alte cuvinte, în sensul riguros al termenului de modalități, condiția și termenul par a fi singurele modalități ale obligațiilor, pe care le ia în considerare legiuitorul.

Titlul IV, având denumirea de ”Obligațiile complexe”, cuprinde reglementări privitoare la obligațiile indivizibile, solidaritatea activă și pasivă, obligațiile alternative și obligațiile facultative (art. 1421 - art. 1468 C.civ.), toate acestea fiind considerate potrivit noilor tendințe doctrinare ca modalitățile care afectatează subiectele și obiectul raportului juridic obligațional.

84 I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligatii, art. 1164-1649. Ediția 2. Comentarii si explicații, Editura C. H. Beck, București, 2011, p. 521.

111

În ceea ce privește clasificarea obligațiilor afectate de modalități care privesc subiectele raportului juridic obligațional, acestea se împart în: obligații conjuncte, obligații solidare și obligații indivizibile. Astfel de obligații prezintă o pluralitate de subiecte. Obligațiile conjuncte se caracterizează prin divizibilitate, iar celelalte două categorii se definesc prin faptul că rămân nedivizate, astfel că orice creditor poate cere plata întregii creanțe și oricare debitor este obligat să plătească întreaga datorie.85

Atunci când modalitățile afectează obiectul raportului juridic obligațional, obligațiile se impart în obligații alternative și obligații facultative.

Cele alternative se caracterizează prin faptul că au ca obiect, încă de la nașterea lor, două sau mai multe prestații, din care debitorul este ținut să execute numai una, la alegerea sa liberă. Obligația rămâne alternativă și dacă, la momentul la care se naște, una dintre prestații era imposibil de executat86.

Cele facultative sunt acelea care au ca obiect, la naștere, o singură prestație, însă debitorul are dreptul de a se libera de datorie executând o altă prestație determinată. Constituie un exemplu în acest sens, situația în care debitorul se obligă să predea creditorului un autoturism, dar prin convenție are dreptul să plătească, în locul autoturismului, o sumă de bani determinată la scadență87. În cele ce urmează se vor analiza obligațiile afectate de condiție și cele afectate de termen.

85 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 589. 86 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 624. 87 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 627.

112

2. Condiţia

2.1. Definiție și noțiuni generale

La fel ca și în reglementarea anterioară, art. 1399 C.civ.,

având drept corespondent art. 1004 C. civ. din 1864, prevede că este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur. Condiția poate fi astfel definită ca find un eveniment viitor și sigur ca realizare, de care depinde existența raportului juridic obligațional, adică nașterea (condiție rezolutorie) sau încetarea acestuia (suspensivă)88. Este necesar a se face diferențierea între condițiile de validitate ale actului juridic sau ale nașterii unei situații juridice și condiția ca modalitate a obligațiilor.

În dreptul obligaţiilor, condiţia reprezintă un raport de dependenţă a obligaţiei cu un eveniment nesigur. O condiţie suspensivă reprezintă o abatere de la principiul efectului imediat al contractului, iar condiţia rezolutorie provoacă dispariţia retroactivă a convenţiei. De exemplu, în contractele caracterizate prin transferul proprietăţii, dacă vânzarea este consimţită sub condiţie suspensivă, vânzătorul va fi proprietar sub condiţie rezolutorie, iar cumpărătorul va fi titularul unui drept de proprietate sub condiţie suspensivă.

Nu orice contract care conţine o condiţie devine condiţional, aceasta întrucât condiţia poate să afecteze numai unul dintre efectele contractului, lăsându-le pe celelalte pure şi simple. Important este să fie clarificat aspectul dacă acel efect este accesoriu sau esenţial. Dacă, de exemplu, clauza de neconcurenţă este stipulată ca pură şi simplă, toate efectele vor fi afectate de o condiţie rezolutorie. Dacă această condiţie

88 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 340.

113

rezolutorie se îndeplineşte, contractanţii rămân ţinuţi de obligaţia de neconcurenţă89.

2.2. Clasificarea condițiilor

A. În funcție de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiția poate fi: cazuală, mixtă și potestativă.

Condiția cazuală este aceea a cărei realizare depinde de hazard90. Constituie o condiție cazuală, situația în care un contract se va desființa dacă o persoană va muri înaintea alteia.

Condiția mixtă este acea împrejurare când realizarea evenimentului depinde de voința uneia din părți, dar și de voința unei alte persoane determinate. Constituie un exemplu, situația vânzării unui autoturism, cu condiția ca părinții părții să-i dăruiască acesteia un alt autoturism91.

Condiția potestativă este acea împrejurare potrivit căreia realizarea evenimentului depinde de voința uneia dintre părți. la rândul ei, aceasta poate fi: potestativă pură și potestativă simplă.

Condiția potestativă pură este atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia dintre părți.

Potrivit art. 1403 C.civ., obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu produce niciun efect, aceasta deoarece o astfel de obligație echivalează cu lipsa intenției de a se obliga. De exemplu, îți vând mașina numai dacă voi vrea.

89 I. Turcu, op. cit., p. 522; 90 A se vedea și M. Rudăreanu, Obligații. Responsabilitatea, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 127. 91 M. Rudăreanu, Drept civil. II. Teoria generală a obligațiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004, p. 166.

114

Ca regulă generală, indiferent de felul condiției, suspensivă sau rezolutorie, caracterul potestativ din partea debitorului conduce la lipsirea de efect pentru obligația pe care și-a asumat-o92.

Alți autori, într-o interpretare mai fină, consideră că, condiția pur potestativă rezolutorie din partea debitorului este valabilă, întrucât dacă există și consimțământul celeilalte părți, ea are valoarea unei clauze exprese de revocare unilaterală a obligației93.

Totuși, atunci când există consimțământul celeilalte părți, nu am mai fi în situația unei condiții pur potestative.

Condiția potestativă simplă este acea împrejurare a cărei realizare sau nerealizare depinde de voința unei părți și de un fapt exterior sau de voința unei persoane nedetrminate. De exemplu, îți voi vinde apartamentul numai dacă ma voi muta în București.

Obligația sub condiție potestativă simplă suspensivă sau rezolutorie din partea debitorului sau din partea creditorului este în principiu, valabilă. Cu toate acestea există anumite excepții. De exemplu, în art. 1015 C.civ., se prevede că donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa. Aici pot fi cuprinse atât clauze ce cuprind condiții potestative simple, dar și pur potestative. Alin. 2 enumeră cauzele care atrag nulitatea donației și care sunt contrare principiului irevocabilității, între acestea întâlnind atât condiții potestative pure (când donația este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; când donația conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul), dar și condiții potestative simple (clauza prin care se impune donatarului plata datoriilor

92 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1568; L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 1481. 93 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 591; a se vedea și I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., p. 294.

115

pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie)94.

B. După cum condiția constă în îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, avem: condiție pozitivă și condiție negativă. Condiția pozitivă este aceea care afectează raportul juridic obligațional printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească. Condiția negativă este aceea care afectează existența raportului juridic obligațional printr-un eveniment ce urmează să nu se producă95. C. După efectele pe care le produce, condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie. Potrivit art. 1400 C.civ., condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei. De exemplu, vânzarea este condiţionată de obţinerea unui credit. Condiţia este rezolutorie atunci când dispariţia unei obligaţii executorii depinde de realizarea unui eveniment. De exemplu, vânzarea este supusă unei condiţii rezolutorii de neplată a preţului la o dată stabilită.

Astfel, în cazul condiţiei suspensive, obligaţia este provizoriu ineficientă, dar eficacitatea ei poate rezulta retroactiv din însăşi realizarea condiţiei, pe când în cazul condiţiei rezolutorii, obligaţia este provizoriu eficientă, însă poate fi retroactiv desfiinţată, dacă se realizează condiţia96.

Potrivit art. 1401 alin. 2 C.civ., se prezumă că este rezolutorie condiţia, până la proba contrară, dacă scadenţa

94 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 592. 95 M. Rudăreanu, 2007, op. cit., p. 128. 96 I. Turcu, op. cit., p. 524-526.

116

obligaţiilor principale este stipulată anterior momentului la care s-ar putea îndeplini condiţia

D. Potrivit art. 1402 C.civ., condiţia imposibilă,

contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.

Din această clasificare se pot extrage de fapt, cerințele de validitate a condiției. Astfel condiția trebuie să fie posibilă, licită și morală.

Condiția imposibilă este aceea care constă într-un eveniment ce nu se poate realiza material sau juridic.

Din perspectivă materială nu este necesar ca imposibilitatea să fie absolută.

Imposibilitatea se apreciază în momentul încheierii contractului. Dacă această imposibilitate apare ulterior, nu mai poate fi calificată ca o condiţie imposibilă, ci ca o nerealizare a condiţiei valabile.

Imposibilitatea condiției poate fi exprimată afirmativ sau negativ. Este imposibilă afirmativ condiția privind realizarea unei împrejurări care nu se va putea produce. Condiție negativ imposibilă este aceea care constă în absența realizării unui lucru ce nu se va realizeze niciodată97.

Condiția ilicită sau imorală constă într-un fapt prohibit de lege sau contrar bunelor moravuri.

Spre deosebire de legislația anterioară, potrivit căreia era prevăzută numai sancțiunea nulității, partea finală a art. 1402 C.civ. prevede alternative două sancțiuni pentru condițiile care nu respectă cumulativ cele trei cerințe de validitate.

Astfel, dacă părțile au contractat în considerarea condiției, caracterul imposibil, ilicit sau imoral al acesteia atrage nulitatea absolută a actului juridic. În situația în care

97 Fl. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., p. 1568; L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 1481.

117

clauza nu a fost o cauză determinantă a încheierii contractului, clauza privitoare la condiție va fi considerată ca nescrisă.

2.3. Efectele condiției suspensive

A. Pendente conditione - intervalul de timp dintre

momentul nașterii raportului juridic obligațional și momentul realizării condiției. În această perioadă se consideră că obligația nu există, cu următoarele consecințe:

creditorul nu poate cere executarea obligației de către debitor;

dacă debitorul execută prestația, el poate cere restituirea ei pe temeiul plății nedatorate;

niciuna dintre părți nu poate invoca compensația ca mijloc de stingere a obligației;

prescripția dreptului la acțiune nu curge în acest timp; dacă obligația este translativă de proprietate cu privire

la un bun individual determinat, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă debitorul obligației de predare și astfel obligația se stinge; însă, în cazul pieirii parțiale a bunului sau deteriorării sale, fără culpa debitorului, creditorul este obligat să-l ia în starea în care se găsește la momentul realizării condiției suspensive;

potrivit art. 1409 C.civ., creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să facă orice acte de conservare a dreptului său;

potrivit art. 1410 C.civ., debitorul obligației de a da sub condiție suspensivă a unui bun frugifer poate culege fructele sau poate încasa fructele înaintea îndeplinirii condiției potrivit art. 1410 C.civ.;

creditorul poate cere constituirea de garanții care să asigure realizarea creanței sale după realizarea condiției: gaj, ipotecă, fideiusiune;

118

potrivit art. 1408 C.civ., obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi condiţiiș obligaţia afectată de condiţie se poate prelua, dispoziţiile art. 1599-1608 aplicându-se în mod corespunzător, astfel incât creditorul poate cesiona, gaja, ipoteca sau renunța la dreptul său sub condiție suspensivă.

B. Eveniente conditione, adică atunci când condiția suspensivă s-a realizat. Odată realizată condiția suspensivă, obligația se consideră născută retroactiv. Potrivit art. 1407 alin. 1 C.civ., condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.

Alin. 3 al art. 1407 din Codul civil prevede că atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.

Consecințele caracterului retroactiv al împlinirii condiției sunt:

plata efectuată de debitor pendente conditione este validată;

drepturile sub condiție transmise pendente conditione de creditor la terțe persoane devin pure și simple.

De la acest caracter retroactiv există și anumite excepții:

părțile au stipulate expres caracterul neretroactiv al împlinirii condiției sau astfel de neretroactivitate rezultă din natura obligației sau dintr-o prevedere legală (art. 1407 alin.1);

119

potrivit art. 2524 alin. 3 C.civ., dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia;

potrivit art. 1410 C.civ., fructele culese sau percepute de către debitor rămân în proprietatea acestuia; creditorul bunului frugifer dobândește dreptul de proprietate numai asupra fructelor pe care le culege sau le percepe după momentul realizării condiției;

actele de conservare și cele de administrare făcute de debitor pendente conditione rămân valabile și deci vor fi opozabile creditorului.

C. Deficiente conditione, adică atunci când nu s-a

realizat condiția suspensivă. În această situație se consideră că între părți nu a existat niciodată obligația, astfel că dacă s-au executat prestații până la acest moment, ele vor fi restituite, iar garanțiile constituite în favoarea creditorului se desființează retroactiv.

Potrivit art. 1405 alin. 2 C.civ., condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului.

D. Renunțarea la condiție. Potrivit art. 1406 C.civ.,

partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit. Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.

2.4. Efectele condiției rezolutorii

A. Pendente conditione. În această perioadă de timp,

condiția rezolutorie nu afectează obligația, aceasta fiind pur și simplă. Astfel:

120

debitorul este ținut să execute toate prestațiile pe care le datorează;

dobânditorul sub condiție rezolutorie al unui lucru cert va suporta riscul pieirii sale dacă a preluat bunul;

dreptul sau obligația sub condiție rezolutorie pot fi transmise după regulile privind transmisiunea drepturilor și obligațiilor (preluarea de datorie, cesiunea de contract, novația prin schimbare de debitor);

fructele culese sau încasate înaintea îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului.

B. Eveniente conditione, atunci când condiția

rezolutorie se realizează. Potrivit art. 1407 alin. 1 din Codul civil, condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, cu excepția situației potrivit căreia, din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale rezultă contrariul. Excepție de la caracterul retroactiv, întâlnim și în cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie. În cazul acestora prestațiile executate deja până la data îndeplinirii condiției, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu se restituie.

Deși nu sunt prevăzute expres de legiuitor, există și alte excepții:

fructele culese de proprietarul sub condiție rezolutorie sunt și rămân în proprietatea sa până la îndeplinirea condiției;

actele de administrare și conservare realizate de proprietarul sub condiție rezolutorie rămân valabile și după îndeplinirea condiției;

unele acte de înstrăinare a unui bun mobil către un dobânditor de bună-credință sunt consolidate ca urmare a prezumției de bună-credință și terțul va fi considerat proprietar al bunului în pofida împlinirii condiției rezolutorii care nu își

121

va răsfrânge efectele și asupra sa dacă nu a fost cunoscută de terț98. Potrivit alin. 4 al art. 1407 C.civ., atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.

C. Deficiente conditione, în situația în care condiția

rezolutorie nu se realizează, obligația se consolidează definitiv, fiind considerată pură și simplă.

D. Renunțarea la condiție are ca efect transformarea

obligației în pură și simplă. Astfel, potrivit art. 1406 C.civ., partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit.

3. Termenul

3.1. Definiție

Termenul este reglementat în Capitolul III (”Termenul”) al Titlului III (”Modalitățile obligațiilor”) din Codul civil.

98 Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 596.

122

Potrivit art. 1411 C.civ., obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur. Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege. Astfel, termenul reprezintă acel eveniment viitor și sigur ca realizare și care afectează exigibilitatea sau stinge obligația, însă de această dată cu efect numai pentru viitor. Obligația afectată de termen reprezintă fie obligația, în sens de datorie ce incumbă debitorului și a cărei exigibilitate este amânată până la împlinirea termenului, fie raportul juridic obligațional care se stinge prin producerea evenimentului99.

3.2. Clasificarea termenului

A. În funcție de efectele pe care le produce cu privire la

obligația afectată, termenul este extinctiv și suspensiv. Potrivit art. 1412 alin. 1 C.civ., termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei. În această situație, executarea obligației nu poate fi cerută, în principiu, înainte de împlinirea termenului suspensiv. Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge pentru viitor (art. 1412 alin. 2 C.civ.). Până la împlinirea termenului extinctiv, obligația există și se execută. Termenul extinctiv este specific obligațiilor cu executare succesivă.

B. În funcție de criteriul cunoașterii sau nu a datei împlinirii sale, termenul poate fi cert sau incert.


123

Termenul cert reprezintă acel termen a cărui împlinire este cunoscută din momentul nașterii raportului juridic obligațional. Termenul este incert atunci când este determinat prin descrierea evenimentului care trebuie să se producă cu certitudine, dar fără să se poată anticipa data producerii. Spre exemplu, în cazul rentei viagere, debitorul va fi liberat de datorie la moartea credirentierului, însă ziua morții evident că nu este cunoscută în momentul încheierii contractului100.

C. În funcție de originea sau izvorul său, termenul

poate fi convențional, legal și judiciar. Potrivit art. 1411 alin. 2 C.civ., termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.

Termenul convențional este acel termen stabilit prin acordul de voință al părților. Atunci când avem de-a face cu un act unilateral din care se naște obligația afectată de termen, acesta este stabilit prin voința autorului acelui act.

Termenul este legal, atunci când este stabilit printr-un text de lege. Acest tip de termen este mai rar întâlnit, stabilindu-se prin procedeul moratoriului legal sau al prorogării legale.

Termenul judiciar este acordat de instanțele de judecată. Potrivit art. 1415 alin. 1 C.civ., atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.

Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa,


124

obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.

Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

Termene judiciare sunt și termenele de grație.

3.3. Efectele termenului suspensiv

Așa cum am precizat și mai sus, termenul suspensiv nu

afectează existența obligației, acesta având ca efect amânarea exercitării drepturilor și executării obligațiilor într-un anumit interval de timp, adică amânarea scadenței obligației.

Consecințele legale în cazul termenului suspensiv sunt următoarele101:

până la împlinirea termenului, creditorul nu poate recurge la acte de executare silită și nici la chemarea în judecată a debitorului;

cât timp termenul nu s-a împlinit, creditorul poate face acte de conservare, în special poate exercita acțiunea pauliană;

potrivit art. 1414 alin. 1 C.civ., ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii (pe temeiul plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză).

În situația obligațiilor ce au ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, creditorul


125

devine proprietar din momentul nașterii raportului juridic, însă acesta nu suportă riscul pieirii fortuite.

Potrivit art. 1274 C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;

până la împlinirea termenului, creditorul nu poate opune debitorului compensația legală, pentru motivul că pe această cale pot fi stinse numai creanțele reciproce exigibile;

potrivit art. 1420 C.civ., dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă;

potrivit art. 1413 alin. 2, cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte părţi.

3.4. Decăderea din termenul suspensiv

Decăderea din termenul suspensiv reprezintă o sancțiune a debitorului și conferă creanței un caracter exigibil imediat. Potrivit art. 1417 din Codul civil, decăderea din beneficiul termenului operează de drept în situația în care debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa

126

garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise. Potrivit alin. 2 al aceluiași articol, starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.

Decăderea din beneficiul termenului este dispusă de instanță, atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.

Efectul decăderii din beneficial termenului, la fel ca și în situația renunțării la termen este prezentat în art. 1418 C.civ. Astfel, renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.

Cu toate acestea, potrivit art. 1419 C.civ., decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.

În doctrină s-au reținut însă păreri potrivit cărora decăderea este opozabilă garanților obligației principale, cum ar fideiusorii, garanții ipotecari, debitorii gajiști102.

Alți autori au opinat în sensul că decăderea din beneficiul termenului a debitorului duce la posibilitatea de


127

executare nu numai a obligației principale, dar și a garanțiilor ce o însoțesc103.

3.5. Efectele termenului extinctiv

Până la împlinirea termenului extinctiv, acesta nu

afectează obligația și efectele sale. În momentul în care termenul extinctive se împlinește, obligația se stinge, punându-se astfel capăt efectelor acesteia.

4. Obligațiile complexe

4.1. Modalități privitoare la subiectele obligațiilor. Obligații cu pluralitate de subiecte

Există pluralitate de subiecte atunci când un raport juridic obligațional are fie mai mulți creditori și un singur debitor, fie mai mulți debitori și un singur creditor, fie mai mulți creditori și mai mulți debitori.

Pluralitatea poate fi deci, activă sau pasivă și poate exista din momentul nașterii raportului obligațional sau poate să apară ulterior acestui moment, cum este cazul unei părți care decedează și lasă mai mulți moștenitori.

Regula, în situația pluralității de subiecte, este divizibilitatea drepturilor și obligațiilor. Însă de la această regulă există și excepții, și anume obligațiile solidare și obligațiile indivizibile.


128

4.1.1. Obligații divizibile (conjuncte)

A. Noțiune

Obligația divizibilă este acea obligație, având mai mulți creditori sau mai mulți debitori, între care creanța sau datoria se divide de plin drept. Astfel, fiecare creditor nu poate cere debitorului sau debitorilor decât cota sa parte din creanță, iar fiecare debitor nu poate fi urmărit de către creditor sau creditorii săi decât pentru cota-parte din datoria la care s-a obligat. Potrivit art. 1421 C. civ., obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile. Art. 1422 C. civ. prevede că obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă. Obligațiile divizibile apar cel mai des în urma morții debitorului sau creditorului raportului juridic obligațional, caz în care obligația se împarte atât în privința laturii active, cât și în privința laturii pasive între moștenitori, devenind din obligație pură și simplă, obligație conjunctă. Astfel, potrivit art. 1427 C. civ., obligaţia divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii fiecăruia dintre ei. O altă modalitate de naștere a unei obligații divizilbile, la un moment ulterior inițierii raportului juridic, este remiterea de solidaritate, operațiune prin care încetează caracterul solidar

129

al obligației, fără a se stinge și raportul obligațional, datoria transformându-se din solidară în pro parte104. Un alt izvor de obligație divizibilă îl întâlnim în prevederile art. 1920 C. civ. referitoare la contractul de societate. Art. 1424 C. civ. instituie prezumția de divizibilitate potrivit căreia, obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Art. 1423 C. civ. instituie prezumția de egalitate și anume, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale. Această regulă se aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.

B. Efecte

Obligațiile divizibile produc următoarele efecte: - dacă sunt mai mulți debitori, fiecare este ținut și

poate fi urmărit numai pentru plata părții sale din datorie; - dacă sunt mai mulți creditori, fiecare poate

urmări pe debitor numai pentru partea sa din creanță; - insolvabilitatea unuia dintre debitori este

suportată de către creditor, deoarece ceilalți codebitori nu pot fi urmăriți pentru partea celui insolvabil;

- punerea în întârziere a debitorului și întreruperea prescripției efectuată de unul dintre creditori nu produce efecte și în favoarea celorlalți creditori care au rămas pasivi;

104 I. Adam, op. cit., p. 594.

130

- punerea în întârziere a unui debitor și și întreruperea prescripției față de unul dintre debitori nu au niciun efect în raport cu ceilalți debitori;

- plata făcută de către un debitor a cotei sale părți din creanță nu are efect liberator pentru ceilalți debitori nici măcar în parte;

- plata făcută de un debitor, reprezentând partea ce-i revine din creanță, nu are efect liberator față de ceilalți;

- potrivit art. 1430 C. civ., oligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă;

- potrivit art. 1460 C. civ., obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă.

4.1.2. Obligatii indivizibile

A. Noțiune

Obligația indivizibilă reprezintă o excepție de la prezumția de divizibilitate. Art. 1424 C. civ. prevede că obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Obligațiile indivizibile își au izvorul fie în natura prestației, fie în voința părților. În funcție de aceste izvoare, indivizibilitatea se numește fie naturală, fie voluntară sau convențională. Indivizibilitatea naturală rezultă din natura indivizibilă a prestației. Obligația este indivizibilă natural când obiectul ei nu poate fi împărțit nici material, nici intelectual. De exemplu, vânzarea unui autoturism de către doi coproprietari unui terț. Cu toate acestea, deși obligația este indivizibilă întrucât obiectul ei nu este susceptibil de

131

indiviziune materială, poate fi considerată divizibilă dacă este susceptibilă de diviziune intelectuală.

Astfel, obligațiile de a da pot întotdeauna să fie socotite de părți ca divizibile intelectual. În schimb, obligațiile de a face sau a nu face sunt, în general, indivizibile prin natura lor.

Indivizibilitatea voluntară sau convețională intervine atunci când, deși obiectul obligației este divizibil prin natura sa, părțile se înțeleg în mod expres să o considere indivizibilă.

B. Efecte

Efectul principal constă în faptul că oricare dintre creditori poate cere de la oricare dintre debitori executarea în întregime a prestației și oricare debitor poate fi constrâns la executarea prestației la care are dreptul creditorul.

Efectele obligațiilor indivizibile se aseamănă cu cele ale solidarității. Astfel, trebuie făcută deosebirea după cum este vorba de indivizibilitatea între creditori (indivizibilitate activă) și indivizibilitatea între debitori (indivizibilitate pasivă).

a. Efectele indivizibilității active Indivizibilitatea activă se produce de regulă ca urmare a

morții creditorului unei creanțe cu obiect indivizibil, titulari devenind mai mulți succesori.

Principalul efect al indivizibilității active constă în prerogativa recunoscută oricăruia dintre creditorii raportului juridic de a cere debitorului executarea integrală a prestației. În același timp, însă, plata făcută oricăruia dintre creditori liberează pe debitor105.

În cazul în care punerea în întârziere, suspendarea sau întreruperea prescripției sunt făcute numai de către unul dintre creditori, acestea vor produce efecte față de toți creditorii. Deoarece creditorii unei obligații indivizibile nu sunt prezumați


132

a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru ceilalți, aceștia nu pot face acte de dispoziție, iar dacă unul dintre ei face asemenea acte, ele nu sunt opozabile celorlați creditori, debitorul rămânând, în continuare obligat față de aceștia, mai puțin celui care a făcut actele de dispoziție106.

b. Efectele indivizibilității pasive Potrivit art. 1425 al. 2 C. civ., fiecare dintre debitori sau

dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere executarea integrală.

Art.1428 C. civ. prevede că atunci când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime.

Potrivit art. 1432 al. 3 C. civ., , debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei poate cere un termen pentru a-i introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având însă drept de regres împotriva celorlalţi debitori.

Punerea în întârziere a unui debitor nu produce efecte împotriva celorlalți.

Suspendarea sau întreruperea prescripției făcută numai de către unul dintre debitori vor produce efecte față de toți debitorii.

Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţită sau care operează în privinţa unui debitor stinge obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.

Potrivit art. 1432 al. 5 C. civ., îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.

106 Ibidem, p. 540.

133

4.1.3. Obligații solidare

Obligația solidară este acea obligație cu subiecte multiple, în cadrul căreia fiecare creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorată creditorului107. Solidaritatea reprezintă modalitatea obligației care se opune divizibilității.

Potrivit art. 1435 C. civ., solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.

Solidaritatea poate fi convențională, situația în care este expres stipulată de părți în contract sau poate fi legală, ipoteză în care este expres prevăzută de lege.

Solidaritatea este activă atunci când există doi sau mai mulți creditori solidari, sau pasivă, atunci când există între doi sau mai mulți debitori. Este posibilă coexistența celor două tipuri de solidaritate în cadrul aceluiași raport juridic.

A. Solidaritatea activă

Potrivit art. 1434 C. civ., obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari. Solidaritatea activă nu poate fi legală, ci poate lua naștere numai dintr-un act juridic sau testament. Solidaritatea activă nu se prezumă, ci trebuie expres prevăzută, în caz contrar se consideră divizibilă. Efectele solidarității active

107 I. Adam, op. cit., p. 600.

134

a. În raporturile dintre creditorii solidari și debitorul lor comun, se produc următoarele efecte:

- fiecare dintre creditori are dreptul să pretindă și să primescă plata integrală a creanței, care liberează de drept pe debitor față de toți creditorii;

- debitorul poate plăti întreaga creanță oricăruia dintre creditori, chiar și moștenitorilor sau reprezentanților legali ai acestora, atât timp cât nu a fost chemat în judecată de către unul dintre creditorii solidari. Astfel. Potrivit art. 1437 C. civ., debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.

- potrivit art. 1440 C. civ., remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor.

Potrivit art. 1446 al. 4 C. civ., hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.

b. Raporturile dintre creditorii solidari Potrivit art. 1436 al. 1 C. civ., creditorii solidari sunt

prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun.

Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea ori înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă.

135

Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.

Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.

Așa cum deja s-a precizat, debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel faţă de toţi, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.

Potrivit art. 1438, debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă.

Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce îi revine acelui creditor.

Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari. Potrivit art. 1525 C. civ., notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.

Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce îi revine acelui creditor. Ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat

136

confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce îi revine fiecăruia dintre ei.

B. Solidaritatea pasivă

Potrivit art. 1443 C. civ., obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.

Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.

Cu titlu de excepție, art. 1446 C. civ. prevde că solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Izvoarele solidarității pasive sunt voința părților (convenția și testamentul) și legea.

Solidaritatea pasivă legală se întâlnește în următoarele situații:

- potrivit art. 1382 C. civ., cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat;

- potrivit art. 1082 al. 3 C. civ., dacă au fost desemnaţi mai mulţi executori testamentari pentru aceeași succesiune, răspunderea acestora este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată;

- art. 2028 C. civ. prevede că atunci când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comună, fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar de toate efectele mandatului.

137

Trăsăturile juridice ale obligației solidare pasive Obligația solidară pasivă are următoarele trăsături: - are un singur obiect; - existența unei pluralități de legături

obligaționale distincte. Această trăsătură are următoarele consecințe:

obligația unui debitor poate fi anulabilă, iar obligațiile celorlalți codebitori pot fi valabile;

pot coexista obligații pure și simple cu obligații afectate de modalități. Astfel, potrivit art. 1444 C. civ., există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite;

unele obligații ființează și după ce s-au stins. - obligația solidară este divizibilă în

situația în care se transmite prin succesiune. În situația în care unul dintre codebitorii solidari moare, datoria se divide între moștenitori, fiecare fiind ținut de obligația solidară proporțional cu partea care-i revine din moștenire.

Efectele solidarității pasive a) Efectele solidarității pasive între creditor și codebitorii solidari Efecte principale:

- obligația oricărui debitor de a plăti în întregime datoria. Astfel, potrivit art. 1443 C. civ., obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.

Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de

138

diviziune. Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.

- plata făcută de un codebitor solidar are ca efect liberarea de datorie a tuturor codebitorilor;

- obligația solidară are în componență sa unul și același obiect, anume prestația datorată de toți codebitorii;

- potrivit art. 1448 al. 1 C. civ., debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.

- debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept pe care ar fi putut să îl valorifice prin subrogaţie este liberat de datorie până la concurenţa valorii acelor garanţii sau drepturi.

Efectele secundare sunt reglementate în articolele 1454 - 1455.

Astfel, în situația în care executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni.

Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a devenit imposibil de executat în natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat. Cel de-al doilea efect secundar se referă la efectele hotărârii judecătorești. Astfel, art. 1455 C. civ., prevede că hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de

139

ceilalţi codebitori. Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.

b) Efectele solidarității pasive între codebitorii solidari

Între codebitori nu există solidaritate, obligația lor fiind indivizibilă. Astfel că, efectul principal constă în faptul că dacă unul dintre codebitorii solidari plătește întreaga datorie, prestația executată de el se împarte de plin drept între codebitorii care urmează să o suporte. Potrivit art. 1456 C. civ., debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.

Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.

Potrivit art. 1459 C. civ., dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori. Aceasta asimilare privește numai raporturile dintre codebitori, nu și dintre aceștia și codebitori.

Codebitorul care a plătit întreaga datorie are la dispoziție două acțiuni, pentru a obține restituirea de la ceilalți codebitori a cotei lor de contribuție:

- acțiunea subrogatorie întemeiată pe dispozițiile art. 1596 lit. c C. civ., când se bucură limitat de eventualele garanții care însoțesc creanța: gaj, ipotecă, privilegii;

- acțiunea personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de afaceri.

140

Potrivit art. 1457 C. civ., pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei. Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.

Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le-a opus creditorului. Acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligaţia mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur personale altui codebitor.

Încetarea solidarității pasive Solidaritatea pasivă încetează prin: - plata întregii datorii făcută creditorului; - remiterea totală de datorie ce operează față de

toți debitorii, astfel stingându-se întreaga datorie; - imposibilitatea fortuită de executare (art. 1557 și

art. 1634 C. civ.); - moartea unuia dintre codebitorii solidari, situația

în care datoria se divide între moștenitori proporțional cu întinderea drepturilor succesorale ale fiecăruia;

- renunțarea totală la solidaritate de către creditor care are ca efect transformarea obligației solidare într-o obligație divizibilă sau conjunctă (art. 1453 C. civ.).

141

4.2. Modalități privitoare la obiectul obligațiilor. Modalități cu pluralitate de obiecte

4.2.1. Obligații alternative

Potrivit art. 1461 C. civ., obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligaţie.

Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre prestaţii era imposibil de executat.

Obligația alternativă se caracterizează prin pluralitatea de obiecte și prin facultatea de alegere.

Potrivit art. 1462 C. civ., alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului. Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.

În schimb, debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă.

Efectele obligațiilor alternative

Efectele se analizează în funcție de titularul dreptului de alegere a prestației ce trebuie executată. a. Când alegerea obiectului prestației aparține debitorului, acesta va preciza singur care prestație o execută, fără a cere consimțământul creditorului. În această situație se produc următoarele efecte:

- dacă la scadența datoriei, debitorul nu îşi exprimă opţiunea, creditorul are dreptul de a cere executarea silită a oricăreia dintre prestații;

142

- debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie;

- dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este cauzată de culpa debitorului, acesta este ţinut să plătească valoarea prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.

b) Când alegerea obiectului prestației aparține creditorului, se produc următoarele efecte:

- dacă una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;

- dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;

- dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie;

- dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.

- obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

143

4.2.2.Obligații facultative

Potrivit art. 1468 al. 1 C. civ., obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.

Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de executat.

Specific acestor obligații este că ele presupun un obiect unic, însă prezintă particularitatea că debitorul poate executa o altă prestație determinată. Reprezintă o astfel de obligație, situația în care debitorul se obligă să predea creditorului un utilaj, însă prin convenție el are dreptul să plătească, în locul utilajului, o sumă de bani108.

Efectele obligațiilor facultative Creditorul poate cere debitorului să execute numai

prestația care constituie obiectul obligației. Cealaltă prestație constituie doar o facultate de plată la care poate recurge numai debitorul, fără a avea nevoie de consimțământul creditorului. Această facultate este transmisibilă succesibililor debitorului obligației care decedează înainte de a-și manifesta acest drept109.

Astfel: - creditorului i se recunoaște numai posibilitatea

de a cere executarea prestației ce constituie obligației, iar debitorul nu poate fi silit să execute o altă prestație;

- cealaltă restație este o facultate pentru debitor; - debitorul va fi liberat dacă obiectul prestației

datorate piere din caz fortuit sau forță majoră; - dacă prestația principală piere din culpa

debitorului, creditorul are dreptul numai la daune-interese;

108 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 627. 109 I. Adam, op. cit., p. 620.

144

- natura obligației este circumscrisă la obligația unică, asumată, spre deosebire de obligația alternativă unde prestația executată determină natura acestei obligații110.


145

Capitolul VI

Dinamica obligațiilor - Transmisiunea și transformarea obligațiilor

1. Considerații generale

Prin dinamica obligațiilor înțelegem acele modificări ce intervin în structura obligațiilor, însă fără a avea ca efect stingerea acestora în mod definitiv și ireversibil, ci doar transmiterea sau transformarea acestora.

Transmisiunea și transformarea obligațiilor prezintă o mare importanță în realizarea circuitului civil.

Obligația, privită ca drept de creanță, dar și ca datorie, se poate transmite mortis causa, prin transmisiunea universală sau cu titlu universal a bunurilor succesorale. Cu toate acestea se pune și problema transmiterii obligațiilor prin acte între vii. De exemplu, un creditor a cărui creanță este afectată de un termen, având nevoie de a dispune de valoarea acesteia înainte de scadență, trebuie să aibă posibilitatea de a o valorifica, cedând-o unei alte persoane care este dispusă să aștepte împlinirea termenului. Astfel de operațiuni au apărut cu recădere în relațiile comerciale111.

Codul civil reglementează în Titlul VI transmiterea și transformarea obligațiilor.

Aceste moduri de transmitere și transformare a obligațiilor, potrivit Codului civil se constituie în: cesiunea de creanță (art. 1566-1592), subrogația în drepturile debitorului prin plata creanței (art. 1593-1598), preluarea datorieri (art. 1599-1608), novația (art. 1609-1614).

111 Ibidem, p. 630.

146

2. Modurile de transmitere a obligațiilor

2.1. Cesiunea de creanță

2.1.1. Definiție

Potrivit art. 1566 C.civ., cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

Astfel, cesiunea de creanță are o natură contractuală. Cu ajutorul ei, creditorul transmite o creanță care aparține unei alte persoane numită cedent. Debitorul creanței rămâne același, însă ca urmare a cesiunii de creanță, acesta primește denumirea de debitor cedat.

Debitorul cedat nu este parte în raportul juridic obligațional de cesiune întrucât acesta nu și-a manifestat voința la formarea contractului de cesiune.

Noul creditor al debitorului cedat este cesionarul, creanța păstrându-și caracteristicile, împreună cu toate accesoriile și garanțiile ei, inclusiv garanțiile contra terților care aparțineau primului creditor112.

Astfel, părțile raportului juridice de cesiune de creanță sunt:

- cedentul, adică cel care transmite creanța; - cesionarul, adică persoana care dobândește

creanța; - debitorul cedat este persoana ținută să răspundă

pentru creanța transmisă, adică debitorul acestei creanțe. El nu este parte în raportuul de cesiune, primind această denumire numai după realizarea cesiunii, astfel că este un terț față de acest raport.

112 Ibidem, p. 634.

147

Potrivit alin. 2 al art. 1566 C. civ., dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică: transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal; transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia celor care vizează cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător.

2.1.2. Clasificare

Potrivit art. 1567 C. civ., „cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie. Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe”.

2.1.3. Condițiile cesiunii de creanță

Fiind un contract, cesiunea de cfreanță trebuie să îndeplinească în primul rând toate condițiile de validitate ale contractului, dar și anumite condiții specifice.

a) Condiții de fond privind cesiunea de creanță Părțile trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină

întrucât cesiunea de creanță constrituie în principiu, un act de dispoziție atât pentru cesionar, cât și pemtru cedent.

Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art. 43 alin. 2 C. civ., actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, precum şi

148

actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Pentru încheierea valabilă a convenției este necesar doar consimțământul cedentului și cel al cesionarului, debitorul cedat având calitatea de terț față de contract. Cesiunea de creanță reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor actului juridic întrucât aceasta își produce efectele și față de debitorul cedat, persoană ce nu a participat la încheierea contractului.

Obiectul cesiunii de creanță este reprezentat de orice creanță.

Cauza cesiunii de creanță trebuie să existe, să fie licită și morală.

b) Condiții de formă privind cesiunea de creanță Cesiunea de creanță este un contract consensual, fiind

valabil încheiat prin acordul de voință al părților. În situația în care cesiunea de creanță se face prin

intermediul unui anumit contract, aceasta trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă ale acelui contract.

În general fiind o vânzare, i se aplică regulile referitoare la aceasta, cu excepția cazurilor prevăzute de lege sau dacă prin voința părților nu rezultă contrariul.

În situația în care prin cesiunea de creanță se realizează o donație, cesiunea trebuie să îndeplinească condițiile de formă ale donației, și anume forma autentică.

Referitor la proba cesiunii de creanță, art. 1574 C. civ. prevede că cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis. În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original. Dacă

149

cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, atunci acesta urmează a primi de la cedent titlul constatator al creanței și toate înscrisurile în probarea dreptului transmis.

Pentru valabilitatea cesiunii de creanță nu este necesar consimțământul debitorului cedat, dar pentru ca cesiunea să fie opozabilă terților, din care face parte și debitorul cedat, trebuie îndeplinite anumite formalități de publicitate. Astfel: - potrivit art. 1578 C. civ., debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: • acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; • primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii. Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului. Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii. Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata. Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

- potrivit art. 1579 C. civ., cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhiva electronică. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.

- atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere

150

- cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.

- Notarea în cartea funciară nu înlătură formele de publicitate anterior prezentate, ci completează aceste forme, garantând îndeplinirea opozabilității față de terții raportului juridic inițial. Astfel, art. 902 C. civ. prevede posibilitatea notării locațiunii și cesiunii de venituri, dar și a cesiunii de creanță cu privire la chiriile viitoare113.

2.1.4. Efectele cesiunii de creanță

Efectul general îl constituie transmiterea dreptului de creanță de la cedent la cesionar cu titlu oneros sau gratuit.

Efectele specifice trebuie analizate între părți, adică între cedent și cesionar, dar și față de terți.

a) Efecte între părți Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului.

Potrivit art. 1575 C. civ., cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta din urmă poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului. Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.

113 I. Adam., op. cit., p. 634.

151

Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.

În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeaşi creanţă.

Obligația de garanție Potrivit art. 1585 C. civ., dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar. Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.

De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.

b) Efecte față de terți și între terți Cesiunea de creanță produce efecte numai din

momentul notificării prin intermediul executorului judecătoresc sau din momentul acceptării de către debitorul cedat prin înscris autentic. Până la îndelinirea formalităților de publicitate, contractul de cesiune este opozabil părților contractante și

152

succesorilor acestora. Față de debitorul cedat cesiunea produce efecte și prin acceptarea acesteia prin înscris sub semnătură privată114.

Sunt considerați terți ai cesiunii de creanță: debitorul cedat, cesionarii ulteriori și succesivi ai aceleiași creanțe, creditorii cedentului, creditorul cedentului popritor.

Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care: a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă; b) primeşte o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi se solicită debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parţiale, trebuie indicată şi întinderea cesiunii.

Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.

Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.

Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.

Potrivit art. 1582 C. civ., debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.

Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-

114 I. Adam, op. cit., p. 637.

153

credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.

În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.

Conform art. 1583 C. civ., atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă.

În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.

2.2. Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței

2.2.1. Definiție

Subrogația constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit. Noul creditor care îl înlocuiește pe creditorul plătit a fost inițial un terț față de raportul născut între creditor și debitor.

2.2.2. Clasificare

Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

154

Potrivit art. 1593 al. 2 C. civ., subrogaţia poate fi convenţională sau legală.Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris. Subrogația convențională este de două feluri:

A. Subrogație consimțită de creditor Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului.

Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.

B. Subrogație consimțită de debitor Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta

se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.

Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.

Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară. Subrogația legală

Potrivit art. 1596 C. civ. în afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;

155

d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege115

2.2.3. Efectele subrogației

Principalul efect este acele că subrogatul ia locul creditorului plătit, dobândind toate drepturile și acțiunile acestuia împotriva debitorului afară de vreo stipulație contrară.

Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.

Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.

Efectele subrogației parțiale În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al

unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor.

Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat.

2.3. Preluarea datoriei și cesiunea de datorie

Cesiunea de datorie constituie acea operațiune juridică prin care un debitor, numit debitor cedent, transmite datoria sa unei alte persoane, numită debitor cesionar, care se obligă, de regulă, în locul său, față de creditorul cedat. Spre deosebire de cesiunea de creanță, cesiunea de datorie nu este posibilă fără avordul creditorului.

115 a se vedea art. 132, 1157, 1342, 1456, 1901 alin. 2, 2210, 2305 C. civ.

156

Operațiunea, potrivit art. 1599 C. civ. cunoaște două specii, respectiv un contract încheiat între debitorul inițial și un terț, care va deveni noul debitor, respectiv un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația.

Preluarea de datorie constituie acea operațiune juridică prin care datoria unui debitor inițial este preluată de un terț față de raportul obligațional inițial numit debitor nou, care va fi obligat împreună cu debitorul inițial sau singur, liberându-l pe primul de datorie, față de creditorul raportului juridic obligațional inițial116.

Preluarea de datorie reprezintă un contract sinalagmatic, consensual, translativ de drepturi, cu titlu oneros sau gratuit.

Potrivit art. 1605 C. civ. preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul. Cu toate acestea, art. 1602 alin. 3 prevede excepția potrivit căreia obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.

Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul.

Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea. Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa contractul.

Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns.

Dacă ambii contractanţi au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlineşte cel din urmă.

Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.

116 I. Adam, op. cit., p. 649.

157

Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligaţia.

Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.

Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel în contract, este liberat. Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare.

3. Mijloacele de tranformare a obligațiilor

3.1. Novația

3.1.1. Definiția și felurile novației

Novația este operațiunea juridică prin care, urmare a acordului de voințe dintre părțile unui raport juridic obligațional, o obligație veche se stinge, concomitent cu nașterea unei noi obligații care o înlocuiește pe prima. Această nouă obligație trebuie să se deosebească de cea veche, altfel nu ar exista novație. Specific novației este faptul că stingerea obligației vechi nu duce la încetarea efectelor sale, ci numai la transformarea ei într-o altă obligație117.

Potrivit art. 1609 C. civ., novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială - novația obiectivă care se realizează prin schimbarea obiectului sau prin schimbarea cauzei..

117 I. Adam, op. cit., p. 660.

158

De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial. Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche - novația subiectivă ce se realizează prin schimbare de debitor sau prin schimbare de creditor.

3.1.2. Condițiile novației

Novația trebuie să îndeplineascî în primul rând toate condițiile generale de valabilitate ale contractelor și în plus trebuie să îndeplinească anumite condiții specifice: - existența unei obligații vechi valabile, care urmează a fi stinsă prin novație; - să se nască, prin acordul părților, o obligație nouă valabilă; - obligația nouă trebuie să conțină un element nou față de vechea obligație ce constă în schimbarea uneia dintre părți, a obiectului sau a cauzei obligației; - să existe o intenție a părților de a nova, respectiv de a transforma obligația veche în una nouă; - părțile să aibă capacitatea de a nova. Creditorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de drepturile sale, iar debitorul să fie capabil a se obliga.

Potrivit art. 1910, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.

159

3.1.3. Efectele novației

Acestea sunt: - efectul extinctiv, prin stingerea obligației vechi împreună cu toate garanțiile sale și înlocuirea ei cu o obligație nouă.

Potrivit art. 1611 C. civ., ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.

În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.

Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.

În ceea ce privește efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor, novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori. Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca aceştia să fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţa iniţială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu îşi exprimă acordul.

Cu privire la efectele novaţiei asupra creditorilor solidari, novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor. - efectul generator, prin nașterea unei noi obligații concomitent cu stingerea obligației inițiale. Noua obligație are un caracter contractual întrucât rezultă întotdeauna din voința părților, indiferent de izvorul vechii obligații.

160

CAPITOLUL VII

STINGEREA OBLIGAȚIILOR

Prin stingerea obligațiilor înțelegem încetarea raportului

juridic obligațional dintre creditor și debitor prin unul din modurile reglementate de lege sau stabilite de părți.

1. Moduri de stingere care duc la realizarea creanței creditorului

1.1. Compensația

Compensația este modalitatea de stingere a datoriilor reciproce, până la concurența celei mai mici dintre ele. Art. 1616 C. civ. prevede că datoriile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie. Compensaţia nu are loc atunci când: a) creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat; c) are ca obiect un bun insesizabil. Compensația este de trei feluri:

- legală, când operează în puterea legii; - convențională, când operează ca urmare

a convenției părților; - judiciară, când este dispusă printr-o

hotărâre judecătorească. A. Compensația lgală este reglementată în art. 1617 C.

civ. Astfel, compensaţia operează de plin drept de îndată ce

161

există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.

Condițiile ce trebuie întrunite pentru a opera compensația sunt următoarele:

- să existe două obligații reciproce, adică cele două creanțe să existe între aceleași persoane având atât calitatea de debitor, cât și de creditor, în același timp, una în raport cu cealaltă;

- obligațiile reciproce să aibă drept obiect sume de bani sau lucruri fungibile;

- creanțele compensabile trebuie să fie certe, lichide și exigibile.

B. Compensația convențională este acea formă a compensației care rezultă din convenția părților și care întervine în situația în care nu sunt întrunite condițiile pentrui a opera compensația legală.

C. Compensația judecătorească este acea formă a compensației care se dispune de către instanța de judecată, de regulă cu ocazia judecării cererilor reconvenționale.

Potrivit alin. 2 al art. 1617, o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.

1.2. Confuziunea

Confuziunea reprezintă modul de stingere a obligațiilor civile care operează în situația în care asupra aceleiași persoane se întrunește atât calitatea de debitor, cât și calitatea de creditor.

Potrivit art. 1624 C. civ., atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se întrunesc

162

în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune.

Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.

Efectele confuziunii sunt următoarele constau în faptul că aceasta stinge obligația cu toate accesoriile și garanțiile sale.

Potrivit art. 1625 C. civ., ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat. Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el. Desființarea confuziunii ca urmare a dispariției cauzei care a determinat confuziunea atrage după sine renașterea obligației inițiale cu efect retroactiv. Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite de terți asupra creanței anterior stingerii acesteia.

1.3. Darea în plată. Cesiunea de creanță în locul executării

Darea în plată constituie modul indirect de stingere a obligațiilor, fiind o alternativă admisă debitorului de a presta un alt obiect decât obiectul obligației, dar numai cu consimțământul creditorului118.

Potrivit art. 1492 C. civ., debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în

118 I. Dogaru, P. Draghici, op. cit., p. 722.

163

care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.

Cesiunea de creanță în locul executării este reglementată în art. 1493 care prevede că atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate. Dispoziţiile art. 1568-1.584 sunt aplicabile în mod corespunzător.

Dacă, potrivit înţelegerii părţilor, obligaţia în locul căreia debitorul îşi cedează propria creanţă se stinge încă de la data cesiunii, dispoziţiile art. 1586 sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială.

2. Moduri de stingere care nu duc la realizarea creanței creditorului

2.1. Remiterea de datorie

Remiterea de datorie reprezintă un mod voluntar de stingere a obligațiilor care constă în renunțarea cu titlu gratuit de către creditor la valorificarea creanței pe care o are față de debitorul său. Remiterea de datorie se poate face în mod expres sau tacit.

Potrivit art. 1629 C. civ., remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa.

Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.

Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită. Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit

naturii actului prin care aceasta se realizează. Art. 1631 prevede că dovada remiterii de datorie se face

în condiţiile art. 1499, adică se poate face cu orice mijloc de probă.

164

Efectul principal al remiterii de datorie este stingerea obligației debitorului, cu alte cuvinte, liberarea debitorului de plata acesteia și odată cu acestea, stingerea garanțiilor care au instituit-o.

Renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.

Remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca şi pe oricare alte persoane ţinute pentru el.

Remiterea de datorie consimţită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul principal.

Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalţi rămân obligaţi să garanteze pentru tot, cu includerea părţii garantate de acesta, numai dacă au consimţit expres la exonerarea lui.

Prestaţia pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligaţia de garanţie se impută asupra datoriei, profitând, în proporţia valorii acelei prestaţii, atât debitorului principal, cât şi celorlalţi fideiusori.

2.2. Imposibilitatea fortuită de executare

Imposibilitatea fortuită de executare reprezintă modul de stingere a obligațiilor ce constă în aceea că executarea acestora a devenit imposibilă ca urmare a unui caz fortuit sau de forță majoră sau alte evenimente asimilate acestora, fără deci să se poată vorbi de culpa debitorului119.

Potrivit art. 1634 C. civ., debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe

119 I. Dogaru, P. Draghici, op. cit., p. 725.

165

majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere.

Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului. Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa

evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

166

CAPITOLUL VIII

GARANTAREA OBLIGAȚIILOR

1. Considerații generale

Garanțiile executării obligațiilor reprezintă totalitatea mijloacelor juridice, a drepturilor și acțiunilor recunoscute direct de lege sau născute prin acordul de voință al părților raportului obligațional, prin a căror exercitare se asigură realizarea drepturilor de creanță120.

Potrivit art. 2324 al. 1 C. civ., cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.

Noțiunea de garanție cuprinde atât mijloacele juridice generale de garantare a executării obligațiilor, care sunt recunoscute tuturor creditorilor, în temeiul dreptului de gaj general, consacrat de art. 2324 C. civ., cât și pe cele speciale, care revin numai anumitor creditori. Creditorii care beneficciază numai de mijloace juridice generale se numesc creditori obișnuiți sau chirografari, iar cei cărora le sunt recunoscute sau constituite mijloace juridice speciale sunt numiți creditori garantați sau cu garanții.

Garanțiile generale ale executării obligației se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor.

Garanțiile speciale ale executării obligațiilor conferă creditorului anumite drepturi și prerogative suplimentare față de cele conferite de dreptul de gaj general. Aceste garanții speciale sunt: garanțiile personale, garanțiile reale și privilegiile.


167

2. Garanțiile generale

2.1. Dreptul de gaj general al creditorilor

Cea mai generală garanție pentru creditor este gajul general al creditorului asupra patrimoniului debitorului. Astfel art. 2324 alin. 1 C. civ. prevede că cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi.

Dreptul de gaj general poartă asupra unei universalități de bunuri, asupra unui patrimoniu, neavând ca obiect bunuri individual determinate. Debitorul poate încheia acte cu titlu oneros, dar și acte cu titlu gratuit, acte opozabile creditorului în măsura în care nu au fost încheiate în scopul de a-și crea o insolvabilitate.

Creditorii au un drept general de a urmări patrimoniul debitorului, dar nu au un drept real individualizat asupra unui sau mai multor bunuri anumite ale debitorului. În schimb, creditorii garantați au un drept de urmărire ce are la bază legătura dintre un bun și un drept de creanță. Însă, se poate întâmpla ca în cazul acestora, bunul ce face obiectul garanției să nu fie îndestulător pentru a acoperi cuantumul creanței, caz în care restul de creanță devine chirografă, creditorul putând urmări patrimoniul debitorului, întorcându-se astfel la dreptul lor de gaj general121.

Dreptul de gaj general are următoarele trăsături: a) este o granția generală, întrucât are ca obiect

întregul patrimoniu al debitorului, privit ca o universalitate juridică.

Cu toate acestea, potrivit art. 2324 alin. 2, nu pot face obiectul acestei garanţii bunurile insesizabile.

121 I. Adam, op. cit., p. 718.

168

Creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului, autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.

Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.

b) este o garanție comună, astfel că aparține tuturor creditorilor aceluiași debitor, indiferent dacă aceștia sunt chirografari sau cu garanții speciale. Însă, potrivit art. 2478 C. civ., creditorul nu poate urmări în acelaşi timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanţei sale. Iar, potrivit art. 2325 C. civ., debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate.

c) debitorul nu este deposedat de bunrile sale. Debitorul păstrează posesia și folosința lor și poate chiar să le înstrăineze valabil prin acte juridice. Aceste acte sunt opozabile creditorilor, cu excepția situației în care au fost încheiate în frauda drepturilor lor.

d) creditorii se află într-o poziție de deplină egalitate asupra rezultatului urmăririi bunurilor din patrimoniul debitorului.

Preţul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferinţă ori convenţii cu privire la ordinea îndestulării lor.

169

Această regulă a egalității cunoaște două excepții. Prima este atunci când se invocă cauzele legale de preferință, anume privilegiile, gajul și ipoteca (art. 2327 C. civ.). titularul unei cauze lefale de preferință va fi plătit cu prioritate în raport cu creditorii chirografari. În situația în care mai mulți creditori se prevalează de existența unor cauze de preferință, ei vor fi plătiți în ordinea dată de rangul garanției122.

Potrivit art. 2326 alin. 2 C. civ., creditorii care au acelaşi rang au deopotrivă drept la plată, proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei.

A doua excepție o întâlnim în partea finală a art. 2326 al. 1 C. civ, în situația în care între creditori a fost perfectată o convenție cu privire la ordinea îndestulării lor, repartizarea prețului obținut din valorificarea bunului se va face potrivit înțelegerii părților.

e) dreptul de gaj nu conferă creditorilor dreptul de urmărire și dreptul de preferință. Creditorii își vor putea realiza creanțele numai prin valorificarea silită a bunurilor existente în patrimoniul debitorului, precum și a celor care vor intra în patrimoniul lui între timp, până la realizarea lor integrală. Nu vor putea urmări bunurile în mâinile dobânditorilor, dacă debitorul le-a înstrăinat123.

Dreptul de gaj oferă creditorilor anumite prerogative: - dreptul de a lua anumite măsuri de conservare

asupra bunurilor, cum ar fi: întreruperea unei prescripții ce curge împotriva debitorului, intentarea unei acțiuni în simulație, obținerea unui sechestru asigurător etc.;

- dreptul de a acționa pentru a înlătura neglijența debitorului, prin acțiune oblică;

- dreptul de a acționa pentru a înlătura anumite acte frauduloase încheiate de debitor, prin acțiunea pauliană;

122 L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, op. cit., 2012, p. 756. 123 Ibidem, p. 757.

170

- dreptul de a proceda la executarea silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.

2.2. Acțiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

Potrivit art, 1560 alin. 1 C. civ., acțiunea oblică constituie mijlocul juridic prin care creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

Acțiunea oblică este considerată, potrivit art. 1558 C. civ., o măsură de conservare a gajului general al creditorilor, întrucât efectul principal al unei astfel de acțiuni este de prezervare a activului patrimonial al debitorului și, pe cale de consecință, de sporire a șanselor creditorului de a-și îndestula creanța. Nu poate fi considerată o măsură de executare deoarece nu are ca efect realizarea creanței creditorului124.

2.2.1. Domeniul de aplicare

Nu toate acțiunile și drepturile patrimoniale pot fi exercitate pe calea acțiunii oblice. Astfel:

- creditorul chirografar va putea exercita numai acțiunile privind drepturile care se află în patrimoniul debitorului și sunt pe cale de a se pierde;

- creditorul chirografar nu se va putea substitui debitorului în administrarea patrimoniului acestuia;

- creditorul chirografar nu poate intenta acele acțiuni care au un caracter exclusiv personal cum sunt: acțiunile prin care se apără drepturile personale nepatrimoniale; acțiunile cu caracter patrimonial care implică o apreciere

124 I. Adam, op. cit., p. 723.

171

subiectivă din partea titularului lor (cum ar fi revocarea donației între soți, acțiunea în revocarea unei donații pentru ingratitudine, etc.); acțiunile care privesc drepturi patrimoniale incesibile (cum ar fi dreptul de uz, dreptul de abitație).

2.2.2. Condițiile exercitării acțiunii oblice

Acestea sunt următoarele și trebuie îndeplinite cumulativ:

- creanța debitorului trebuie să fie certă și exigibilă. Este certă atunci când are o existență sigură și necontestată. Este exigibilă în situația în care creditorul poate să ceară plata ei de la debitor;

- debitorul să fie inactiv, cu alte cuvinte, debitorul să neglijeze sau să refuze exercițiul dreptului său. Inactivitatea se poate datora relei-credințe, neglijenței sau chiar unei imposibilități obiective a debitorului de exercitare a dreptului sau a acțiunii. Dacă debitorul devine activ, continuarea acțiunii oblice nu mai este posibilă, creditorului rămânându-i doar posibilitatea de a interveni în proces, în scopul apărării intereselor sale125.

- Creditorul trebuie să aibă un interes serios și legitim. Există un astfel de interes atunci când prin neglijența sau refuzul debitorului de a exercita acțiunile corespunzătoare, acesta devine insolvabil sau i se agravează insolvabilitatea.

În situația în care exercitarea de către creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale judiciară, condițiile acțiunii oblice trebuie îndeplinite la momentul pronunțării hotărârii judecătorești. În situația în care exercitarea de către creditor a drepturilor debitorului se realizează pe cale extrajudiciară, condițiile trebuie îndeplinite la data exercitării


172

drepturilor debitorului, de regulă la data formulării cererii de către creditor126.

2.2.3. Efectele acțiunii oblice

A. Efectele față de terțul pârât acționat în judecată

Creditorul exercită pe cale oblică, în locul debitorului drepturile pe care el le are împotriva terțului.

Astfel, potrivit art. 1560 alin. 3 C. civ., cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.

B. Efectele față de debitorul pasiv

În situația în care debitorul pasiv a fost introdus în proces, el fiind parte, efectele hotărârii se vor răsfrânge și asupra lui. Dacă nu a fost introdus în proces, efectele hotărârii nu se produc și față de acesta, fiind considerat terț.

C. Efectele față de creditorii debitorului

Dacă acțiunea oblică este exercitată cu succes, se va evita micșorarea patrimoniului debitorului, această situație profitând tuturor creditorilor, în temeiul lor de gaj. Potrivit art. 1561 C. civ., hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.

126 Ibidem, p. 765.

173

2.3. Acțiunea pauliană (revocatorie)

Acțiunea pauliană este acea acțiune prin care creditorul tinde la revocarea actelor făcute de debitor în frauda drepturilor sale, acțiune ce se fundamentează pe ideea executării cu bună-credință a contractelor127.

Acțiunea pauliană se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Potrivit art. 1562 C. civ., dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

Deși are un cacracter individual, de efectele acțiunii beneficiind numai creditorul care a exercitat-o, ea poate profita și celorlalți creditori. Astfel, art. 1565 alin. 1 prevede că actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

2.3.1. Caracterele acțiunii pauliene

- acțiune personală întrucât prin intermediul ei creditorul exercită un drept de creanță, iar nu un drept real, chiar dacă sancționează un act relativ la un asemenea drept;

127 I. Dogaru, P. Draghici, op. cit., p. 621;

174

- acțiune în reparare, cu ajutorul acesteia urmărindu-se indemnizarea creditorului pentru frauda cauzată de debitor, având ca efect revocarea actului fraudulos până la concurența creanței respective; - acțiune directă întrucât creditorul o exercită în numele lui și numai în interesul acestuia; - acțiune autonomă.

Domeniul de aplicare al acțiunii pauliene cuprinde, în principiu, orice act juridic cu titlu oneros sau cu titlu gratuit prin care debitorul a micșorat gajul general al creditorilor.

Sunt excluse d la posibilitatea exercitării acțiunii pauliene: - actele care au ca efect lipsa de îmbogățire a debitorului; - actele ce privesc drepturi neurmăribile; - actele referitoare la drepturile strict personale ale debitorului sau drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului, cum ar fi căsătoria, refuzul de a cere revocarea donației pentru ingratitudinea donatarului; - plata unei datorii exigibile; - contractarea unei noi obligații.

2.3.2. Condițiile exercitării

Exercitarea de către creditor a acțiunii pauliene se poate realiza dacă sunt întrunite cumulativ următoarele: a) actul atacat să fi creat un prejudiciu creditorului, care constă în faptul că prin acel act debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate existentă. Dacă debitorul, prin actele sale, chair frauduloase, nu și-a creat o stare de insolvabilitate, acțiunea va fi respinsă, ca fiind lipsită de interes;

175

b) frauda debitorului, care constă în faptul că debitorul a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor. Debitorul și-a dat seama că prin actul încheiat și-a mărit sau și-a provocat insolvabilitatea, indiferent că actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, chiar dacă scopul imediat al actului nu a fost vătămarea creditorului. Existența fraudei se prezumă prin cunoașterea prejudiciului cauzat; c) creditorul să aibă o creanță certă, în principiu, anterioară actului atacat. Potrivit art. 1563 C. civ., creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii. Această regulă se explică prin faptul că bunul, obiect al actului anterior, a ieșit din patrimoniul debitorului înainte de nașterea dreptului de creanță al creditorului, ieșind deci din sfera gajului general; d) complicitatea terțului dobânditor la frauda debitorului. Această condiție este necesară numai în cazul în care actul atacat este cu titlu oneros, nu și în cazul actului cu titlu gratuit. Complicitatea terțului constîă în faptul că prin acel act și-a dat seama că vor fi prejudiciați creditorii debitorului, datorită insolvabilității acestuia. Dacă terțul dobânditor nu este complice la fraudă, creditorul nu va putea să atace achiziția sa.

2.3.3. Efectele acțiunii pauliene

Acțiunea pauliană nu produce niciun efect față de ceilalți creditori ai debitorului, dacă aceștia, putând introduce acțiunea, nu au introdus-o și nici nu au intervenit în acea cauză, iar revocarea actului atacat profită numai creditorului care a introdus acțiunea, deoarece acest creditor exercită un drept propriu, iar acțiunea are un caracter individual.

Potrivit art. 1565 C. civ., actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din

176

preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.

3. Garanțiile personale

3.1. Fideiusiunea

3.1.1. Noțiune

Fideiusiunea este definită în art. 2280 C. civ., ca fiind contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

În doctrină, fideiusiunea este definită ca fiind acel contract prin care o terță persoană, numită fideiusor, se obligă față de creditorul altei persoane să plătească datoria debitorului, dacă acesta nu o va face el însuși la scadență128.

Potrivit art. 2283 C. civ., fideiusiunea poate fi contractată fără ştiinţa şi chiar împotriva voinţei debitorului principal.

128 I. Adam, op. cit., p. 740.

177

Fideiusorul se poate angaja nu numai pentru debitorul principal, ci și pentru fideiusorul acestuia. Potrivit art. 2284 C. civ., fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor.

Obligația garantată de fidiusor poate fi o obligație care se naște concomitent cu încheierea contractului de garanție personală, cât și una anterioară acestuia.

Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

3.1.2. Felurile fideiusiunii

Deși fideiusiunea are întotdeauna o natură contractuală, potrivit art. 2281 C. civ., fideiusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanţa judecătorească. În ambele situații obligația de constituire a unei garanții personale este în sarcina debitorului principal dintr-un raport juridic. Astfel, fideiusiunea poate fi:

- fideiusiune convențională, când părțile raportului obligațional sunt de acord cu numirea unui garant;

- fideiusiune legală, reglementată în art. 2286 C. civ., atunci când printr-un text de lege debitorul este obligat să aducă un fideiusor pentru garantarea obligațiilor care-i revin.

Potrivit art. 726 C. civ., în lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale. La fel, potrivit art. 1722 C. civ., cumpărătorul care află de existenţa unei cauze de evicţiune este îndreptăţit să suspende plata preţului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanţie corespunzătoare.

- fideiusiunea judecătorească este aceea dispusă de instanța de judecată. În caz de litigiu, instanța va putea dispune aducerea unui fideiusor care să garanteze executarea

178

obligației asumate fie de debitorul principal, fie de către un alt garant. Cu toate acestea, potrivit art. 2286 C. civ., debitorul care este ţinut să constituie o fideiusiune legală sau judiciară poate oferi în locul acesteia o altă garanţie, considerată suficientă.

3.1.3. Caracterele juridice ale fideiusiunii

Contractul de fideiusiune are următoarele caractere: - este un contract accesoriu față de obligația

principală a debitorului; - este un contract solemn, fiind obligatorie

întocmirea contractului în formă scrisă, ca o condiție ad validitatem și nu doar ad probationem. Potrivit art. 2282 C. civ., fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

- este un contract unilateral ce dă naștere la obligații numai în sarcina fideiusorului, nefiind supus regulii multiplului exemplar. Însă, caracterul unilateral nu este de esența fideiusiunii, astfel că nimic nu împiedică părțile să prevadă anumite obligații și în sarcina creditorului garant. În măsura în care contractul prevede obligații și în sarcina creditorului, acesta devine sinalagmatic.

- este un contract cu titlu gratuit sau oneros, după cum, în schimbul prestației sale, fideiusorul pretinde sau nu o remunerație.

3.1.4. Efectele fideiusiunii

A. Raporturile dintre fideiusor și creditor

Aceste raporturi izvorăsc direct din contractul încheiat între creditor și fideiusor. Raporturile dintre creditor și

179

fideiusor sunt cârmuite de principiul dominant în materie, principiu potrivit căruia, dacă debitorul nu-și execută obligația, creditorul va putea urmări direct pe fideiusor pentru executarea creanței, fără a mai fi nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal. Obligația fideiusorului fiind una accesorie și subsidiară, acesta poate invoca beneficiul de discuțiune, beneficiul de diviziune, precum și excepțiile personale ce decurg din contractul de fideiusiune129.

Beneficiul de discuție Potrivit art. 2294 C. civ., fideiusorul convenţional sau

legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunţat la acest beneficiu în mod expres.

Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui alt fideiusor.

Fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuţie trebuie să îl invoce înainte de judecarea fondului procesului, să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal şi să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor.

Creditorul care întârzie urmărirea răspunde faţă de fideiusor, până la concurenţa valorii bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea de către fideiusor a bunurilor urmăribile ale debitorului principal.

Beneficiul în discuție nu se va putea invoca dacă: - fideiusorul a renunțat la el în mod expres; - fideiusorul s-a obligat solidar cu debitorul

principal, situație în care se aplică regulile solidarității;

- beneficiul de discuțiune nu va putea fi invocat din oficiu de către judecători.

129 I. Dogaru, P. Draghici, op. cit., p. 743-744;

180

Beneficiul de diviziune Potrivit art. 2297 C. civ., atunci când mai multe

persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiaşi debitor pentru aceeaşi datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie şi va putea fi urmărită ca atare, însă cel urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunţat în mod expres la acesta.

Beneficiul de diviziune nu înlătură în totalitate aplicarea regulii răspunderii fiecărui fideiusor pentru întreaga datorie.

Astfel, prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere creditorului să îşi dividă mai întâi acţiunea şi să o reducă la partea fiecăruia.

Dacă vreunul dintre fideiusori era insolvabil atunci când unul dintre ei a obţinut diviziunea, acesta din urmă rămâne obligat proporţional pentru această insolvabilitate. El nu răspunde însă pentru insolvabilitatea survenită după diviziune.

În situația în care creditorul, după invocarea beneficiului de diviziune întârzie, din culpa sa, să urmărească ceilalți cofideiusori, riscul survenirii insolvabilității unuia dintre cofideiusori trebuie să fie suportat de creditor pentru lipsa de diligență.

În situația în care creditorul însuşi a divizat acţiunea sa, el nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar dacă înainte de data la care a făcut această diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili.

Potrivit art. 2300 C. civ., atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.

Excepțiile personale decurgând din contractul de

fideiusiune

181

Fideiusorul poate invoca: - excepțiile privind validitatea contractului; - cele privind întinderea garanției; - cele referitoare la termen, condiție. Pot fi invocate și excepții inerente obligației

debitorului principal care se restrâng și asupra obligației accesorii de garanție a fideiusorului: excepția prescripției extinctive, nulitatea absolută a obligației principale, excepții bazate pe clauzele contractuale privind condițiile executării obligației principale.

Potrivit art. 2296 C. civ., fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor.

B. Raporturile dintre fideiusor și debitorul principal

Art. 2305 stabilește cu valoare de principiu faptul că

fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului. Astfel, principalul efect în raporturile dintre fideiusor și debitorul principal îl constituie dreptul de regres al fideiusorului împotriva debitorului principal, înclusiv în sitauția în care fideiusorul s-a obligat fără consimțământul debitorului.

Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce a plătit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi.

182

Fideiusorul care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut să plătească, inclusiv daune-interese, dacă fideiusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care sunt în sarcina debitorului.

Dacă s-a obligat împotriva voinţei debitorului principal, fideiusorul care a plătit nu are decât drepturile prevăzute la art. 2305.

Potrivit art. 2307 C. civ., atunci când debitorul principal se liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa, fideiusorul are regres împotriva debitorului principal numai în limita îmbogăţirii acestuia.

Când pentru aceeaşi datorie sunt mai mulţi debitori principali care s-au obligat solidar, fideiusorul care a garantat pentru toţi are împotriva oricăruia dintre ei acţiune în restituire pentru tot ceea ce a plătit.

În ceea ce privește pierderea dreptului de regres, art. 2310 C.civ. prevde că fideiusorul care a plătit o datorie nu are acţiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută.

Fideiusorul care a plătit fără a-l înştiinţa pe debitorul principal nu are acţiune împotriva acestuia dacă, la momentul plăţii, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria. În aceleaşi împrejurări, fideiusorul nu are acţiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului mijloace de apărare pentru a obţine reducerea datoriei.

În toate cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în parte, a plăţii făcute.

183

C. Raporturile dintre fideiusori

Potrivit art. 2313 C. civ. prevde că atunci când mai

multe persoane au dat fideiusiune aceluiaşi debitor şi pentru aceeaşi datorie, fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalţi fideiusori pentru partea fiecăruia.

Această acțiune are caracter subsidiar astfel că nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului.

Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporţional între ceilalţi fideiusori şi cel care a plătit.

Sub aspect procedural, cofideiusorul care a plătit creanța garantată are la îndemână două acțiuni: o acțiune personală și o acțiune subrogatorie. Acțiunea personală se întemeiază pe prevederile art. 2313, iar cea subrogatorie, pe prevederile art. 1596 lit. c C. civ., potrivit căruia cel ce este obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria, cât și pe prevederile art. 2305 C. civ. conform căruia fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le avea împotriva debitorului.

3.1.5. Stingerea fideiusiunii

Fideiusiunea se stinge pe cale directă sau indirectă. Fideiusiunea se stinge în mod indirect, ca urmare a

stingerii obligației principale prin următoarele modalități: - confuziunea; - darea în plată; - novația; - compensația; - remiterea de datorie; - prescripția.

184

Fideiusiunea se poate stinge și în mod direct, independent de soarta obligației principale, aplicându-se modurile generale de stingere a obligațiilor:

- remiterea de fideiusiune; - confuziunea intervenită între patrimoniul

creditorului și cel al fideiusorului. Potrivit art. 2314 C. civ., confuziunea dintre patrimoniul debitorului principal și cel al fideiusorului nu stinge fideiusiunea.

- compensația opusă de fideiusor creditorului, etc. Potrivit art. 2315 C. civ., dacă, urmare a faptei

creditorului, subrogaţia nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.

Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o perioadă nedeterminată, fideiusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută debitorului, creditorului şi celorlalţi fideiusori, dacă, între timp, creanţa nu a devenit exigibilă. Această regulă nu se aplică în cazul fideiusiunii judiciare.

Potrivit art. 2319 C. civ., fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.

Art. 2320 C. civ. prevede că fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul principal se stinge la încetarea acestei funcţii.

Cu toate acestea, fideiusorul rămâne ţinut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii sau unui termen.

185

3.2. Garanțiile autonome

3.2.1. Scrisoarea de garanție

A. Noțiune și reglementare Potrivit art. 2321 C. civ., scrisoarea de garanţie este

angajamentul irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

Angajamentul astfel asumat se execută la prima şi simpla cerere a beneficiarului, dacă prin textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel.

Emitentul nu poate opune beneficiarului excepţiile întemeiate pe raportul obligaţional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanţie şi nu poate fi ţinut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită.

Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de garanţie.

În lipsa unei convenţii contrare, scrisoarea de garanţie nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor şi/sau obligaţiilor din raportul obligaţional preexistent.

Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanţie, dacă în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.

Dacă în textul scrisorii de garanţie nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data emiterii ei şi îşi încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de remiterea originalului scrisorii de garanţie.

B. Caractere juridice

Scrisoarea de garanție are următoarele caractere juridice:

186

- caracter autonom (independent). Acest caracter rezultă din împrejurarea că emitentul garantează beneficiarului că va plăti suma de bani la solicitarea ordonatorului, independent de raporturile juridice dintre beneficiar și ordonator;

- contract consensual - contract unilateral întrucât deși, părți sunt doar

emitentul și ordonatorul, numai emitentul își asumă obligații, aceea de a plăti o sumă de bani beneficiarului la prima și simpla cerere a acestuia din urmă;

- contract cu titlu gratuit, întrucât emitentul nu urmărerște obținerea unei remunerații de la beneficiarul garanției;

- contract nenumit; - contract necondiționat; - caracter irevocabil.

3.2.2. Scrisoarea de confort

Potrivit art. 2322 C. civ., scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau de a nu face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de un creditor al său. Emitentul nu va putea opune creditorului nicio apărare sau excepţie derivând din raportul obligaţional dintre creditor şi debitor.

În cazul în care debitorul nu îşi execută obligaţia, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat numai la plata de daune-interese faţă de creditor şi numai dacă acesta din urmă face dovada că emitentul scrisorii de confort nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin scrisoarea de confort.

Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenţii faţă de creditor are drept de regres împotriva debitorului.

187

Caracterele juridice ale scrisorii de confort - caracter autonom. Acest caracter juridic rezultă

din împrejurarea că emitentul garantează pentru conduita unei prsoane nu și pentru îndeplinirea obligației asumată de această persoană;

- contract consensual; - contract unilateral, numai emitentul își asumă

obligații de a face sau a nu face, cu scopul de a susține sau determina debitorul să își execute obligația sa față de creditor.

- contract cu titlu gratuit, întrucât emitentul nu urmărește obținerea unei remunerații de la beneficiarul garanției;

- contract nenumit; - caracter irevocabil.

4. Privilegiile și garanțiile reale

4.1. Privilegiile

Potrivit art. 2333 C. civ., privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.

Caracterele juridice ale privilegiilor sunt următoarele: - privilegiile sunt simple cauze de preferință. Ele

acordă creditorului privilegiat numai dreptul de a fi plătit cu prioritate din prețul obținut în urma vânzării bunului grevat;

- privilegiile sunt garanții legale, izvorul lor fiind legea;

- potrivit art. 2333 al. 2, privilegiile sunt indivizibile;

- privilegiile au caracter accesoriu. Privilegiile pot fi generale, asupra tuturor bunurilor

mobile și immobile ale debitorului, dar si speciale, care poartă asupra anumitor bunuri mobile sau immobile.

188

Potrivit art. 2339 C. civ., creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.

În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la punctele a) și b). Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă. Având un caracter accesoriu, potrivit art. 2337 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligaţia garantată.

Cu toate acestea, dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea, transformarea sau pieirea bunului.

Cu titlu de excepție, privilegiul vânzătorului asupra bunului mobil vândut nu se stinge prin înstrăinarea lui de către cumpărător. El va continua să poarte asupra bunului revândut.

La fel, în situația în care bunul a pierit, privilegiul se strămută asupra indemnizației de asigurare sau, după caz, asupra sumei datorate cu titlu de despăgubiri.

4.2. Ipoteca

Potrivit art. 2343 C. civ., ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii.

189

4.2.1. Caracterele juridice

- este un drept real, oferind titularului său atât un drept de urmărire, cât și un drept de preferință;

- este un drept accesoriu, constituindu-se pentru a însoți și garanta o obligație principală;

- ipoteca esre indivizibilă, în sensul că bunul în integralitatea lui și fiecare parte din el sunt afectate garantării creanței în totalitatea ei. Potrivit art. 2344 C. civ., ipoteca este, prin natura ei, accesorie şi indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile;

4.2.2. Obiectul ipotecii

Potrivit art. 2350 C. civ., ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale.

Bunurile imobile asupra cărora se constituie ipoteca privesc și accesoriile acestora ca efect al principiului accesorium sequitur principale. Potrivit art. 2379 C. civ., se pot ipoteca: a) imobilele cu accesoriile lor; b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile; c) cotele-părţi din dreptul asupra imobilelor; d) dreptul de superficie.

Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.

Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii.

190

Bunurile mobile - potrivit art. 2389 C. civ., se pot ipoteca: a) creanţe băneşti născute din contractul de vânzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a câştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii; b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător; c) conturi bancare; d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare; e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale; f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase; g) efectivele de animale; h) recoltele care urmează a fi culese; i) pădurile care urmează a fi tăiate; j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sunt deţinute în vederea vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite; k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi; l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale. Bunurile determinate sau determinabile. Potrivit art. 2350 al. 2 C. civ., ipoteca poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalităţi de bunuri.

191

Conform art. 2377 al. 1 C. civ., ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară. În privința ipotecii mobiliare, art. 2391 C. civ. prevede că contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat. Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în care permite în mod rezonabil identificarea acestuia. Această descriere se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prin determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantităţii, prin stabilirea unei formule de determinare şi prin orice altă modalitate care permite în mod rezonabil identificarea bunului mobil ipotecat.

Stipulaţia potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile mobile prezente şi viitoare ale constituitorului nu constituie o descriere suficient de precisă.

Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct în contractul de ipotecă.

Universalitatea de bunuri - privită în acest domeniu ca universalitate de fapt.

Potrivit art. 2368 C. civ., ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.

Ipoteca asupra unei universalităţi de creanţe nu cuprinde creanţele născute din înstrăinarea bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terţ şi nici creanţele născute din contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.

Potrivit art. 2357 C. civ., ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta.

Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă

192

debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor.

În această situație, când ipoteca poartă asupra unei universalităţi, contractul trebuie să descrie natura şi conţinutul acesteia.

Bunurile corporale și incorporale. Prin bunuri corporale înțelegem acele bunuri care au o existență materială, iar în categoria celor incorporale, regăsim drepturile de creanță.

Există și bunuri care nu pot fi ipotecate, respectiv bunurile inalienabile și insesizabile. Astfel, art. 2351 C. civ. prevede că bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.

Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun viitor, în situaţiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate convenţională.

4.2.3. Întinderea ipotecii

Ipoteca grevează bunurile asupra cărora a fost înființată, însă în multe situații se extinde și asupra altor bunuri sau se strămută asupra altor bunuri.

Mecanismul extinderii ipotecii se materializează în următoarele situații:

- prin extinderea ipotecii nudei proprietăți - potrivit art. 2352 C. civ., ipoteca nudei proprietăţi se extinde asupra proprietăţii depline la stingerea dezmembrămintelor;

- prin extinderea ipotecii prin accesiune - potrivit art. 2355 C. civ., ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat. Iar potrivit art. 2382 C. civ., ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcţiilor, îmbunătăţirilor şi accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii.

193

Ipoteca mobiliară se menţine asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat şi se strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care dobândeşte prin accesiune bunul astfel creat este ţinut de ipotecă;

- prin extinderea ipotecii asupra produselor bunului ipotecat. Ipoteca se extinde asupra fructelor şi productelor bunului mobil ipotecat, precum şi asupra tuturor bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziţie încheiat cu privire la bunul mobil ipotecat. Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl înlocuieşte sau în care trece valoarea acestuia.

Potrivit art. 2383 C. civ., ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei.

Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale.

Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadenţă sau urmărirea acestora de alţi creditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar după notarea începerii urmăririi silite, cu excepţia cazului în care aceste acte au fost notate în cartea funciară înainte de notarea începerii urmăririi silite.

4.2.4 Strămutarea ipotecii

Ca efect al subrogației reale cu titlu partivular, ipoteca încetează a mai greva un bun pentru a greva un altul în condiții

194

prevăzute de lege130. Codul civil prevede următoarele cazuri de subrogație reală cu titlu particular:

- art. 2330 C. civ. prevde că dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizaţia de asigurare sau, după caz, suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanţelor privilegiate sau ipotecare, după rangul lor. Sunt afectate plăţii aceloraşi creanţe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate stabilite prin lege;

- art. 2353 C.civ. prevede că dacă în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de drepturi constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi materiale din bun, ipoteca ce fusese constituită asupra unei cote-părţi indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept asupra părţii respective din bun, însă numai în limita valorii cotei-părţi indivize. În caz contrar, ipoteca se strămută de drept asupra sumelor cuvenite constituitorului;

- potrivit art. 2357 C. civ., ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta. Ipoteca se menţine asupra universalităţii de bunuri, chiar şi atunci când bunurile cuprinse în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuieşte într-un interval rezonabil, ţinând cont de cantitatea şi natura bunurilor;

- art. 2393 C. civ. prevede că cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte existenţa acesteia. În acest caz, ipoteca se strămută asupra preţului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat.

130 I. Adam, op. cit., p. 779.

195

4.2.5. Felurile ipotecii

În funcție de obiectul determinat/determinabil al acestora, ipotecile se clasifică în ipoteci speciale sau generale. În funcție de tipul de bun grevat, avem ipoteci mobiliare și ipoteci mobiliare. În funcție de izvorul acestora, avem ipoteci legale și ipoteci convenționale.

A. Ipoteca convențională

Este acea ipoteca care ia naștere prin convenția părților, cu respectarea formelor prevăzute de lege. Vizează atât bunurile imobile, cât și pe cele mobile ale debitorului sau ale unui terț.

Potrivit art. 2365 C.civ., ipoteca convenţională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat şi care are capacitatea de a dispune de acesta.

În ceea ce privește capacitatea și calitatea de a constitui ipoteca se fac anumite precizări131:

- cel ce constituie ipoteca trebuie să aibă capacitatea de exercițiu deplină, mai exact capacitatea de a înstrăina imobilul;

- constituitorul ipotecii trebuie să fie titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat;

- o obligație viitoare poate fi garantată dobândind rang din momentul înscrierii în registrele de publicitate;

- ipoteca convențională poate fi constituită de debitor sau de un terț. Terțul constitutor nu este supus regulilor fideiusiunii, chiar dacă el garantează pentru debitorul obligației principale. Îmobilul ce aparține unui minor nu poate fi ipotecat de părinte sau tutore pentru garantarea datoriei altei persoane.


196

Tutorele sau părintele va putea să ipotecheze bunurile minorului, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă;

- dacă dreptul de proprietate al celui ce constituie ipoteca este un drept anulabil sau se află sub condiție, sub aceeași situație se va afla și ipoteca.

Potrivit art. 2378, contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Cu toate acestea, în cazul ipotecilor mobiliare, art. 2388 prevede că în acestă situație, se poate încheia și sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.

B. Ipoteca legală

Acest tip de ipotecă este întâlnit numai în materie mobiliară. Cazurile de ipotecă legală sunt reglementate în primul rând în art. 2386 C. civ. Acesta prevede că, în afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală: 1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru preţul datorat; această dispoziţie se aplică şi în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează, pentru plata sultei datorate; 2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia; 3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului; 4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreţinerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreţinerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului întreţinerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă;

197

5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune, asupra imobilelor ce au revenit coproprietarului ţinut de o atare obligaţie; 6. arhitecţii şi antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în limita sporului de valoare realizat; 7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moştenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru plata acestuia. Alte cazuri deipoteci legale prevăzute de Codul civil sunt:

- potrivit art. 591 al. 2 C. civ., autorul lucrării de bună-credinţă are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru plata indemnizaţiei şi poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenţiei încheiate în formă autentică sau a unei hotărâri judecătoreşti, potrivit dispoziţiilor art. 589;

- potrivit art. 592 al. 2 C. civ., dacă constructorul de bună-credință cumpără imobilul, proprietarul inițial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata prețului de către autorul lucrării;

- pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită și conservată în condițiile legii;

- potrivit art. 1337 al. 4 C. civ., în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.

198

4.2.6. Publicitatea ipotecii

Prin înscrierea ipotecii, aceasta devine opozabilă terților. Potrivit art. 2346 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terţilor decât din ziua înscrierii sale în registrele de publicitate.

A. Publicitatea ipotecii imobiliare

Art. 2377 C. civ. prevede că ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.

Ipoteca asupra unei universalităţi de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre imobile.

Rangul ipotecii prezintă importanță în stabilirea ordinii creditorilor: cel cu rang prioritar are dreptul să se îndestuleze integral din prețul bunului ipotecat, înaintea celorlalți creditori ipotecari de rang subsecvent132.

În ceea ce privește ipoteca asupra unor construcţii viitoare, aceasta nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu în cartea funciară, în condiţiile legii.

Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente şi viitoare produse de un imobil, precum şi asupra indemnizaţiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicităţii imobiliare.

B. Publicitatea ipotecii mobiliare

Potrivit art. 2413 al. 1 C. civ., înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege


199

se efectuează numai în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, dacă prin lege nu se prevede altfel.

În ceea ce privește efectul înscrierii, creditorul care înscrie o ipotecă asupra unui bun este prezumat că are cunoştinţă despre existenţa tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai înainte cu privire la acelaşi bun. Dovada contrară nu este admisibilă.

În realizarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor unui contract de ipotecă faţă de terţi, se consideră că acestea au domiciliul indicat în avizul de ipotecă. Toate comunicările transmise potrivit contractului de ipotecă la adresa menţionată în formularul de aviz sunt valabile şi produc efecte. Partea care îşi schimbă domiciliul trebuie să comunice schimbarea celeilalte părţi şi să o înscrie la arhivă.

Înscrierea în arhivă nu conferă validitate unei ipoteci lovite de nulitate.

Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o instituţie de credit se realizează prin înscrierea ipotecii la arhivă sau poate fi satisfăcută prin controlul asupra contului.

În cel mult 10 zile de la data la care obligaţia garantată a fost plătită, creditorul ipotecar este obligat să ceară operatorului arhivei radierea ipotecii. Creditorul ipotecar care omite să solicite radierea ipotecii răspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte aduse debitorului şi constituitorului ipotecii. În acest caz, valoarea daunelor-interese ce urmează a fi plătite nu poate fi mai mică decât echivalentul în lei al sumei de 500 euro.

Creditorul ipotecar este obligat să comunice constituitorului o copie de pe avizul de ipotecă în cel mult 24 de ore de la înscrierea acesteia.

Dacă există neconcordanţe între informaţiile cuprinse în formularul de aviz şi cele cuprinse în contractul de ipotecă, în raporturile dintre terţi şi în cele dintre părţi şi terţi prevalează informaţiile cuprinse în formularul de aviz.

200

4.2.7. Efectele ipotecii

a) Efectele față de debitor sunt următoarele: - debitorul păstrează posesia bunului ipotecat pe perioada afectării lui de ipotecă; - debitorul culege fructele ca orice proprietar, în lipsă de stipulație contrară; - debitorul poate, în principiu, înstrăina bunul ipotecat, dar înstrăinarea către noul dobânditor se face cu ipoteca care îl grevează. b) Efectele față de creditor: - după ce s-a realizat inscripția ipotecară, creditorul are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar afla; - creditorului ipotecar i se conferă și dreptul de preferință în raport cu ceilalți creditori, potrivit cu rangul ipotecii, pentru a se îndestula din creanța garantată; - creditorul ipotecar poate urmări și pe cel ținut personal pentru plata creanței, ori produsele bunului ipotecat când legea o permite. c) Efectele față de terții dobânditori ai imobilului: - terțul are dreptul de a dobândi un bun ipotecat și de a-l transmite altei persoane, ipoteca neavând drept efect indisponibilizarea bunului, ci doar constituirea unei sarcini asupra acestuia, fiind interzise de legiuitor clauzele de inalienabilitate în contractele de ipotecă. Astfel, potrivit art. 2376 C. civ., actele de dispoziţie asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacă dobânditorul bunului cunoaşte stipulaţia din contractul de ipotecă ce interzice transferul sau declară că acest transfer este echivalent cu neîndeplinirea obligaţiei garantate. - potrivit art. 2361 C. civ., terțul dobânditor răspunde de datoriile ipotecare cu valoarea bunului ipotecat. Dobânditorul bunului ipotecat se bucură şi, după caz, este ţinut de toate termenele de plată de care beneficiază sau este ţinut şi debitorul

201

obligaţiei ipotecare. Dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanţa ipotecară, creditorul poate începe urmărirea silită asupra bunului, în condiţiile legii; - terțul dobânditor poate plăti pe creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia, poziție care-i permite să urmărească el pe debitorul principal133; - dobânditorul poate să opună creditorului unele excepții precum: nulitatea actului de ipotecă, nulitatea inscripției, excepția de garanție contra evicțiunii în situația în care creditorul urmăritor este moștenitorul vânzătorului de la care terțul a dobândit imobilul, excepția beneficiului de discuțiune al fideiusorului, dacă au mai rămas bunuri ipotecate pentru aceeași datorie, în patrimoniul debitorului principal, cu consecința suspendării procedurii de urmărire începute și reluarea ei, numai dacă prin urmărirea bunurilor debitorului nu se acoperă în întregime datoria.

4.2.8. Transmisiunea ipotecii

Dreptul de ipotecă se transmite prin acte juridice, în general odată cu creanța. Se poate transmite și separat de aceasta, pe cale principală, numai în ipoteza în care suma pentru care este constituită este determinată în actul constitutiv. Astfel, potrivit art. 2358 C. civ., dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanţa pe care o garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată în actul constitutiv. În această situație, cesiunea se face prin act încheiat în formă scrisă între creditorul ipotecar cedent şi creditorul cesionar, cu înştiinţarea debitorului. Dispoziţiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc opozabilitatea faţă de terţi a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.


202

Transmiterea pe cale principală se realizează prin cesiunea rangului ipotecii și prin cesiunea de ipotecă. Potrivit art. 2427 C. civ., creditorul ipotecar poate ceda unui creditor chirografar ipoteca creanţei sale ipotecare. De asemenea, creditorii ipotecari pot conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiţia notării în registrul de publicitate respectiv.

Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc şi alte garanţii sau drepturi ai căror titulari n-au consimţit la schimb, convenţia nu le poate fi opusă decât în măsura în care le era opozabilă garanţia al cărei rang a fost cedat.

În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanţei ipotecare al cărei rang a fost cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanţei ipotecare care are rangul preferat.

Dacă bunul ipotecat este vândut la licitaţie, creditorul care a dobândit rangul unei creanţe sub condiţie va putea renunţa la beneficiul schimbării de rang, creanţa ipotecară condiţională reluându-şi rangul cedat.

4.2.9. Stingerea ipotecii

Stingerea ipotecii pe cale accesorie are loc ca urmare a stingerii raportului de obligație garantat. Același efect îl are și nulitatea sau anularea obligației principale. În situția în care obligația principală se stinge numai parțial, ipoteca va continua să existe întrucât are un caracter indivizibil.

Stingerea obligației garantate, prin oricare din modalitățile prevăzute de lege, conduce și la încetarea ipotecii mobiliare și respectiv la radierea ipotecii imobiliare. Astfel, art 2428 C. civ. prevede că ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre următoarele cauze:

203

a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege; b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; d) dobândirea de către creditor a bunului grevat; e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă; f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.

Cu toate acestea, ipoteca nu se stinge dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane. Stingerea ipotecii pe cale principală Pe cale principală, ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se radiază, independent de raportul juridic de obligație principal, care rămâne valabil. Aceasta se poate realiza prin: a) renunțarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă; b) prin purgarea imobilului de ipotecă de către debitorul acestuia; c) prin anularea actului de constituire a ipotecii; d) prin dobândirea de către creditor a bunului grevat; e) prin pieirea imobilului; f) prin neîndeplinirea evenimentului de care depinde nașterea ipotecii ori îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia; g) prin constatarea nulității contractului de ipotecă.

204

4.2.10. Radierea și reducerea inscripțiilor ipotecare

În situația în care datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea va trebui ștearsă. Atunci când plata a fost făcută parțial, inscripția se va restrânge, prin operația numită reducerea inscripției. Radierea și reducerea se realizează printr-o mențiune în registrul în care s-a făcut mențiunea, fie prin înțelegerea părților, caz în care suntem în prezența radierii sau reducerii voluntare, fie pe cale judecătorească, când părțile nu se înțeleg, caz în care suntem în prezența unei radieri sau reduceri judecătorești. Dacă radierea sau reducerea nu se face personal de către părți, mandatul dat trebuie să fie expres și autentic.

4.2.11. Executarea ipotecii

Prin procedura executării silite, creditorul urmărește satisfacerea dreptului său de creanță prin echivalent, din valoarea bunului afectat garanției. Astfel, potrivit art. 2429 C. civ., în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, creditorul poate urmări bunul ipotecat, în mâinile oricui s-ar afla, fără a ține seama de drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.

Executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu şi pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Actele notariale care constată o astfel de creanță sunt considerate titluri executorii.

Potrivit art. 2431 C. civ., contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii.

205

5. Gajul

5.1. Definiție

Potrivit art. 186 din Legea nr. 71/2011, gajul este reprezentat de acele garanții reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanției, indiferent de momentul și temeiul juridic al constituirii lor.

Gajul este reglementat în Codul civil prin art. 2480 - 2494 C. civ.

5.2. Caractere juridice

- gajul este o garanție reală, conferind titularului său atât un drept de urmărire, cât și un drept de preferință; - gajul este o garanție mobiliară. Astfel, potrivit art. 2480 C. civ., gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă materializată; - gajul este o garanție convențională întrucât izvorul gajului poate fi numai convenția. Contractul de gaj este un contract real, încheindu-se valabil, de regulă, prin remiterea bunului. În acest sens, art. 2481 C. civ. prevede: gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei. Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop de garanţie; - gajul este o garanție accesorie pentru că se constituie cu scopul de a însoți și garanta o ogligație principală; - gajul este indivizibil deoarece bunul mobil este afectat în întregime garantării datoriei respective în totalitate. Potrivit art. 2493 C. civ., gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligaţiei garantate.

206

Moştenitorul debitorului, plătind partea din datorie care îi revine, nu poate cere partea sa din bunul grevat cât timp obligaţia nu este stinsă în întregime.

Moştenitorul creditorului gajist, primind partea din creanţă care îi revine, nu poate remite bunul grevat în dauna celorlalţi moştenitori care nu au fost plătiţi.

5.3. Publicitatea gajului

Potrivit art. 2482 C. civ., publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă.

Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deţinerea acestora.

Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin andosarea titlurilor.

Deţinerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică şi neechivocă. Atunci când faţă de terţi se creează aparenţa că debitorul deţine bunul, gajul nu poate fi opus acestora.

Creditorul poate, cu acordul debitorului său, să exercite detenţia prin intermediul unui terţ, însă deţinerea exercitată de acesta nu asigură opozabilitatea gajului decât din momentul în care a primit înscrisul constatator al gajului.

5.4. Efectele gajului

5.4.1. Drepturile creditorului gajist

- un drept de retenție ce rezultă din interpretarea art. 2492 alin. 4 C. civ., astfel că debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv;

207

- un drept de urmărire. Astfel, potrivit art. 2486 . civ., sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietăţii bunurilor mobile prin posesia de bună-credinţă, creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deţine, cu excepţia cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea a intervenit în cadrul procedurii de executare silită; - un drept de preferință, astfel că titularul dreptului de gaj poate pretinde să fie plătit cu prioritate față de alți creditori din prețul obținut în urma valorificării bunului gajat.

5.4.2. Obligațiile creditorului gajist:

- obligația de a conserva bunul grevat134. Debitorul este ţinut să restituie creditorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului; - obligația de a nu folosi bunul grevat și de a nu-și însuși fructele lui. Potrivit art. 2488 C. civ., în lipsă de stipulaţie contrară, creditorul predă debitorului fructele naturale şi industriale. El impută fructele civile mai întâi asupra cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului; - obligația de a restitui bunul grevat odată cu achitarea datoriei. Art. 2492 C. civ. prevede că debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv. Gajul se stinge atunci când creditorul este

134 Potrivit art. 2487 C. civ., creditorul gajist are drepturile şi obligaţiile unui administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea simplă, dispoziţiile art. 795-799 aplicându-se în mod corespunzător. Art. 795 C. civ. prevede că persoana împuternicită cu administrarea simplă este ţinută să efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.

208

obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărâri judecătoreşti. Iar potrivit art. 2490 C. civ., creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datorează forţei majore, vechimii ori folosirii normale şi autorizate a bunului. Per a contrario, el urmează a răspunde dacă bunul a pierit datorită culpei sale, folosirii anormale sau neautorizate a bunului.

5.5. Stingerea și executarea gajului

Potrivit art. 2494 C. civ., dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător. Astfel, gajul poate înceta pe cale accesorie, ca urmare a stingerii obligației garantate, sau pe cale principală, independent de creanța garantată, precum în situația ipotecii mobiliare.

Un mod specific de stingere a gajului este remiterea voluntară de către creditor a bunului gajat.

Astfel, potrivit art. 2485 C. civ., gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât timp este valabilă andosarea titlului la ordin. Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când: a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane; b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara, transforma sau ameliora; c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de urmărire silită. Un alt mod specific de stingere este și decăderea creditorului din dreptul de gaj. Așa cum am văzut și anterior, potrivit art. 2492 C. civ., debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv. Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

209

6. Dreptul de retenție

6.1. Definiție, reglementare și condiții

Potrivit art. 2495 C. civ., cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie. Din definiția legală, rezultă că dreptul de retenție are un caracter legal, real și accesoriu. Pentru existența dreptului de retenție se cer a fi îndeplinte următoarele condiții:

- existența unei legături materiale dintre creanță și bun;

- creanța garantată să fie certă, lichidă, exigibilă, posterioară sau concomitentă cu stăpânirea bunului;

- retentorul să fi intrat în detenția bunului grevat în mod legal;

- bunul grevat trebuie să fie unul corporal.

6.2. Efecte juridice

Întrucât este un drept real de garanție imperfect, dreptul de retenție este opozabil tuturor persoanelor străine de raportul juridic în legătură cu care acest drept real s-a născut fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate. Astfel, este

210

opozabil creditorilor chirografari ai titularului dreptului real asupra lucrului; creditorilor privilegiați și ipotecari în legătură cu lucrul respectiv, dacă privilegiile sau ipotecile s-au născut ulterior intrării lucrului în posesia retentorului135. Dreptul de retenție nu poate fi opus urmăririi silite pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea prețului bunului, în condițiile legii. Deoarece este o obligație pur pasivă, dreptul de retenție nu conferă dreptul de urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla acesta. Dreptul de retenție nu se stinge prin deposedarea involuntară a bunului, cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului sub rezerva regulilor aplicabile prescripției extinctive și a dobândirii bubului de către posesorul de bună-credință. Dreptul de retenție este indivizibil, astfel că acest drept se întinde asupra întregului bun până la achitarea integrală a datoriei. Prin executarea dreptului de retenție se asigură o simplă detenție precară și nu posesia lucrului, astfel că nu se va putea dobândi proprietatea prin uzucapiune136. Dreptul de retenție poate fi invocat atât pe cale de acțiune, cât și pe cale de excepție.

6.3. Stingerea dreptului de retenție

Potrivit art. 2499 C. civ., dreptul de retenţie încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă.

Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenţie. Cel care exercită acest drept poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripţiei extinctive 135 I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., p. 822. 136 Ibidem, p. 822.

211

a acţiunii principale şi dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credinţă.

Din interpretarea acestora rezultă că, per a contrario, deposedarea voluntară duce la stingerea dreptului de retenție.

212

BIBLIOGRAFIE

1. I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor.

Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2014. 2. Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.

Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe articole (art. 1-2664), Editura C. H. Beck, București, 2012.

3. Fl. A. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență, Editura Rosetti, București, 2003.

4. G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012.

5. I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor în reglementarea NCC. Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2014.

6. I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universul Juridic, București, 2004.

7. P. Lazăr, Drept civil. Obligații. Contracte, Editura Europolis, Constanta, 2007.

8. M. M. Pivniceru, Noul Cod civil și reglementările anterioare. Prezentare comparativă, Editura Hamangiu, București, 2012.

9. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile. Volumul I. Regimul juridic general, Editura C. H. Beck, București, 2006.

10. L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligatiile conform noului Cod civil, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012.

11. M. Rudăreanu, Obligații. Responsabilitatea, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007.

12. M. Rudăreanu, Drept civil. II. Teoria generală a obligațiilor, Editura Fundației România de Mâine, București, 2004.

213

13. M. Rudăreanu, F. Bujorel, D. A. Artene, C. R., Butculescu, Instituții de drept civil. Curs pentru licență, Editura Fundației România de Mâine, București, 2014.

14. C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1995.

15. I. Turcu, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații, art. 1164-1649. Ediția 2. Comentarii și explicații, Editura C. H. Beck, București, 2011.

Teoria Generala a Obligatiilor.Note de curs...1R LXQHD GH FRQWUDFW FLYLO &ODVLILFDUHD FRQWUDFWHORU...

Documents

Transcript of Teoria Generala a Obligatiilor.Note de curs...1R LXQHD GH FRQWUDFW FLYLO &ODVLILFDUHD FRQWUDFWHORU...