TEMA 1. FUNCŢIILE MONEDEI ŞI CIRCUITUL MONETAR

1. Funcţiile monedei: etalon al valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată,

instrument de rezervă al valorii, bani universali. Caracteristica funcţiilor

monedei prin prisma diferitor opinii.

2. Masa monetară: concept, structură, conţinut. Agregatele şi indicatorii masei

monetare.

3. Factorii ce determină masa monetară. Multiplicatorul monetar şi al creditului.

-1-Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a

funcţiilor îndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase. În funcţie de unitatea emitentă, distingem următoarele forme de modedă;1

Moneda creată de agenţii economici Monede creată de tezaur sau trezoreria statului Moneda creată de bănci

Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. În baza acestui mecanism, agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi primeau în schimb echivalentul în aur monedă. Un lingou standard reprezenta 400 uncii, respectiv 12.44 kg aur. De exemplu, în anul 1928, pentru un lingou de aur, suma minimă schimbată în Franţa era 215.000 FF.

Moneda creată de tezaur reprezintă moneda creată de trezoreria statului în funcţie de necesităţile economiei reale şi prin respectarea restricţiilor impuse de politica monetară.

Moneda creată de către bănci cuprinde atît moneda creată de către banca centrală cît şi moneda creată de către băncile comerciale. Moneda scripturală creată decătre băncile comerciale apare sub forma soldurilor creditoare înregistrată la nivelul întregului sistem bancar, şi se regăseşte în economie sub forma numerarului (monedă metalică şi bancnote) aflat la deţinătorii nebancari.Moneda creată prin procesul creaţiei monetare se regăseşte în pasivul bilanţului la nivelul băncii centrale şi al băncilor comerciale.

În funcţie de obligaţia pe care şi-o asumă banca emitentă se disting următoarele forme de monedă:

Monedă convertibilă Monedă neconvertibilă

Prin definiţia Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea reprezintă, în sens larg, desfiinţarea restricţiilor şi disriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale, iar în sens restrîns, obligaţia băncilor din fiecare ţară de a cumpăra propria monedă deţinută de alte bănci cu condiţia ca aceasta să provină din operaţiuni curente.

Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale: convertibilitatea metalică şi convertibilitatea în valută, fiecare putînd îmbrăca forma convertibilităţii interne şi externe.

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, EDP, Bucureşti 1996, pag.20.

Convertibilitatea metalică s-a practicat în perioada etalonului aur-monede, mecanismul acesteia dînd posibilitatea schimbării în aur a întregii cantităţi de bancnote deţinute de populaţie sau de agenţii economici.

Convertibilitatea în valută, ca formă a convertibilităţii care se practică în prezent, a fost adoptată de ţările europene în anul 1958, şi dă posibilitatea transformării unei monede în alta. În condiţiile convertibilităţii interne, atît rezidenţii cît şi nerezidenţii pot, în mod liber, să vîndă şi să cumpere devize ăn schimbul monedei naţionale, şi pot face operaţiuni cu devize.Convertibilitatea externă în valută este rezervată numai persoanelor nerezidente şi este limitată datorită nivelului limitat al rezervelor valutare ale ţărilor.

Avantajele convertibilităţii în valute constau în următoarele: Stimulează realizarea echilibrului valutar al ţării respective Face posibilă sporirea eficienţei comerţului exterior Este posibilă restructurarea permanentă a economiei prin dezvoltarea celor mai

eficiente sectoare Cursurile valutare se fixează pe baza raportului real între cerere şi ofertă.

Moneda neconvertibilă cuprinde numai moneda care circulă în cadrul graniţelor naţionale şi care este deţinută numai de către persoanele rezidente.

După valoarea intrinsecă, moneda cunoaşte următoarele forme: Monedă cu valoarea integrală Moneda-semn

Moneda cu valoare integrală este moneda care conţine o cantitate de metal preţios, egală cu valoarea nominală atribuită. Spre deosebire de aceasta, moneda semn (numită şi fiduciară) are inscripţionată o valoare nominală diferită de valoarea reală a materialului din care este confecţionată.

După capacitatea liberatorie (circulatorie) a monedei se poate face distincţie între: Moneda legală Moneda facultativă Moneda fracţionară

Moneda legală este stabilită prin lege (a fost adoptată ca monedă leul, cu 100 subdiviziuni numite bani) şi arecapacitatea circulatorie sau liberatorie nelimitată.Moneda facultativă este moneda care există ca alternativă de constituire a depozitelor, în perioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. În general, este o monedă străină, care nu fluctuiază puternic la manifestarea anumitor factori din interiorul graniţelor naţionale, asigurînd o protecţie a economiilor populaţiei şi ale agenţilor economici. Nu este monedă legală, dar este acceptată de instituţiile bancare.

Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului şi caracterizează moneda de argint, care circulă paralel cu moneda de aur.

Din diversitatea formelor de prezentare a monedei de-a lungul evoluţiei, rezultă că anumite caracteristici s-au menţinut în permanenţă, astfel încît să permită îndeplinirea tuturor funcţiilor sale.

-2-

Masa monetară: Reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti exitente în

economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pentru o anumită perioadă;

Este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea operaţiilor duble dintre bănci.

Deţinătorii de monedă aparţin atît sectorului bancar, cît şi celui nebancar. Sectorul bancar ale conomiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda băncii centrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale.

Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.

Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

Unul dintre scopurile majore ale analizei monetare îl reprezintă selectarea acelor agregate monetare care să răspundă cel mai bine cerinţelor de reflectare a caracterului şi obiectivelor monetare, adoptată de autoritatea monetară a unei ţări pe o anumită perioadă. Cu toate că agregatele monetare diferă în general de la ţară la ţară în funcţie de condiţiile existente, respectiv de gradul de dezvoltare a pieţei financiare, de conceptele şi politicile care domină scena monetară şi de nevoile practice imediate şi de perspectivă, totuşi, ele au anumite caracteristici comune. Pornind de la aceste aprecieri, specialiştii au grupat agregatele monetare în trei categorii:

Moneda primară - reprezintă moneda emisă şi controlată de banca centrală; se defineşte ca diferenţă dintre activ şi pasive nemonetare din bilanţul acestei instituţii.

Moneda ca mijloc de plată, respectiv masa monetară în sens restrâns cuprinzând produsele monetare, respectiv mijloace de plată, create de banca centrală şi celelalte bănci şi instituţii financiar bancare.

Moneda ca avuţie netă care include produsele monetare amintite, inclusiv acele active care nu se utilizează ca mijloace de plată în mod curent, dar care se pot transforma mai rapid sau mai lent în lichidităţi.

Obiectul pieţei monetare este masa monetară privită în sens larg şi se compune din: a) disponibilităţi monetare propriu-zise, care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă, b)disponibilităţi semimonetare, care reprezintă instrumente monetare ce pot fi transformate în modedă propriu-zisă sau pot îndeplini funcţiile acestora, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate generală.

Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot cerceta cu ajutorul unei unităţi de măsură denumită agregat monetar.

Agregatul monetar reprezintă un indicator sau o mărime statistică, drept componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul acesteia. Agregatul monetar desemnează o parte constitutivă a masei monetare şi semimonetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile financiar-bancare care le gestionează, prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.

Fiecare agregat monetar îndeplineşte funcţii specifice şi este relevant prin fluxurile reale pe care le intermediază instituţiile financiar-bancare ce îl gestionează şi prin informaţiile pe care le poate furniza. Agregatul monetar se determină prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii sau fluxuri în expresie monetară ca: numerar în afara sistemului bancar, disponibilităţi la vedere, depozite ale populaţiei, depozite în valută ale

rezidenţilor etc. Obiectivul clasificărilor în agregate constă în gruparea, în cadrul unor rubrici omogene şi determinate cu exactitate, a monedei în circulaţie şi substitutele sale, în ordinea lichidităţii descrescânde. Agregatul monetar are un rol cognitiv prin modul de calcul, prin dimensiunea sa absolută, prin dinamismul său şi prin comparaţiile cu alte agregate. Agregatele monetare grupează mijloacele de plată clasice, la care se adaugă, în prezent, plasamentele financiare susceptibile a fi transformate rapid în mijloace de regelementare, fără riscuri sau pierderi de capital semnificative.Toate sunt, deci, active lichide.

Stabilirea componenţei agregatelor monetare la banca centrală nu este doar un simplu exerciţiu statistic. Scopul este – înainte de toate – urmărirea evoluţiei masei monetare, prin toate componentele sale. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie reprezintă, conform teoriei monetariste, principala cauză a creşterii preţurilor, respectiv a inflaţiei.

Ideile monetariste au fost pe larg dezvoltate de către K.Brunner şi A.H.Meltzer, care pentu prima dată au utilizat şi au introdus conceptul de „bază monetară”, definindu-l ca o mărime controlabilă, constând din rezervele băncilor şi numerarul în circulaţie, în timp ce celelalte posturi de bilanţ ale băncii centrale – valută, creanţe sau datorii ale colectivităţilor publice – valori mobiliare şi credite acordate băncilor constituie surse de formare ale bazei monetare. Aceste surse trebuie dirijate şi controlate. Cea mai aptă metodă, din acest punct de vedere, o constituie vânzarea-cumpărarea hârtiilor de valoare, deoarece „într-un sistem în care banii băncii centrale intră în flux numai prin vânzarea-cumpărarea hârtiilor de valoare, banca centrală controlează baza monetară”2, în timp ce refinanţarea prin rescont este nepotrivită pentru o asemenea dirijare, deoarece „mărimea refinanţării depinde în cea mai mare parte de voinţa băncilor şi nu de aceea a băncii centrale.”3

Sursele bazei monetare

Principalele surse ale bazei monetare sunt: aurul, valuta străină, creditele şi alte susrse. Orice surse din acestea se procură de banca centrală prin cumpărarea ei, creând astfel obligaţiuni ale persoanelor fizice, ale unor agenţi economici, ale altor bănci sau ale statului. Orice obligaţiune procurată de Banca Centrală este onorată de un cec pe care vânzătorul obligaţiunii îl depune la banca sa care, la rândul ei, va deveni creditoarea Băncii Centrale cu suma respectivă.

Procurarea oricărei surse a bazei monetare va mări baza monetară, indiferent că este vorba de cumpărări de aur, de valută sau de obligaţiuni. Dacă Banca Centrală cumpără valută pentru a influenţa cursul de schimb al monedei naţionale, atunci va fi influenţată şi baza monetară în mod corespunzător. Deci, orice operaţie pe piaţa valutară va influenţa direct baza monetară. Dar atunci când Banca Centrală vinde valută, va cumpăra în schimb obligaţiuni, şi ca atare, mărimea bazei monetare nu se va schimba, ci se va schimba doar structura ei pe surse, adică se va schimba structura portofoliului bazei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul vânzării sau cumpărării de aur.

Din baza monetară, Banca Centrală poate acorda împrumuturi altor bănci, în schimbul unei dobânzi stabilite prin rata scontului. Rata scontului este o formă de descurajare a băncilor de a-şi mări rezervele lor pe seama bazei monetare. De aceea,

2 Kiriţescu C., Dobrescu E. Moneda.Mică enciclopedie. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag.194.3 Kiriţescu C., Dobrescu E. Moneda.Mică enciclopedie. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, pag.195.

Banca Centrală nu acordă cu uşurinţă asemenea împrumuturi, chiar dacă banca debitoare este dispusă să accepte taxa scontului, ci acordarea împrumutului se face numai în urma unei analize temeinice a utilităţii sale.

Dar, aşa cum am amintit la început, în baza monetară intră şi alte surse. O componentă a acestor alte surse pot fi şi depunerile de tezaur făcute la Banca Centrală. Dacă, de exemplu, tezaurul face o plată pentru procurarea unor mărfuri de interes naţional, atunci Banca Centrală va onora această plată, micşorând baza monetară. Pentru a compensa această diminuare, tezaurul va avea grijă ca orice încasare ulterioară să o depună la Banca Centrală pentru că aceste conturi să nu cunoască fluctuaţii excesive decât pentru o perioadă scurtă de timp.

Desigur că tezaurul poate contribui la finanţarea deficitelor bugetului de stat prin vânzarea unor obligaţiuni către populaţie sau prin împrumuturi de la Banca Centrală. În acest ultim caz, baza monetară creşte, aşa cum creşte dacă deficitele bugetare ar fi finanţate de Banca Centrală prin emisiune de bani fără acoperire. De fapt, pentru a putea controla baza monetară, Banca Centrală nu este obligată să finanţeze deficitele bugetare.

Schema 1 Relaţiile de corespondenţă dintre deţinătorii şi utilizatorii de monedă în cadrul economiei

Agenţii economici şi populaţie Bănci comerciale2A Depozite în 4A Depozite în 2P Depotite la

conturi curente conturi la bancavedere ale agenţilor

la bănci comerciale centrală economici şi ale1A Bilete (monede)

3A Bilete (monedă) populaţiei

la banca centrală la banca centrală   

Banca Centrală- Aur 4P Depozite la

- Devizevedere ale băncilor

- Credite acordate comerciale

- Portofoliul de 3P Bilete (monede)

efecte comerciale ale băncilor comerciale  1P Bilete (monede) ale  - agenţilor economici  - populaţiei

Potrivit monetariştilor, baza monetară (B) înmulţită cu multiplicatorul ofertei de monedă (m) este egală cu masa monetară (M), deci, M = m*B. Prin urmare, majorarea bazei monetare cu ajutorul unor măsuri de politică monetară duce la o creştere

proporţională a masei banilor în circulaţie şi anume corespunzător multiplicatorului ofertei de monedă. Deci, masa monetară:

Reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti exitente în economia unei ţări la un moment dat, sau ca medie pentru o anumită perioadă;

Este un indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară, după deducerea operaţiilor duble dintre bănci.

Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorul bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda băncii centrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite în conturile curente la băncile comerciale. Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor, creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.

Pentru a determina nivelul masei monetare se iau în considerare mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în circulaţie, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

În schema 1 sunt prezentate relaţiile de corespondenţă care se stabilesc între deţinătorii de monedă în cadrul economiei:

Astfel, măsurarea masei monetare se poate realiza prin următoarele două modalităţi:1. prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul participanţilor din

economie: Mm = 1A + 2A + 3A+ 4A2. prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul bilanţului băncilor comerciale şi

în pasivul băncii centrale: Mm = 1P + 2P + 3P + 4PIdentitatea contabilă care se manifestă între aceste componente demonstrează că, la

nivelul economiei, creanţele monetare asupra băncilor sunt egale cu datoriile, respectiv cu angajamentele acestora.

Indicatorii de structurare a masei monetare

Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei monetare se recurge la structurarea acesteia, ceea ce permite calcularea indicatorilor şi a agregatelor monetare.

Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se realizează după următoarele criterii, utilizate în statistica monetară internaţională.

A. sfera pe care o serveşte masa monetară;B. natura social economică a deţinătorilor de monedă;C. rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare;D. gradul de lichiditate al diferitelor componente.

Din punct de vedere al sferei, masa monetară poate fi analizată ca monedă scripturală (bani de cont) şi numerar. Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau asupra populaţiei, sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi ale instituţiilor.Din punct de vedere al deţinătorilor, se disting:

mijloace băneşti (monede) ce aparţin sectorului public; mijloace băneşti ale sectorului privat.

Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei se disting: mijloace băneşti cu circulaţie curentă; mijloace băneşti economisite; alte mijloace băneşti.

Acest criteriu este utilizat de statistica Fondului Monetar Internaţional, care utilizează noţiunile:

money – cuprinde: numerarul din afara sistemului bancar şi banii din conturile curente, care îndeplinesc funcţiile de mijloc de plată şi mijloc de circulaţie;

qvassi money – cuprinde depozitele pe termen scurt ale agenţilor economici şi ale populaţiei;

other items – cuprinde mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.Din punct de vedere al lichidităţii se disting:

lichidităţi primare; lichidităţi secundare; lichidităţi terţiare.

Criteriul lichidităţii este facultativ, în sensul că nu îl folosesc toate ţările.Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare,

ţinând seama de trei criterii principale: eficacitatea agregatelor monetare; caracterul controlabil; disponibilitatea statistică.

Eficacitatea agregatelor monetare se interpretează în funcţie de capacitatea acestora de a se constitui în obiective intermediare ale politicii monetare. Acestea trebuie să ofere informaţii complexe şi să atragă atenţia asupra evoluţiei comportamentului agenţilor economici.

Ca tendinţă generală, se constată că autorităţile monetare acceptă mai multe agregate monetare, fixând tot atâtea obiective câte agregate sunt create. Evoluţia agregatelor monetare nu este influenţată numai de comportamentul agenţilor economici şi al populaţiei, dar şi de modificările reglementărilor în vigoare.

Caracterul controlabil al agregatelor monetare evidenţiază influenţa pe care o poate exrcita autoritatea monetară atunci când se constată că evoluţia unui agregat nu este corespunzătoare şi se încearcă corijarea acestuia.

Disponibilitatea statistică desemnează disponibilitatea agregatului monetar de afi rapid disponibil şi în măsură de a permite autorităţilor monetare o reacţie rapidă. În general, se recomandă agregate mai rapide, mai uşor de calculat.

Exemplele următoare demonstrează că numărul agregatelor diferă în funcţie de obiectivele politicii monetare.

Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;M2 = M1+depozite la termen la băncile comerciale;M3 = M2+depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;M4 = M3+certificate de depozit negociabile;M5 = M4+certificate de depozit de mare valoare.

În Franţa:M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;M2 = M1+plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;

M3 = M2+active monetare ale rezidenţilor+depozite la vedere+bonuri de casă+certificate de depozit.

În Republica Moldova:

M3 M2 + depozitele la termen şi la vedere ale agenţilor economici şi ale populaţiei în valută străină.

M2M1 + depozitele la termen ale agenţilor economici şi ale populaţiei în monedă naţională

M1M0 + depozitele la vedere ale agenţilor economici şi ale populaţiei în monedă naţională.

M0Bani în circulaţie (banknote şi moneda divizionară) aflate în circulaţie în afara sistemului bancar, sau numerarul emis de Banca Naţională a Moldovei minus numerarul aflat în casieriile băncilor comerciale.

Baza monetarăBanii în circulaţie + rezervele băncilor comerciale aflate în casieriile lor în monedă naţională şi rezervele băncilor comerciale aflate pe conturile Nostro la BNM, inclusiv rezervele obligatorii şi rezervele excesive în monedă naţională.

Deci, la modul general, se poate aprecia că:Agregatul M1 regrupează toate mijloacele de plată efective şi depunerile în conturi curente, deci toate mijloacele băneşti cu circulaţie curentă;Agregatul M2 cuprinde moneda în sens restrîns (M1), la care se adaugă depozitele la termen în monedă naţională, susceptibile a fi mobilizate şi transformate în lichidităţi. În funcţie de caracterul lor, mai mult sau mai puţin monetar, aceste depozite pot fi transferate în componente ale agregatului monetar restrîns. În unele cazuri, pot exista şi restricţii: necesitatea existenţei unui preaviz, termene, penalizări sau comisioane. Agregatul monetar M2 presupune avantajul că, pe lîngă moneda fiduciară, cuprinde şi depozitele de natură lichidă.Agregatul M3 acoperă agregatul M2, plus depozitele în valută la vedere şi la termen. Anumite instrumente monetare, cum ar fi certificatele de depozit, depozitele de economii, depozitele pentru pensii, pentru majorat sunt incluse tot în acest agregat. Controlul asupra agregatului monetar M3 permite şi necesită în acelaşi timp:

determinarea lichidităţii economiei, în general, determinarea creditului; informarea opinei publice asupra obiectivelor în privinţa variaţiilor de preţuri în

economie, ceea ce reprezintă, de fapt, stăpânirea anticipărilor inflaţioniste; întărirea, în consecinţă, a credibilităţii autorităţii monetare şi afirmarea

independenţei acesteia.Transparenţa în informarea opiniei publice, asupra acestor obiective joacă, deci, un

rol la fel de important ca şi acţiunea lor directă, cu efect mecanic.Dacă se utilizează criteriul lichidităţii, se poate constitui agregatul M4 sau L, care

include toate celelalte componente precendente, la care se adaugă titlurile pe termen mediu şi lung, emise de sectorul instituţiilor financiar-monetare, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi. Prin includerea lor în masa monetară (M4), aceasta este mai puţin afectată de transferurile operate între diferitele categorii de active lichide, deci mai stabilă.

Indiferent de numărul agregatelor monetare utilizate, componenta M1 a masei monetare este cea mai activă, în sensul că intermediază cel mai mare număr de acte de vânzare-cumpărare din economie.

Analiza datelor privind masa monetară în circulaţie şi structura acesteia, pe baza datelor publicate de statistica financiară internaţională, conduce la următoarele concluzii:

în ţările în curs de dezvoltare, mijloacele băneşti, sub formă de lichidităţi (M1) deţin aproximativ 60% din masa monetară în Asia, 40% în America Latină şi 27-28% în ţările industrializate;

obiectivele în domeniul politicilor monetare din ţările industrializate includ şi evoluţia agregatelor monetare. În 1990 în SUA s-a urmărit o creştere de 3-7% a agregatului M2, în Japonia o creştere de 10-12%, în Germania de 4-6%, iar în Olanda o creştere de 5%. Aceste norme de creştere a agregatelor monetare evidenţiază voinţa autorităţilor monetare de a menţine o orientare restrictivă, cu scopul frânării inflaţiei şi a sigurării unei concordanţe între creşterea masei monetare şi creşterea PIB.

Deci, în concluzie, putem afirma că Banca Centrală, în aplicarea politicii monetare, utilizează o strategie bazată pe încercarea de a atinge obiectivele cunoscute (exprimate prin niveluri dorite ale ratei şomajului, ratei inflaţiei, output-ului sau balanţei de plăţi) influenţând nu direct masa monetară, ci ratele de creştere ale agregatelor monetare. Acestea reprezintă deci scopuri intermediare în strategia Băncii Centrale.

Mecanismul de bază prin care Banca Centrală acţionează asupra scopurilor intermediare este, în esenţă, următorul. La începutul fiecărui interval de timp, de regulă trimestrial, se stabileşte rata de creştere monetară, care va fi păstrată în acel interval, rata compatibilă cu scopurile politice finale ale întregului an. Decizia privind mărimea acestei rate se ia pe baza datelor privind evoluţia masei monetare în perioada anterioară şi a previziunilor referitoare la comportamentul economiei pentru diferite rate posibile de creştere a masei monetare.