Sunt bine cunoscute înclinaţia şi ancorarea lui Mihai Eminescu în spiritualitatea creştină ortodoxă.Astfel cunoaştem câteva rugăciuni: unele închinate Maicii Domnului: "Rugăciune", "Răsai asupra mea", "Nu voi mormânt bogat" (variantă); altele care sunt deopotrivă cugetări asupra învăţăturii Bisericii, cât şi rugăciuni: "Rugăciunea unui dac" , "Colinde, colinde", "Preot şi filosof", "Epigonii", "Dumnezeu şi Om", "Memento mori", "Mortua est!", "Înviere" şi multe altele. Chiar şi poemul "Luceafărul" are elemente de teologie sau de spiritualitate. Dar de multe ori sunt trecute cu vederea sensuri adânci din versurile eminesciene care nu sunt înţelese. O rugăciune profundă conţine şi poezia "Odă (în metru antic)". Termenul însuşi "odă" înseamnă rugăciune. În viaţa liturgică a Bisericii există o perioadă numită Triod, adică perioada celor trei ode. Ultimul vers al poeziei este o rugăciune: "Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!"Poezia creștină eminesciană, se contituie într-un studiu ce abordează interdisciplinar aspecte ale poeziei religioase eminesciene. Pe lângă preocupările de istorie şi critică literară și stilistică am avut în vedere aspecte legate de teologie: morală, liturgică şi biblică (Vechiul şi Noul Testament).,, Zig-zagul ” pendulării gândirii eminesciene, remarcat de academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga, face ca întreaga operă lirică de factură religioasă să stea sub semnul întrebării. Perindările acestuia în spatiile academice vieneze şi berlineze, îi schimbă poetului viziunea asupra problemelor existenţiale ale vieţii. Viaţa şi moartea, destinul omului în raport cu semenii şi divinul sunt concentrate în paginile volumelor poetice. Filosofia kantiană, hegeliană şi shopenhauriană, îndeosebi, si-a pus amprenta asupra motivaţiei scriitoriceşti, pesimismul fiind în gândirea sa cuvântul de ordine. Îmbinarea elementelor filosofice cu cea a miturilor şi religiilor orientale, dacică, budistă, hinduistă îl fac pe poet să transpară într-o imagine a poetului religios universal, care nu este interesat de dogme, doctrine confesionale, ci mai degrabă de o formă religioasă fără religie cum afirma Zoe Dumitrscu Buşulenga. La un moment dat apar elemente de ateism, invocate adesea de suţinătorii acestei idei. Eu nu cred nici în Iehova, /Nici în Buddha-Sakya-Muni, /Nici în viaţa, nici în moarte, /Nici în stingere ca unii (Eu nu cred în Iehova) sau elemente constitutive ale proletariatului, de asemeni atee, ,, Religia o frază de dânşii inventată ” (Împărat şi proletar).Rolul religiei în plan naţional nu dispare, ea e văzută ca o ,, lege a neamului ” iar Biserica, Instituţia legată de valorile tradiţionale româneşti, are în viziunea poetului un loc de cinste, numind-o printr-o sintagmă celebră ,,Mama spirituală a neamului românesc ”.Apropierea sfărşitului vieţii îl fac pe Eminescu să revină la matca spirituală romănească. Mintea şi sufletul poetului este încărcată de imaginile copilăriei petrecute în spaţiul tradiţional creştin. Rugăcunile părinţilor şi a familiei, ,, Lumina lină ” auzită la Vecernie, des invocată în versuri, pregătirile pentru marile sărbători îl fac pe poet să scrie poezie crestină autentică.Nu avem stiinta ca Mihai Eminescu sa fi urmat vreun curs de teologie in anii studiilor in strainatate. Avem marturie insa ca in primul rand acasa, si mai apoi la Cernauti, a facut cunostinta cu biserica si cartile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cartile de invatatura n-au rezistat curiozitatii tanarului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat in cateva poezii si in articolele publicate in "Timpul". Intuitiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaza prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat "Si iarasi bat la poarta…", publicat in ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare ca este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sambata din Saptamana Mare a acelui an, pentru ca autorul scrie: "Astazi inca Iisus Hristos este in mormant, maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri".

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea ca intre om si Dumnezeu exista afinitati care fac posibila comunicarea intre cei doi. "Dumnezeu. El are predicabiliile cator trele categorii ale gandirii noastre. El este pretutindeni - are spatiul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de intreaga energie a Universului. Omul este dupa asemanarea Lui: Omul reflecta in

mintea lui - in ortum - catesitrele calitatile Lui". 

In studiul sau antropologic, Mihai Eminescu considera ca omul nu ramane niciodata la acelasi nivel, ci in firea lui exista dorinta unui progres, a unei lupte spre desavarsire, prin care se incearca autodepasirea: "Omul contine in el o contradictiune adanca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multamit de-a ramanea etern pe acelasi punct - omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si-a destinatiunii nemarginite rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturei. Aceasta viata intrucat are de obiect realizarea scopurilor personalitatii in obiectele naturii se numeste lucru. Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului" (Fragmentarium, p. 153). Impotriva celor ce se declarau liber-cugetatori, Mihai Eminescu a dat o replica in "Timpul" din 2 februarie anul 1879: "...a vorbi despre o religie a liberei-cugetari este ceea ce se numeste in logica o contradictio in adjecto, este ca si cand ai zice "otel de lemn"".Poeziile ce reflectã o anume imagine cristicã în poetica eminescianã sînt: Christ, Dumnezeu si om, un fragment dintr-o încercare preliminarã la împãrat si proletar, învierea (1878), Preot si filosof (1874-1880), toate publicate postum. Poeziile: Dumnezeu si om si învierea reprezintã, pe bunã dreptate, în viziunea Rosei del Conte, „mãrturii lirice ale unei religiozitãti eminesciene”. Ele, de fapt, reînnoadã acea legãturã misterioasã a artistului cu spiritualitatea veritabilã a neamului sãu, inserîndu-l în sirul experientei traditionale. Credinta lui Eminescu este, dupã cum observa Rosa del Conte, „acea adeziune la sugestivitatea misticã a unei atmosfere culturale specifice prin care Ortodoxia bizantinã devine româneascã”7 . Astfel, credinta poetului este o vibratie profundã si indefinibilã a sufletului sãu ce se simtea într-o deplinã armonie cu emotia religioasã, emotie produsã din durere, nãdejde, invocare a unei întregi natii: „însã sufletul cel virgin te gîndea în nopti senine/ Te vedea rîzînd prin lacrimi, cu zîmbirea ta de înger,/ Lîngã tine-ngenuncheatã, muma ta stetea-n uimire,/ Ridicînd frumoasã, sîntã, cãtre cer a sale mîne”8 . în conceptia eminescianã, crezul estetic se identificã aici cu cel religios: „refuzul unei exprimãri artistice a Divinului coincide cu refuzul unei conceptii religioase care l-a lumit pe Hristos si a fãcut din el o imagine de putere”9 . Eminescu a reactionat cu spaimã în fata insolentului spectacol al unor corupãtori publici – omul de stat, demagogul – prosternati în fata locului sacru, altarul, unde îi primeste un Dumnezeu lesne iertãtor. Poetul a meditat îndelung, plecînd de la particular la general, la cauza profundã ce împinge toatã suflarea onticã sã nu renunte la credintã atunci cînd codurile religioase devin pregnante. Aceastã idee este formulatã grosso modo într-o versiune din 1872 a poeziei înger si demon, consideratã o schitã preliminarã la poemul împãrat si proletar, bazat pe dialectica heraclit-eleatã: „Dumnezeu?/ O umbrã goalã cu-a cãrui nume v-apasã/ Orb ar trebui sã fie, surd or rãu, dacã ar fi/ Dacã stã-n a lui putere rãu-n lume a nimici/ Atuncea de ce n-o face? Dacã-i însusi rãu vã apasã/ De-a lui ordine? Dar nu e...”10 .