Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I)

PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE

Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El

decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru,

adică prin rugăciune. Duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru. Spre rău

ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face

binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Legată de vremea Postului Mare, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o

rugăciune scurtă, simplă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele Părinte Efrem Sirul, „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă şi cu lacrimi şi cu frică de

Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă

teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită Rugăciunea pocăinţei.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă, în total de nouă ori în curgerea

unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de Vecernie la care se rosteşte de obicei

rugăciunea. Numărul opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duce cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul

opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite:

- în prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhultrândăviei, al grijii de multe, al i

ubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”; - în partea a doua:

„Iar duhul curăţiei, algândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii Tale”

- şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin!”. Pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu

de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem - să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Patru duhuri rele

Observăm că Sfântul Efrem Sirul, înşirând cele două serii de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei... Cum să înţelegem oare aici cuvântul duh?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu.

Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu

căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efeseni 6, 12).

Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului

în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe duhul răutăţii, pe diavolul, ci şi lucrarea lui,

zicând deopotrivă: „duhul trândăviei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile.

O „patimă” este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, este căderea în

robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne munceşte neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea

cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus

de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele, dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi, neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea,

când zicem: „Duhul trândăviei, al grijirii de multe... nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem draci, atunci prin duhurile virtuţilor:

al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la săvârşirea binelui,

dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la Utrenia din lunea brânzei:

„Îngerii, păzitorii vieţii noastre, stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”.

Totuşi Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în

cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”,„îngerul smereniei” etc., cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci cele patru duhuri bune

nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face lăcaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor,

„darurile botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea Poruncilor, ca să crească omul cel nou

născut din Sfântul Botez.

De aceea, Sfinţii Părinţi zic despre viaţa duhovnicească că este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilorBotezului şi Mirungerii”. Virtuţile

deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh,

zicând: „Duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului...” (Isaia 11, 2-3).

Deci cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt

îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se

află în afară de noi, deci şi răul este în afară; duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh ‒ acestea sunt în noi, izvorul binelui este înlăuntrul nostru.

Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine, avem puteri

proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci este mai uşor a face binele decât răul. De aici și marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu

şi osânda grea pentru săvârşirea răului. Cu rost a pus Sfântul Efrem mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea

rând duhurile virtuţilor: nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim

Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii arată că numărul lor este foarte mare, că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi

nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc, deci, să ne întrebăm de ce din această

mare mulţime Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul

la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

Duhul trândăviei Făcut după Chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu,

omul este chemat pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2, 15). După izgonirea din Rai,

lucrarea omului este îndreptată îndeosebi spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de

nevoie trebuie să lucreze, nu poate trăi în lenevie. Deci nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai

vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou, născut din Sfântul

Botez, a dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om, sunt

foarte mari (un talant cântărea peste 40 kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură, sau nu ajung

deloc, este din cauza trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, împietrirea

în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceştenici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). De aceea şi

Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a

omului.

Duhul grijirii de multe

Duhul grijirii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este semnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi

urmează duhului trândăviei. Într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire risipindu-se în cele din

afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase: căutarea plăcerii şi fuga de

durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum

să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca 12, 20). „Luaţi aminte”, ne îndeamnă Domnul, „să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 34).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii

duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este Unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface

unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţă şi prin intrarea în cămara cea mai dinlăuntru, adică prin rugăciune,

căci „Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul nostru” (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „leghion”.

Părinţii duhovniceşti, necontenit, ne îndeamnă să ne agonisim

„fărădegrija despre toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşătoarea Judecată, grija de mântuire.

Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-l pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine

Duhul iubirii de sine este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este

un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Hristos arată că acest duh este al păgânilor şi cu totul străin de

duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii Săi:

„Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine vrea să fie întâi, să văfie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El

să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 26-28).

Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-Şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu

este profitoare, ci slujitoare, slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mântuirea lui. Omul are o mare valoare, este chipul lui

Dumnezeu şi valorează cât însuşi chipul pe care-l poartă; este răscumpărat cu scump Sângele lui Hristos şi valorează cât preţul acestui Sânge. De

aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujire a lui Dumnezeu Însuşi.

„Ceea ce aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşătoarea Judecată (Matei 25, 40). Slujirea

aproapelui este poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul

lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat cu duhul grijirii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată

spre cele materiale apare firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert

Sfântul Ioan Scărarul zice despre grăirea în deşert că este scaunul slavei

deşarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Treapta 11). Este o irosire a celui mai de

cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică

putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui care îl rosteşte. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi.

„Dacă vrei să ştii ce este în inima omului”, zic Părinţii, „ia aminte la cele ce spun buzele lui”.

Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la

stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără preţ.

De aceea, Mântuitorul ne spune că „pentru tot cuvântul deşert pe care-l vor grăi, oamenii vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36).

Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi

lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea, pentru că am vorbit”, zice Cuviosul Arsenie, „adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”, Cuviosul

Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”.

Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului:

„Vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate.

În primul rând vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de

povârniş, pe care alunecă stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe

aproapele şi coborându-l în rândul lucrurilor; iar de aici ajungem şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în

deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu,

silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine

darurile primite de la Dumnezeu; şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţe şi cu

înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca

una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre

mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om, vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de

sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a

purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară: faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de lucruri şi faţă de sine.

Omul nepăsător faţă de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă este chip al acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul

omului înrobit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu

Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzania sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele,

strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles, deci, pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit tocmai la aceste patru duhuri.

(Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la

vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (II) Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (III)

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-i

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (II)

PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi căderea lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea

de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină

pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers: scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă

pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţie, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Care sunt trăsăturile sufletului sănătos vedem din partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul

curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

Duhul curăţiei

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit

de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor.

„Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”, ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuind-o, Părinţii ne învaţă că nu putem aduce nici un

rod de faptă bună, câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea celorlalte virtuţi, ca pe una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui

Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Psalm 102); „statul meu ca nimic înaintea Ta”, zice David (Psalm 38); pe de altă parte, pe toate şi însăşi existenţa noastră, avându-le

primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai să nu fi primit”, ne întreabă Apostolul (I Corinteni 4, 7), pentru a încheia: „cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce

sunt” (I Corinteni 15, 10).

De aceea, Sfinţii Părinţi ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât dobitoacele, şi a pune pe seama lui

Dumnezeu toate faptele sale bune.

Duhul răbdării

Duhul răbdării este a doua sămânţă, care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de

nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte

poruncile Domnului său. Şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi „cu multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui

Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1, 22); numai „cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu

cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnulcelor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu

făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuviosul Moise).

Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric:

„Ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să seînmoaie, nu se va putea întipări

pecetea ce se pune pe ea; tot aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului necazurilor, ostenelilor, bolilor, suferinţelor şi ispitelor, nu se poate în

tipări într-însul pecetea Sfântului Duh” (Pentru răbdare, 7).

Duhul dragostei

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s -a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este şi iubitor de

Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la iubire, care este plinătatea a toată virtutea, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine

sălăşluieşte dragostea, Însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (I Ioan 4, 8). De aceea, Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul

Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării Raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, le cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi

cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne

putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia curăţă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele,

răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe

aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească

poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc.

Dacă privim rugăciunea Sfântul Efrem cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântul Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic, sufletesc şi mai

adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor.

Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de

slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această

îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi căderea lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala

mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul

invers: scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţie, iar dragostea întoarce iuţimea

la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem Sirul, arătată prin alegerea celor două şiruri

de duhuri din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane: aceea a omului stricat de patimi şi aceea a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în

care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape, şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască. (Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la

vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I) Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (III)

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-ii

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (III)

PĂRINTELE PETRONIU TĂNASE

Niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu,

şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa Doamne, dăruieşte-mi să-

mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pefratele meu”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel

smerit se grijeşte de păcatele sale şi cine se grijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie”, zic Părinţii, „să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe-al altuia”. Tot aşa,

neosândirea aproapelui este un semn al dragostei care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (I

Corinteni 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greșelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui

Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în

seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime”, zice el, „sunt

dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Treapta 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au numit într-o

singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin

dragoste şi smerenie omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste fără măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se

fac 12 închinăciuni până la pământ, la fiecare închinăciune zicându-se în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul. 2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul.

3. Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă. 4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă.

Primul stih nu este altceva decât rugăciunea vameşului, care „stând

departe... îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul” (Luca 18, 13). Este o rugăciune plină de căinţă, care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a

recunoscut păcatele smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu decât milă; iar cel ce se smereşte, după cuvântul Domnului, se va înălţa

(Luca 18, 14).

În stihul al doilea recunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicând: Doamne, dacă vrei, poţi

să mă curăţeşti” (Luca 5, 12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie – diavolul, începătorul şi unealta păcatului este numit „necuratul” –, o lepră care cuprinde în întregime pe om. La cine să alerge,

dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai Tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosull”. Iar Domnul

răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea aduce aminte de rugăciunea Psalmistului. „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Psalm 18). E

adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi

alerg la Cel Ce m-a zidit şi Cel Ce mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „al Tău sunt eu,

mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai că am păcătuit, dar greșelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept

înaintea Ta” (Psalmul 142), zice Psalmistul și chiar de ar trăi omul numai un ceas, zic Părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrerupt şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci, de aceea Mântuitorul,

între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşalele noastre”. Să cerem iertarea păcatelor aşa cum cerem pâinea

cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea cum avem nevoie de pâine. De aceea şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!”. Să

cerem iertare, dar cu iertarea aproapelui şi cu căinţa fiului risipitor.

„Am greşit, Doamne, la Cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit, mă căiesc şi mă rog de iertare: Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!”

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o

parte, apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără de număr; pe de alta, încrederea în milostivirea şi

iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea, despre care spun

Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii, fără să se lase prins de teamă sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschinul). Aceste simţuri au

înălţat pe vameşul, au adus fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile Raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori pentru că le adresăm lui Dumnezeu

în Treime: Tatălui, Care ne-a zidit, Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care necurăţeşte de toată întinăciunea. De trei ori,

în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă, cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime, pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zicem pentru sine, fiindcă și căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în

inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea, fără întrerupere şi încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele

patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de el; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă

şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în

puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţăminte le însoţim de metanii şi de închinăciuni. Ce înseamnă oare toată această rânduială de

rugăciune? Metania trupească, plecarea cu capul până la pământ, este semnul văzut al

pocăinţei: prin plecare, mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm, iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvire de păcat,

spre înnoire. Dar cuvântul „metanie”, în înţelesul său de origine (metanoia), tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoire a minţii, lucrare de

prefacere a omului păcătos, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm

totodată şi cu trupul. Ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră

hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât o rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieşte pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la

prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfântul Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâinea şi vinul aduse înainte se preschimbă în Trupul şi

Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului, care cere darurile Sfântului Duh ‒ cele patru duhuri din rugăciune –, omul păcătos se

preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea

pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei – implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi

credinţă – este ascultată şi primită imediat. Ne-o adevereşte Sfântul Evanghelie. Vameşul a suspinat: „Milostiv fii mie păcătosul!” şi degrabă s -a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „Pomeneşte-mă, Doamne!” şi îndată a

auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai”.

Iată, dar, că nevoinţele Sfântului şi Marelui Post sunt liturghia de pocăinţă, la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o o

tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui, nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia

de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele, însă, este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia dragostei de oameni a lui Dumnezeu, Liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste,

prin dăruirea sa totală în Mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea Liturghiei

de pocăinţă o mărturiseşte însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că, după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii

într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte, Liturghia darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduială pentru primirea

Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva: că omul, dacă s-a

curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit, în Iisus Hristos.

Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii. (Protosinghel Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei. Meditaţii duhovniceşti la vremea Triodului, Editura Doxologia, Iaşi, 2012)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (I)

Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (II)

https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/talcuire-la-rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-iii

Părintele Petroniu Tănase

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011) a fost membru al mişcării „Rugul Aprins”, stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, dar

şi unul din marii duhovnici români.