ION BARBU

1895 La 19 martie, în Cîmpulungul Muscelului, se naşte Ion Barbu, pe numele identităţii civile Dan Barbilian; 1902 Începe şcoala primară la Cîmpulung (Muscel), o continuă apoi la Dărmăneşti (Roman) şi o duce la capăt la Stîlpeni (Muscel); 1906 Intră la liceu în Piteşti, sfîrşind apoi ultimele trei clase ale cursului inferior în Cîmpulungul Muscelului; 1910 Cursul superior al liceului îl începe la Bucureşti, la liceul „Lazăr”, iar apoi la liceul „Mihai Viteazul”; 1912 Reuşeşte primul pe ţară ca participant la un concurs al Gazetei metematice. La Giurgiu, îl cunoaşte pe Tudor Vianu, cu care are să se împriatenească pe viaţă; 1913 Din clasa a opta datează primele sale exerciţii poetice. „Am început cu un foarte ambiţios model, cu Le mort joyeux din Les fleurs du mal. Versul baudelairian m-a demontat...” avea să relateze mai tîrziu. Tînărul ambiţios vrea să-i dovedească lui Vianu că poate „simula” în aşa fel poezia încît să-l determine să scrie o carte despre el. Citeşte Edgar Poe (pentru care învaţă limba engleză), Baudelaire, Rimbaud; 1914 Îşi dă bacalaureatul, iar din toamnă începe să urmeze cursurile secţiei de matematici de la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti; 1918 Vocaţia literară începe să prevaleze la studentul în matematici. La 18 septembrie, Alexandru Macedonski îi publică în Literatorul prima poezie: Fiinţa (probabil, prin intermediul lui T. Vianu); 1919 Se duce cu toate versurile scrise pînă atunci la E. Lovinescu. Criticul îi face o prezentare călduroasă în Sburătorul din 8 decembrie, în articolul Un poet nou. În această revistă, îşi deschide cariera poetică sub pseudonimul Ion Barbu. Publică grupaje mari de poezii în această revistă Poemele sînt cele neincluse de poet în volumul Joc secund, ca decurgînd dintr-un „principiu poetic elementar”, precum: Lava, Munţii, Panteism, Dionisiacă, Umanizare, Nietzsche, Pytagora, Cînd va veni declinul. Colaborează şi la alte reviste precum Umanitatea, Contimporanul, Viaţa românească etc. Fervoarea poemelor sale este mai mult una de concepţie decît de afect; 1921 Îşi ia în primăvară licenţa în matematici, după care este trimis cu o bursă în Germania, în vederea pregătirii tezei de doctorat. De Crăciun, i se publică în ţară, într-o plachetă, poemul După melci. Acum îşi completează cunoştinţele literare prin asimilarea marilor poeţi germani şi englezi, dirijat şi temperat cu grijă de Tudor Vianu, aflat în Germania pentru a-şi trece doctoratul; 1924 Se întoarce în ţară, fără să îşi fi luat doctoratul în matematici, dar cîştigat definitiv pentru poezie. Publică în mai multe reviste majoritatea poemelor din Joc secund (Riga Crypto şi lapona Enigel, Păunul, Uvedenrode etc.); 1925 Publică Isarlîk în Contimporanul; 1927 Radicalismul estetic, la care ajunge cu opţiunea pentru un lirism purificat printr-o spiritualizare absolută, străin deopotrivă de orice elemente confesive, anecdotice şi discursive, îl face să reacţioneze cu o mare violenţă critică în plan teoretic, cu cîteva diatribe, faţă de tot ceea ce i se pare că vine în epocă să contrazică într-un fel sau altul conceptul său ultim de poezie, diatribe dintre care mai semnificative rămîn Poetica domnului Arghezi şi Evoluţia poeziei lirice după E. Lovinescu, publicate în Ideea europeană. Susţine, pe nedrept, că Arghezi e faţă de Eminescu doar un poet de vocabular, geniul său fiind exclusiv „verbal”, iar criticul E. Lovinescu nu şi-ar aparţine, ca ideologie literară, deoarece el reprezintă suma nediferenţiată a cenaclului Sburătorul. La această polemică participă şi G. Călinescu, Felix Aderca etc; 1928 Publică pamfletul Poezia leneşe, în Viaţa literară, ca o diatribă la adresa poeziei contemporane, pitoreşti, mimetice şi edulcorate. Singularitatea lirismului său începe să fie tot mai evidentă; 1929 Îşi dă doctoratul în matematici. Publică eseul Răsăritul crailor, afirmîndu-şi afinitatea de spirit cu Mateiu Caragiale. Apare volumul de poezii Lauda somnului al lui Lucian Blaga, la care se referă elogios sub titlul Legenda şi somnul în poezia d-lui Blaga; 1930 Îşi publică la editura Cultura Naţională volumul de versuri Joc secund, care este comentat ca un eveniment literar de Al. A. Philippide, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Perpessicius, Al. Rosetti. Practic, activitatea sa literară ia sfîrşit. Mai publică strofe ocazionale şi va traduce „cu geniu”, cum spune el însuşi, Richard al III-lea de Shakespeare. Ultimele două acte le predă la ESPLA în 1955; 1935 Apare mica monografie a lui Tudor Vianu, Ion Barbu, consacrînd, cu autoritatea sa, importanţa operei poetului. Aceasta stîrneşte o nouă polemică în Facla, la care participă Ion Barbu de o parte şi Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Al. Rosetti, Tudor Arghezi, Eugen Jebeleanu etc. De cealaltă parte. Pamfletarul de sorginte muntenească se manifestă acum din plin, creionînd un portret în „negru” lui Vladimir Streinu, de o mare virulenţă argotică, sub titlul Prometengherul dezrobit; 1941 Prin Cuvînt către poeţi, apărut în revista Pan, se arată sceptic faţă de posibilităţile „mîntuitoare” ale Poeziei; 1956 I se publică în Viaţa românească ultima poezie: Bălcescu trăind; 1961 La 11 august, moare la spitalul „Vasile Roată” din Bucureşti, bolnav de cancer la ficat.