1.Educaţia fizică şi sportul, componente a domeniului de cercetare a teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului

Educaţia fizică

Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi.

Concepţia despre educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o epocă la alta, de la o ţară la alta.

Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora".

După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, sex, cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice".

Particularităţi:

- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii;

- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;

- este proces instructiv-educativ.

Educaţia fizică este:

- fiziologică prin natura exerciţiilor;

- pedagogică prin metodă;

- biologică prin efecte;

- socială prin organizare;

- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon.

Subsisteme:

- educaţia fizică a tinerei generaţii:

- învăţământul preşcolar;

- învăţământul primar;

- învăţământul gimnazial;

- învăţământul liceal;

- învăţământul tehnico-profesional;

- învăţământul special;

- educaţia fizica profesională;

- educaţia fizică a vârstnicilor;

- educaţia fizică militară;

- autoeducaţia (activitatea independentă).

Note definitorii ale educaţiei fizice:

- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi;

- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a unei bune condiţii fizice;

- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei personalităţi complete evoluate şi armonioase.

- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv - educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii calităţii vieţii.

- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează procesele de dezvoltare somato - funcţională, motrică şi psihică.

- se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.

- se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale.

- este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

- implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii multilaterale a acestei activităţi.

- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).

Obiectivele educaţiei fizice

Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvenţe sau etape de învăţare.

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează influenţarea personalităţii în ansamblul ei.

Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează rolul în funcţie de complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.

După gradul de generalitate:

a) Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia.

b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la nivelul subsistemelor educaţiei fizice.

c) Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de

învăţământ, anilor de studii, etc.

d) Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate,

observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică

acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei

activităţi, lecţii, şedinţe.

Obiectivele generale

(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:

- menţinerea unei stări optime de sănătate;

- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice de bază şi formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi specifice unor ramuri de sport;

- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;

- dezvoltarea armonioasă a personalităţii. .

Obiective de dezvoltare structural - funcţională a organismului.

Acestea se referă la:

- armonia între indicii somatici şi funcţionali;

- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;

- menţinerea unui tonus muscular optim ;

- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;

- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;

- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.

Obiective în plan motric

- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardio¬vasculară, rezistenţă musculară, forţă, mobilitate supleţe,

compoziţie corporală);

- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);

- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifică unor ramuri şi probe sportive;

- îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii.

Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)

- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:

• ca reper în reglarea mişcărilor;

• ca nucleu al imaginii de sine .

- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;

- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm, tempou, durată, elemente ce conferă eficienţă mişcării;

- dezvoltarea lateralităţii şt armoniei laterale;

- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;

- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;

- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.

Obiective cognitive

- dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);

- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date, originalitate - "producţie divergentă".

Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv

- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii vieţii;

- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc);

- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii corporale);

- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului

global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).

Scopul şi finalităţile educaţiei fizice

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal.

Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):

- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;

- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);

- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale subsistemelor educaţiei fizice;

- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:

- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă istorică definită;

- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.

Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi echilibrului cu mediul natural şi social.

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.

Aceste finalităţi sunt reprezentate de:

1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice.

2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului.

3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă, forţă,

mobilitate, coordonare.

4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative şi specifice ramurilor de sport.

5. Capacitate de efort crescută.

6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă).

7. Integrare superioară în mediul natural şi social.

Formele de organizare a educaţiei fizice

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii.

Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:

a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii;

b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului menţionat anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educaţiei fizice;

Sportul

M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia, cu natura, cu alţii şi cu sine”.

Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice.

Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a partenerului.

Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.

Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.

Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv.

Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural.

Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:

- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport);

- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;

- trăsătura lui principală este competiţia;

- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică, care include un sistem larg de exerciţii fizice;

- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;

- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;

- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului;

- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei fizice (tehnica sportivă);

- cele două domenii nu se identifică;

- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii.

Obiectivele Sportului

I. Sport de performanţă

Maximizarea performanţelor prin:

- dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale acestora;

- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice respectiv a elementelor şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;

- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;

- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate pentru efort, ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);

- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific;

- favorizarea integrării în societate.

II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii

- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;

- dezvoltare fizică;

- integrare socială prin:

• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi regulilor;

• capacitate de acţiune individuală şi în grup;

• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare (persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de vârsta a III-a;

• formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei societăţi democrate;

- recreere.

III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi îmbunătăţirea imaginii de sine

- reducerea handicapului social;

- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de performanţe profesionale şi sociale;

- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber;

- încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi între aceştia şi persoanele valide.

Eşaloane (subsisteme):

I. Sport pentru toţi

- Sport de întreţinere

- Sport în timpul liber (loisir)

- Sport în familie

- Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale

- Sport pentru vârstnici

II. Sport de performanţă

- Sport amator (practicat de sportivii amatori)

- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).

- Sport de elită

- Sportul la copii şi juniori

- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi

- Sport extrem

III Sport adaptat

- Sport-terapie

- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).

Funcţiile Sportului

- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice corecte şi armonioase;

- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele ramuri de sport;

- contribuie la integrarea socială a individului;

Clasificare (A. Dragnea):

a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M. Epuran):

- jocurile copiilor sau jocuri şcolare

- sporturi colective;

- sporturi individuale;

- sporturi de luptă.

b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran):

- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă

- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă

- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă concentrare nervoasă;

- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă.

c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs (Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran):

- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;

- sporturi în care se depăşeşte adversarul.

d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran, 2001):

- stăpânirea mediului;

- stăpânirea corpului;

- îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.

e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001):

- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice

- sporturi care solicită expresia artistică;

- sporturi cu mobilizare totală a energiei;

- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.

f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):

- sporturi individuale;

- sporturi în cuplu.

g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat.

h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa, capacităţile coordinative, forţa etc;

i. după structură:

- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.

- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii (Matveev)

j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică

k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);

l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; - sporturi fără contact direct.

m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): - sporturi bazate pe procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;

- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor motrice;

- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a problemelor tactice.

n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe; sporturi mixte

o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent:

■ neuropsihică, neuromusculară;

■ cardiorespiratorie,

■ neuromusculară, metabolică;

■ neuromusculară,

■ endocrinometabolică,

■ cardiorespiratorie.

p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.

r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;

- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de mediu nereproductibile;

- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;

- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de precizare a condiţiilor de concurs;

- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;

- sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei conduce la maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;

- sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin puncte, ale echipei proprii.

s. după factorul care induce incertitudinea în situaţiile competiţionale (P.Parlebas): -mediu, partener, adversar; - fără incertitudine.

t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.

ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare directă a performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care sportivii iau startul succesiv.

u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986):

- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;

- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale prin care caută să producă plăcere şi încântare;

- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna performanţe deoarece ei acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora) asupra celuilalt.

v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; - sporturi neolimpice

Tendinţe manifestate în sportul contemporan

- transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la locurile de desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe mijloace mass-media;

- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;

- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la medalii;

- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;

- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de elită, rezervat numai unora;

- competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.

- pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului.

2. Idealul şi Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea modului de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna stimulativă.

- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general.

- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.

- desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate.

- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor elemente:

• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.

• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul acestuia.

• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber.

• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele ecologice.

• Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecţilor.

Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:

- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun" din Grecia antică);

- influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare progresistă sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului;

- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au condus la schimbări ale idealului;

- influenţele naţionaliste şi religioase.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului.

Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii sociale.

Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale, fundamentale care asigură existenţa sistemului (M.Epuran, V.Epuran, 1974).

După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se subordonează acestuia.

I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:

1. Funcţii specifice:

- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;

- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.

2. Funcţii asociate:

- funcţia igienică;

- funcţia educativă;

- funcţia recreativă;

- funcţia de emulaţie.

Funcţia de optimizare a potenţialului biologic

Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul presupun învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea structurilor perceptiv - motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării).

Funcţia psiho-socială

Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă.

Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate:

Pe plan psihic:

- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia, creativitatea),

- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor motrice;

- activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;

- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori;

Pe plan social:

- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte valoarea;

- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor proprii;

- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi autoapreciere,

- se formează capacitatea de a acţiona în grup;

- prinde contur noţiunea de fair-play.

Funcţia culturală

Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor culturii fizice cu motricitatea individului.

- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea tehnică, eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului;

Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri, obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc.

Funcţia economică

Efectele economice ale sportului pot fi :

- imediate

- tardive

„Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La buna pregătire a sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii diferite.

3. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.

Categorii de mijloacele:

Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:

- exerciţiul fizic;

- aparatura de specialitate;

- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau pasive).

a)Exerciţiul fizic

- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază. Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru muncă.

I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest scop”.

Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:

• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc);

• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc;

• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în ansamblul său).

Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate, complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.

Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.

Elemente care definesc forma:

- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;

- direcţia;

- amplitudinea;

- relaţia între segmente;

- tempoul;

- ritmul;

- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.

Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.

Structura internă se compune din:

-procesele de coordonare neuro-musculară;

-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;

-procesele energetice.

Structura externă se compune din:

-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi curbilinii);

- temporale: (ritm, tempo, durată);

- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu care se efectuează exerciţiul fizic;

- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;

Forţele interne:

- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);

- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);

- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).

Forţele externe:

- greutatea propriului corp;

- reacţia sprijinului;

- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);

- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre relaxare şi încordare.

- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi elastice (amortizare).

Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice.

Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice.

Relaţia dialectică între formă şi conţinut:

Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare conduc la efecte funcţionale stabile.

• Din punct de vedere al structurii şi formei:

- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică

- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor capacităţi, calităţi etc.

- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau creativ

- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură sau probă sportivă.

• După gradul de codificare:

- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi (distanţă, timp estimat, pauze etc.).

- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite (ex. dribling printre jaloane);

- exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);

- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);

- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.

• După natura efectelor pe care le induc:

- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de pregătire;

- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând parţial execuţiile proprii probei respective;

- specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii probei respective

- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,

- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.

• După calităţile motrice:

- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor combinaţii.

• După tipul de încărcătură adiţională:

- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc.

• După tipul de pregătire:

- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.

• După sistemele biologice solicitate:

- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-metabolice.

• După natura contracţiei musculare:

- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.

• După intensitatea efortului fizic:

- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.

• După natura obiectivelor:

- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;

- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);

- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii fragmentare, globale sau ajutătoare);

- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă

- - 1-20 s, anaerob lactacidă

- - 21-120 s, aerob-anaerobă

- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).

• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive (pregătitoare-de încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de favorizare a transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare (compensatorii), de expresie corporală etc.

• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în grup, mixte sau demixtate.

• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi libere.

b) Măsurile de refacere a capacităţii de efort

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează prin intermediul verigii revenirii organismului după efort.

In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:

a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);

b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive);

c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă), oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O2), relaxarea în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi regimul riguros de viaţă.

c) Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în funcţie de scop:

• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele etc.);

• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);

• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc.

• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge probei respective.

Mijloacele Asociate:

a)Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979).

b)Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor) privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte: igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat corespunzătoare etc.

c) Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei şi sunt folosite ori de câte ori se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

4.Didactica educaţiei fizice

Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv

Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli, directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea, desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.

Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze fundamentale” sunt specifice procesului de instruire şi se numesc principii de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de principii de învăţământ).

Principiile specifice educaţiei se numesc educative.

Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative.

Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pen¬tru toate activităţile umane.

Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai de aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de instruire din domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat.

Clasificarea principiilor:

A. principii de instruire

1 - participării conştiente şi active

2 - intuiţiei

3 - accesibilităţii

4 - sistematizării şi continuităţii

5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice

6 - însuşirii temeinice

B. principii de educaţie

1 - educării prin munca şi pentru muncă

2 - unităţii

3 - educarea prin şi pentru colectiv

4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative

C. alte principii

1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice

2 - activităţilor personale, cotidiene.

Principiul participării conştiente şi active

Implică:

- participarea conştientă;

- participarea activă a subiecţilor;

- se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice;

Cerinţe:

1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS, motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu respectarea normelor şi / sau regulilor ce au în vedere dozarea efortului);

2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă

3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului predat:

- „activismul”;

- conştiinciozitatea în execuţii;

- iniţiativă;

- autonomie în alegerea unei soluţii;

- capacitate de adaptare la propriile particularităţi.

4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a se evita supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor trebuie să se facă având la bază argumente obiective;

Principiul intuiţiei

- implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta senzorială) în cunoaşterea umană;

- este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai important, implică treapta logică a cunoaşterii;

Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor organismului uman.

Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor situaţii;

- presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai exactă despre ceea ce se învaţă.

Analizatorii:

- vizuali

- tactili

- auditivi

Pentru stimulare se folosesc:

- Demonstraţia / demonstrarea

- Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc),

- Observarea execuţiei altor subiecţi.

Cerinţe:

- Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare sau prin materiale „intuitive”) să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;

- Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare → se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte importante în EFS

Principiul accesibilităţii

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de:

- vârstă

- sex

- nivel de pregătire

- individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii

Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruieşie” (în activitatea independentă):

- selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;

- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;

- folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor acte sau acţiuni motrice de către subiecţi;

- adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul de înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor;

- diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.

Cerinţe:

- necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare EFS;

- stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;

- necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii didactice, care se regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:

Cele trei reguli clasice ale practicii didactice

1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul îndemânării necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;

3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi, care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie - pe cele deja însuşite.

Principiul sistematizării şi continuităţii- planificarea materialelor si documentelor

Importanţă în:

- elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare / programare a activităţii

- de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport

Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea reuşitei in programarea stimulilor

Cerinţe:

1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică şi sport.

2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi pre¬dat în activitatea care urmează. În consecinţă, programarea materialu¬lui de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme tematice” continue, fără întreruperi cu abordarea altor teme.

3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se asigure o legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ etc, în ordinea lor crescândă.

4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile, deci absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul subiecţilor.

Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice - ( al „modelării”)

Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică

▼▼▼

transferabile în activităţile practice de timp liber

▼▼▼

aplicate în condiţii variate

Principale mijloace prin care se realizează:

- jocurile sportive bilaterale;

- traseele sau parcursurile aplicative;

- ştafetele;

- unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”)

- condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.

Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe:

- accesibilitate;

- sistematizare;

- continuitate;

- participare conştientă şi activă;

- generalizare etc.

Cerinţe:

1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în fiecare activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de activităţi concrete.

Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport:

- dezvoltarea fizică / corporală;

- calităţile motrice;

- deprinderile şi / sau priceperile motrice.

2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea unui volum prea mare din materialul de învăţat

3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, deci - indirect - şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

Metodele în Educaţie Fizică şi Sport

- acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;

- acţiunea este eficientă dacă:

- subiectul participă activ şi conştient;

- este angajat în propria sa transformare (modelare);

- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem de metode) se face cu scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;

Etimologia cuvântului „metodă”:

grecescul metho ↔ către,

odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective;

- metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în scopul realizării obiectivelor instructiv-educative.

- Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care emite informaţii) şi acţiunile beneficiarului (recepţionează aceste informaţii);

- Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate şi reglate de profesor sau antrenor

Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a acestora.

Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar procedeele metodice:

-procedee metodice de exersare:

- prin circuit;

- intervale;

- ridicarea de greutăţi;

- izometrie etc.

Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) :

- metode de instruire propriu-zisă;

- metode de educaţie;

- metode de apreciere, verificare şi notare;

- metode de corectare a greşelilor de execuţie;

- metode de refacere a capacităţii de efort.

Metode de instruire propriu-zisă

Metode verbale

a) expunerea verbală:

- povestirea;

- explicaţia;

- prelegerea;

b) conversaţia;

c) studiul individual;

d) brain storming-ul.

Expunerea verbală

- se realizează prin limbaj;

- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi.

Povestirea

- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;

- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.

Explicaţia

- clară;

- logică;

- concisă;

- oportună;

- precede demonstraţia;

- însoţeşte demonstraţia;

- urmează demonstraţiei;

Cu ajutorul explicaţiei se asigură :

- formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter de norme sau reguli în însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea indicilor somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman.

Prelegerea

- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;

- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.

Conversaţia

- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în procesul instructiv educativ;

- acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia instruirii;

- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de procesul de instruire.

Studiul individual

- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai mult în antrenamentul sportiv.

Brain storming-ul

Metodele intuitive

Demonstraţia

- cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model;

- poate fi realizată:

- de conducător (demonstraţie nemijlocită);

- de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie - demonstraţie mijlocită ).

- se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici moderne (filme, diafilme, kinograme, diapozitive, etc.).

Observarea execuţiei altor subiecţi:

- trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului instructiv-educativ care stabileşte dinainte tematica de observat;

- în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în evidenţă aspectele pozitive şi negative;

- se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor dar şi în competiţii sau concursuri de nivel diferit;

- capacitate de observare este educabilă.

Metodele practice

Exersarea

- finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;

- aparţine în exclusivitate subiecţilor;

- în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea şi controlul cadrelor de specialitate;

Tipuri / Modalităţi de Exersare:

1. Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;

2. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;

3. Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale;

4. Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;

5. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor fizice;

6. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

5.Componentele procesului de învăţământ în educaţie fizică şi metodica abordării lor

Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului.

Aceste componente sunt:

-cunoştinţele teoretice de specialitate;

-indicii morfo-funcţionali ai organismului;

-calităţile motrice;

-deprinderile şi priceperile motrice;

-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.

Cunoştinţele de specialitate:

-sunt de natură teoretică;

-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;

-au rol în conştientizarea elevilor;

-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;

-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

Indicii morfo-funcţionali:

-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale indivizilor;

-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;

-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de zi cu zi;

-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea priceperilor şi deprinderilor motrice;

-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şcolară.

Calităţile motrice

„Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş).

Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor motrice

Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea - elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor motrice.

Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.

Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a acestora.

Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi practice.

Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului.

Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul geografic natural şi de factori sociali.

Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare.

Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:

- viteză - repeziciunea mişcărilor

- îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii

- rezistenţă - durata acţiunii

- forţă – încărcătura

- supleţe-gradul de mobilitate.

Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice:

1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu modificarea determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt:

- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;

- amplitudinea mişcării;

- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;

- numărul de repetări, durata execuţiei;

- durata pauzelor dintre repetări;

- procedeele metodice utilizate.

2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a calităţilor motrice:

- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de pregătire, etc.

Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de regres.

Viteza

În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act motric este executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai în unităţi de timp. Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi cu tempoul şi ritmul mişcărilor.

Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului.

Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.

Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici, metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind:

- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia);

- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;

- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;

- forţa muşchiului ce intră în contracţie;

- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea musculară;

- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);

- bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).

Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite condiţii:

- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;

- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ;

- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul este odihnit. Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în paralel cu perioadele de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere, întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare;

- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;

- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de manifestare, până în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în evidenţă după perioada pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza pură nu se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau îndemânarea.

Forme de manifestare:

1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice

- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe căile aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea mai mare), transmiterea comenzii efectoare, excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie;

Reacţiile pot fi:

- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care apare spontan;

- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor”;

2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor

- reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni motrice până la terminarea acestora;

- se referă la mişcări „singulare”;

- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar încărcătura efortului trebuie să fie adecvată;

- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor

- este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate sau interval de timp dinainte stabilite;

- vizează frecvenţa unei mişcări.

4. Viteza de deplasare

- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra timp – sau a vitezei de repetiţie – în momentul în care trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba despre frecvenţa mişcărilor omului;

- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice.

5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie

- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o viteză maximă;

- depinde de:

- forţa segmentelor angrenate în efort;

- lungimea pasului;

- mobilitateaa articulară;

- elasticitatea musculară.

6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:

- viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);

- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;

- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.

Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:

1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale;

2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate;

3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate;

4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale, stabilite de factori externi.

Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.

Îndemânarea

Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;

- prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor, ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi consum minim de energie.

Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină capacitatea individului de a învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităţilor.

Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a îndemânării:

- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune existenţa, într-o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare;

- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate;

- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi motrice, rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite.

Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale individului; dintre acestea amintim:

- nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale;

- calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;

- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru analiza situaţiei;

- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului;

- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în parte;

- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.

Componentele îndemânării

• Capacităţi de coordonare

• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară

• Capacitatea ritmică

• Capacitatea de echilibru

• Capacitatea de învăţare motorie

• Capacitatea de orientare spaţială

• Capacitatea de conducere a mişcărilor

• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică

• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.

Importanţă:

1. influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea acestora în timp;

2. favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate;

3. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;

4. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;

5. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în perfecţionarea deprinderilor motrice de bază

şi aplicative.

Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare

- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;

- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în stadiile iniţiale ale instruirii;

- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de:

1. precizia mişcărilor;

2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia;

3. spontaneitatea schimbării situaţiei;

- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

- sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de antrenament sau de educaţie fizică;

- intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea completă a capacităţii de efort (intervale optime);

- volumul de lucru / lecţie va fi mic;

- numărul mare de lecţii cu teme specifice;

- perioadele favorabile:

- copilăria

- pubertatea

- adolescenţa.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;

• Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ. picior etc.);

• Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;

• Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;

• Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;

• Schimbarea procedeelor de execuţie;

• Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări suplimentare);

• Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;

• Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate, instalaţii şi simulatoare;

• efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante;

• executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate (micşorarea suprafeţei de sprijin, micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu segmentul neîndemânatic, execuţii asimetrice);

• efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare (aer liber, interior, suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură, iarbă, pardoseală, parchet, ciment, pe frig, căldură, etc.).

Forţa

- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistenţă externă sau internă este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a mai multor grupe musculare.

Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, şi într-o anume cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanşare a acestor contracţii într-o unitate de timp.

Factori de condiţionare:

Factorii interni:

- vârsta;

- sexul;

- tipul constituţional;

- nivelul dezvoltării aparatului locomotor;

- nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia);

- coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare;

- numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în contracţie;

- modul de desfăşurare a proceselor biologice;

- grosimea muşchilor;

- calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice existente la nivelul muşchilor;

- experienţa motrică personală.

Factorii externi:

- aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului, altitudinea, radiaţiile solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn etc.

- aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei; administrarea de substanţe chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanţi, substanţe doping ce măresc artificial capacitatea organismului la efort etc.

Alţi factori de condiţionare:

- factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.);

- durata de contracţie a fibrelor musculare;

- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune;

- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.

Forme de manifestare:

- în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa poate fi:

- generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor grupe musculare;

- specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare participă în contracţie.

- în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:

- forţă în regim de viteză (detentă);

- forţa în regim de rezistenţă;

- forţa în regim de îndemânare.

În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în:

- forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se modifică lungimea fibrelor musculare ce iau parte la efort;

- forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică lungimea fibrelor aflate în efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în acţiune a fibrelor muşchilor agonişti, vorbim despre o forţă de tip „învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor antagonişti avem de-a face cu o forţă de tip „cedare”;

- forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi dinamică) se combină în diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului.

În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de efort, forţa se clasifică în:

- absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii corporale;

- relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corpului.

Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la maturitate în perioada cuprinsă între 20 şi 30 de ani; după această perioadă forţa nu se pierde decât în mică măsură; astfel, un individ în vârstă de 65 ani are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor cuprinşi în grupa de vârstă 20-30 ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în perioada cuprinsă între 16-30 ani.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

• metoda halterofilului (cu greutăţi);

• contracţia izometrică;

• metoda eforturilor repetate (învingerea îngreuierilor maximale cu număr maxim de repetări, folosirea îngreuierilor maxime si apropiate de cele maxime, utilizarea eforturilor izometrice si execuţia exerciţiilor cu viteză maximă);

• metoda power training;

• contracţia izotonică;

• metoda în „circuit”;

Clasificarea circuitului:

- după numărul de exerciţii:

- scurt: 4-5 exerciţii;

- mediu: 6-8 exerciţii;

- lung: 9-12 exerciţii.

- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare:

- uşor (11-20% din posibilităţile maxime);

- mediu (30-40% din posibilităţile maxime);

- greu (peste 50% din posibilităţile maxime).

- după formele de lucru:

- de durată;

- cu intervale (extensiv şi intensiv);

- cu repetări.

- variante ale circuitului cu intervale:

- 30sec. activitate-30 sec. pauză;

- 30sec. activitate-25 sec. pauză;

- 30sec. activitate-10 sec. pauză;

- 30 sec. activitate-15 sec. pauză;

- 30sec. activitate-25 sec. pauză.

Rezistenţa

Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”;

D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai îndelungat”;

N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;

A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare”;

C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”.

Factorii care determină rezistenţa:

- durata efortului;

- eficacitatea acţiunii motrice;

- refacerea organismului după efort.

Factori de condiţionare

1. Posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul;

2. Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;

3. Nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternanţa în contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;

4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului;

5. Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se desfăşoară cu alternarea intensităţii efortului.

• capacitatea sistemelor

- cardiovascular;

- respirator;

- musculo-osteo-articular

• tipul fibrelor musculare implicate în activitate:

- fibrele albe → viteza

- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen (slow twitch);

• parametrii cardiovasculari:

- minut-volumul cardiac;

- elasticitatea vasculară;

- reglarea periferică la nivelul capilarelor;

• procesele nervoase fundamentale:

- excitaţia

- inhibiţia;

• resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului;

- fosfaţii macroergici,

- glicogenul,

- trigliceridele.

• Coordonarea:

- aparat locomotor / funcţii vegetative;

- muşchii antagonişti / agonişti;

- alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;

- respiraţiei cu circulaţia;

- calitatea proceselor volitive;

- relaţia pauză / efort.

Oboseala - Principalul factor limitativ

- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu aceiaşi amplitudine, precizie şi randament.

Oboseala este cauzată de:

- slaba adaptare la efort a organismului

- diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea de lucru a muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii.

- oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort şi de dezvoltare a rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel „numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”.

Forme de manifestare

Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din arderile realizate în prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării.

Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari, în care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul muşchiului, asigurarea substanţelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin glicoză (degradarea anaerobă a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari, cu durata de circa 1 minut (A. DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).

Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează intens în efort funcţiile vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari (alergarea de durată, înot, jocuri sportive).

Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort îndelungat, cu o intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri musculare specializate în efortul dat.

Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un efort de durată a cărui intensitate este relativ crescută

Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort prelungit, cu purtarea, deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi.

Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a depune un efort prelungit, în care actele motrice sunt complexe.

După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară eforturile:

- rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp îndelungat activităţi care solicită intens intelectul);

- rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini prelungite în care se solicită intens organele de simţ);

- rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită în condiţii de stres emoţional deosebit);

- rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea de a presta eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);

- rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite în condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în atmosferă).

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

a) Metode bazate pe variaţia volumului

1. Metoda eforturilor uniforme – continue;

2. Metoda eforturilor repetate.

b) Metode bazate pe variaţia intensităţii

1. Metoda eforturilor variabile;

2. Metoda eforturilor progresive.

c) Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii

1. Metoda antrenamentelor pe intervale.

a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a capacităţii de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi durata acestuia. Elementul de progres îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea uniformităţii intensităţii.

a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei generale, a capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare.

b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei de parcurgere a unor porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o gamă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt care determină solicitări variabile ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală la eforturi.

b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate pe variaţia în sens progresiv a intensităţii efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate maximală.

c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat reprezintă o metodă de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio vascular de a transporta o cantitate cât mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului de repetări a efortului cu revenirea frecvenţei cardiace la 120 130 bătăi în 90 secunde.

Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este incompletă, organismul nu este restabilit complet efortul reluându-se în faza de supracompensare, organismului lucrând în datorie de oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsaţie este maxim.

Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi menţionate următoarele:

- permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru dezvoltarea cu precădere a rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite;

- înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind conştientizaţi şi devenind activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei şi intensităţii efortului la cerinţele precise;

- se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale;

- îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară favorizând mărirea capacităţii de refacere a organismului după efort;

- dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de concentrare şi voinţa.

Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei:

1. Continuitatea

2. Variaţia volumului efortului

3. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei

4. Aprecierea continuă a progreselor

Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei

Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort în probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două categorii de factori:

1. factori dimensionali – mărimea organelor care compun sistemul de captare şi transport al oxigenului, reprezentaţi de:

- dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală, capacitatea pulmonară totală şi capacitatea reziduală funcţională);

- dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total, hemoglobina totală şi procentuală, volumul cardiac).

2. capacităţile funcţionale reprezentate prin:

- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;

- volumul expirator maxim pe secundă;

- debitul cardiac;

- debitul sistolic;

- oxigen puls maxim.

Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea

- capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale acţiuni motrice cu diferite amplitudini.

Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o numeşte elasticitate sau supleţe.

Natura mişcărilor este determinată de:

- structura şi tipul articulaţiilor;

- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor;

- tonusul şi capacitatea de contracţie musculară;

- elasticitatea discurilor intervertebrale;

- capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare;

- temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant;

- predispoziţiile psihice ale subiecţilor;

- ereditate, sex, vârstă.

Forme de manifestare:

- generală;

- specială;

- activă;

- pasivă.

Procedee metodice pentru dezvoltare / educare

Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor motrice zilnice sau a diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate, expresivitate etc. Acesta presupune efectuarea alternativă a exerciţiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de supleţe;

Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de ritmicitatea executării exerciţiilor.

Mijloace folosite:

- mişcări active:

- exerciţii libere şi cu sprijin;

- exerciţii cu şi fără îngreuiere;

- exerciţii statice;

- exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate;

- elemente din gimnastica sportivă şi ritmică.

- mişcări pasive:

- exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăţi;

- exerciţii cu ajutorul partenerului;

- exerciţii de relaxare

- seriile sunt de 8-10 repetări.

Deprinderile motrice

- componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic;

- se învaţă;

- se consolidează;

- se perfecţionează;

- sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de antrenament sportiv

- forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri dinamice realizate prin legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.

Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul excitant care contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiţionate.

Caracteristici:

- elemente ale activităţii voluntare a omului;

- odată consolidate se execută cu:

- Consum redus de energie;

- Stabilitate;

- Precizie

- Cursivitate

- Expresivitate

- Coordonare

- Uşurinţă

- Rapiditate

- Automatizare.

- în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie” motrică , la ,,senzaţii complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului;

- se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de timp) şi neuniform;

- ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un singur sens

- inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau naştere la stiluri tehnice;

- se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări multiple.

Etapele (fazele) formării

1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie

Obiective:

- formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);

- formarea ritmului general de execuţie cursivă;

- descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente şi exersarea analitică a acestora;

- preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.

2. fixarea / consolidarea

Obiective:

- formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)

- spaţiale

- temporale

- dinamice

- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ constante, standardizate;

- executarea în condiţii variate.

3. perfecţionare

Obiective:

- lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei mai multor procedee tehnice;

- exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele întâlnite în practică (mai ales în competiţii);

- includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea acestor „combinaţii" cu uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.

Tipuri (categorii)

I. în funcţie de „aria" de automatizare:

a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.);

b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări, box, lupte etc., jocuri sportive).

II. în funcţie de finalitatea folosirii :

a. de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură, aruncare – prindere, respectiv:

- căţărarea şi escaladarea;

- tracţiunea şi împingerea;

-exerciţiile de echilibru;

-târârea;

-ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.

b. specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi procedeele tehnice specifice.

III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi valorificarea lor:

a. propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un număr foarte mare de ori (gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc);

b. perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir cu talere, jocuri la copii)

c. inteligent-motrice - apare „adversarul" care este pozitiv şi intensiv ( jocurile sportive, lupte, box, scrimă, judo etc).

Transferul / Interferenţa

- influenţă pozitivă → transfer

- influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).

Timpul pentru formare dependent de:

- experienţa motrică anterioară;

- nivelul indicilor morfo-funcţionali;

- nivelul calităţilor motrice;

- gradul lor de complexitate;

- motivaţia subiectului, executantului.

Priceperile motrice

- o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite, neprevăzute etc - a sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior;

- deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate, întrunite şi efectuate cursiv în raport de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă.

Caracteristici:

- componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;

- dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de fiecare individ uman (de experienţa motrică anterioară);

- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;

- se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor metodologice active de instruire, mai ales, prin „problematizare”;

- se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie, creativitate etc);

- nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale.

Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

- sunt elemente în sistemul componentelor proceselor instructiv-educative de educaţie fizică şi de antrenament sportiv ce răspund necesităţii funcţiei educative;

- educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la dezvoltarea unor importante trăsături şi calităţi de natură intelectuală, morală, estetică şi tehnico-productivă.

Componentele (parametrii) efortului

1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin:

- număr de repetări;

- distanţe parcurse;

- kilograme ridicate etc.

Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare noţiunea de „densitate” a efortului;

2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria excitantului.

Se exprimă prin:

- procente faţă de posibilităţile maxime (%);

- tempou de execuţie (4/4—3/4 etc);

- număr de execuţii în unitatea de timp etc;

3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a tuturor elementelor pe parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de volum şi intensitate - procese psihice solicitate etc). Complexitatea creşte când apar „adversarii”!

Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în asigurarea acestui raport, mare rol au pauzele. Se recomandă:

- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.

- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute.

- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.

- după efort mic (40-55%) - fără pauză.

Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem didactic de exerciţii fizice. Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice;

- exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii (materiale, climaterice etc);

- sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului (duratei) de timp avut la dispoziţie;

- exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie selecţionate cele cu influenţă multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional, accesibilitate, valoare educativă etc).

6.Particularităţile utilizării metodelor de instruire în educaţie fizică