Tărâţele de grâu şi diabetul.Definiţia biologică a diabetului este clară: sunteţi etichetat ca diabetic dacă nivelul de zahăr din sânge- glicemia- este superior valorii de 1,26 g/l. Sub 1g/l sunteţi ferit de boală. Dar între aceste 2 valori, există o populaţie de adulţi care aşteaptă să intre în rândul diabeticilor. Dacă vă situaţi în acest interval de cifre, consideraţi-vă ca o fortăreaţă asediată de armata dulciurilor.Prin dulciuri, se înţelege marea familie a glucidelor pe care trebuie să o supravegheaţi citind etichetele alimentelor pe care le cumpăraţi. Aici intră bine înţeles zahărul, dar şi fructele, feculentele, cerealele, prăjiturile, făina din pâine. Toate aceste dulciuri, au un mare destin pentru că ele trec în sânge pentru a fi convertite în glucoză, carburantul maşinii noastre, care este organismul. Dar dacă nivelul de zahăr în sânge este în exces, acest exces devine agresiv pentru ţesuturile pe care le impregnează, nu brusc ci foarte lent. Şi cum sângele pătrunde peste tot, nici un organ nu scapă de ameninţare. Desigur organismul posedă şi el o linie de apărare. Când glicemia creşte, pancreasul primeşte sarcina să secrete insulină, al cărui rol este să „vâneze” zahărul până la cele 2 rezervoare naturale ale sale, ficat şi muşchii.Dar uneori, pancreasul nu beneficiază de robusteţea necesară pentru a trata multitudinea de glucide care ne ademenesc.Din motive genetice moştenite sau din cauza unei alimentaţii dezechilibrate, pancreasul începe să obosească şi drept urmare glicemia se instalează cu valori superioare.Dar ce rol poate juca tărâţa de ovăz în această problemă?Să revenim la dulciuri care amestecate cu bolul alimentar ajung în intestinul subţire. Ele se găsesc într-un lung canal al cărui perete separă lumea exterioară de sanctuarul interior, sângele. Funcţia acestui perete este de a nu lăsa să treacă decât substanţele suficient descompuse în lanţuri chimice de bază, care şi-au pierdut orice urmă din apartenenţa lor la orice formă de viaţă. Dacă 2 lanţuri rămân legate între ele, acestea nu vor putea trece fără să declanşeze o reacţie alergică sau un şoc. Cred că aţi înţeles că acest travaliu vital de descompunere se petrece în timp, şi că acest timp depinde de mărimea, de complexitatea moleculelor de zahăr şi de rezistenţa legăturilor lor chimice. Astfel putem avea câteva lanţuri puţin legate între ele date de zaharuri simple (din pâinea albă) şi o grămadă de lanţuri bine sudate din zaharurile complexe, cum sunt în linte de exemplu. Dar să revenim la ovăz. Acesta înaintează în intestin, dacă vreţi, ca un filet gelifiat constituind o succesiune de bariere şi de obstacole fibroase care încetinesc pătrunderea zaharurilor în sânge. Veritabilă poliţie de frontieră, gelul de ovăz impune zaharurilor să treacă în firicele subţiri şi nu în benzi late şi le privează de puterea lor de nocivitate.Imaginaţi-vă la un prediabetic, soarta unui strat de miere întins pe o felie de pâine albă consumat pe stomacul gol (2 zaharuri dintre cele mai rapide şi mai penetrante). Intrarea celor 2 zaharuri se face prin efracţie în sânge. Ajunse acolo, declanşează o reacţie violentă a pancreasului care este obligat să „biciuiască” celulele sale pentru a secreta de urgenţă doza de insulină necesară pentru evitarea unei glicemii periculoase. Dar dacă tartina de miere este consumată împreună cu 3 linguri de tărâţe de ovăz, penetrarea zahărului va fi canalizată şi încetinită, ceea ce va odihni un pancreas prea obosit.Dacă aveţi o glicemie între 1-1,26g/l consumaţi tărâţe de ovăz şi pancreasul vă va mulţumi că-l ajutaţi şi nici dv nu veţi ajunge la stadiul de diabetic.Dar atenţie. Tărâţele n-au vocaţia de a înlocui un regim sărac în zaharuri şi mai ales de a substitui medicaţia diabetului, dar vă protejează în acest domeniu indecizional în care doar regimul de hrană şi activitate fizică sunt prescrise.O doză de 3 linguri de tărâţe de ovăz la începutul fiecărei mese, o doză dimineaţa, o doză la prânz şi 2 doze seara sunt mai mult decât benefice. Tărâţele le puteţi consuma muiate în iaurt sau lapte.

1