Cuprins

Introducere.........................................................................................................................9

Capitolul I. Limite şi aşezare geografică...........................................................................11

Capitolul II. Constituţia geologică a Grupei Montane Parâng..........................................14

2.1. Evoluţia paleogeografică a Carpaţilor

Meridionali....................................14

2.2. Alcătuirea geologică a Grupei Montane Parâng.........................................15

2.2.1. Alcătuirea geologică a Masivului

Parâng................................................15

2.2.2. Alcătuirea geologică a Munţilor

Căpăţânii..............................................16

2.2.3. Alcătuirea geologică a Munţilor Cândrel şi Lotru………………......….17

2.2.4. Alcătuirea geologică a Munţilor

Latoriţei...............................................17

2.2.5. Alcătuirea geologică a Munţilor

Şureanu…………………………........19

Capitolul III. Relieful Grupei Montane Parâng.................................................................20

3.1. Caracteristici generale................................................................................20

3.2. Subdiviziunile.............................................................................................25

3.2.1. Masivul Parâng........................................................................................25

3.2.2. Munţii Căpăţânii......................................................................................27

3.2.3. Munţii Latoriţei.......................................................................................28

3.2.4. Munţii Cândrel şi Munţii Lotrului...........................................................29

3.2.5. Munţii Şureanu........................................................................................31

3.2.6. Axa transversală a Jiului şi Streiului.......................................................32

3.2.7. Axa transversală a Oltului.......................................................................35

Capitolul IV. Clima Grupei Montane Parâng...................................................................38

4.1. Trăsături generale......................................................................................38

4.2. Factorii genetici ai climei..........................................................................39

4.2.1. Radiaţia solară........................................................................................39

1

4.2.2. Circulaţia generală a maselor de aer.......................................................41

4.2.3. Suprafaţa subiacentă...............................................................................41

4.3. Temperatura...............................................................................................42

4.3.1. Temperatura medie anuală şi lunară.......................................................42

4.3.2. Amplitudinea medie anuală....................................................................43

4.3.3. Temperaturile medii zilnice...................................................................44

4.3.4. Temperaturile extreme...........................................................................44

4.3.5. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice.........................44

4.4. Umezeala relativă a aerului. Variaţia anuală şi lunară.............................45

4.5. Nebulozitatea............................................................................................45

4.5.1. Nebulozitatea totală...............................................................................45

4.5.2. Frecvenţa zilelor cu cer senin şi acoperit...............................................46

4.6. Precipitaţiile atmosferice..........................................................................46

4.6.1. Cantităţile anuale de precipitaţii............................................................46

4.6.2. Cantităţile medii lunare de precipitaţii..................................................46

4.6.3. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore..........................47

4.7. Vântul.......................................................................................................48

4.7.1. Frecvenţa vântului pe direcţii................................................................49

4.7.2. Viteza medie lunară şi anuală...............................................................49

4.7.3. Calmul atmosferic.................................................................................49

4.8. Diverse fenomene si procese meteorologice...........................................50

4.8.1. Numărul zilelor cu îngheţ.....................................................................50

4.8.2. Ninsoarea, stratul de zăpadă, viscolul...................................................50

4.8.3. Ceaţa.....................................................................................................50

Capitolul V. Hidrografia Grupei Montane Parâng.........................................................51

5.1. Trăsături generale ale hidrografiei în Grupa Montană Parâng................51

5.2. Apele subterane.......................................................................................52

5.2.1. Apele freatice.......................................................................................52

5.2.2. Apele de adâncime...............................................................................53

5.3. Râurile.....................................................................................................53

5.3.1. Configuraţia reţelei hidrogeografice şi modul ei de organizare...........53

2

5.3.2. Densitatea reţelei hidrografice.............................................................56

5.4. Lacurile...................................................................................................56

5.4.1. Lacurile din Masivul Parâng................................................................56

5.4.1.1. Lacurile din bazinul Jieţului..............................................................57

5.4.1.2. Lacurile din bazinul Lotrului............................................................58

5.4.1.3. Lacurile din bazinul Latoriţei...........................................................59

5.4.1.4. Lacurile din bazinul Gilortului.........................................................59

5.4.1.5. Lacurile glaciare din Masivul Parâng...............................................59

5.4.1.6. Alte lacuri.........................................................................................61

5.4.2. Lacurile din Munţii Şureanu................................................................61

5.4.3. Lacurile din Munţii Cândrelului..........................................................62

5.4.4. Lacurile din Munţii Latoriţei...............................................................62

5.4.5. Lacurile din Munţii Lotrului................................................................63

Capitolul VI. Vegetaţia Grupei Montane Parâng..........................................................64

6.1. Trăsături generale ale vegetaţiei din Grupa Montană Parâng.................64

6.2. Etajul alpin..............................................................................................64

6.3. Etajul subalpin........................................................................................66

6.4. Etajul forestier……................................................................................66

6.4.1. Etajul pădurilor de molid.....................................................................67

6.4.2. Etajul pădurilor de amestec.................................................................68

6.4.3. Etajul pădurilor de foioase...................................................................68

6.5. Vegetaţia azonală....................................................................................69

Capitolul VII. Fauna Grupei Montane Parâng...............................................................70

7.1. Etajul faunistic al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine..............70

7.2. Etajul faunistic al pădurilor de conifere..................................................71

7.3. Etajul faunistic al făgetelor.....................................................................71

Capitolul VIII. Solurile Grupei Montane Parâng..........................................................73

8.1. Factorii pedogenetici naturali.................................................................73

8.2. Etajarea solurilor....................................................................................74

8.2.1. Solurile alpine......................................................................................74

8.2.2. Solurile montane..................................................................................75

3

8.3. Repartiţia solurilor..................................................................................76

Capitolul IX. Ariile protejate.........................................................................................77

9.1. Definiţie şi tipuri de clasificare a ariilor protejate..................................77

9.2. Cadru legislativ………………………………………………………...87

9.2.1. Scurt istoric…………………………………………………………..87

9.2.2. Legislaţia actuală privind conservarea biodiversităţii în România.......88

9.3. Gestiunea ariilor naturale protejate..........................................................91

9.3.1. Instrumente şi tehnici de gestiune a ariilor protejate............................92

9.3.1.1. Planul de management şi structurile turistice manageriale................92

9.3.1.2. Tehnici de gestiune............................................................................95

9.3.1.3. Acţiuni de marketing..........................................................................97

9.3.2. Economia ariilor protejate.....................................................................98

Capitolul X. Ariile protejate din Grupa Montană Parâng...............................................102

10.1. Parcurile Naţionale................................................................................102

10.1.1. Parcul Naţional Defileul Jiului...........................................................102

10.1.2. Parcul Naţional Buila –

Vânturariţa...................................................106

10.2. Parcuri Naturale.......................................................................................112

10.2.1. Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina..............................112

10.2.2. Parcul Natural Cândrel..........................................................................115

10.2.3. Pădurea Dumbrava Sibiului..................................................................117

10.3. Rezervaţii naturale...................................................................................120

10.3.1. Rezervaţia Cheile Olteţului — Peştera Polovragi.................................120

10.3.2. Rezervaţia Speologică Peştera Muierilor..............................................123

10.3.3. Rezervaţia naturală Iezerele Cândrelului……......................................125

10.3.4. Şuvara Saşilor (Tălmaciu).....................................................................128

10.3.5. Rezervaţia naturală Câlcescu ...............................................................130

10.3.6. Rezervaţia Găuri...................................................................................131

10.3.7. Calcarele eocene de la Turnu Roşu (Porceşti)………………..............132

10.3.8. Rezervaţia naturală Piatra Crinului.......................................................133

10.4. Monumente ale naturii.............................................................................134

4

10.4.1. Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara…………………….................134

10.4.2. Masa Jidovului, La Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei.....................135

10.4.3. Sfinxul Lainicilor..................................................................................136

10.3.4. Stâncile Rafaila.....................................................................................137

Concluzii.........................................................................................................................138

Bibliografie.....................................................................................................................142

Listă Figuri

Fig. 1 Harta Carpaţilor Meridionali..........................................................................................11

Fig. 2 Harta unităţilor de relief a grupei montane Parâng.........................................................12

Fig. 3 Vârful Parângu Mare (2519 m).......................................................................................25

Fig. 4 Vârful Nedeia (2130 m)..................................................................................................27

Fig. 5 Vârful Puru (2049 m)......................................................................................................29

Fig. 6 Vârful Ştefleşti (2242 m)................................................................................................30

Fig. 7 Fundătura Ponorului.......................................................................................................32

Fig. 8 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu........43

Fig. 9 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi

Novaci............47

Fig. 10 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică

Novaci................48

Fig. 11 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică

Novaci......................................49

Fig. 12 Lacul Zănoaga Mare.....................................................................................................58

Fig. 13 Căldarea Roşiile cu lacurile Mândra (stânga), Lung (centru), Roşiile.........................60

Fig. 14 Lacul Oaşa....................................................................................................................62

Fig. 15 Floarea de Colţ..............................................................................................................65

Fig. 16 Arnică............................................................................................................................65

Fig. 17 Afin...............................................................................................................................66

Fig. 18 Arginţica.......................................................................................................................66

Fig. 19 Capra Neagră................................................................................................................70

Fig. 20 Ursul.............................................................................................................................70

5

Fig. 21 Parcul Naţional Defileul Jiului.....................................................................................102

Fig. 22 Defileul Jiului...............................................................................................................103

Fig. 23 Parcul Naţional Buila-

Vânturariţa................................................................................106

Fig. 24 Cheile Bistriţei Vâlcene................................................................................................107

Fig. 25 Vârful Vânturariţa Mare (1885 m)...............................................................................108

Fig. 26 Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina.....................................................112

Fig. 27 Peştera

Tecuri..............................................................................................................113

Fig. 28 Peştera Şura

Mare........................................................................................................113

Fig. 29 Rezervaţia Cheile

Crivadiei.........................................................................................114

Fig. 30 Rezervaţia Dealul şi Peştera

Bolii............................................................................114

Fig. 31 Vârful Cândrel..........................................................................................................116

Fig. 32 Pădurea Dumbrava Sibiului......................................................................................118

Fig. 33 Cheile Olteţului.........................................................................................................121

Fig. 34 Peştera Polovragi.......................................................................................................122

Fig. 35 Peştera Muierilor.......................................................................................................124

Fig. 36 Iezerul Mare..............................................................................................................127

Fig. 37 Pajişti cu Molinia coerulea........................................................................................129

Fig. 38 Lacul Câlcescu..........................................................................................................131

Fig. 39 Calcarele eocene de la Turnu Roşu..........................................................................132

Fig. 40 Piatra Broaştei...........................................................................................................135

Fig. 41 Masa Jidovului..........................................................................................................136

Fig. 42 La Grumazi...............................................................................................................136

Fig. 43 Rezervaţia Sfinxul Lainicilor....................................................................................136

6

Listă Tabele

Tabel 1 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu......42

Tabel 2 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi

Novaci..........46

Tabel 3 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică

Novaci................47

Tabel 4 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică

Novaci......................................48

Tabel 5 Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng.................................50

7

Introducere

Ariile Protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni doar în sensul lor

"conservaţionist" fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice într-un deşert al dezvoltării

economice, care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează.

Foarte puţin este recunoscut faptul că zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie

de fapt suportul "vieţii" şi implicit al dezvoltării socio-economice.

De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile

oferite de capitalul natural, însă până în prezent în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont de capacitatea

productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural atunci când s-a proiectat dezvoltarea

economică.

Ariile protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul

lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale.

8

Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare

durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea

conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea şi monitorizarea stării capitalului natural,

cât şi dezvoltarea cunoaşterii se poate realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile protejate.

Capitalul Natural al ţării se constituie din reţeaua sistemelor ecologice care funcţionează în

regim natural şi seminatural şi din reţeaua sistemelor antropizate prin transformarea şi

simplificarea primelor categorii.

Resursele naturale regenerabile (inclusiv apa şi solul) şi neregenerabile (petrol, cărbune),

precum şi serviciile (controlul climei, al calităţii apei şi aerului etc.) asigurate de către

componentele Capitalului Natural constituie unul dintre factorii cheie ai funcţiei de producţie a

sistemelor economice şi de suport al dezvoltării sistemelor socio-economice.

Capitalul Natural şi componentele sale au o anumită capacitate productivă care trebuie

cunoscută pentru a evita supraexploatarea şi, respectiv, o anumită capacitate de suport (parametru

esenţial pentru a dimensiona corect presiunea antropică şi a evita deteriorarea).

Pentru a garanta dezvoltarea socio-economică durabilă este absolut necesar să se asigure

conservarea unei structuri diverse şi echilibrate a Capitalului Natural şi utilizarea resurselor şi

serviciilor produse de acesta în limitele capacităţii de suport a componentelor sale.

Conservarea Capitalului Natural presupune în principal menţinerea unui raport acceptabil

între ecosistemele naturale, seminaturale şi antropizate, cu menţinerea heterogenităţii în cadrul

fiecărui tip de ecosisteme şi asigurarea conectivităţii între aceste ecosisteme. Pentru conservarea

structurii ecologice la scara complexelor macroregionale de ecosisteme este necesar să se

identifice configuraţia viabilă a unui mozaic de ecosisteme naturale şi seminaturale care să includă

toate tipurile de ecosisteme.

Conectivitatea dintre diferitele tipuri de ecosisteme naturale şi seminaturale, asigurată prin

coridoare naturale şi/sau obţinută prin diferite lucrări de reconstrucţie ecologică, este o condiţie

fundamentală pentru atingerea obiectivelor conservării diversităţii habitatelor şi a sistemelor

ecologice. În spaţiile acestei matrice trebuie să se distribuie ecosistemele antropizate, ecosistemele

urbane şi rurale, complexele industriale şi reţeaua rutieră.

Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora e o necesitate deoarece:

- ariile protejate sunt exponente ale ecosistemelor naturale şi seminaturale care pot fi

evaluate şi monitorizate, exprimând într-o anumită măsură starea acestora la un moment dat.

9

Ecosistemele naturale şi seminaturale reprezintă principalele componente ale capitalului natural

care asigură resursele şi serviciile ce stau la baza dezvoltării socio-economice.

- ariile protejate sunt zone în care se dezvoltă cunoaşterea necesară pentru asigurarea

tranziţiei la un model de dezvoltare durabilă.

- ariile protejate sunt adevărate "săli de clasă în aer liber" în care oamenii pot fi educaţi cu

privire la rolul naturii şi necesitatea conservării naturii şi a dezvoltării durabile.

Capitolul I

Limite şi aşezare geografică

Includem în acest complex masivele cuprinse între Olt şi Jiu (Fig. 1) şi care se înscriu, în

cadrul Carpaţilor Meridionali, prin cea mai accentuată masivitate. Între Sebeş şi Novaci masa

montană se extinde pe circa 60 km, iar în depresiunea Petroşani şi Brezoi pe aproximativ 70 km,

înscriind astfel o formă cvasicirculară, de rozetă. Prin urmare şi arterele hidrografice au o

dispoziţie similară, fiind colectate periferic de o reţea care îşi măreşte în acest fel debitul.

Menţionăm că nici una din văi nu străbate în totalitatea sa masa montană, că acest caracter îl au

numai văile periferice Olt şi Jiu.

10

Fig. 1 Harta Carpaţilor MeridionaliSursa: http://mirceaeliade.wikispaces.com

Limitele acestei subunităţi sunt marcate de culoare de vale puternic încrustate (defileul

Oltului şi cel al Jiului) şi de areale depresionare în care contactul cu muntele se realizează prin

piemonturi de eroziune şi acumulare (depresiunile Petroşani şi Haţeg-Strei). Zonele de contact sunt

subliniate diferit din punct de vedere hidrografic; defileele concentrează drenajul (Oltul şi Jiul), în

schimb, suprafeţele piemontane de racord, din depresiuni, înscriu divergenţe hidrografice ca, de

exemplu, perimetrul dintre Miercurea Sibiului şi Orăştie.

Sublinierea limitelor apare netă în zonele de contact cu depresiunile, prin concentrarea

aşezărilor, a reţelei de drumuri şi prin schimbarea modului de utilizare a terenurilor. Tot

aliniamentul sudic de aşezări adunate la baza muntelui cum sunt: Bumbeşti Jiu, Crasna, Novaci,

Cernădia, Baia de Fier, Polovragi, Vaideeni, Romanii de Sus etc. desemnează statornicia de

timpuriu a populaţiei, a unui vechi drum de transhumanţă şi a unor târguri, care au păstrat aceste

funcţii de-a lungul timpului.

11

Fig. 2 Harta unităţilor de relief a grupei montane ParângSursa: ***, 1987, Geografia României, volumul III, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

După cum se poate vedea din Fig. 2, unităţile componente sunt: Masivul Parâng, situat între

depresiunile de sub munte Bumbeşti, Crasna, Novaci, Cernădia, Polovragi, în sud; valea Olteţului

şi obârşia Latoriţei în vest, Jiul de est în nord, iar în est defileul Jiului; Munţii Căpăţânii desfăşuraţi

între depresiunile Vaideeni, Horezu, Olăneşti, Mureasca-Jiblea, în sud, defileul Oltului sectorul

Cozia-Brezoi, în est, valea Lotrului şi a Latoriţei, în nord şi cea a Olteţului, în vest; Munţii Lotrului

cuprinşi între văile Olt, Lotru, obârşia Sebeşului şi Sadu; Munţii Cândrelului sau Cibinului extinşi

între Sebeş şi Sadu; aceştia trimit o serie de pinteni către nord-est spre Depresiunea Sibiului unde

la baza abrupturilor împădurite se desfăşoară întinse zone piemontane; Munţii Şureanul sau

Sebeşului, care ocupă cea mai mare suprafaţă, sunt delimitaţi, în nord, de culoarul Orăştiei, în vest

de Depresiunea Haţeg-Strei, în sud de depresiunea Petroşani şi Jiul de Est, iar în est de obîrşia

Sebeşului şi valea Cibinului.

12

Capitolul II

Constituţia geologică a Grupei Montane Parâng

2.1. Evoluţia paleogeografică a Carpaţilor Meridionali

Carpaţii Meridionali, din care face parte Grupa Montană Parâng şi implicit Masivul Parâng,

aparţin aceleiaşi arii alpine ca şi Carpaţii Orientali, dar au câteva trăsături distinctive, atât din punct

de vedere al aranjamentului tectonic, cât şi ca compoziţie litologică.

13

Istoria Carpaţilor Meridionali arată că aceştia au avut o evoluţie sensibil deosebită de cea a

Carpaţilor Orientali, cea ce dovedeşte că geosinclinalul respectiv s-a format şi a evoluat

independent de cel oriental. Primele şanţuri geosinclinale alpine s-au format în lungul unor zone

care în Paleozoic au funcţionat ca arii de acumulare. Acestea şi-au menţinut rolul de principale

zone de sedimentare, până spre sfârşitul Cretacicului inferior, De aceea, în Carpaţii Meridionali nu

se recunoaşte fenomenul de migrare a geosinclinalului, atât de pregnant în Carpaţii Orientali. De

asemenea nu se întâlneşte o zonă propriu-zisă de fliş; formaţiuni, cu asemenea caractere au luat

naştere într-o fosă internă, însă au fost dislocate şi deplasate tectonic, formând în structura actuală

ceea ce se cunoaşte sub numele de pânză de Severin (V. Mutihac, L. Ionesi, 1974).

La sfârşitul Jurasicului mediu are loc deschiderea riftului central carpatic, care va separa

marginea activă a plăcii Est Europene în cadrul Carpaţilor Meridionali în două blocuri: Getic şi

Danubian. La începutul Cretacicului inferior cele două blocuri intră într-o mişcare divergentă, ca

expresie a zonei de expansiune secundară din zona de rifting central carpatic.

La sfârşitul Cretacicului se închide zona de rifting şi se delimitează în partea de nord-vest,

din care vor evolua unităţile supragetice. Prin delimitarea unităţilor supragetice ele vin în coliziune

cu blocul Getic. După Cretacicul inferior procesele de consum prin subducţiei ale zonei de rifting

central carpatic continuă, această zonă se îngustează şi cele două blocuri Getic şi Danubian intră în

mişcare de convergenţă.

În marea dintre cele două blocuri, mare care corespunde riftului central carpatic şi poartă

numele de fosa de Severin, se va forma flişul de Severin, care este acelaşi cu flişul intern şi care

are straturi din Titonic până în Apţian.

Prin îngustarea continuă a fosei de Severin, blocul Getic, solidar cu unităţile supragetice,

alunecă (încalecă) peste blocul Danubian. Alunecarea are loc pe masa ofiolitică, adică masa

compusă din bazalte, care au fost aduse din crusta oceanică a fosei de Severin, pe cale de

subducere.

În deplasarea lui, blocul Getic antrenează şi flişul de Severin. În urma acestui process rezultă

o unitate tectonică, formată din două etaje structurale: dintr-un alohton, care este pânza Getică şi a

doua masă autohtonă, continentală, care este blocul Danubian.

Între cele două blocuri se situează pânza de Severin sau para-autohtonul de Severin, care

este o pânză de coliziune.

14

Principalele faze de orogeneză, care au dus la realizarea edificiului structural al Carpaţilor

Meridionali, au fost: faza austrică, de care este legată amorsarea unui şariaj de mare amploare

(şariajul getic) şi faza laramică, în care s-a desăvârşit structura în pânză, a actualei zone muntoase

şi s-a format depresiunea marginală subcarpatică (Depresiunea Getică). Mişcările ulterioare nu au

mai afectat sensibil structogenul laramic, ci au avut ca efecte naşterea depresiunilor intramontane.

Deformări mai importante s-au produs doar în zona de molasă.

Având în vedere evoluţia geologico-structurală a Carpaţilor Meridionali, în cuprinsul lor se

individualizează o zonă a masivelor cristaline, cu învelişul sedimentar paleozoic şi mezozoic şi

depresiunea marginală (subcarpatică) sau zona de molasă (Depresiunea Getică).

2.2. Alcătuirea geologică a Grupei Montane Parâng

2.2.1. Alcătuirea geologică a Masivului Parâng

Istoria geologică a munţilor Parâng începe din cele mai vechi timpuri, rocile din care este

alcătuit masivul având diferite geneze, ca o consecinţă a locurilor (domeniilor) diferite în care s-au

format.

În prezent se admite că aria munţilor Parâng aparţine mai multor unităţi, după cum urmează:

1. Pânza Getică, puţin răspândită în Parâng: un petic redus ca dimensiune, pe stânga văii

Jiului, la intrarea în defileu; în zona Obârşia Lotrului - Poiana Muierii - muntele Capra şi eventual

munţii Câmpii (situaţi între Jiul de Est şi Jieţ), dacă se admite că limita nordică a Parângului trece

pe valea Jiului de Est. Rocile aparţinând Pânzei Getice sunt puternic metamorfozate şi reprezentate

prin paragnaise, micaşisturi, gnaise cuarţo-feldspatice, amfibolite. Vârsta lor este apreciată la circa

850 milioane de ani, adică precambriană.

2. Unitatea Danubiană este prezentă prin două mari grupuri de roci: Grupul Dragşan,

ocupând partea de nord a munţilor Parâng, şi Grupul Lainici-Păiuş, în sud, despărţite între ele

printr-o linie mediană orientată est-vest. Grupul Dragşan este alcătuit în special din roci amfibolice

şi gnaise micacee, iar în Grupul Lainici-Păiuş predomină rocile calcaroase grafitoase şi gnaisele

cuarţitice cu biotit, foarte strâns asociate cu roci granitice (granitul din Parâng). Rocile aparţinând

acestor două grupuri sunt de asemenea puternic metamorfozate, iar vârsta lor este considerată tot

precambriană.

Roci mai slab metamorfozate şi de vârstă mai tânără sunt cele care aparţin aşa-zisei

formaţiuni de Latoriţa, probabil devoniană (paleozoic), răspândită pe aria în care sunt cantonate şi

15

rocile aparţinând Grupului Drăgşan. Rocile acestei formaţiuni se întâlnesc la est de valea Jiului şi

la izvoarele văii Lotrului, fiind reprezentate prin diferite tipuri de gresii metamorfozate, calcare

cristaline, şisturi sericitoase şi roci eruptive bazice metamorfozate. Rocile mai tinere, jurasice şi

cretacice, pot fi şi ele foarte slab metamorfozate şi sunt reprezentate predominant prin calcare.

2.2.2. Alcătuirea geologică a Munţilor Căpăţânii

După formaţiunile care predomină, Munţii Căpăţânii pot fi împărţiţi în mai multe sectoare

distincte. În sectorul vestic (Olteţ-Horezu) şi în zona alpină predomină formaţiuni ale cristalinului

autohton, peste care s-a suprapus cristalinul pânzei getice. În afară de granite, grandiorite şi de roci

eruptive de adâncime, se mai întâlnesc şisturi sericitoase, cloritoase, argile cu grafit, calcare

cristaline şi, mai rar, cuarţite.

În sectorul mijlociu şi răsăritean predomină rocile pânzei getice, reprezentate prin gnaise

micacee cu intercalaţii de amfibolite în benzi, micaşisturi ce formează cristalinul seriei de Lotru.

Prezenţa foiţelor de mica este caracteristică aici. Blocul stâncos al Naratului, ca şi vecinul său de

dincolo de Olt, Cozia, este constituit în mare parte din gnaisul ocular de Cozia (gnais biotic şi

amfibolitic, cu injecţii lenticulare de gnais ocular).

În zona sudică, culmea Arnota-Buila-Vânturariţa-Stogu, alcătuită din calcare jurasice,

formează o creastă aproape neîntreruptă de peste 14 km, ce se impune în relief prin formele variate

şi deosebit de pitoreşti pe care le prezintă.

În partea cea mai înaltă a Munţilor Căpăţânii (Negovanu, Nedeia, Căpăţâna, Ursu) se

păstreaza urme slabe ale activitatii nivale. O zănoaga bine conturată, cu aspect de circ, poate fi

observată pe latura estică a vârfului Ursu, iar o alta asemănătoare lângă Turcinu Negovanului.

În acest masiv se găsesc câteva zone carstice, unele puţin întinse, altele ceva mai dezvoltate,

reprezentate prin chei, peşteri, versanţi modelaţi de ape etc. Dintre peşterile care au stârnit un

interes deosebit sunt cele din Cheile Olteţului, din Vânturariţa, peşterile Stogşoarele, Sorbul Mare,

ultima fiind cea prin care apele pârâului Cheia năvălesc în miezul muntelui Stogşoarele. Mai există

peşteri şi în Cheile Bistriţei, Cheile Pietrenilor, abruptul Târnovului.

2.2.3. Alcătuirea geologică a Munţilor Cândrel şi Lotru

16

Munţii Cibin şi Lotru au aceeaşi caracteristică generală a Carpaţilor Meridionali, şi anume

constituţia cristalină, ceea ce le-a permis să-şi păstreze masivitatea, cu vârfuri înalte şi culmi

puternice şi lungi, însă netezite în decursul istoriei geologice a acestor munţi, adânc tăiate de ape.

Cristalinul acestei zone aparţine Pânzei Getice, reprezentată prin roci cu un metamorfism

accentuat. Dezvoltat tipic în acest masiv, el poartă denumirea, după unii autori, de 'Cristalinul

Lotrului' şi prezintă o omogenitate evidentă în întreaga zonă.

În comparaţie cu urmele glaciare bine păstrate din celelalte masive înalte ale Carpaţilor

Meridionali (Făgăraş, Retezat, Parâng etc.), cele din Muntii Cibin şi Lotru sunt mai puţin

numeroase şi de mai mică amploare. Faptul se datorează reliefului glaciar al acestor munţi, de tip

mai recent (glaciaţia wurmiană), reprezentat prin circuri simple, de dimensiuni mai mici; îl găsim

în special la obârşiile principalelor văi fluviatile preglaciare care flancau marile înălţimi. Cele mai

evidente urme ale glaclaţiei le găsim în vecinătatea vârfurilor Cândrel, Piatra Albă si Ştefleşti.

Din culmea Cândrel-Serbota se orientează spre nord trei circuri glaciare Zănoaga Gropata,

Căldarea Iezerului Mic si Căldarea Iezerului Mare, iar spre est - Căldarea Iujbei. Dintre acestea,

cele mai caracteristice ca relief glaciar şi constituind prin frumuseţea lor obiective turistice de

seamă ale acestor munţi sunt căldările celor două iezere.

Lacul Iezerul Mare ocupă fundul unui circ simplu şi foarte adânc, cu pereţi puternic

degradaţi. Lungimea lacului este de 200 m, iar adâncimea lui de 5 m şi este barat în parte de o

prăbuşire de pietre din pereţii căldării. O treaptă inferioară arată, până la 1800 m, depozite de

morene, cu blocuri lustruite şi uşor scrijelate.

2.2.4. Alcătuirea geologică a Munţilor Latoriţei

În cuprinsul Munţilor Latoriţei se disting cele două mari unităţi caracteristice Carpaţilor

Meridionali: Domeniul Getic (Pânza Getică) şi Autohtonul Danubian. Pânza Getică îşi are în acest

sector limita sa sudică, ce se poate urmări din Şaua Ştefanu spre est pe firul Latoriţei de vest pînă

la est de pârâul Zănoguţa, unde, întâlnind falia Olteţ-Puru, suferă o inflexiune spre nord pînă la

valea Vidruţa. De aici limita sudică a Pânzei se înscrie pe aliniamentul văilor Vidruţa şi

Minăileasa, până aproape de confluenţa acesteia din urmă cu Lotru.

Culmea Ştevia-Dealul Cireşului, până la extremitatea estică a masivului, aparţine de

asemenea Pînzei Getice. Un solz al Pânzei se întâlneşte pe versantul stâng al Latoriţei, amonte de

Pârâul lui Tocan. În cuprinsul acestei mari unităţi se întâlnesc gnaise cuarţo-feldspatice,

17

micaşisturi, amfibolite şi paragnaise micacee, pe alocuri cu filoane de pegmatite. Ele aparţin seriei

de Sebeş-Lotru, fiind metamorfozate în faciesul amfibolitelor şi având vârstă precambriană.

Tot în acest sector au fost puse în evidenţă atât depozite aluvionare cuaternare, cât şi argile,

conglomerate şi marne cu intercalaţii de cărbuni de vârstă tortoniană, situate în depresiunea

intramontană Puru, în prezent acoperite în mare parte de apele lacului Vidra. Prezenţa acestor

depozite ridică semne de întrebare în privinţa genezei lor, ca şi a cursului Lotrului în urmă cu

milioane de ani. Domeniul Danubian (Autohtonul) se dispune la sud de limita Pânzei Getice şi

cuprinde o mare varietate de roci. Astfel la izvoarele Muntinului se află elemente ale seriei de

Tulişa, cuprinzând şisturi sericito-albitice, cuarţoase, cu intercalaţii de serpentinite şi lentile de

azbest. Pe alocuri aflorează calcare cristaline şi dolomite. Roci asemănătoare, constituind seria de

Latoriţa, se întâlnesc în sectorul central al masivului, începând din Şaua Pietrile, spre est, până la

izvoarele Rudăresei. În această porţiune predomină însă calcarele, mai mult sau mai puţin

cristaline, puternic tectonizate, care au dat naştere unor interesante fenomene carstice.

Latoriţa de Jos (Urdele) străbate roci granitice, amfibolite şi depozite fluviatile cuaternare. În

aval de lacul Petrimanu, Latoriţa curge pe o albie de granite care, şlefuite de ape, au format un

microrelief interesant (“La jgheaburi"). Abruptul dinspre Latoriţa (versantul stîng al văii) cuprinde

gnaise amfibolice şi ortoamfibolite corespunzătoare seriei de Drăgşan de vârstă precambriană, ca şi

granite şi granodiorite cambrierie. Între valea Vidruţei şi culmea Munţilor Latoriţei se întinde seria

de Vidruţa conţinând şisturi clorito-epidotice, metagresii şi metaconglomerate, uneori

nediferenţiate, metamorfozate în faciesul şisturilor verzi hercinice.

Din punct de vedere tectonic, se remarcă prezenţa a două falii care taie transversal Munţii

Latoriţei. Este vorba de falia Olteţ - Puru, situată în prelungirea văii Olteţului până pe valea Pietrile

Vidruţei, şi de falia Tîrnovu – Mânăileasa situată mai la est şi având direcţia nord-vest - sud-est.

Rocile supuse metamorfismului au fost puternic cutate, distingându-se în sectorul estic mai multe

sinclinale şi anticlinale.

Ca resurse minerale se pot menţiona pegmatitele cu mică (muscovit şi biotit) ce se

exploatează în “Cataracte” ca şi unele mineralizaţii de fier, sulfuri metalice, azbest şi grafit de mică

importanţă, constituind totuşi rezerve ale economiei naţionale.

2.2.5. Alcătuirea geologică a Munţilor Şureanu

18

Munţii Şureanu sunt constituiţi, preponderent, din şisturi cristaline mezometamorfice şi

epimetamorfice. Către marginile munţilor se adaugă câteva petice de roci sedimentare.

Seria mezometamorfică are cea mai mare extindere şi este reprezentată prin diferite varietăţi

de gnaise, paragnaise, amfibolite, micaşisturi. Atât materialul premetamorfic, cât şi

metamorfozarea sa sunt foarte vechi, vârsta lor fiind atribuită de geologi anteproterozoicului

superior-2600 milioane ani.

Seria rocilor epimetamorfice se întâlneste pe o zonă restrânsă numai în partea nordică a

masivului. Ea este alcătuită dintr-o suită de roci sedimentare din proterozoicul superior-

carboniferul inferior, care au fost transformate în roci cristaline, în timpul orogenezei hercinice.

Rocile cristaline au faciesuri variate datorită, pe de o parte, existenţei unei succesiuni de

depozite sedimentare, pe de alta, metamorfozării lor în condiţii diferite ale metamorfismului

regional. Ele sunt străbătute de corpuri de roci bazice şi ultrabazice cu formă rotundă sau

lenticulară.

Rocile sedimentare care s-au depus ulterior pe formaţiunile cristaline se întâlnesc în partea

nordică şi cea sudică a acestor munţi. Astfel, la nord, între văile Sebeş şi Pianu, ele sunt alcătuite

din gresii cu intercalaţii de conglomerate, nisipuri şi marne şi au vârstă cretacică. La sud şi sud-

vest, formaţiunile sedimentare sunt alcătuite din conglomerate şi gresii permiene, urmate de o

succesiune de gresii, conglomerate cu intercalaţii argiloase, calcare spatice, calcare noduroase de

vârstă jurasică, calcare masive recifale barremian-aptiene, bauxite, conglomerate.

Capitolul III

Relieful Grupei Montane Parâng

3.1. Caracteristici generale

19

Nici una dintre diviziunile principale ale Carpaţilor Româneşti nu este atât de unitar alcătuită

orografic ca cea delimitată de văile Oltului, Jiului şi Streiului. Este un ansamblu montan cu o

suprafaţă de peste 5360 km², format din masive şi culmi puternice, bine individualizate, dar legate

atât de strâns prin culmi secundare şi şei, încât toate, fără excepţie, contribuie la închegarea unui

complex orografic caracterizat adesea ca un singur masiv.

Spre depresiunile din sudul Transilvaniei se termină printr-un abrupt de cel puţin 250-300 m,

indiferent dacă sub marginea lui ajung şesurile depresiunilor (ceea ce face mai evidentă limita

munţilor), sau se insinuează o treaptă colinară sau de gruiuri prelungi, ca în dreptul depresiunii

Apoldului şi Culoarului Orăştiei. Abruptul sudic, dinspre Depresiunea subcarpatică a Olteniei,

separă tot atât de clar munţii de Subcarpaţi. De la Jiu până la Bistriţa Vâlcii acesta corespunde

rupturii marginale, în lungul căreia s-a produs afundarea Depresiunii Getice şi a fost sculptat recent

ulucul depresionar subcarpatic. Mai la est, nemairesimţindu-se influenţa acestei importante linii

tectonice, se produce o adevărată sudură şi o trecere treptată de la munţi la dealuri. Dar acest lucru

nu este total pentru că, din valea Pârâului Olăneşti spre Olt, un contact litologic (favorizând

formarea ulucului depresionar Olăneşti – Muereasca de Sus - Călimăneşti) a permis scoaterea în

evidenţă şi aici a abruptului marginal. Chiar dacă în câteva porţiuni limita nu are acelaşi aspect de

abrupt care domină regiunile alăturate cu cel puţin 250-300 m, unitatea dintre Olt şi Jiu rămâne una

dintre cele mai clar delimitate şi bine individualizate din Carpaţii Româneşti, iar marginile din

nord, dinspre Depresiunea Haţegului, ca şi dinspre sud sunt subliniate de un şir aproape neîntrerupt

de aşezări ce au căutat adăpostul de la rădăcina muntelui.

Structura orografică şi aspectul formelor de relief trădează de la început amprenta

constituţiei şi evoluţiei geologice: în egală măsură a structurii de bloc cristalin (în cuprinsul căruia,

subordonat, apar formaţiuni sedimentare vechi, între care predomină calcarele mezozoice) şi a

mişcărilor, pe verticală, suportate din cretacicul superior până în cuaternar. Este deci, o masă

muntoasă cristalină, nefărămiţată tectonic spre a da naştere la diferenţieri de blocuri secundare şi la

apariţia depresiunilor tectonice intramontane. Dacă munţii Şureanului, Cândrelului, Lotrului şi

Căpăţânii sunt formaţi pe cristalinul pânzei getice, Munţii Parângului şi jumătatea vestică a

Munţilor Latoriţei se înscriu pe domeniul danubian, descoperit de sub pânza getică, ca parte estică

din semifereastra Parâng-Retezat-Almăj. Asocierea celor două grupe de roci metamorfice, la care

se adaugă intruziunile granitice şi de pegmatite şi totala subordonare a celor sedimentare, au

asigurat o modelare unitară, fără contraste izbitoare, dominante, de la un masiv la altul sau de la o

20

culme la alta. Cele câteva petice de calcare mezozoice din sud-vestul Munţilor Şureanului, de pe

marginea Parângului şi din estul Munţilor Căpăţânii, la care se adaugă formaţiunile cretacicului

superior din Munţii Olăneştilor, impun numai diversificări locale ale reliefului, întru-totul diferite

de cele rezultate din prelucrarea rocilor cristaline. În adevăr, ne aflăm în prezenţa celui mai întins

şi mai puternic bloc cristalin din Carpaţii Româneşti , ale cărui dimensiuni sunt de 50 km, de la

nord la sud, şi 60 km de la est la vest (între Olt şi Strei), fragmentat în masive şi culmi, modelate

într-o anumită uniformitate care asigură unitatea morfologică de ansamblu, fără a imprima

reliefului un caracter monoton.

Jocul pe verticală, tot mai accentuat în ultima parte a pliocenului şi în cuaternar, a determinat

accentuarea continuă a fragmentării, mai ales sub aspectul măririi energiei de relief, care nu creşte

proporţional cu altitudinea absolută, spre partea centrală a munţilor, ci prezintă cele mai mari

valori în partea mijlocie şi către periferie. Văile principale au căpătat aspect de defilee (exceptând

jumătatea inferioară a văii Lotrului), cele mai multe prezentând încătuşări până la cataracte (văile

Cibinului, Sebeşului, Cugirului, Orăştiei, Lotrului, Latoriţei, Jieţului etc.) şi chei în sectoarele de

străpungere a masivelor şi barelor de calcare, cum sunt cele din latura sudică a munţilor Parângului

şi Căpăţânii (valea Cheii, Bistriţa Vâlcii, Olteţ, Galbenu).

În contrast cu aspectul general al văilor surprinde înfăţişarea sectoarelor de obârşie, uneori

adevărate depresiuni de altitudine (la 1500-1600 m), în care râurile au construit lunci largi, pe

alocuri înmlăştinite (Frumoasa, Sadu, Lotru etc), rămase, într-un fel, suspendate şi izolate faţă de

sectoarele din avale mult adâncite.

Versanţii cu înclinare accentuată, în mod frecvent devenind chiar abrupturi, delimitează

culmi puternice, în cea mai mare parte rotunjite, largi, ajungând pe alocuri cu aspect de poduri

întinse. Declivitatea este mare, dar constituţia geologică şi gradul ridicat de acoperire cu vegetaţie

sunt favorabile menţinerii stabilităţii versanţilor. De aceea, ca şi culmile netezite, sunt acoperiţi de

o pătură groasă de alterare, conservată din perioade relativ vechi. Numai în părţile cele mai înalte –

mai ales din Masivul Parâng – supuse modelării glaciare şi periglaciare apar stâncării şi grohotişuri

neacoperite de sol, ca şi suprafeţele calcaroase din Masivul Vânturariţa-Buila, a celor din

Platforma Luncanilor, din Târnovu (Munţii Latoriţei) etc. Panta relativ accentuată a râurilor a

stimulat evacuarea materialelor, astfel că naşterea formelor de acumulare este sporadică şi numai

în condiţii morfologice de barare relativă a cursurilor: amunte de chei (Olteţ, Galbenu, Bistriţa

21

Vâlcii), de meandrele încătuşate (Cibin, Sebeş, Lotru, Lotrioara etc) şi în lărgirile de obârşie,

relativ suspendate.

Împărţirea în două a acestui grup de munţi prin culoarul (parţial tectonic) format din valea

Lotrului, valea Pravăţului, şaua Poiana Muierii (1600 m), valea Jiului de Est (al Petrilei) afectează

în mică măsură unitatea orografică de ansamblu, mai ales că se înscrie în modul general de

divizare radiară în masive. Culoarul separă, totuşi, două stiluri orografice: în sud, o culme

principală, dispusă pe direcţia est-vest, între Jiu şi Olt ( a Parângului şi Căpăţânii cu o inflexiune

pronunţată la Curmătura Olteţului), având înălţimi de peste 2500 m în vest, diminuate până la sub

2000 m în est, din care se desprind lateral culmi secundare aproape paralele; în nord, trei culmi

principale (ale Şureanului, Cândrelului şi Ştefleştilor), diferit orientate, se ramifică aproape

dendritic, în aşa fel încât, în ansamblu, se impune o fragmentare radiară.

Culmile de peste 2100-2200 m au fost afectate de glaciaţie, dar intensitatea şi efectele ei

diferă în raport direct cu înălţimea, masivitatea şi orientarea culmilor. În timp ce în Parâng s-au

instalat gheţari puternici în complexe de circuri etajate, continuate cu văi în lungul cărora coborau

limbi de gheaţă de câţiva kilometri (pe Lotru, Jieţ şi Latoriţa), în culmile netezite ale Ştefleştilor,

Cândrelului şi Şureanului sunt schiţate numai circuri suspendate, sub nivelul şi la marginea

suprafeţei de netezire superioare. Glaciaţia din această parte se aseamănă cu cea din masivele

Ţarcu şi Godeanu, caracterizată într-o anumită măsură ca glaciaţie de platou.

Cu toată asimetria de ansamblu, căderea în trepte a culmilor, asemănătoare pe ambele

flancuri, dovedeşte parcurgerea aceloraşi cicluri de modelare şi unitatea de evoluţie a întregului

grup de masive. Nu se exagerează când se afirmă că suprafaţa acestor munţi se prezintă ca o

succesiune dominantă de suprafeţe nivelate aparţinând la trei mari cicluri de modelare, dar care nu

se pot reduce doar la trei suprafeţe morfologice precis delimitate. Este vorba de trei mari cicluri

sculpturale în cuprinsul cărora s-au succedat câteva faze, în care a fost posibilă formarea mai

multor suprafeţe secundare, greu de racordat pe întreg spaţiul muntos dintre Olt şi Jiu. Ies, însă, în

evidenţă, treptele mari, sau complexele de suprafeţe relevate iniţial şi confirmate ulterior prin

cercetări regionale mai detaliate. Chiar suprafaţa cea mai veche, considerată ca reprezentând

resturile unei pediplene carpatice generale, nu este dată de un singur nivel situat la 1900-2100 m,

ajungând până la 2200 m altitudine absolută, ci de un complex în care se individualizează clar

două nivele: la 2000-2200 m şi la 1800-1900 m, cu dedublări la 1750-1800 m. Începând de la

1650-1700 m se desfăşoară periferic cel de al doilea complex de suprafeţe nivelate (Râu Şes), mai

22

dezvoltat şi mai bine păstrat în munţii de la nord de Lotru. În bazinul Lotrului şi pe latura sudică a

Parângului şi Munţilor Căpăţânii apare mai mult sub formă de culmi înguste, aproape într-un nivel

de intersecţie a versanţilor, mai evident separat, atât de suprafeţele superioare, cât şi de cele

inferioare. În schimb, în Munţii Cândrelului şi Şureanului, de la 1600-1650 m culmile netezite

coboară, continuându-se unele din altele, separate de denivelări de câteva zeci de metri, până la

1200-1300 m şi chiar mai jos, trecând în suprafaţa de nivelare inferioară (Gornoviţa), situată la

900-1100 m. Pe alocuri, ca între văile Sibielului şi Dobrei sau ale Sebeşului şi Cugirului, are o

extindere atât de mare şi o netezire atât de accentuată, încât pare că ar aparţine mai mult unui podiş

decât munţilor de înălţime mijlocie.

La altitudinea de 800-850 m, pe marginea munţilor Cândrelului şi Şureanului se conturează

încă un nivel, ca o prispă restrânsă (după Gr. Posea, 1964, suprafaţa de bordură), dar a cărui

existenţă se constată, în aceeaşi măsură, pe marginea estică a Munţilor Lotrului şi mnţilor

Căpăţânii, în lungul Oltului, ca şi deasupra depresiunii subcarpatice, ca o prispă restrânsă, trecând

în dealurile subcarpartice dintre Bistriţa Vâlcii si Olt. Este un nivel care aparţine tot celui de-al

treilea ciclu de modelare, a cărui apariţie pe marginea munţilor Parângului şi Căpăţânii trebuie

legată de un proces de abraziune manifestat la sfârşitul pliocenului.

Dacă pe latura sudică toate suprafeţele sunt mai fragmentate şi separate prin denivelări

pronunţate, în jumătatea nordică par a forma o suprafaţă unică, aproape un podiş înclinat spre nord

şi fragmentat adânc de o reţea viguroasă. Pe măsura apropierii de Olt toate suprafeţele sunt din ce

în ce mai fragmentate, dar ele rămân dominante în morfologie şi determină trăsăturile principale

ale acestor munţi. Succesiunea şi mai ales modul lor de asociere sunt hotărâtoare pentru

desfăşurarea etajată a complexelor fizico-geografice, cu consecinţe nemijlocite pentru imprimarea

unui anume mod de utilizare.

a) Treapta alpină – corespunzând cu complexul de suprafeţe nivelate înalte (ale ciclului

Borăscu) din care se înalţă sistemul de creste şi vârfuri sculptate de gheţari – este dispusă în

altitudine pe mai mult de 700 m (între 1800 şi 2519 m). Limita inferioară este dată, în general, de

înălţimea până la care ajunge pădurea, iar în cuprinsul ei se diferenţiază:

- Etajul celor mai înalte vârfuri şi creste; situat la peste 2300 m, pe o suprafaţă redusă numai

în partea centrală a Masivului Parâng, între vârfurile Cârja (2405 m), Parângu Mare (2519 m) şi

Mohoru (2337 m), înglobează sistemul de culmi înguste, creste, căldări glaciare şi versanţi abrupţi,

23

cu stâncării şi grohotişuri. Tot ce este mai sus de 2400 m reprezintă un ansamblu de stâncării şi

grohotişuri nefixate, din care numai ici şi colo, în mici concavităţi, s-a adunat puţin sol.

- Etajul suprafeţelor cuprinse între 2300 şi 2000 m, partea cea mai reprezentativă a

suprafeţei de nivelare superioare (resturi ale pediplenei carpatice), se întâlneşte pe toate culmile

principale, delimitate de versanţi abrupţi, pe alocuri scobite, lateral, de căldări glaciare. Culmile

largi şi micile platouri sunt acoperite cu pajişti alpine propriu-zise, dezvoltate pe podzoluri

humico-feriiluviale şi pe soluri humico-silicatice.

- Etajul alpin inferior (subalpin) al suprafeţelor cuprinse între 2000 şi 1800 m înglobează

culmi domoale, versanţi slab şi moderat înclinaţi şi mici platouri, fragmente ale suprafeţei de

nivelare superioare. Are o extensiune apreciabilă în toate masivele.

b) Treapta montană mijlocie cuprinde complexul de suprafeţe nivelate mijlocii (ale

ciclului Râu Şes), în care predomină culmile prelungi, vârfurile rotunjite şi versanţii slab şi

moderat înclinaţi. Este extinsă între 1700 şi 1200 m altitudine şi, în cuprinsul ei, se

individualizează:

- Etajul suprafeţelor de nivelare de 1700-1400 m, dominat de un climat rece, cu temperatură

medie anuală de 2-3°C, iar precipitaţiile medii între 1000 şi 1200 mm, este domeniul pădurilor de

conifere, în care predomină molidul (Picea abies), alături de care apar pâlcuri de brad (Abies alba)

şi exemplare răzleţe de larice (Larix decidua), de pin silvestru (Pinus sylvestris) şi, uneori, de

zimbru (Pinus cembra), dezvoltate pe soluri brune feriiluviale şi pe litosoluri.

- Etajul suprafeţelor de nivelare de 1400 -1200 m, cu temperaturi medii anuale de 3-4°C, iar

precipitaţiile în jur de 1000 mm, este acoperit de brâul pădurilor de amestec din fag (Fagus

sylvatica), molid (Picea abies) şi brad (Abies alba), care ocupă suprafeţe foarte mari în munţii

Şureanului, Cândrelului şi Lotrului.

c) Treapta montană inferioară, dispusă, în altitudine, între 1000 şi 900 m, include

complexul de suprafeţe nivelate în ciclul Gorvoniţa. Se caracterizează printr-o climă montană mai

blândă, cu temperatura medie anuală de 4-5°C, iar precipitaţiile anuale variind între 800 şi 1000

mm. Cea mai mare parte este ocupată de păduri de fag la care se adaugă specii de conifere (Picea

abies şi Abies alba) spre limita superioară şi gorunul (Quercus petraea) spre limita inferioară. Pe

locurile mai stâncoase şi prin tăieturi de pădure s-a instalat mesteacănul (Betula pendula). Sub

pădurile de foioase predomină net solurile brun acide, alături de care apar litosoluri, terra rossa şi

rendzine.

24

Munţii dintre Olt şi Jiu formează un ansamblu montan mai unitar şi mai uniform decât

oricare dintre diviziunile similare ale Carpaţilor Româneşti, dar fiecare masiv deţine suficiente

particularităţi pentru o foarte clară individualizare.

3.2. Subdiviziunile

3.2.1. Masivul Parâng

Numele de Parâng, cu rezonanţă străveche, desemnează vârful cel mai înalt din tot grupul de

masive şi munţi dintre Olt, Jiu şi Strei – Parângu Mare, 2519 m (Fig. 3)– căruia îi urmează ca

altitudine, vârful Parângu Mic sau al Petroşanilor, 2074 m, situat în extremitatea nordică a celei de-

a doua culmi, orientată perpendicular pe culmea principală, prelungită spre est, către Olt, din

Parângu Mare, cea care constituie scheletul orografic al Masivului Parâng şi a Munţilor Căpăţânii.

Fig. 3 Vârful Parângu Mare (2519 m)Sursa: http://ro.wikipedia.org

Limitele de vest şi de sud corespund abrupturilor dintre Depresiunea Petroşani, Valea Jiului

şi Depresiunea subcarpatică Bumbeşti-Polovragi, aceasta din urmă, punctată de un şir de aşezări

situate chiar sub abruptul muntelui. La est, valea Olteţului şi curmătura sub care se află una din

obârşiile acestuia îl desparte şi totodată îl leagă de Munţii Căpăţânii. Limita de nord este mai puţin

25

clară, pentru că trece fie în lungul unor văi, fie transversal peste culmile în care prin care se leagă

de munţii Latoriţei şi Şureanului. Deşi este delimitat prin denivelări accentuate, de sute de metri,

totuşi nu este un masiv izolat. El se leagă cu unităţile montane de la est şi nord prin culmi

secundare netezite şi şei accesibile, înlesnind ciurculaţia de altitudine în toate direcţiile.

Aspectul general este acela al unui nod orografic, în care se distinge o culme centrală (de

forma literei L), pe care se înşiră vârfuri de peste 2200 m, din care pornesc în toate părţile obârşiile

Jiului, Jieţului, Sadului, Gilortului, Galbenului, Latoriţei, Lotrului şi ale mulţimii de afluenţi pe

care aceste râuri le adună. Din mulţimea de culmi, desprinse în toate direcţiile din dreptul fiecărui

vârf important, numai două se prelungesc spre nord, spre a face legătura cu munţii din nord şi

nord-est: culmea dintre Lotru şi Jieţ – cu vârfurile Găuri (2241 m), Pietrele (2155 m), Cibanu Mare

(1944 m), Capra (1944 m), Costişele (1910 m), continuată din Şaua Poiana Muierii cu Munţii

Şureanului şi cea din obârşiile Lotrului şi Latoriţei, mult mai scurtă, din care se desprinde, spre est,

culmea principală a Munţilor Latoriţei.

În afara klippelor de calcare jurasice, în care au fost sculptate cheile Olteţului şi Galbenului,

natura rocilor a favorizat apariţia formelor greoaie, a culmilor rotunjite, separate de văi adânci, cele

mai importante fiind continuări ale circurilor şi văilor glaciare, în general mai dezvoltate pe

versantul nordic. În bazinul de obârşie a Jieţului, sub creasta marcată de vârfurile Cârja, Parângu

Mare şi Coasta lui Rus, sunt patru complexe de circuri (Mija, Slăveiu, Roşiile, Ghereşu), în bazinul

Lotrului străjuite de creasta ca un narc deschis spre nord, pe care se înşiră vârfurile Pietrele, Coasta

lui Rus, Setea, Pleşcoaia, Mohoru, Iezer, Cărbunele, se înscriu complexele glaciare Găuri,

Câlcescu şi Iezeru, iar către nord-est şi est, în bazinul Latoriţei, sunt câteva circuri mici, unele abia

schiţate, dintre care Muntinu şi Urdele sunt mai clar conturate. Pe latura sudică sunt, de asemenea,

tot circuri simple fără ulucuri glaciare, în număr de 8, din care pornesc tot atâtea pâraie – Gilortul,

Gruiul, Iaşul, Setea Mică, Setea Mare, Pleşcoaia, Romanul, Galbenul. Numai complexele nordice

se continuă cu văi glaciare, dintre care cea străbătută de Lotru ajunge la 6-7 km.

Succesiunea suprafeţelor de nivelare face ca după urcuşul de la poală (850-900 m), culmile

(cu profil în trepte) să poată fi uşor străbătute până la cea principală, fără obstacolele unor

denivelări pronunţate. De acolo, de unde începe pădurea, până la pajiştea alpină, tot ansamblul de

culmi este cuprins sub numele de crai.

3.2.2. Munţii Căpăţânii

26

Din curmătura Olteţului, culmea principală a Parângului se continuă spre Olt, neîntreruptă,

urcând la peste 2100 m. Câteva vârfuri rotunjite (Nedeia 2130 m – cel mai înalt (Fig. 4), Negovanu

2069 m, Bou 1963 m, Beleoaia 2100 m, Căpăţâna 2113 m, Ursu 2124 m, Zmeureţ 1938 m, Preota

1970 m) se înalţă deasupra nivelului de 1900-2000 m, acoperit în întregime de pajiştea alpină.

Toate se menţin în aliniamentul general al culmii principale, o adevărată axă orografică întărită

lateral, spre nord şi sud, de culmi secundare. Cele din nord, dinspre văile Lotrului şi Latoriţei, sunt

scurte, pe alocuri prăpăstioase, ceea ce imprimă versantului un caracter abrupt şi greu accesibil.

Spre sud, acestea se alungesc, coboară în trepte până se termină printr-un abrupt deasupra

Fig. 4 Vârful Nedeia (2130 m)Sursa: http://alpinet.org

Depresiunii Horezului, sau se continuă cu înălţimile subcarpatice dintre Bistriţa şi Olt. Acest mod

de dispunere şi desfăşurare a culmilor secundare imprimă masivului o uşoară asimetrie, diminuată

spre Olt prin coborârea generală a înălţimilor absolute şi totodată deranjată de intzervenţia barei de

calcar a Builei, înscrisă în relief ca o creastă ce domină cu câteva sute de metri munţii scunzi din

jur, alcătuiţi în mare parte din roci sedimentare mai tinere (cretacic superior-paleogen). De fapt,

Munţii Căpăţânii reprezintă singura diviziune din Grupa Parâng înscrisă – în proporţii diferite – pe

formaţiunile autohtonului danubian (la fel ca Masivul Parâng), ale pânzei getice (ca Munţii

Lotrului), pe gnaisul de Cozia (prelungit la vest de Olt în Cârligele şi Sturul Olăneştilor), pe

sedimentar vechi, mezozoic (calcarele jurasice din Masivul Buila) şi sedimentar postorogenic, fliş

(genetic aparţinând Depresiunii Getice), în Munceii Olăneştilor. Ca urmare, stilul orografic şi, în

egală măsură, morfologia de detaliu pun în evidenţă trei subdiviziuni:

27

Culmea Căpăţânii, ca înfăţişare asemănătoare cu partea estică a Parângului prin

predominarea culmilor netezite, separate de văi adânci. Pădurea urcă până la 1800 m, chiar mai

sus, la obârşia văilor, dar culmile cele mai înalte, resturi ale suprafeţelor superioare de 1800-1900

şi 2000-2100 m, oferă spaţii întinse pentru pajiştea alpină şi practicarea unui păstorit dezvoltat.

Masivul Buila (sau Vânturariţa-Buila), o bară de calcar jurasic (flanc de sinclinal suspendat)

rămasă sub forma unei creste asimetrice (Buila 1849 m, Vânturariţa 1885 m), asaltată pe ambele

laturi de obârşiile pâraielor ce curg spre Bistriţa sau spre pârâul Olăneştilor. Este un masiv

impunător, carstificat, cu coaste sterpe şi abrupturi prăpăstioase.

Munţii (sau Munceii) Sturului Olăneştilor cuprind înălţimile dintre bara Builei şi Defileul

Oltului, ce abia ajung la 1500m (Cârligele Olăneştilor 1509 m, Sturul Olăneştilor 1416 m). Este un

sector variat ca alcătuire geologică şi puternic fragmentat, transformat într-un adevărat haos de

creste şi văi prăpăstioase, inospitaliere. Accesibilitatea este, chiar din punct de vedere turistic,

foarte redusă. În lungul Văii lui Stan apar intruziuni cu mineralizaţii aurifere (cândva exploatate),

iar în sedimentarul paleogen, în marginea Oltului, la Căciulata, izvoare minerale sulfuroase.

3.2.3. Munţii Latoriţei

Tot spaţiul muntos dintre văile Lotrului, la vest şi nord, şi Latoriţei, la sud, este cuprins sub

numele de Munţii Latoriţei sau ai Turcinului. Din vârful central, schiţat ca un mic nod orografic, se

desfac două culmi secundare – Culmea Mănăilesei (între Lotru şi Mănăileasa) şi Culmea Şteviei

(între Mănăileasa şi Budăreasa). Orografic se reduc, deci, la o culme principală orientată vest-est,

ce se termină cu un grui prelungit, la întâlnirea Latoriţei cu Rudăreasa. În lungul ei se înşiră câteva

vârfuri cu înălţimea în jur de 2000 m

28

Fig. 5 Vârful Puru (2049 m)Sursa: http://alpinet.org

(Bora 2055 m, Fratoşteanu 2053 m, Puru 2049 m (Fig. 5), Petrimanu 2010 m, Părăginosu 2013 m

Coasta Benghii 1964 m), din care pornesc culmile secundare, unele asemenea unor contraforturi.

Ca şi Munţii Căpăţânii apar larg dezvoltate suprafeţele de nivelare superioare, contrastând cu

văile puţin adâncite, pe alocuri încătuşate (văile Latoriţei, Rudăresei, Lotrului), ca urmare fie a

intercalaţiilor de calcare şi conglomerate, fie a intruziunilor de pegmatite din masa şisturilor

metamorfice. În astfel de intruziuni sunt tăiate Cataractele Lotrului şi se fac exploatările de mică,

din versantul nordic al muntelui Mănăileasa.

3.2.4. Munţii Cândrel şi Munţii Lotrului

Identitatea de construcţie, asemănătoare orografică şi chiar morfologică de detaliu, inclusiv

aceea de utilizare, apropie atât de mult cele două unităţi, încât uneori au fost cuprinse sub un singur

nume, acela de Munţii Sibiului, adică munţi aflaţi în apropierea oraşului Sibiu şi folosiţi (chiar

dacă nu-i stăpânesc în totalitate) de satele Mărginimii Sibiului. Deşi prezintă caractere geografice

asemănătoare, reprezintă, totuşi, două unităţi despărţite de valea Sadului, un adevărat culoar care,

prin şaua de la obârşia sa (dintre culmile Cândrelului şi Ştefleştilor), se leagă cu valea Frumoasei şi

Depresiunea Oaşa, o lărgire de obârşie, suspendată la nivelul suprafeţelor de nivelare medii (1300-

1400 m). Întregul relief este sculptat într-o alcătuire geologică uniformă (şisturi metamorfice ale

pânzei getice), care a favorizat menţinerea formelor rotunjite, dar greoaie, a versanţilor

29

predominant convecşi. În ansamblu, sunt două unităţi asimetrice, formate din câte o culme

principală înălţată la peste 2000 m, din care se ramifică, dendritic, culmi secundare netezite, din ce

în ce mai joase, până ce ultima treaptă de 800-900 m se termină printr-un abrupt spre valea Oltului

şi spre depresiunile Sibiului şi Apoldului. Asimetria în cele două părţi este inversă: culmile

secundare ale Cândrelului se prelungesc către nord pe 15-20 km, iar cele desprinse din Culmea

Ştefleştilor se desfăşoară pe 12-15 km spre sud, dar nu modifică înfăţişarea generală şi asemănarea

de ansamblu a reliefului. Şi într-o unitate şi în cealaltă trăsătura de seamă este dată de succesiunea

culmilor prelungi, cu alură de spinări netezite, resturi ale suprafeţelor de nivelare, toate despărţite

de văi adânci, cu versanţi accentuat înclinaţi, dar stabili, neafectaţi de procese de degradare.

Pe ambele culmi îşi au obârşiile numeroase văi, multe dintre ele pornind din circurile

glaciare, rămase suspendate la marginea şi sub nivelul suprafeţei superioare. Sunt 12 astfel de

circuri, unele abia schiţate, dar sunt trei, pe latura nordică a Cândrelului, Iezeru Mare, Iezeru Mic

şi Gropata, bine conturate, cu relief glaciar bine păstrat, primele două adăpostind lacuri de la care

le provine şi numele. Un circ asemănător, adăpostind un lac, se găseşte şi sub Vârful Ştefleşti (Fig.

6), dar pe latura estică a acestuia.

Fig. 6 Vârful Ştefleşti (2242 m)Sursa: http://www.scritube.com

Suprafeţele din cel de-al doilea complex policiclic (culmi şi platouri cu înălţimi ce variază

între 1300 şi 1650 m) ocupă cea mai mare parte din munţii Cândrelului şi Lotrului. Ele prezintă o

înclinare constantă spre periferia munţilor, ca şi o fragmentare mai accentuată, către est, fapt tot

atât de valabil şi pentru treapta periferică, situată între 850 şi 1200 m.

30

3.2.5. Munţii Şureanu

Pentru prima oară au fost numiţi astfel de Emmanuel de Martonne (1907), care i-a

caracterizat ca o unitate bine individualizată. Ei sunt bine delimitaţi faţă de unităţile montane

alăturate, prin valea Sebeşului în est şi văile Streiului şi Jieţului în sud-vest şi sud, fără a fi total

izolaţi, pentru că se leagă prin şaua Tărtărău-Sălanele (1678 m), atât de Munţii Parângului, cât şi

de Culmea Ştefleştilor. În general, limita morfologică coincide cu cea litologică şi este evidenţiată

de extensiunea actuală a pădurilor şi de şirul aşezărilor de la baza muntelui (Pianu de Sus, Cugir,

Romoşel, Sibişel, Costeşti, Boşorod, Bucium), toate vechi, ceea ce reflectă statornicia populaţiei şi

permanenta ei legătură cu muntele.

Munţii Şureanu prezintă o evidentă asimetrie orografică: Înălţimile maxime sunt în culmea

Vârfu lui Pătru (2130 m) – Şureanu (2059 m) – Comărnicel (1894 m), situată în sud-vestul unităţii,

din care se prelungesc, răsfirându-se în trei direcţii, culmile secundare, despărţite de văi adânci,

dispuse radiar. Depăşind cu puţin 2000 m, posibilităţile de apariţie a glaciaţiei au fost reduse, astfel

că numai în jurul vârfului Şureanu se grupează câteva urme glaciare reprezentate de circurile

simple şi de dimensiuni reduse Şureanu, Cârpa şi Auşel (glacionival, complet înierbat). În cursul

lor treptele şi pragurile glaciare sunt mai puţin evidente, urmare a volumului de gheaţă redus. În

schimb, morenele de fund, laterale şi mai ales cele frontale sunt evidente şi pretutindeni acoperite

de jnepeniş.

Culmile netezite formează un ansamblu de suprafeţe de nivelare etajate de la 950-1000 m

până la 2000 m, fără a fi despărţite de denivelări accentuate. Suprafaţa cea mai înaltă, situată la

1900-2100 m, domeniul păşunilor alpine, este întâlnită în munţii Capra (1927 m), Clăbucet (1940

m), în culmile Mlăcile şi Gropşoarei, în jurul vârfurilor Şureanu şi Vârfu lui Pătru. Cea mai mare

extindere o au suprafeţele medii, surprinzător de netede, domeniu al pădurilor de conifere şi

foioase succedate de la 1650-1700 m (Măgura Mică, culmile Sălanele, Gârbova, Brateşului), până

la 1450 m (în Dealul Cipşoara, Dealul Boşanilor 1518 m, Vârful Muntelui 1452 m, Jiguru Mare,

Plaiu lui Godeanu etc.). La altitudinea de 1200-1300 m apare o nouă succesiune de suprafeţe

(Brusturelu 1279 m, Dealul Arşiţei 1230 m, Răchita 1236 m etc.), constituind, de fapt, partea

inferioară a ciclului Râu Şes.

Spre margini, culmile largi – cuprinse între 950 şi 1000 m (Vârful Crucii 1031 m, Alunu 948 m,

Târsa 949 m, Dosul Vârtoapelor 979 m etc), pe alocuri coborând la 850-800 m (Muncelu 810 m,

31

Ţifla 854 m etc), mai fragmentate pe latura sudică decât pe cea nordică – reprezintă ultimul

complex de nivelare (Gornoviţa), care în partea de vest se extinde mult sub numele de Platforma

Luncanilor, o parte individualizată a Munţilor Şureanu. Către Strei se termină printr-un abrupt de

500 m. Toată latura de vest este aproape în întregime împădurită, deosebindu-se de partea dinspre

valea Grădiştei, unde se află aşezările de înălţime, înconjurate de fâneţe şi păşuni. Această

suprafaţă retează cuvertura calcaroasă, de vârstă jurasică, pe care s-a format un relief carstic variat.

Formele exocarstice sunt reprezentate prin doline cu diametrul de 2-3 m până la 60 m, concentrate

în aria Ponorici, unde se află şi cunoscuta polie a Ponoriciului şi polia Fundătura Ponorului (Fig. 7)

şi cele endocarstice: peşteri, avenuri etc. Dintre peşteri, cele mai lungi sunt cele de la Ponorici-

Cioclovina (6560 m) şi Şura Mare (6183 m).

Fig. 7 Fundătura PonoruluiSursa: http://www.evz.ro

3.2.6. Axa transversală a Jiului şi Streiului

Depresiunile Haţeg şi Petroşani, împreună cu valea Jiului alcătuiesc un culoar transversal

carpatic pe aproximativ 60 km, având un caracter de netă individualitate geografică. El gravitează,

din punct de vedere genetic, către cele două văi – Jiu şi Strei, peisajul înregistrând o serie de

caractere comune dar şi unele particularităţi geografice.

Explicarea acestui culoar transversal trebuie legată pe de o parte de evenimentele care s-au

succedat în masa carpatică dar şi în cea a arealelor periferice, ambele fiind puternic reflectate de

elementele de relief. Acestea se concretizează în existenţa unor sectoare de defilee puternic

32

încrustate, a teraselor suspendate şi deformate, a bazinetelor de obârşie, înşeuări şi nivele de umeri,

depresiuni bine izolate ş.a. În acest context trebuie să conturăm valea Jiului, împreună cu

generaţiile de văi, cu nivelele de umeri, care consemnează un culoar transcarpatic ce se însinuează

la periferia Depresiunii Petroşani, înaintând în larga înşeuare de la Merişor-Băniţa, de unde trece în

bazinul Streiului, alcătuind un nivel de bordură la contact cu muntele.

Considerentele de mai sus solicită prezentarea defileului Jiului ca unul din sectoarele de

reper pentru analiză geografică. Între Livezeni şi Bumbeşti, Jiul desparte Munţii Vâlcanului de

Munţii Parângului. Elementele caracteristice pentru acest sector sunt: o denivelare a profilului

longitudinal de 250 m, pe cei 33 km de defileu, o meandrare accentuată, prezenţa meandrelor

încătuşate şi adâncite cu circa 150 m, artere hidrografice cu rupturi de pantă foarte accentuate în

zonele de confluenţă, un debit apreciabil la ieşirea din defileu de circa 22 m³/s, din care aportul

afluenţilor este de aproximativ 3m³/s; prezenţa cvasicompactă a învelişului forestier, ca o

consecinţă şi a precipitaţiilor abundente, de 970 mm anual, frecvenţa apreciabilă a proceselor

gravitaţionale generate şi de continua subminare a Jiului.

Geneza acestui sector a fost mult dezbătută în literatura de specialitate. Astfel, s-au

considerat accidentele tectonice (falii, P. Lehmann şi A. Rehman, inflexiunile pânzei getice, Gh.

Murgoci şi L. Mrazec) ca elemente care au determinat cursul Jiului în defileu. O interpretare mai

complexă este dată de Emmanuel de Martonne care asociază antecedenţa cu captarea. Cursul

antecedent este considerat ca fiind conform cu liniile structurale ale pânzei getice şi el apare

adâncit în suprafaţa Râu-Şes. O nouă etapă de evoluţie, aşa cum arată autorul mai sus citat, este

marcată în miocen când se produce denivelarea dintre Carpaţi şi Depresiunea Haţeg. În condiţiile

nou create are loc o secţionare a văii Jiului, zona Lainici devenind o cumpănă de ape. Argumentele

pe care le aduce în discuţie Emmanuel de Martonne sunt: căderea suprafeţei (Râu-Şes) în care s-a

adâncit iniţial Jiul, către nord; aceeaşi consideraţie şi a unui culoar marcat de nivelul de 750 m

(Gornoviţa), precum şi prezenţa unor aluviuni vechi depuse în zona Băniţa, formate din cristalinul

aparţinând munţilor Parâng şi Vâlcan. Formarea cursului unitar, apropiat de configuraţia actuală

corespunde mişcărilor tectonice din Depresiunea Subcarpatică a Olteniei, când nivelul de bază

format de aceasta a accelerat eroziunea; Jiul oltean a captat astfel Jiul transilvănean.

D.D. Burileanu (1942) presupune în toată evoluţia carpatică un curs unitar al Jiului care s-a

adâncit continuu, antecedenţa fiind astfel confirmată de nivelele de umeri indentificaţi în tot acest

culoar. Aceeaşi explicaţie o atribuie V. Mihăilescu (1963), iar N. Orghidan (1969) argumentează

33

existenţa unei legături între Depresiunea Petroşani şi bazinul Getic. Acelaşi autor arată că:

“Tinereţea atât de bătătoare la ochi a Jiului nu trebuie să ne surprindă. Ne aflăm într-o regiune de

maximă înălţime a arcului carpatic autohton, curăţit de orice urme ale pânzei getice, ajungând aici

la 2519 m(vârful Parângul Mare). Trecătoarea Jiului este exemplul cel mai impresionant de

antecedenţă dintre toate văile transversale din bazinul Dunării de Jos”.

În amonte de sectorul de defileu se extinde Depresiunea Petroşani, cu o desfăşurare

transversală faţă de defileul Jiului, între cele două extremităţi înregistrând 45 km şi o lăţime de 3-

15 km. Este amplasată pe Jiul de Vest şi Jiul de Est, fiind suspendată faţă de defileu cu circa 400

m. Ea este delimitată de abrupturi puternice, desfăşurate sub forma unor aliniamente, ceea ce

sugerează originea sa tectonică. Aşa sunt cele două fracturi longitudinale, una la nord, cealaltă în

sud şi alta aproximativ centrală, în lungul căreia se desfăşoară Jiul de Vest. Evoluţia sa este legată

de scufundarea unei arii din autohtonul danubian şi al pânzei getice. Depozitele de umplutură sunt

formate din: conglomerate roşii, cu intzercalaţii argiloase şi lentile de calcare concreţionare

aparţinând eocen-oligocenului, dintr-un complex marnos-argilos productiv cu circa 25 strate de

cărbune de vârstă oligocen superioar-acvitaniană, din complexul conglomeratelor superioare şi

pietrişuri, prundişuri şi bolovănişuri cu o structură torenţială care atestă o puternică modelare în

pliocen. Toate aceste formaţiuni sunt dispuse sub forma unui sinclinal cutat şi faliat –

antisinclinalul Slătinioara, sinclinalele Petrila şi Sălătruc.

Adâncirea reţelei hidrografice dictată de evoluţia Jiului în defileu este evidenţiată de un nivel

de bordură puternic degradat, situat între 900-700 m sub care se desfăşoară o fâşie piemontană şi

trei nivele de terase. Şi acestea din urmă sunt identificate în valea Jiului în rupturile de pantă

(±800m) ale versanţilor care domină confluenţa cu Polatiştea, în nivelele corespunzătoare

meandrelor încătuşate de sub Pietrele Albe, de la Lainici, de sub Plaiul Bâlbea situate la ±45 m,

sau în succesiunea de rupturi de pantă de la afluenţi (35 m, 25 m şi 10 m).

La nord de înşeuarea Băniţa-Merişor se desfăşoară Depresiunea Haţeg-Strei. Ea are

configuraţia unui golf care în trecutul geologic se lega cu Depresiunea Petroşani în sud, comunica

în nord cu Depresiunea Transilvaniei, iar în vest, pe culoarul Bistrei, cu Depresiunea Caransebeş-

Mehadia. Umplutura este formată din depozite paleogene, tortoniene, sarmaţiene, pliocene şi

cuaternare. După dispoziţie ele atestă o puternică transgresiune în tortonian, sedimentarul

suprapunându-se direct şisturilor cristaline. Denumită de V. Mihăilescu (1963) ca o câmpie

intercalată şi etajată, acest mare areal depresionar poate fi subdivizat, după formele de relief

34

predominante, în Depresiunea Haţeg propriu-zisă şi culoarul Strei. Prima este relativ suspendată,

fiind formată din muncei decupaţi predominant din cristalin la altitudini de 550-800 m; din culmi

prelungi, modelate în depozite paleogen miocene, la peste 450 m, o câmpie piemontană înaltă şi

una joasă terasată. Cel de-al doilea compartiment, dezvoltat de la sud către nord în lungul Streiului,

are configuraţia unui culoar larg, în care eroziunea a modelat nivelul superior, reducându-l la

altitudini sub 500 m. Mai bine evidenţiate sunt terasele care se racordează cu cele ale Mureşului.

Subliniem acest fapt deosebit de important care atestă, într-o anumită etapă, adâncirea Streiului în

raport de Mureş; în schimb, terasele din Depresiunea Petroşani sunt corespondente umerilor şi

rupturilor de pantăale Jiului în defileu. Toate acestea semnalează, în etapa formării teraselor,

cursuri bine individualizate ale bazinelor hidrografice, Strei şi Jiu.

Acest culoar transversal Jiu-Strei se evidenţiază şi prin alte elemente de peisaj : temperaturi

minime anuale de -29°C, temperatura medie a lunii ianuarie -4,5°C, inversiuni de temperatură, un

grad de nebulozitate accentuat, o poluare pronunţată a aerului în Depresiunea Petroşani,

convergenţe hidrografice mari în arealele depresionare, condiţii climatice de adăpost în unele

meandre ale Jiului, efecte ale föhnizării maselor de aer cu implicaţii directe în pretabilitatea

terenurilor la diferite culturi în Depresiunea Haţeg-Strei etc.

3.2.7. Axa transversală a Oltului

Masa Carpaţilor Meridionali este intersectată de una dintre cele mai tipice văi transversale,

cea a Oltului. La cele două extremităţi, în nord se află bazinul Tălmaciu-Boiţa, în sud Depresiunea

Jiblea, iar aproximativ central, cu o dispoziţie perpendiculară faţă de Olt, Depresiunea Ţara

Loviştei. În rest valea Oltului are aspectul tipic de defileu puternic încrustat cu meandre încătuşate.

Defileul propriu-zis are şi el două sectoare: primul, între Turnu Roşu şi Câineni, cu o lungime de

20 km, cu o cădere de 1,38 m/km, intersectând şisturi cristaline, iar cel de-al doilea între Brezoi şi

Cozia, având o lungime de circa 17 km şi o pantă mai accentuată de 1,9 m/km, în care Oltul se

adânceşte în gnaise şi micaşisturi.

Această configuraţie complexă, alături de detaliile pe care le oferă terenul a făcut ca valea

transversală a Oltului să constituie obiectul diferitelor ipoteze care vizează geneza sa.

O serie de autori susţin originea tectonică a văii, fie pe baza unui sistem de falii, sau de

fracturi de suprafaţă, fie în legătură cu inflexiunile pânzei getice. Captarea este argumentată de

Emmanuel De Martonne şi P. Coteţ, prin care se susţine că un Olt sudic ar fi captat la sfârşitul

35

pliocenului-începutul cuaternarului un afluent al lacului transilvan. Ca argumente sunt aduse

configuraţia văilor afluente în acest sector (Lotrul şi Băiaşul) şi caracterul deltaic al formaţiunilor

de la Tălmaciu. Originea antecedentă este atribuită de V. Mihăilescu, N. Orghidan şi Gr. Posea.

Existenţa vechiului culoar de legătură între bazinul Transilvaniei şi cel getic este argumentată de

N. Orghidan, arătând că: “este de presupus că apele neogene au pătruns şi pe canalul Oltului când

sedimentele lor s-au păstrat pe clina sudică a munţilor până la Titeşti, la 1300 m, pe cea nordică ele

mărginind pe o mare întindere poalele munţilor atât spre est cât şi spre vest la Turnu Roşu”. De

asemenea, s-a semnalat în lungul defileului, de către acelaşi autor, un nivel pliocen de 1000 m,

care se insinuează şi pe văile afluente, dominat de nivelul de 1500 m, dezvoltat cu precădere în

Muntele Cozia, precum şi un complex de terase. Evoluţia văii Oltului ”se confundă” deci în

principalele episoade ale istoriei Carpaţilor Meridionali.

În acest context trebuie privită şi evoluţia Depresiunii Ţara Loviştei. Dezvoltată, în vest, în

bazinul Lotrului şi, în est, între Făgăraş şi Cozia, Frunţii şi Ghiţu şi Muscelele Plăticăi, aceasta are

o lungime de aproximativ 40 km şi o lăţime care variază între 5-12 km. Ea are configuraţia unui

culoar suspendat longitudinal, dezvoltat conform cu Lotrul şi transversal faţă de Olt, trecerea dintr-

un bazin în altul putând fi urmărită printr-un nivel de înşeuări – Topolog, Argeş, Vâlsan şi Râul

Doamnei. Dispoziţia şi prezenţa depozitelor eocene, relativ similare, atestă o comunicare între

apele bazinului Loviştei cu cele ale depresiunii getice prin acest culoar. Legătura a fost întreruptă

odată cu ridicarea din eocenul superior a edificiului carpatic, fapt confirmat şi de deformarea

suprafeţei Borăscu.

Prezenţa conglomeratelor şi a gresiilor înscriu o relativă continuitate a culmilor din Făgăraş

(dezvoltate pe cristalin), cu cele din depresiune. Se remarcă un relief structural, generat de căderea

formaţiunilor dar mai ales de contactul dintre cristalin şi sedimentar, precum şi dezvoltarea unor

bazinete de eroziune diferenţiată – Perişani pe valea Băiaşu, Poiana pe Topolog, între Argeş şi

Vâlsan, Poienile Vâlsanului pe Vâlsan şi Bahma Rusului pe Râul Doamnei.

Acest culoar se detaşează în peisaj prin prezenţa poienilor care apar la vest de Topolog

intercalate în păduri de fag şi de teren arabil, unde de fapt şi densitatea aşezărilor este mai mare. La

est de Topolog poienile sunt mai restrânse, fondul forestier, alcătuit din amestec de fag cu molid,

fiind predominant; tot aici aşezările temporare (sălaşele) sunt destul de frecvente.

Faţă de masivele care o delimitează în totalitatea sa, Valea Oltului se individualizează printr-

un peisaj cu dinamică foarte accentuată, în care rolul esenţial îl are însăşi artera hidrografică.

36

Culoarul creat de Olt colectează o reţea deasă de ape, cu circa 4-5 confluenţe pe km, dispuse în

serie, ceea ce măreşte treptat debitul (Lotrioara, la Gura Prejbii, 2,51 m³/s; Lotrul la Gura Latoriţei,

8,95 m³/s; Lotrul la Gura Vasilatului, 18,4 m³/s; Oltul, la Râmnicu Vâlcea, 117 m³/s; deci în

sectorul de defileu debitul Oltului creşte cu circa 40 m³/s. Astfel se explică şi eroziunea foarte

activă însoţită de subminarea versanţilor.

Până la acest culoar de vale unele sectoare au caractere distincte; aşa, de exemplu, apar

perimetre restrânse alcătuite din bazinele situate mai ales în arealele de confluenţă cum sunt

Câineni şi Racoviţa, sau de meandru cum este cel de Grebleşti. Pe nivele de terase, pe acumulările

piemontane sau pe suprafeţe mai înalte se desfăşoară o serie de aşezări: Câineni, Câinenii Mari,

Grebleşti, Răzoare, Racoviţa, Copăceni etc., care dispun de suprafeţe arabile, dar mai ales de

păşuni şi fâneţe naturale.

Adăpostul oferit de versanţi, circulaţia locală şi încrustarea puternică a văii Oltului

diversifică mult condiţiile pedofitoclimatice. Sunt predominante pădurile de foioase (peste 80%),

coniferele fiind localizate mai ales în sectorul defileului de la Cozia. Condiţiile climatice confirmă

unele slabe inversiuni de vegetaţie în avale de confluenţa cu Lotrul, unde valea este puternic

adâncită – cu peste 800 m – şi lăţimea redusă (sub 100 m de la un versant la altul), sau acolo unde

apar meandre încătuşate unde se diversifică şi expoziţia versanţilor aşa cum se întâlneşte sub

Muntele Cozia. Particularităţi topoclimatice sunt specifice arealului sudic, la Cozia unde

temperatura medie anuală este de 9° C, a lunii ianuarie -1, -2°C, a lunii iulie 20-21°C,

amplitudinile ajungând la 53°C, iar cantitatea medie anuală de precipitaţii la 705 mm. În zona de

contact cu Subcarpaţii nuanţele unui climat mai blând favorizează creşterea nucului, a castanului

bunşi chiar a viţei de vie.

37

Capitolul IV

Clima Grupei Montane Parâng

4.1. Trăsături generale

Grupa Montană Parâng se află situată în partea de sud-vest a României, în cadrul Carpaţilor

Meridionali, ceea ce face ca acest masiv să fie supus influenţelor maselor de aer sud-

mediteraneene, oceanice din vest şi continentale din nord - nord-est.

Clima Parângului este, în funcţie de latitudine şi longitudine, o climă temperat continentală

moderată, iar în funcţie de altitudine, este o climă caracteristică munţilor înalţi din Carpaţi, cu etaje

climatice specifice.

În cadrul Grupei Montane Parâng se observă diferenţieri între versanţii sudici, cu climă mai

blândă, cu radiaţie solară mai bogată (dovadă prezenţa pădurilor de foioase până la 1400 m

altitudine) şi versanţii nordici cu climă mai rece, unde coniferele au o dezvoltare mai amplă. Datele

climatice variază altitudinal, în acest masiv, permiţând separarea a două zone: prima între 1850 m

şi 2519 m altitudine, iar cea de-a doua între 1850 m şi 800 m altitudine. În prima zonă, temperatura

medie anuală scade sub 0 °C, amplitudinea termică anuală sub 18 °C, iar numărul zilelor cu îngheţ

oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari. Vântul dominant este cel de nord-

vest şi vest, iar datorită convecţiei dinamice a aerului, iar vara celei termice, se formează ceaţă şi

nori de relief, circa 250 - 300 zile pe an, ca urmare, insolaţia se ridică la circa 1500 ore anual, iar

precipitaţiile devin frecvente. Dintre acestea cele solide sunt preponderente. În timpul verii ploile

au caracter torenţial. Stratul de zăpadă durează 180 - 200 zile, iar grosimea lui în zonele adăpostite

poate atinge 7 - 8 m.

În cea de-a doua zonă, climatul este caracteristic munţilor mijlocii. Temperatura medie

rămâne pozitivă, media lunii iulie oscilează între 18 - 20 °C, iar a lunii ianuarie între -5 °C şi -6 °C.

Numărul zilelor cu îngheţ se reduce la 150, putând adesea surveni dezgheţuri bruşte, chiar în lunile

de iarnă. Durata strălucirii ajunge la 1700 - 1800 ore pe an. Vânturile dominante sunt cele de nord

- vest. Adesea se resimte föehnul, care provoacă unele avalanşe.

Pe versanţii nordici, umbriţi, regimul temperaturilor are nuanţe moderate, precipitaţiile

anuale ajung la 1200 mm în partea superioară a pantelor sudice şi scad spre exterior până la 800

mm. În Parâng sezonul rece se întinde pe o perioadă de aproximativ 8 luni, din octombrie până în

38

mai, de obicei cu zăpadă persistentă, în zonele înalte. În sezonul cald (iunie - septembrie)

alternează perioadele umede cu perioadele uscate, favorabile drumeţiei. Schiul poate fi practicat

din ianuarie până în aprilie, când în zona povârnişurilor apar frecvent avalanşele.

Lunile august, septembrie şi prima parte a lunii octombrie, cu mici excepţii, sunt deosebit de

favorabile drumeţiei montane (Nae Popescu, 1986).

4.2. Factorii genetici ai climei

4.2.1. Radiaţia solară

Radiaţia solară condiţionează o serie de procese şi fenomene, generate de potenţialul

energetic al soarelui.

Poziţia teritoriului ţării noastre şi implicit al Grupei Montane Parâng, în plină zonă

temperată, asigură un regim radiativ moderat.

Radiaţia solară este condiţionată de unghiul de înălţime al soarelui, de gradul de opacitate al

atmosferei, precum şi de unghiul sub care este înmagazinată căldura solară.

a) Radiaţia solară directă - depinde de unghiul de înălţime a soarelui, de opacitatea

atmosferei şi de unghiul sub care aceasta este recepţionată. Astfel, în Grupa Montană Parâng

potenţialul radiativ, recepţionat de suprafaţa expusă perpendicular faţă de soare, scade nu numai

datorită latitudinii, ci şi datorită influenţei structurii majore a suprafeţei active, care influenţează

evoluţia maselor de aer şi implicit opacitatea atmosferei. Măsurătorile topoclimatice efectuate în

munţii Bucegi şi Ceahlău, în perioada septembrie - octombrie 1967, au scos în evidenţă faptul că

pe platourile şi culmile munţilor înalţi, cu altitudini peste 2000 m, deci şi în Grupa Parâng, radiaţia

solară directă poate depăşi la ora 12, chiar şi în timpul zilelor de toamnă, valori de 1,5

cal/cmp/min, datorită pe de o parte, transparenţei mai mari a atmosferei, iar pe de altă parte

mărimii unghiului sub care cad razele soarelui pe suprafaţa activă. Pe versanţi, sub influenţa masei

opace a atmosferei (atmosfera încărcată cu pulberi şi fum) a cărei limită superioară variază în

timpul anului în jurul altitudinii de 1500 m, gradientul de creştere al fluxului radiativ are valori

mult mai mari decât deasupra acesteia.

b) Radiaţia solară difuză - depinde de unghiul de înălţime al soarelui, deasupra orizontului,

de opacitatea atmosferei şi de nebulozitate. În funcţie de nivelul de condensare, de grosimea

stratului de nori şi a masei opace, versanţii din regiunea muntoasă, şi deci şi versanţii Grupa

39

Parâng se caracterizează printr-o radiaţie difuză mai mare. Deasupra nivelului de condensare,

odată cu creşterea transparenţei aerului, radiaţia difuză scade în favoarea radiaţiei directe.

c) Radiaţia globală - este compusă din radiaţia directă şi cea difuză şi înregistrează în Parâng

valori sub 110,0 kcal/cmp/an. Versanţii sudici ai Grupei Montane Parâng beneficiază de intensităţi

mai mari ale radiaţiei globale, datorită efectelor föehnale, care se manifestă mai ales în

Depresiunea Subcarpartică Olteană. Aici radiaţia globală este de peste 120,0 kcal/cmp/an

(Enciclopedia Geografică a României, 1982). Variaţia anuală a radiaţiei globale, în funcţie de

latitudine, pune în evidenţă diferenţierea caracteristicilor fizice ale maselor atmosferice, separate

de arcul Munţilor Carpaţi. În Grupa Montană Parâng radiaţia globală este sub 110,0 kcal/cmp/an.

d) Fluxul luminos - se amplifică în prezenţa stratului de zăpadă proaspătă şi în apropierea

oglinzilor de apă şi se diminuează în apropierea pădurilor de conifere, datorită albedoului acestora.

e) Radiaţia reflectată variază în funcţie de albedoul suprafeţei active, de structura fluxului

radiaţiei globale şi de caracteristicile fizice ale straturilor inferioare ale atmosferei. Cele mai reduse

valori se înregistrează la sfârşitul toamnei, iar cele mai ridicate sunt iarna şi vara. Proporţia în care

energia solară este reflectată de suprafaţa terestră este redată de albedou, ale cărui valori depind de

culoarea suprafeţei active, de structura sa fizică şi de unghiul sub care această suprafaţă este

expusă radiaţiei solare. Iarna, la amiază, se înregistrează cele mai mari valori (58 - 70%), datorită

stratului de zăpadă, în timp de vară se înregistrează valori mai mici < 30% (Geografia României,

vol. I, 1983).

f) Radiaţia absorbită (cantitatea de energie solară preluată şi supusă transformării în energie

calorică, de către suprafaţa activă) creşte foarte rapid în prima jumătate a anului. Radiaţia absorbită

variază în raport de latitudine şi de caracteristicile suprafeţei active.

g) Radiaţia efectivă (diferenţa dintre energia cedată radiativ, de suprafaţa activă atmosferei şi

cea emisă de atmosferă spre suprafaţa activă).

h) Bilanţul radiativ este condiţionat de caracteristicile fizice ale suprafeţei active, care

determină atât potenţialul energiei preluate cât şi pe cel al energiei cedate atmosferei, ca şi de

starea atmosferei. Cele mai pronunţate diferenţieri latitudinale se produc asupra solului neînierbat,

iar cele mai reduse, pe suprafeţe cu un grad mare de omogenitate coloristică şi structurală, cum

sunt cele cu iarbă verde şi cele cu strat de zăpadă. Variaţia latitudinală a bilanţului radiativ în

timpul nopţii şi în timpul zilei evidenţiază schimbul energetic, care are loc între suprafaţa activă şi

atmosferă.

40

4.2.2. Circulaţia generală a maselor de aer

Circulaţia generală a atmosferei constituie o componentă climatică deosebit de importantă,

care evidenţiază dinamica maselor de aer, având rol modificator în structura atmosferei joase.

Circulaţia generală a atmosferei se caracterizează în Grupa Montană Parâng prin

predominarea advecţiilor de aer temperat oceanic, din sectorul vestic, prin frecvenţa mai mare a

advecţiilor de aer tropical din sud-vest şi sud, prin advecţii de aer arctic din nord, mai frecvente în

sectorul rece.

Circulaţia maselor de aer vestice condiţionează ierni blânde şi cu precipitaţii, iar vara o mare

instabilitate climatică. Faţada nordică a Parângului este afectată de masele de aer oceanic din vest,

în funcţie de expoziţia versanţilor.

Circulaţia maselor de aer mediteraneene se face resimţită pe versanţii sudici ai Parângului.

Aceste influenţe condiţionează un climat mai blând, cu invazii de aer cald, care provoacă

dezgheţul şi topirea stratului de zăpadă. În ansamblu, teritoriul este adăpostit faţă de vânturile din

sectorul vestic, fapt care determină formarea vânturilor catabatice de tip föehn, către sfârşitul iernii

şi primăvara, pe pantele sudice ale Parângului, dar şi în Depresiunea Subcarpatică Olteană. Aceste

vânturi duc la înseninări pronunţate şi scăderi ale cantităţilor de precipitaţii, determinând totodată

încălzirea aerului şi topirea stratului de zăpadă. Pe laturile vestice şi estice ale Grupei Montane

Parâng se resimt influenţele topoclimatelor de inversiune. De exemplu, versanţii vestici se află sub

influenţa inversiunilor termice din Depresiunea Petroşani.

4.2.3. Suprafaţa subiacentă

Aceasta reprezintă suprafaţa topografică, cu toată încărcătura sa de elemente geografice.

Astfel, includem relieful, ca element coordonator, vegetaţia, ca tampon climatic, solurile, ca

reactiv pentru mediu, apele cu rol de moderator şi activitatea antropică.

Dintre toate particularităţile suprafeţei active, relieful are cel mai mare rol, deoarece el

generează dimensiunile „spaţiului climatic”, în general, deci cele mai importante trăsături

climatice. În cadrul reliefului Grupei Montane Parâng, contraste apar între versanţii cu expunere

nordică şi cei cu expunere sudică. În distribuţia energiei solare pe un anumit versant un rol

deosebit revine şi pantei acestuia. Astfel, versanţii abrupţi, versanţii nordici ai Grupei Montane

Parâng, primesc o cantitate mică de energie solară, comparativ cu cei alcătuiţi din pante line,

41

versanţii sudici care primesc o cantitate mai mare de energie solară, în funcţie de gradul de

înclinare.

În diferenţierea proceselor şi fenomenelor climatice un rol deosebit revine şi altitudinii.

Relieful Grupei Montane Parâng, cu altitudini cuprinse între 800 şi 2519 m, determină o trăsătură

de bază a climei şi anume zonalitatea pe verticală a tuturor proceselor şi fenomenelor climatice.

Dintre toate categoriile de formaţiuni vegetale, pădurea reprezintă cele mai pronunţate

particularităţi topoclimatice: regim termic moderat cu izoterme şi inversiuni de temperatură,

umezeală mare a aerului şi a solului, strat de zăpadă uniform, predominarea calmului în interior,

circulaţia locală tip briză la periferie.

4.3. Temperatura

Element deosebit din punct de vedere climatic şi cu implicaţii directe în transferul de energie

în fenomenele şi procesele fizico-geografice, temperatura înregistrează o mare varietate teritorială.

Evoluţia temperaturilor este influenţată direct de radiaţia solară, de circulaţia generală a maselor de

aer şi de suprafaţa subiacentă.

4.3.1. Temperatura medie anuală şi lunară

Temperatura medie lunară şi anuală

Staţiameteo

Lunile anului / Temperatura (°C)Medie Amplitudine

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Târgu Jiu -2,9 -1,3 3,5 9,1 14,2 17,6 19,7 19,2 15,4 9,6 4,2 -0,2 9 22,6

Parâng -5,8 -3,5 0 4,5 9,4 12,7 14,5 14,1 10,6 6,2 0,8 -2,8 5,1 19,7

În Grupa Montană Parâng, la fel ca în toate zonele montane, temperaturile medii anuale sunt

foarte mici, în comparaţie cu temperaturile medii ale altor unităţi de relief. Astfel, temperatura

medie anuală variază între -2 - 4 °C, mai exact de 3 - 4 °C la staţia meteorologică Parâng şi de 0 °C

sau sub 0 °C pe vârfurile cu altitudini de peste 2000 m.

Tabel 1 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu Jiu

42

Fig. 8 Temperatura medie lunară şi anuală la staţiile meteorologice Parâng şi Târgu JiuSursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

În luna ianuarie temperatura medie este de -5,8 °C la staţia meteorologică Parâng şi de sub -

9 °C pe vârfurile cele mai înalte. Temperaturile medii în luna ianuarie (februarie), în Masivul

Parâng, se încadrează între -7 - -11°C. Regiunile montane ale Grupei Montane

Parâng sunt aproximativ delimitate de izoterma de -6 °C în interiorul lor temperatura aerului

repartizându-se conform gradientului termic vertical de 0,5 °C/100 m (Geografia României, vol. I,

1983).

În luna iulie neuniformitatea condiţiilor climatice creează o mare diversitate a distribuţiei în

spaţiu a temperaturii aerului în stratul de sol (Fig. 8).

În regiunile montane se remarcă o mare variabilitate teritorială în această lună a valorilor

termice de la cca. 16 °C (izoterma ce marchează aproximativ baza arcului carpatic) la mai puţin de

6 °C cât se înregistrează pe vârfurile cele mai înalte. Astfel, mediile lunii iulie sunt de 12,4 °C la

staţia meteorologică Parâng şi de circa 6 - 7 °C pe munţii cei mai înalţi. În Masivul Parâng

temperatura medie a lunii iulie (august) este cuprinsă între 7 - 13 °C (Enciclopedia Geografică a

României, 1982).

În Grupa Montană Parâng amplitudinile medii anuale scad sub 23 °C, iar odată cu creşterea

altitudinii scad treptat sub 17 °C, pe vârfurile montane de peste 2500 m altitudine.

4.3.2. Amplitudinea medie anuală

Amplitudinea medie anuală este cuprinsă în Grupa Parâng între 18 - 20 °C.

43

În cadrul Carpaţilor se detaşează depresiunile intramontane, cum este în cazul Masivului

Parâng - Depresiunea Petroşani, care se află la limita nord-vestică a Masivului, unde atât

acumularea cât şi stagnarea aerului rece din timpul iernii, cât şi încălzirea intensă vara, fac să

crească contrastul termic dintre anotimpuri. Amplitudinea termică absolută la Petroşani este de

65,7 °C (Geografia României, vol. III, 1987).

4.3.3. Temperaturile medii zilnice

În luna ianuarie temperaturile medii zilnice în Grupa Montană Parâng scad sub -12 °C,

prezentând oscilaţii neperiodice foarte mari, de la 1 °C la - 28°C.

În luna iulie valorile medii zilnice depăşesc 7 °C în regiunile de munte, deci şi în Grupa

Montană Parâng.

Prima zi cu temperaturi medii zilnice mai mari sau egale cu 0 °C apare pe înălţimile

montane de peste 1800 - 2000 m altitudine, între 1 martie şi 1 aprilie. Pe culmile cele mai înalte ale

Masivului Parâng (vârful Parâng, 2519 m), temperatura medie zilnică a aerului devine pozitivă

după 1 mai.

Ultima zi cu temperaturi medii zilnice mai mari sau egale cu 0 °C se plasează la începutul

lunii noiembrie, pe înălţimile montane.

4.3.4. Temperaturile extreme

Pentru a prezenta temperaturile extreme din Grupa Montană Parâng luăm în comparaţie

temperaturile maxime şi minime înregistrate în unităţile de relief de la sudul masivului din judeţul

Gorj. Astfel, maximele absolute au urcat până la 40,1 °C la Aninoasa, în ziua de 17 august 1952 şi

la peste 20,0 - 25,0 °C pe culmile montane înalte.

Minimele absolute au coborât până la -31,0 °C la Târgu Jiu, în ziua de 24 ianuarie 1942, la -

28,1 °C la Aninoasa în 25 ianuarie 1950 şi până la -36,0 °C pe culmile cele mai înalte ale munţilor.

4.3.5. Frecvenţa zilelor cu diferite temperaturi caracteristice

Zilele de iarnă - numărul acestora creşte în Grupa Montană Parâng odată cu altitudinea

ajungând la peste 155 de zile la 2500 m altitudine.

Zilele cu îngheţ se produc din septembrie până în aprilie şi chiar mai, iar pe vârfurile înalte,

tot anul. Astfel, în Grupa Montană Parâng, între 1850 m altitudine şi 2519 m altitudine, numărul

44

zilelor cu îngheţ oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari. Între 800 şi 1850 m

altitudine numărul zilelor cu îngheţ se reduce la 150, putând adesea surveni dezgheţuri bruşte.

Perioadele fără îngheţ sunt de 80-120 zile/an.

Zilele de vară scad în regiunile muntoase, odată cu altitudinea, astfel că, la peste 1000 m

devin o excepţie, iar pe vârfurile înalte lipsesc.

4.4. Umezeala relativă a aerului. Variaţia anuală şi lunară

Element climatic caracteristic, umezeala relativă a aerului exprimă cantitatea de vapori de

apă din atmosferă. Ea este condiţionată de dinamica maselor de aer şi de diferenţierile suprafeţei

active, bazine acvatice şi suprafeţe împădurite. Acestea din urmă constituie surse permanente de

evaporaţie şi evapotranspiraţie, fapt care determină creşterea gradului de umezeală a aerului.

Cele mai mari medii anuale ale umezelii relative se înregistrează la vârfurile de peste 2000

m altitudine.

În luna ianuarie, valorile medii ale umezelii relative, au o repartiţie teritorială destul de

uniformă, apropiindu-se mult de cele anuale, în regiunile muntoase.

În luna iulie, datorită diferenţierilor termice, de la o regiune la alta, umezeala relativă a

aerului prezintă o distribuţie destul de neuniformă.

Umiditatea relativă în luna iulie este mai mare de 80%.

4.5. Nebulozitatea

Direct dependentă de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei, ca şi cele ale

suprafeţei active (îndeosebi relieful), nebulozitatea influenţează, la rândul ei, regimul tuturor

elementelor climatice.

4.5.1. Nebulozitatea totală

Nebulozitatea creşte cu altitudinea, astfel că, pe înălţimile carpatice de peste 2000 m

depăşeşte 6,5 - 7,0 zecimi. Odată cu creşterea altitudinii maximul de nebulozitate se deplasează

spre sfârşitul iernii februarie – martie. Minimul de nebulozitate se produce în zona Masivului

Parâng, în lunile august - septembrie, iar odată cu creşterea altitudinii minimul se deplasează spre

luna octombrie.

45

4.5.2. Frecvenţa zilelor cu cer senin şi acoperit

Acestea completează regimul nebulozităţii. Astfel, în Grupa Montană Parâng, datorită

convecţiei dinamice a aerului, iar vara celei termice, se formează nori de relief, circa 250 - 300 zile

pe an. Ca urmare, insolaţia se ridică la circa 1500 ore anual, iar precipitaţiile devin foarte

frecvente.

Numărul zilelor senine este mai mic de 40 pe an.

4.6. Precipitaţiile atmosferice

Poziţia geografică a Grupa Montană Parâng, pe de o parte şi caracteristicile reliefului pe de

altă parte, creează diferenţieri în repartiţia precipitaţiilor atmosferice. Acestea înregistrează o

creştere generală, de la altitudinile mai mici către cele mai mari şi diferenţieri între versanţii

nordici şi cei cu expunere sudică.

4.6.1. Cantităţile anuale de precipitaţii

Cele mai mari cantităţi anuale de precipitaţii se înregistrează în zonele montane şi s-au

înregistrat în anii cu predominarea activităţii ciclonice şi frontale pe întreg teritoriul ţării sau numai

pe unele regiuni.

Astfel, cantităţile medii anuale de precipitaţii în Grupa Montană Parâng sunt de 951,5 mm la

staţia meteorologică Parâng şi de peste 1200 mm pe culmile montane înalte.

4.6.2. Cantităţile medii lunare de precipitaţii

Cantităţile medii lunare, cele mai mari cad în iunie şi sunt de 124,2 mm la staţia

meteorologică Parâng şi de peste 180,0 mm pe munţii înalţi. În comparaţie, cantităţile medii ale

lunii iunie sunt de 102,1 mm la Tismana şi 88,8 mm la Târgu Jiu. La Novaci sunt de 106,2 mm.

Precipitaţiile medii lunare şi anuale

Staţia

meteo

Lunile anului / precipitaţiile (mm)Anual

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Parâng 16,9 49,4 58,7 107 93,8 124,2 118,9 64,6 66,4 84,1 66,4 55,6 951

Novaci 49,7 45,2 58,5 75 106,2 103,3 74,3 72,5 65,3 76,6 19,2 57,2 863

46

Tabel 2 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi

Novaci

Cantităţile medii lunare, cele mai mici, cad în februarie şi sunt de 49,9 mm la staţia

meteorologică Parâng şi peste 100,0 mm pe munţii înalţi. În luna februarie cantităţile medii de

precipitaţii sunt de 45,0 mm la Novaci şi de 67,1 mm la Tismana şi 47,7 mm la Târgu Jiu.

Cea mai mare parte a precipitaţiilor cad în semestrul cald, foarte frecvent sub formă de

averse.

Fig. 9 Precipitaţiile medii lunare şi anuale la staţiile meteorologice Parâng şi Novaci

Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.6.3. Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore

Cantităţile maxime căzute în 24 de ore au însumat 144,3 mm la Polovragi (15 mai 1897);

137,1 mm la Tismana (17 august 1949); 93,6 mm la Târgu Jiu (6 septembrie 1968); 76,5 mm la

Novaci (7 septembrie 1909) şi de 100,0 mm pe culmile munţilor din nord (Fig. 9, 10).

Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică Novaci

Staţia meteo

Lunile / anul / precipitaţiile (mm)

Novaci

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

1923 1933 1899 1907 1902 1927 1941 1927 1910 1887 1910 1899

90,9 45,6 46,2 57,1 102 86,9 135 63,4 62,4 63,8 19,4 56,7

47

Tabel 3 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică Novaci

Fig. 10 Cantităţile maxime de precipitaţii în 24 ore la staţia meteorologică Novaci

Sursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.7. Vântul

Vânturile din Grupa Montană Parâng sunt puternic influenţate de relief, atât în cea ce

priveşte frecvenţa pe direcţii, cât şi viteza (Fig 11).

Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Novaci

Direcţia

Frecvenţa

Nord 16,5 %

Nord - Est 13,5 %

Est 9,0 %

Sud - Est 8,0 %

Sud 7,0 %

Sud - Vest 3,0 %

Vest 2,5 %

Nord - Vest 2,5 %

TOTAL 62,0 %

CALM 38,0 %

Tabel 4 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică Novaci

48

Vânturile mai sunt influenţate de circulaţia maselor de aer, de altitudine, de configuraţia

reliefului, de expoziţia versanţilor.

Fig. 11 Frecvenţa vântului pe direcţii la staţia meteorologică NovaciSursa: Maria Bud, 2008, Teză de Doctorat - Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, Bucureşti

4.7.1. Frecvenţa vântului pe direcţii

În Grupa Montană Parâng, în general, vântul dominant este cel de nord-vest şi vest. Astfel,

la staţia meteorologică Parâng, cele mai mari frecvenţe le au vânturile din sudest (16,8%) şi sud

(15,4%), urmate de cele din nord-vest (14,0%) şi nord (8,0%). Pe culmile înalte ale munţilor

predominante sunt vânturile din sectorul vestic (cca. 25% din nord-vest; 20% din vest şi 17% din

sud-vest).

4.7.2. Viteza medie lunară şi anuală

Viteza vântului dominant din nord-vest si vest poate ajunge, frecvent, pe culmi, la 6 - 7 m/s.

Intensificări se produc în timpul iernii, când valorile de 9 m/s sunt frecvente. Astfel, vitezele medii

anuale sunt mari pe munţii înalţi (între 4,0 şi 7,0 m/s) şi în comparaţie mici la Târgul Jiu (între 1,6

şi 3,2 m/s).

4.7.3. Calmul atmosferic

49

Frecvenţa medie anuală a calmului este neînsemnată pe culmile înalte ale Grupei Montane

Parâng (sub 5%), mai ridicată la staţia meteorologică Parâng (34,9%) şi în comparaţie, este

deosebit de mare la Târgu Jiu (53,2%), în condiţiile climatului de adăpost.

4.8. Diverse fenomene si procese meteorologice

4.8.1. Numărul zilelor cu îngheţ

Numărul zilelor cu îngheţ oscilează între 250 - 265, putând atinge chiar valori mai mari, la

altitudini cuprinse între 1850 m şi 2519 m şi se reduce la 150, la altitudini mai scăzute. Aici pot

interveni dezgheţuri bruşte, chiar şi în lunile de iarnă.

Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng

Primul îngheţ Ultimul îngheţ

Data medieCel mai

timpuriuCel mai târziu

Data medieCel mai

timpuriuCel mai târziu

6 octombrie 8 septembrie 8 noiembrie 30 aprilie 28 martie 13 iunie

Tabel 5 Datele medii ale primului şi ultimului îngheţ în Masivul Parâng

4.8.2. Ninsoarea, stratul de zăpadă, viscolul

Stratul de zăpadă este stabil şi gros în Grupa Montană Parâng, mai ales în zonele înalte,

aproximativ 8 luni, din luna octombrie până în luna mai.

Durata medie anuală, cu strat de zăpadă, este de cca. 200 de zile, pe culmile înalte şi în

comparaţiei, la Târgu Jiu durata este de 47,7 zile.

Grosimile medii decadale, în ianuarie - februarie, oscilează între 20,0 şi 60,0 cm în sectorul

montan şi între 7,2 şi 14,8 cm la Târgu Jiu.

4.8.3. Ceaţa

În Grupa Montană Parâng ceaţa este forte frecventă, datorită convenţiei termice vara, iar

iarna, celei dinamice a aerului, se formează circa 250 - 300 zile pe an.

50

Capitolul V

Hidrografia Grupei Montane Parâng

5.1. Trăsături generale ale hidrografiei în Grupa Montană Parâng

Fiind vorba despre o zonă montană, configuraţia reţelei hidrografice este influenţată, în

Grupa Montană Parâng, de poziţia geografică, de relief, de condiţiile climatice, de evoluţia

paleogeografică şi de alcătuirea rocilor şi în mai mică măsură de factorul uman.

Poziţia geografică a Grupei Montane Parâng, în cadrul Carpaţilor Meridionali şi mai exact în

partea, aproximativ, sud-vestică a acestora, face ca reţeaua hidrografică să aparţină grupei

hidrografice de sud.

Evoluţia paleogeografică, care a dus la formarea reţelei hidrografice, se distinge prin două

etape: precuaternară şi cuaternară. În prima etapă, când s-a definitivat edificiul carpatic, se poate

vorbi, iniţial, de o cumpănă de ape, de ordin major, care s-a complicat ulterior prin apariţia

munţilor vulcanici şi prin apariţia depresiunilor intramontane. În cea de-a doua etapă s-a realizat,

sub influenţa mişcărilor neotectonice şi implicit a retragerii apelor marine, a factorilor climatici,

gama variată a unităţilor acvatice din Carpaţi: râuri, lacuri, ape freatice. Glaciaţiunea cuaternară,

prin fazele Riss şi mai ales Würm, a modelat regiunile înalte ale Carpaţilor, deci şi ale Grupei

Montane Parâng, creând circurile şi văile glaciare. Ulterior acumularea apei a dus la formarea

numeroaselor lacuri glaciare, existente astăzi pe culmile înalte ale Masivului Parâng.

Relieful influenţează şi el reţeaua hidrografică prin altitudinile mari din Grupa Montană

Parâng, prin pante, prin condiţiile de alimentare şi prin litologie. Alcătuirea rocilor influenţează

atât reţeaua hidrografică subterană cât şi cea de suprafaţă. Astfel, pe rama sudică a Grupei

Montane Parâng, în zona calcarelor se remarcă o densitate mai mare a apelor subterane.

Condiţiile climatice specifice în primul rând zonei temperat-continentale şi apoi zonei

muntoase influenţează şi ele reţeaua hidrografică din Grupa Montană Parâng.

51

Se remarcă unele diferenţieri între versanţii cu expunere nordică şi cei cu expunere sudică,

supuşi influenţelor mediteraneene. Aceştia din urmă au şi pante mai domoale, decât cei din nord,

deci viteza de scurgere este mai scăzută aici, decât în nord.

Influenţa factorului uman asupra condiţiilor de formare a resurselor de apă se resimte mai

puţin în Masivul Parâng. Există unele lacuri de baraj antropic, realizate pe arterele hidrografice

marginale.

Reţeaua fluviatilă - este inclusă în bazinele Oltului şi Jiului. Cumpăna de ape o formează

cresta principială a Masivului Parâng, aceasta fiind orientată est-vest. Astfel, reţeaua hidrografică

majoră este orientată spre nord şi sud de culmea principală, în general. Râurile din Masivul Parâng

îşi au obârşia în circurile glaciare din zona înaltă şi se varsă în arterele hidrografice mai mari, care

formează limitele masivului, cum sunt Jiul, Jiul de Est, Lotru, Olteţ sau cele din sud care străbat

Subcarpaţi, ca apoi să se verse tot în Jiu. Fiind o zonă muntoasă, densitatea reţelei de râuri, în

Masivul Parâng, este de 1 km/kmp. Volumul de apă scurs într-un an depăşeşte 40 l/s/kmp în

Masivul Parâng.

Sistemul lacustru accentuează complexitatea morfohidrografică a regiunii. În Grupa

Montană Parâng, lacurile sunt reprezentative, atât ca număr cât şi ca tipuri genetice ale cuvetelor

lacustre. Lacurile din Grupa Montană Parâng sunt, în cea mai mare parte, lacuri glaciare şi ele se

împart în lacurile din bazinul Jieţului, din bazinul Lotrului, din bazinul Latoriţei, din bazinul

Gilortului şi alte lacuri.

Apele subterane - sunt răspândite inegal, în funcţie de structura geologică, litologie, climă.

Chiar dacă în Grupa Montană Parâng, ca şi în celelalte zone muntoase, precipitaţiile sunt bogate,

depozitele litologice, capabile să acumuleze apa, sunt restrânse şi discontinue (în general datorită

prezenţei graniţelor). În sudul masivului, acolo unde se găsesc roci calcaroase, sunt condiţii de

acumulare a apelor subterane

. 5.2. Apele subterane

După geneză şi condiţiile hidrogeologice de înmagazinare, apele subterane se diferenţiază în

ape freatice şi ape de adâncime.

5.2.1. Apele freatice

52

Condiţiile litologice din Grupa Montană Parâng sunt mai omogene, în sensul că în

constituţia lor domină rocile cristaline, străbătute de roci eruptive vechi (granite) sau mai noi

(granitoide), care la rândul lor sunt acoperite de roci sedimentare, de vârstă permo-carboniferă şi

mezozoică. Acesta acumulează cantităţi de ape subterane importante, folosite în alimentările cu

apă.

În spaţiul muntos, apele freatice circulă rapid şi se acumulează în scoarţa de alterare şi în

fisurile rocilor compacte. Apele freatice din Grupa Montană Parâng au o serie de trăsături distincte

faţă de regiunile intra - şi extra-carpatice. Pantele mari ale reliefului asigură un drenaj intens al

apelor freatice de pe interfluvii, acestea fiind cantonate mai ales în scoarţa de alterare. În arealul de

răspândire a rocilor cristaline şi magmatice intruzive, rezerve mai însemnate se găsesc în zonele de

fisuraţie subaeriană intensă.

Pe marile linii tectonice, marcate de depresiunile intracarpatice, umplute cu sedimente

neogene, cum este şi Depresiunea Petroşani din nord-vestul Masivului Parâng, se găsesc ape

freatice bogate. Prin drenaj adânc, în ele se observă de obicei mai multe orizonturi de ape freatice

şi captive descendente, cu ape potabile bune, alimentate mai ales din munţi.

În Carpaţii Meridionali, circulaţia apelor freatice este intensă, iar debitele specifice variază

în jurul valorii de 3 - 11 l/s/kmp în Masivele Retezat - Godeanu - Ţarcu, în jur de 3 – 8 l/s/kmp în

Munţii Banatului, Poiana Ruscă şi Sebeş.

Gradul de mineralizare a apelor freatice este cuprins între 50 - 250 mg/l în arealele rocilor

eruptive şi cristaline, predominând apele carbonatate.

Ape freatice azonale sunt în sudul masivului, în zona carstică. Acestea prezintă debite mai

ridicate, iar descărcarea lor se face prin izvoare permanente sau intermitente (izbucuri).

5.2.2. Apele de adâncime

În Grupa Montană Parâng, ca şi în Carpaţi, în general, în arealele şisturilor cristaline şi ale

eruptivului compact, apele de adâncime lipsesc aproape cu totul sau apar izolat pe unele falii.

Rezerve mai mari există în structurile sinclinale ale cuverturii sedimentare, în calcarele şi

conglomeratele mezozoice şi în depozitele pliocen cuaternare, din depresiunile intracarpatice.

5.3. Râurile

5.3.1. Configuraţia reţelei hidrogeografice şi modul ei de organizare

53

Reţeaua hidrografică este orientată, în general, în Grupa Montană Parâng, spre nord şi sud de

culmea principală. În masiv pe latura nordică, reţeaua este orientată pe trasee rectangulare, iar în

nord-est se remarcă prezenţa reţelei semicirculare. În această parte se remarcă reţeaua rectangulară

a Lotrului (curs superior) cu confluenţe sub un unghi cuprins între 65° şi 90°. În vest Jiul prezintă

o reţea dendritică (în regiunile plane sau slab înclinate).

Ţinându-se cont de factorii genetici, de modificările caracteristicilor morfometrice şi

hidrologice, de la izvor spre vărsare, pentru clasificarea reţelei hidrografice se utilizează sistemul

Horton - Sthaler, prin care se atribuie ordinul 1 celor mai mici artere hidrografice.

Reţeaua hidrografică a Grupa Montană Parâng aparţine bazinelor Jiului şi Oltului, acestea

fiind incluse în grupa sistemelor hidrografice sudice, colectorul lor fiind Dunărea.

a) Bazinul Jiului - are o suprafaţă de 10.649 kmp, Jiul fiind unul dintre sistemele fluviatile

mari ale ţării. Jiul este râul central al Olteniei şi are o lungime de 238 kmp. El se formează la

Iscroni (556 m altitudine) din unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est, primul adunându-şi apele din

Munţii Retezat şi Vâlcan, iar ultimul din Munţii Parâng şi Şureanu. După formare Jiul străbate un

defileu cu un prim sector sălbatic, Strâmbuţa - Surduc. La jumătatea defileului el atinge punctul

Lainici (420 m altitudine), iar la ieşirea din defileu (300 m altitudine) trece pe lângă Bumbeşti,

părăsind zona vestică a Masivului Parâng şi îl desparte de Munţii Vâlcan şi de Munţii Retezat.

Prezenţa în zona de izvoare a Depresiunii Petroşani, înconjurată de munţi cu altitudini de

peste 1500 - 2000 m, a barajului montan extins în nordul, vestul şi estul sectorului inferior, a

determinat o compartimentare destul de puternică a bazinului său, element care se răsfrânge în

toate condiţiile fizico-geografice ale repartiţiei teritoriale a scurgerii şi a tipurilor de regime.

b) Jiul de Est - are suprafaţa bazinului de 479 kmp, lungimea de 28 km şi se formează la 820

m altitudine, prin unirea apelor Voevodului cu ale Sterminosului. Se consideră că are obârşia la

1430 m altitudine, la sud de culmea Şureanului (2061 m altitudine).

Pantele râului sunt mari, până la confluenţa cu pârăul Răscoala (în medie, 50 m/km), după

care însă pătrunzând în aria sedimentară neogenă, cursul său se linişteşte puţin, pantele sale

scăzând la 13 - 14 m/km până la vărsare. Existenţa acestei pante ne indică o viguroasă eroziune

liniară, care se manifestă bine în formele de albie.

Bazinul Jiului de Est este simetric, larg, râul primind afluenţi importanţi, atât din stânga,

dinspre Parâng, cât şi din dreapta, dinspre Şureanu, toţi având pante mari şi scurgere relativ bogată.

Afluenţii din Masivul Parâng au dimensiuni mai modeste, decât cei din Munţii Şureanu, cu bazine

54

de 10-23 kmp (Câmpa, Lolaia, Sterminosul), exceptând Jieţul (S = 81,5 kmp, L = 25 km), care

pătrunde prin eroziune regresivă până la nivelul circurilor glaciare. Cei mai importanţi afluenţi ai

Jietului, cu obârşia în căldările glaciare, sunt: Ghereşul, Roşiile, Sliveiul, Mija Mare.

După formarea Jiului la Livezeni - Iscroni, râul se îndreaptă direct spre sud, spre clisura

defileului Lainici (Livezeni - Bumbeşti), pe care Jiul îl străbate pe o distanţă de 18 km având o

pantă medie de 9 m/km şi un debit mediu de 20 - 23 m/s. Defileul este modelat în depozite

sedimentare mezozoice ale autohtonului, în cristalinul de epizonă şi intruziuni granitice.

Pe acest sector, cu excepţia unui mic afluent din dreapta (Braţcu), primeşte afluenţi numai

din stânga, din Masivul Parâng, cum sunt: Izvorul (S = 38 kmp, L = 11 km), pe care V. Trufaş a

identificat trei zone carstice emergente, cu un debit mediu de 80 l/s, apoi Polatiştea (S = 50 kmp, L

= 13 km), ce izvorăşte de sub Vârful Mândra, Chiţul, iar la capătul inferior al defileului pe Sadu (S

= 95 kmp, L = 21 km), pe care la Sadul Gorjului funcţionează o mică hidrocentrală.

c) Bazinul Gilortului - are suprafaţa de 1348 kmp şi lungimea de 116 km. Acest râu este cel

mai important afluent din stânga Jiului, care drenează principalele cursuri de apă, din flancul sudic

al Masivului Parâng. Gilortul izvoreşte de sub vârful Parângul Mare la 2340 m altitudine şi după

un lung traseu intramontan, săpat în şisturi cristaline, granite şi granitoide, cu chei, repezişuri,

cascade şi pante mari (în medie 64 m/km - I. Ujvari, 1972), iese la Novaci (460 m altitudine).

Diferenţa de nivel (1880 m) o pierde pe 35 km.

Pe acest sector primeşte doi afluenţi mici, din stânga: Pleşcoaia şi Romanul, cu aceleaşi

caracteristici. Alţi afluenţi mai importanţi sunt: Blahniţa, Cărpinişul, Alunişul, Galbenul (S = 120

kmp, L = 31 km) şi Ciocadia. Toţi afluenţii se varsă în Gilort, în afara limitelor montane. Sunt

renumite Cheile Galbenului, săpate în calcare jurasice.

d) Bazinul Olteţului - are suprafaţa de 2474 kmp, lungimea de 184 km şi izvorăşte de sub

Curmătura Olteţului la 1600 m altitudine. Olteţul este colectorul principal al interfluviului dintre

Olt şi Jiu, el curge între Munţii Parâng şi Căpătânii, circa 20 km, iese din munte prin Cheile

Olteţului şi după un curs de 164 km se varsă în Olt. Din Munţii Parâng primeşte puţini afluenţi,

între care şi Ungurelul.

e) Bazinul Lotrului - are o suprafaţă de 1024 kmp şi o lungime de 76,6 km. Lotrul este unul

dintre râurile carpatice longitudinale clasice, exceptând zona de izvoare, care s-a adaptat la o falie

transversală. Străjuiţi de munţi, atât cursul principal cât şi afluenţii au pante foarte mari. Râu

intramontan prin excelenţă, Lotrul se formează la 1770 m altitudine, din unirea pâraielor Câlcescu

55

şi Zănoaga Mare, coboară în trepte glaciare spre nord, apoi străbate o mică cheie în dreptul

Muntelui Cărbunele. De la Obârşia Lotrului, îşi schimbă brusc cursul spre est ieşind din ţinutul

Masivului Parâng. În continuare frumosul râu de munte cumulează apele în lacul Vidra (1289 m

altitudine), în care sunt transportate forţat (prin pompare) sau prin curgere liberă apele a 76 captări,

din bazinul propriu şi din bazinele Lotrioarei, Jieţului, Gilortului şi Olteţului. Apele Lotrului

coboară apoi în tunelul care le conduce la Hidrocentrala Ciunget şi ies la suprafaţă la coada lacului

de acumulare Mălaia. Ultimul lac pe Lotru este Brădişorul, ale cărui ape sunt trimise într-o

hidrocentrală şi apoi ies la lumină în defileul Coziei, la Cârligul Mic al Oltului.

Afluenţii Lotrului, în zona de obârşie, sunt: Găuri, Huluzul, Groapa Seacă, Pravăţul, pe

stânga şi Iezerul, Cărbunele, Mirăuţul, pe dreapta. Aici cel mai important afluent al Lotrului este

Latoriţa (S = 201 kmp, L = 29 km). Acesta izvorăşţe de sub şaua Ştefanul (la 182 m, altitudine) şi

străbate un uluc glaciar larg până aproape de cascada Dracului (1450 m altitudine). Trece prin

sectorul cheilor Galbenului, intră în lacul de acumulare Galbenul (1304 m altitudine), apoi apele

sale sunt trimise prin galerii subterane spre Lacul Vidra. Latoriţa adună alţi afluenţi şi împreună cu

apele conduse prin galerii de la captările din bazinele Galbenului şi Olteţului umple lacul de

acumulare Petrimanul (1130 m altitudine). Latoriţa adună în aval de baraj pâraiele Turcinul,

Înşirata, Huluzul, Borogeana, străbate Cheile Latoriţei, iar în zona Ciunget primeşte apele

Rudăreasa şi Repedea. Se varsă în Lotru la Gura Latoriţei (550 m altitudine).

5.3.2. Densitatea reţelei hidrografice

Spre deosebire de densitatea de drenaj, în calcularea căreia se ia totalitatea arterelor prin care

are loc procesul curgerii lichide - temporar, semipermanent şi permanent, densitatea reţelei

hidrografice s-a calculat numai pentru râurile cu scurgere permanentă. În regiunile de munte, unde

precipitaţiile depăşesc evaporaţia potenţială, iar rocile au permeabilitate mică sau sunt

impermeabile, procesul scurgerii superficiale este foarte activ, iar densitatea reţelei hidrografice

este mare.

În Masivul Parâng sunt valori mari ale densităţii reţelei hidrografice, cuprinse între 0,7 - 1,0

km/kmp. Densitatea medie a reţelei hidrografice în judeţul Gorj este de 0,5 m/kmp.

5.4. Lacurile

5.4.1. Lacurile din Masivul Parâng

56

Pe lângă bogăţia deosebită a apelor, Masivul Parâng are şi 22 de lacuri mai importante, 18

lacuri mai mici şi peste 25 de ochiuri de apă, în marea lor majoritate, de origine glaciară. Prin acest

număr de lacuri, Masivul Parâng se situează pe locul trei în ierarhia Carpaţilor româneşti, după

Munţii Făgăraş şi Retezat.

În Masivul Parâng, spre deosebire de celelalte masive, aproape toate lacurile sunt instalate

pe versantul nordic. O situaţie asemănătoare se întâlneşte în Masivele Cândrel şi Şureanu. În

Masivul Parâng, aşa cum a remarcat şi Emmanuel de Martonne (1901), urmele glaciaţiei

cuaternare sunt cel mai bine reprezentate prin circuri şi văi glaciare, roci mutonate şi depozite

morenice.

În condiţiile acestui relief, lacurile care au luat naştere, se află cantonate în cuvete de

subsăpare glaciară (Câlcescu, Tăul fără Fund, Iezerul, Parâng), fie în denivelările de rocă (Tăuţul

Roşiilor) Silvia Iancu (1961) ajunge la concluzia că în Parâng sunt tot trei categorii de cuvete şi

anume: de eroziune glaciară, de baraj morenic şi cuvete în grohotiş. Multe din lacurile glaciare

sunt aşezate la o altitudine mai mică de 2000 m şi numai câteva ajung la înălţimi de peste 2000 m.

Văile şi circurile din Masivul Parâng, care au fost afectate de glaciaţiunea cuaternară, ocupă

o suprafaţă de 47,04 kmp. Pe întinsul ei se află răspândite un număr de circa 28 de lacuri, ce

însumează o suprafaţă totală de 13,1 ha. Foarte multe din aceste lacuri au o suprafaţă mai mică de

1 ha. Numai lacurile Tăul fără Fund şi Câlcescu au o suprafaţă mai mare de 3 ha. De asemenea un

număr însemnat de lacuri se găsesc într-o înaintată fază de colmatare şi din această cauză în unele

veri secetoase, ele seacă (Slăveiul, Tăul Stânei, Tăul Secat).

Lacurile se prezintă grupate pe bazine hidrografice, formând mici unităţi lacustre, înşirate în

salbă şi legate între ele prin emisari. La unele lacuri, emisarul are scurgere submersă pe sub

blocurile mari de grohotiş.

Nae Popescu (1986) consideră că lacurile glaciare din Masivul Parâng pot fi grupate astfel:

Bazinul Jieţului;

Bazinul Lotrului;

Bazinul Latoritei;

Bazinul Gilortului;

alte lacuri naturale.

5.4.1.1. Lacurile din bazinul Jieţului

57

Bazinul Jieţului este constituit, după L Pişota (1971) din trei văi glaciare: Slăveiul, Roşiile şi

Ghereşul. Nae Popescu (1986) adaugă şi lacurile din căldarea Mija. Nae Popescu (1986) a pus în

evidenţă şi a cartat şi alte lacuri şi lăcuşoare cu prilejul întocmirii lucrării „Munţii Parâng. Ghid

turistic”. Astfel, în căldarea Mija Mare, în partea estică, se află lacul Mija sau Zăvoaiele sau Tăul

de la lunci (1980 m altitudine, 0,80 ha, 6,5 m adâncime) aşezat într-un ţinut alpin, cu stâncării şi

grohotişuri.

5.4.1.2. Lacurile din bazinul Lotrului

În căldarea Găuri: lacul Găuri (2080 m altitudine, 0,016 ha, 0,5 m adâncime), Lacul Secat

din Găuri (2102 m altitudine) şi alte două ochiuri de apă.

În căldarea Zănoaga Mare: Zănoaga Mare (2030 m altitudine, 0,97 ha, 1,05 m adâncime)

(Fig. 12 )şi alte câteva mici ochiuri de apă.

Fig. 12 Lacul Zănoaga MareSursa: http://www.carpati.org

În căldarea Dracului: Setea Mare (2090 m altitudine, 0,008 ha, 1 m adâncime), Păsări (2078

m altitudine, 0,30 ha, 3 m adâncime), alte trei ochiuri de apă, pe latura nord-vestică a căldării.

În căldarea Câlcescu: Pencu (1991 m altitudine, 0,16 ha, 2,9 m adâncime), Vidal (1987 m

altitudine, 0,95 ha, 3,6 m adâncime), Câlcescu (1935 m altitudine, 3,02 ha, 9,3 m adâncime),

ultimul fiind cel mai frumos lac glaciar din Carpaţii dintre Olt, Jiu şi Strei. Are o formă

aproximativ dreptunghiulară, iar la maluri apar numeroase izvoare.

58

În căldarea Iezerului: Iezer sau Iezerul Parâng considerat de Silvia Iancu (1961) ca fiind de

baraj morenic (circa 1840 m altitudine, 0,45 ha, 1,42 m adâncime).

În căldarea Cărbunele (vestică), Cărbunele sau Petroasa (2045 m altitudine, 0,15 ha, 1 m

adâncime).

5.4.1.3. Lacurile din bazinul Latoriţei

În căldarea Latoriţei: lăcuţul Sfinxul (1805 m altitudine, 0,015 ha, 0,2 - 0,5 m adâncime)

parţial mlăştinos şi încă trei ochiuri de apă.

În căldarea Muntinul: Muntinul (1980 m altitudine, 0,2 ha, 1,5 m adâncime).

Iezerul Latoriţei (1530 m altitudine, 0,80 ha, 1,5 m adâncime), un lac excepţional de

interesant, de origine glaciar, situat la cea mai joasă altitudine din Carpaţi (într-o căldare laterală),

având o faună piscicolă bogată şi împrejurimi de o mare sălbăticie.

Tinovul Latoriţei (1575 m altitudine, 0,01 ha, 0,2 - 0,3 m adâncime).

În căldarea Urdele: lăcşorul Urdele (1780 m altitudine, 0,006 ha, 0,3 m adâncime) situat pe

stânga văii, lângă stâna Urdele, lacul Cioara (1960 m altitudine, 0,5 ha, circa 0,5 m adâncime),

lacul Singuratic (1990 m altitudine, 0,2 ha, 1 m adâncime).

5.4.1.4. Lacurile din bazinul Gilortului

În căldarea Setea Mică: lacurile Ieşului (1860 - 1880 m altitudine), între aceste trei ochiuri

de apă, lacul Lotrana (1875 m altitudine, 0,15 ha, 0,8 m adâncime) fiind mai important.

5.4.1.5. Lacurile glaciare din Masivul Parâng

În căldarea Sliveiului se află patru lacuri glaciare mai mari (Tăul Îngheţat, Tăul Secat,

Sliveiul şi Tăul Verde) şi altele mai mici cum sunt: lacul Custura sau Cârja (2115 m altitudine,

0,50 ha, 2,8 m adâncime), Lacul Mic (2010 m altitudine, 0,01 ha, 0,6 m adâncime), Pârlele sau La

Pârleală (2025 m altitudine, 0,075 ha, 1 m adâncime), Lacul Sec Pârlele (2040 m altitudine, 0,015

ha, 0,3 m adâncime), Zănoaga lui Burtan (2010 m altitudine, 0,03 ha, 0,5 m adâncime).

Lacul Îngheţat (Adânc) este suspendat pe prima treaptă, glaciară a unui circ lateral, de pe

partea stângă a văii Silveiului, la o altitudine de 2120 m. Cuveta se află în spatele unui baraj

morenic cu grosimea de câţiva metri. Suprafaţa lui este foarte redusă (0,1 ha) iar adâncimea apei

59

atinge 5,1 m. În apropiere se găseşte Lacul Secat (Ascuns), 2120 m altitudine, 1 m adâncime, care

are o extindere mică şi are apă numai în perioadele ploioase.

Lacul Sliveiul ocupă o cuvetă de eroziune glaciară, cu suprafaţa de 0,2 ha, şi adâncimea de

2,8 m, situată pe treapta superioară a circului Sliveiul, la baza Vârfului Cârja.

Tăul Verde se află în cadrul aceluiaşi circ glaciar. Forma sa este alungită de la sud spre nord,

iar apa ocupă o întindere de 0,6 ha şi o adâncime de 6,5 m.

Fig. 13 Căldarea Roşiile cu lacurile Mândra (stânga), Lung (centru), RoşiileSursa: http://imagini.romania-natura.ro

În căldarea Roşiile (Fig. 13) menţionăm următoarele lacuri:

Lacul Mândra sau Oglinda Mândrii este aşezat într-o căldare glaciară, plină de grohotişuri, la

o altitudine de 2148 m, dominat de impunătorul vârf Parângu Mare. Acest lac este considerat lacul

60

cu cea mai înaltă aşezare din Masivul Parâng. Oglinda apei cuprinde o suprafaţă de 1,12 ha,

adâncimea este de 8,3 m. Printr-un emisar, care străbate lacuri glaciare, se leagă de Tăuţul Roşiile,

o mică cuvetă lacustră (0,3 ha) instalată pe o treaptă glaciară.

Lacul Lung se află la 2005 m altitudine, are o suprafaţă de 0,017 ha şi o adâncime maximă

de 3 m.

Lacul Roşiile sau Tăul fără Fund este cel mai mare şi cel mai adânc lac glaciar din Masivul

Parâng (suprafaţa de 3,7 ha şi adâncimea de 18 m). Are o formă aproximativ circulară, iar cuveta,

rezultată prin eroziune, se situează la altitudinea de grohotişuri, desprinse din Vârful Pâcleşa. Tot

în cadrul aceleiaşi căldări glaciare se află o mică unitate lacustră, numita Tăul Stânei. Acumularea

apei are loc în spatele unui baraj morenic, fapt ce face ca lacul să aibă dimensiuni foarte reduse

(Zănoaga Stânei: 1910 m altitudine, 0,60 ha., 1,5 m adâncime). Tot aici se mai află locşoarele

Zănoagele Ursului (2095 - 2100 m altitudine) şi Zănoaga Gemănării (2140 m altitudine, 0,01 ha, 5

m adâncime), ultimul aflat în căldarea Gemănării, pe treapta mijlocie, înconjurat de blocuri mari de

piatră.

5.4.1.6. Alte lacuri

Lacul Ciobanul sau Iezerul Pietros (1980 m altitudine, 0,012 ha, 1 m adâncime); lacurile

Huluzului (1825 m altitudine) - în şaua Huluzului se află două lacuri nivale: Lacul Mare al

Huluzului, Tăul fără Fund al Huluzului, apoi Tăul de jos al Huluzului, Tăul dintre Brazi al

Huluzului, Micaia (1910 m altitudine), Tăul Porcului (1418 m altitudine).

5.4.2. Lacurile din Munţii Şureanu

Lacurile naturale au origine glaciară şi nivală.

Iezerul Şureanu se găseşte pe treapta inferioară a circului glaciar din estul Vârfului Şureanu.

Cuveta lui s-a format prin subsăpare glaciară şi baraj morenic. Într-o denivelare dezvoltată în

depozitele morenice, invadate de jnepeni, sunt situate “lacurile mici' care au caracter sezonier.

Pe treptele superioare ale circului Cârpa se află două lacuri: Iezerul şi Iezeraşul. Apa s-a

acumulat în spatele unor potcoave nivale ale căror capete se sprijină pe versanţii circului. Deoarece

aportul de apa (precipitaţii directe, scurgerea pe versanţi, izvoare) este superior pierderilor prin

evaporaţie şi prin infiltraţii, aceste lacuri prezintă emisari permanenţi.

61

Există 4 lacuri de acumulare pe râul Sebeş. Din aval în amonte ele sunt: Lacul Petreşti, Lacul

Căpâlna, Lacul Tău şi Lacul Oaşa. Ultimul este şi cel mai mare si mai impresionant, atât datorită

dimensiunilor, dar mai ales poziţionării sale la 1200 m.

Fig. 14 Lacul OaşaSursa: http://www.evz.ro

5.4.3. Lacurile din Munţii Cândrelului

Lacul glaciar Iezerul Mare este situat pe versantul nordic al platoului Cândrel la 1998 m

altitudine. Are o suprafaţă de 3,4 ha, este lung de 320 m, lat de 190 m şi are un volum de apă

apreciat la circa 19.000 m³. Adâncimea maximă este de 13,3 m. Lacul glaciar Iezerul Mic este

situat la 1955 m altitudine, într-un circ glaciar mai mic din apropierea primului. De formă aproape

dreptunghiulară are suprafaţa de numai 1,8 ha.

Lacul Negovan mai este cunoscut şi sub denumirea de Lacul Sadu V. A luat fiinţă în 1956 şi

este situat în bazinul superior al Râului Sadu la altitudinea de 1150 m. Cu o suprafaţă de 72 de ha,

cu o adâncime maximă de 58 m, lacul însumează un volum de 6 milioane de m³ de apă.

Lacul Gura Râului este lac de acumulare de 68 ha. Lacul se află situat pe Râul Mare,

aproape de satul Gura Râului.

5.4.4. Lacurile din Munţii Latoriţei

Dintre lacurile glaciare ce împodobesc Munţii Latoriţei se pot menţiona în primul rînd

Iezerele Muntinului, azi în număr do două, avînd un emisar comun. Ele se află la izvoarele

62

Muntinului, în căldarea cu acelaşi nume, la altitudinea de 1890 m, şi au o adâncime de 1-2 m. Mai

jos, la altitudinea de 1545 m, pe prelungirea Culmii Muntinu, se află Iezerul Latoriţei. Acesta este

lacul glaciar situat la cea mai joasă altitudine din ţară.

La nord-vest de acesta se mai află un lac, recent descoperit, numit Violeta, separat de Iezerul

Latoriţei prin baraje morenice. În căldarea Fratoşteanu Mare, situată la est de vîrful cu acelaţi

nume, la altitudinea de 1870 m, se află Lacul Negru, lung de 33 m şi lat de 16 m, avînd apele de

culoare închisă datorită mâlului depus pe fund.

Lacurile de acumulare, apărute în ultimul deceniu ca urmare a amenajării hidroenergetice a

râului Lotru, constituie importante obiective de interes economic, dar şi puncte de atracţie turistică.

Lacul Vidra situat pe Lotru, la altitudinea de 1290 m, este cel mai mare, avînd o suprafaţă de

peste 1000 ha şi un volum de 340 milioane metri cubi de apă.

Pe valea Latoriţei au luat fiinţă, de asemenea, două lacuri de acumulare: lacul Petrimanu (alt.

1130 m), situat la confluenţa cu Pârâul lui Tocan, cu un volum de 1,9 milioane m3 şi Lacul

Galbenu (alt. 1304 m) cu un volum de 2 milioane m3. Apele acestor lacuri sînt dirijate prin galerii

săpate sub Munţii Latoriţei, spre lacul Vidra, care constituie rezervorul principal al sistemului

hidroenergetic Lotru.

5.4.5. Lacurile din Munţii Lotrului

Lacurile naturale şi antropice se integrează armonic dar distinct în peisajul Munţilor

Ştefleşti. Deşi puţin numeroase şi de dimensiuni reduse, lacurile naturale sunt prezente în circurile

glaciare de sub vârfurile Ştefleşti şi Cristeşti.

Mai spectaculoase sunt lacurile antropice de pe Sadu, Lotru, Jidoaia şi Olt, cu funcţie de

acumulări hidroenergetice, dar şi de atenuare a viiturilor, precum şi de reproducere şi creştere a

salmonidelor. Exemple de lacuri antropice sunt: Malaia, Balindru, Jidoaia, Gura Lotrului.

63

Capitolul VI

Vegetaţia Grupei Montane Parâng

6.1. Trăsături generale ale vegetaţiei din Grupa Montană Parâng

Principalele trăsături ale învelişului vegetal, din Grupa Montană Parâng sunt condiţionate de

variaţiile căldurii şi umidităţii, în funcţie de altitudine, de configuraţia reliefului şi de expoziţia

versanţilor. Datorită acestor factori se remarcă o etajare a vegetaţiei şi o diferenţiere, din punct de

vedere al extinderii acestor etaje. Această diferenţiere se face între etajarea vegetaţiei de pe

versanţii nordici şi cea de pe versanţii sudici, în funcţie de expoziţia acestora şi între etaje, în

funcţie de configuraţia reliefului.

Astfel, principalele trăsături fitogeografice ale versanţilor sudici, ai Grupei Montane Parâng,

sunt larga răspândire a făgetelor, redusa zonă a coniferelor şi marea extensiune a pajiştii alpine.

Tot pe versanţii sudici, mai apare o vegetaţie azonală - calcifilă, dată de prezenţa calcarelor

de pe rama sudică a Grupa Montană Parâng. Şi totodată se remarcă prezenţa unor elemente

submediteraneene, dar în număr mult mai redus decât în Munţii Vâlcanului sau în Munţii

Mehedinţi.

Vegetaţia versanţilor nordici se remarcă prin extinderea mai mare a etajului de conifere şi

prin vegetaţia intrazonală. Aceasta din urmă cuprinde asociaţiile de stâncării, de grohotiş, de

izvoare şi pâraie şi de mlaştini (turbăriile din zona alpină şi subalpină).

Multitudinea speciilor, ce alcătuiesc învelişul biotic al acestui masiv, evidenţiază şi

influenţele pe care vegetaţia de aici le-a suferit în evoluţia ei, în timp.

În concluzie, vegetaţia şi flora prezintă în Grupa Montană Parâng o etajare în funcţie de

zonele climatice, astfel: etajul alpin şi subalpin, etajul forestier.

6.2. Etajul alpin

Acest etaj se mai numeşte şi etajul păşunilor alpine, deoarece este alcătuit din acestea şi se

întinde, în cazul Masivului Parâng, între altitudinile de 2200 m şi 2519 m.

Pajiştile alpine sunt localizate în goluri de munte, deasupra limitei superioare a vegetaţiei

arborescente. Unele dintre acestea se extind şi în etajul subalpin, pe locul tufărişurilor şi rariştilor

defrişate.

64

Pajiştile alpine sunt alcătuite din asociaţii de ierburi scunde, adaptate la frig, uscăciune şi

vânturi puternice.

Mai des întâlnite în acest etaj sunt păiuşul alpin (Festuca supina) şi ţăpoşica (Nardus stricta),

care predomină pe Munţii Pleşcoaia, Dălbanul şi Cătălinul. În acest etaj mai predomină iarba

stâncilor (Agrostis rupestris) şi iarba roşioară (Silene acaulis). Tot aici mai există vegetaţia de

stâncărie, grohotişuri şi bolovănişuri. Pe versanţii stâncoşi, lipsiţi de un sol încheiat, vegetaţia îşi

găseşte adăpost în fisurile stâncilor, fiind reprezentată prin specii saxicole, ce alcătuiesc asociaţii

specifice, cu caracter deschis. Compoziţia floristică este variată, în funcţie de natura rocii şi de

gradul ei de fisurare, de expoziţia şi înclinarea versanţilor şi de altitudine.

Fig. 15 Floarea de Colţ Fig. 16 Arnică Sursa: http://lumeaflorilor.com Sursa: http://www.johnharveyphoto.com

În Masivul Parâng, pe înălţimile Iezerului Mohorului, Pietrei Tăiate îşi etalează florile,

plantele pitice: ochiul găinii (Primula minima), ventriceaua (Chrysanthemun alpinum). Acestea pot

fi întâlnite şi pe culmea dintre Păpuşa şi Lespezi, unde impresionează plăcut prin frumuseţea

florilor roşii şi respectiv albe, care se îmbină armonios cu galbenul florilor de cerenţel de munte

(Geum montanum) sau de scânteiuţa de munte (Potentilla termata) şi cu roşul florilor de vârtejul

pământului (Pedicularis verticillate).

65

Stâncăriile din Urdele sunt împodobite cu unghia păsării (Viola declinata), ruja (Sedum

roseum) cu arnică (Arnica montana) (Fig. 16) şi ochiul boului (Aster alpinus).

Pe stâncăriile din Muntinul Mic se află o leguminoasă interesantă, numită dulcişor

(Hedysarum hedysaroides), iar între Muntinul Mic şi Cărbunele se află floarea de colţ

(Leontopodium alpinum) (Fig. 15). Aceasta mai apare pe calcarele din Muntele Găuri, iar în

preajma lacurilor Câlcescu, Păsări, Setea Mare mai cresc vuietoarea (Empetrum nigrum), angelica

(Angelica urhangelica), garofiţa de munte (Dianthus gelidus) şi scânteiuţa de munte (Potentilla

temata). Pe stâncării mai vegetează şi specii de licheni şi muşchi.

6.3. Etajul subalpin

Acest etaj se mai numeşte şi etajul tufărişurilor subalpine şi ocupă în Grupa Montană Parâng

o fâşie îngustă între 2000 şi 2200 m altitudine (rar între 1750 şi 2000 m).

Fig. 17 Afin Fig. 18 Arginţica Sursa: http://www.finlandforum.org Sursa: http://alpinet.org

Trecerea de la etajul alpin la etajul subalpin se face prin tufărişuri pitice de smirdar

(Rhododendron kotschyi), azaleea târâtoare de munte (Loiseleuria procumbens), coacăz

(Brukenthalia spiculifolia), arginţica (Dryas octopetala) (Fig. 18). Se mai întâlnesc şi alte plante,

cum sunt coama (Carex curvula) şi rugina (Juncus communis), afin (Vaccinium myrtillus) (Fig.

17), merişor (Vaccinum uliginosum) şi salcie pitică (Salix retuşa, S. herbacea).

Şi în acest etaj se află numeroase specii ierboase, muşchi şi licheni.

Pajişti montane s-au mai format şi în locul pădurilor defrişate de om, în decursul timpului.

Acestea sunt formate din ierburi de talie medie şi înaltă, Festuca rubra şi ţăpoşică în fâneţe. În

66

luminişuri şi poieniţe întâlnim muşchiul de turbă (Sphagnum acutifolium), bumbăcariţa (Erioforum

vaginatum), feriga, măcrişul iepurelui, crinul de pădure (Lilium margaton), afinul.

6.4. Etajul forestier

Zonalitatea verticală este evidentă în etajul forestier al Grupei Montane Parâng, în condiţiile

unui climat rece, dar mai puţin sever ca pe creste. Arealul pădurilor este adesea puternic

fragmentat, datorită extensiunii mari a pajiştilor secundare, utilizate ca păşuni şi în special ca

fâneţe.

Solurile predominante în etajul forestier sunt cele brune feriiluviale sub pădurile de conifere

şi cele brun acide sub pădurile de fag.

Dispoziţia predominantă vest-est a culmilor are drept consecinţă diferenţierea factorilor

fizico-geografici pe versanţii umbriţi sau expuşi insolaţiei.

Etajul forestier sau etajul montan este extins în Grupa Montană Parâng între 1000 şi 1800 m

şi se subîmparte în etajul montan superior sau al pădurilor de conifere (molid), în etajul mijlociu

sau al pădurilor de amestec (foioase şi răşinoase) şi etajul inferior sau al pădurilor de fag.

6.4.1. Etajul pădurilor de molid

În Masivul Parâng, etajul molidului este restrâns pe versanţii sudici (1200 - 1800 m

altitudine) şi mult mai extins pe cei nordici (1000 - 1750 m altitudine), iar ca specie dominantă este

molidul (Picea abies).

Bine reprezentat pe pantele nordice ale Masivului Parâng, etajul molidişurilor se efilează în

cazul pantelor sudice, pe măsura înaintării spre vest.

Pădurile de molid au o structură relativ simplă, formate aproape exclusiv din molid (Picea

albies). Pe văile mai adăpostite este răspândit şi bradul (Abies alba). În Valea Latoriţei este ocrotit

un frumos parchet de larice (Larix decidua). Izolat la limita superioară a molidişurilor se întâlnesc

şi exemplare de zimbru (Pinus cembra), ocrotit de lege, fiind pe cale de dispariţie. În pădurile de

molid se găsesc ca subarboret, izolat, exemplare de scoruş (Sorbus aucuparia), mesteacăn (Betula

pendula), paltin de munte (Acer pseudoplatanus). Arbuştii lipsesc sau sunt slab reprezentaţi prin

exemplare de caprifoi (Lonicera xylosteum), cununiţă (Spirea ulmifolia). Stratul ierbos este de

regulă slab dezvoltat, cuprinzând un număr redus de plante superioare (Oxalis acetosela,

Hieracicum transsilvanicum), afin. În pădurile de molid ferigile sunt de asemenea bine

67

reprezentate: feriga (Dryopteris filix mas), şarpele (Polystichum lonchitis), spinarea lupului

(Athyrium filix femina). Prin mlaştinile din pădurile de molid se află muşchiul de turbă

(Sphagnum acutifolium) împreună cu plante cu flori, cum sunt bumbăcariţa (Eriophorum

vaginatum) şi foaia grasă (Pinguicula vulgaris). În multe molidişuri se întâlneşte un înveliş de

muşchi (Hylocomium splendens).

Pajiştile din zona molidului sunt acoperite mai ales cu ţepoşică (Nardus stricta) şi păiuş roşu

(Festuca rubra).

În apropierea cabanei Rânca pot fi întâlnite suprafeţe cu ierburi între care se află floarea

paştelul (Anemone nemorosa) şi pulmonariţa (Pulmonaria officinalis).

6.4.2. Etajul pădurilor de amestec

Pădurile de amestec, de răşinoase cu fag, se întâlnesc în Masivul Parâng între 1000 m şi

1400 m altitudine.

Extrazonal, asemenea păduri, apar pe versanţii sudici, în etajul molidişurilor şi pe versanţii

nordici sau pe lângă văi în fâşia zonală a fagului montan.

Specia edificatoare este fagul (Fagus sylvatica), care se asociază cu bradul, molidul sau

paltinul de munte, ulmul de munte, frasinul comun (Fraxinus excelsior), carpen (Carpinus betulus)

şi scoruş (Sorbus aucuparia). În partea sud-vestică a Masivului Parâng apare şi pinul silvestru

(Pinus sylvestris).

6.4.3. Etajul pădurilor de foioase

Acest etaj se împarte în subetajele: superior şi inferior şi se întinde între 500 şi 1400 m

altitudine pe versanţii sudici şi între 500 şi 1200 m altitudine pe versanţii nordici.

Partea superioară a etajului este alcătuită predominant din fag (Fagus sylvatica), asociat cu

frasin de munte şi mesteacăn (Betula verucosa), iar partea inferioară are în componenţa sa

predominant stejarul (Quercus robur) şi carpenul (Carpinus betulus).

Şi în cadrul acestui etaj se remarcă diferenţieri între versanţii sudici şi nordici ai Masivului

Parâng. Astfel, pe pantele sudice ale Munţilor Parâng şi Vâlcan, etajarea vegetaţiei lemnoase

prezintă o particularitate distinctă. Aceasta constă în faptul că subetajul făgetelor, bine dezvoltat în

tot lanţul Carpaţilor Meridionali, capătă aici o extindere neobişnuit de mare, ajungând adesea până

la limita superioară a pădurii. Prezent pe o diferenţă de nivel de circa 1000 m, el determină implicit

68

dispariţia ca atare a etajului boreal, care apare numai sub formă insulară, în masa continuă a

făgetelor, pentru a se constitui ca etaj propriu-zis, abia în zona obârşiilor Gilortului către est.

În pădurile de fag, acesta este specia dominantă şi în unele locuri, chiar exclusivă,

trunchiurile mari şi desimea făgetelor determinând o slabă dezvoltare a vegetaţiei ierboase.

Ferigile, muşchii şi lichenii, ciupercile ce invadează trunchiurile căzute, îşi găsesc aici mediul

prielnic de dezvoltare. Pătura erbacee este formată de Poa memoralis, Agrostis alba, Carex

silvatica, Melica uniflora, apoi Mercurialis perennis, Oxalis acetosella, Sanicula europea, Mycelis

muralis completează sărăcăcioasa vegetaţie ierboasă a acestor păduri.

În primul an, după tăierea pădurii de fag, ca şi în luminişuri se evidenţiază mătrăguna

(Atropa belladona), apoi în anul doi de tăiere se instalează dominant zburătoarea (Chamaenerion

angustifolium). Ulterior în răriturile pădurilor apar plante perene, dintre care atenţie merită

zmeurul (Rubus idaeus).

În fâneţe, alături de păiuş apar gladiolele sălbatice (Gladiolus imbricatus) sau planta

insectivoră roua cerului (Drosera rotundifolia), iubitoare de locuri umede.

În subetajul inferior al pădurilor de foioase, se găsesc păduri de stejar (Quercus robur),

alături de care se mai află carpenul (Carpinus betulus), mărul pădureţ (Malus silvestris), alunul

(Corylus avelana). Primăvara de timpuriu, în păduri apar viorelele (Scilla bifolia), găinuşele

(Isopyrum thaliotroides) şi floarea paştelui (Anemone nemorosa).

6.5. Vegetaţia azonală

Această vegetaţie se întâlneşte în Grupa Montană Parâng datorită prezenţei calcarelor, apoi

se mai întâlneşte vegetaţia din luncile râurilor şi specii submediteraneene, acestea din urmă fiind

foarte puţine.

Pe calcare se dezvoltă plante foarte interesante, cum sunt Asplenium trichomanes,

Polypodium vulgare, Poa nemoralis, Saxifraga paniculata şi Silene Ierchenfeldiana.

În luncile râurilor se dezvoltă pajişti cu iarbă albastră (Molinia caerulea), Medicago falcata,

Agrostis stalonifera şi zăvoaie cu arin negru (Alnus glutinosa), plop negru (Populus nigra) şi sălcii

(Salix alba, Salix fragilis).

O specie balcanică este citată în judeţul Gorj, în defileul Jiului şi la Polovragi şi anume

Centaurea affmis.

69

Capitolul VII

Fauna Grupei Montane Parâng

Fauna din Grupa Montană Parâng este asemănătoare cu a celorlalţi munţi din Carpaţii

Meridionali, cu unele influenţe specifice nord-vestului Olteniei şi Banatului. Câteva dintre speciile

caracteristice faunei mediteraneene îşi fac simţită prezenţa pe rama sudică a Parângului: vipera cu

corn (Vipera amodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermani) şi călugăriţa (Scolopendra

cingulato). Acestora li se adaugă rareori zăganul (Gypaetus barbatus), care tranzitează din Balcani

până către căldările Gemănarea, Roşiile, Ghereşul şi Găuri.

Modificările altitudinale ale climei şi vegetaţiei condiţionează formarea etajelor faunistice.

7.1. Etajul faunistic al pajiştilor alpine şi al tufărişurilor subalpine

Acest etaj se distinge prin numărul redus al speciilor, fapt explicat prin condiţiile vitrege de

viaţă (temperaturi scăzute, ierni lungi, zăpezi mari, vânturi puternice) ale mediului alpin.

Mamiferele sunt: capra neagră (Rupicapra rupicapra) (Fig. 19), şoarecele de zăpadă

(Microtus nivalis ulpius), chiţcanul de munte (Sorex alpinus), ursul (Ursus arctos) (Fig. 20) , râsul

(Lynx Lynx), pârşul cenuşiu (Glis glis).

70

Fig. 19 Capra Neagră Fig. 20 Ursul Sursa: http://www.carpati.org Sursa: http://www.descopera.ro

Păsările din acest etaj sunt: fâşa de munte (Anthus spirolitta), brumăriţa alpină (Prunella

collaris), acvila de munte şi corbul (Corvus corax) pe stânci şi grohohotişuri.

În jnepenişuri sunt localizate păsările: Lyrururs tetrix, Prunella modularis, şopârla de munte

(Lacerta vivipara) şi alte reptile, himenoptere, heteroptere, coleoptere, lepidoptere.

7.2. Etajul faunistic al pădurilor de conifere

Condiţiile biotice (compoziţia chimică a esenţelor forestiere, alcătuirea taxonomică a

cenozelor) şi abiotice (umezeală şi întunecime mare - sol puternic acid) ale biotopului fac ca unele

specii de animale să fie puternic ataşate condiţiilor respective.

Mamiferele acestui etaj sunt: şoarecele vărgat (Siscista betulina), şoarecele scurmător, lupul

(Canis lupus), cerbul (Cervus elaphus carphaticus), mistreţul (Sus scrofa) şi râsul.

Păsările sunt reprezentate de: cocoşul de munte (Tetrao urogallus), cucuveaua încălţată

(Aegolius funereus), pitigoiul de brădet (Parus ater), piţigoiul moţat (Parus cristatus), forfecuţa,

gaiţa de munte (Nucifraga caryocatactes).

Reptilele din această zonă sunt: vipera comună (Vipera serus) şi şopârla de munte (Lacerta

vivipara).

O fidelitate mai mare prezintă nevertebratele, multe jucând un rol important în circuitul

substanţelor şi energiei în acest ecosistem

Insectele, dintre care amintim, dăunătorii molidului: croitorul mare (Ips typographus),

trombarul puieţilor de molizi (Molites germanus), omida păroasă a molidului (Lymantria

monacha), viespea lemnului de răşinoase (Sirex gigas).

7.3. Etajul faunistic al făgetelor

În făgete condiţiile de viaţă se îmbunătăţesc, intensitatea şi durata luminii cresc, valorile

medii termice sunt mai ridicate, iar baza trofică mai variată şi mai bogată.

Păsări: piţigoiul de munte (Parus montanus), muscarul mic (Ficedula parva), auşelul

sprâncenat, ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea cu spate alb (Dentrocopus leucotos),

porumbelul gulerat (Columba polumbus).

71

Mamiferele: şoarecele gulerat (Apodemus flavicollis), veveriţa (Sciurus vulgaris), râsul

(Felix lynx), pârşul cu coadă scurtă (Dryomis mitedula), pârşul de alun (Muscardinus avelanarius),

jderul de pădure (Martes martes), lupul (Canis lupus), iepurele (Lepus capensis), vulpea (Vulpes

vulpes), mistreţul (Sus scrofa), pisica sălbatică (Felis silvestris).

Nevertebrate: coleopterul – Carabus auronites (care consumă larve de dăunători) precum şi

multe insecte ce-şi desfăşoară ciclul vital pe fag, ca lepidopterul molia jirului (Carpocapsa

grossana), coleopterele croitorul albastru al fagului (Rozalia alpina), gândacul de scoarţă al fagului

(Emoporus fagi), trombarul ghindei (Rhynchaenus fagi), ţânţarul de frunză al fagului (Mikiola

fagi).

Apele lacurilor de munte (Roşiile şi Câlcescu) sunt populate de păstrăv indigen (Salmo truta

fario), ultimul fiind singurul lac populat cu păstrăvi pe cale naturală. Apele lacurilor de baraj:

Vidra, Petrimanul, Galbenul sunt de asemenea bogate în păstrăvi, precum şi râurile din Masivul

Parâng, mai puţin Jiul care are apele puternic poluate în defileu.

72

Capitolul VIII

Solurile Grupei Montane Parâng

8.1. Factorii pedogenetici naturali

În funcţie de factorii pedogenetici naturali, care sunt: factorul litologic, factorul climatic,

factorul biologic, relieful, apa şi timpul, învelişul solurilor din Grupa Montană Parâng prezintă o

evidentă zonalitate verticală.

Factorul litologic intervine în desfăşurarea proceselor pedogenetice şi în proprietăţile

solurilor, îndeosebi prin compoziţia chimico-mineralogică, gradul de consolidare şi alcătuirea

granulometrică a rocilor. Deoarece Grupa Montană Parâng aparţine, în cea mai mare parte,

cristalinului autohton sau danubian, materialele parentale, pe seama cărora au evoluat solurile, sunt

reprezentate predominat prin depozite de cuvertură de natură cristalină, între care apar zone cu

materiale parentale provenite din roci granitice.

Factorul climatic influenţează prin insolaţia puternică din timpul zilei, urmată de o răcire

bruscă în timpul nopţii, precum şi prin alternarea repetată a fenomenelor de îngheţ şi dezgheţ din

anumite perioade ale anului, care favorizează dezagregarea rocilor. În schimb, temperaturile joase

frânează procesul de argilizare. Condiţiile de climă din Grupa Montană Parâng variază mult pe

suprafeţe relativ mici, în funcţie de altitudine, expoziţie, înclinare şi conformaţia versanţilor. Pe

versantul sudic se constată existenţa unei serii de topoclimate, uneori foarte diferite, care

condiţionează vegetaţia naturală şi în consecinţă formarea solurilor.

Relieful Grupa Montană Parâng, cuprins între 800 şi 2519 m altitudine, este un relief

fragmentat cu numeroase formaţiuni ale glaciaţiunii cuaternare (circuri, văi, lacuri glaciare) şi

suprafeţe de eroziune.

73

Această configuraţie a reliefului, precum şi expoziţia versanţilor determină şi ele o etajare a

solurilor în Grupa Montană Parâng.

Apa provenită din precipitaţii lichide şi solide, precum şi râurile, prin acţiunea lor de

erodare, influenţează şi ea distribuţia solurilor în Grupa Montană Parâng.

Factorul biologic influenţează prin participarea vegetaţiei şi a microorganismelor

transformate în substanţe organice, la procesul solurilor.

Din punct de vedere al vegetaţiei Grupa Montană Parâng se încadrează în două etaje naturale

şi anume: etajul forestier şi etajul alpin.

Etajul forestier este reprezentat prin etajul făgetelor, etajul molidişurilor şi întrerupt sau

laminat, etajul amestecurilor de molid, brad şi fag. În zona pădurilor de răşinoase participarea

ierburilor la depunerea de resturi organice este aproape nulă. Cu toate acestea, cantitatea de

materie organică brută este mai mare (din cauza densităţii accentuate a acestor păduri), iar calitativ

este mai rezistentă la descompunere.

Ţinând seama de altitudinea şi condiţiile fitoclimatice amintite, solurile din Grupa Montană

Parâng se pot separa în două grupe şi anume solurile alpine şi solurile montane.

8.2. Etajarea solurilor

8.2.1. Solurile alpine

Aceste soluri sunt răspândite mozaicat, mai ales în partea inferioară a zonei. Solurile

caracteristice etajului alpin inferior sunt podzolurile humico-feriiluviale, iar în etajul alpin

superior, alături de acestea apar solurile humico-silicatice.

În zona alpină apar şi stânci la zi, iar local apar soluri redzinice sau soluri hidromorfe.

a) Solurile humico-silicatice se găsesc în partea cea mai înaltă a golurilor alpine, având ca

vegetaţie caracteristică asociaţiile dominante de Carex curvula. Aceste soluri au în general

orizontul A bine dezvoltat, de culoare brun-închis, bogat în substanţă organică şi material

scheletic. În adâncime, el se continuă cu orizontul Ac sau C format aproape numai din fragmente

de rocă. Din punct de vedere fizico-chimic, aceste soluri se deosebesc de podzoluri printr-o

aciditate ceva mai redusă, un grad de saturaţie în baze mai ridicat şi prin lipsa acumulărilor de

secvioxizi şi humus, sub orizontul humifer.

b) Podzolurile humico-feriiluviale prezintă un profil scurt, puternic scheletic. Orizontul A2

se separă net de cele învecinate, prin culoarea cenuşiu albicioasă evidentă. Orizontul Bhs prezintă

74

culoarea cafelei arse, caracteristică. Proprietăţile chimice sunt deosebite de acelea ale solurilor din

etajul montan, Aciditatea este ridicată (valoarea pH ului este de 3,2 în extract salin, la suprafaţa

solului), iar gradul de saturaţie se menţine foarte scăzut (sub 20% în Al şi A2, sub 10% în Bhs).

Substanţa organică aflată în cantitate mare la suprafaţă (peste 25%) migrează în mare parte în

adâncime, acumulându se împreună cu cantităţi apreciabile de secvioxizi de fier şi aluminiu, în

orizonturile Bhs şi Bs.

8.2.2. Solurile montane

a) Primul tip de asociaţie de soluri montane este specific molidişurilor şi jnepenişurilor,

caracterizate prin predominarea solurilor brune feriiluviale şi a podzolurilor. Apar şi soluri brun

acide pe roci intermediare şi bazice, precum şi litosoluri şi regosoluri, iar local se întâlnesc soluri

hidromorfe. Solurile podzolice brune apar în etajul montan superior al molidişuriloe (1500 - 1800

m). Din punct de vedere morfologic, solurile podzolice brune se deosebesc de cele brune podzolice

prin culoarea brună sau neagră-cenuşie a orizontului A1A2 şi frecvent prin apariţia unui început de

orizont podzolic A2. De asemenea, este caracteristică pentru orizontul Bhs culoarea brună-ruginie

închis, dată de fierul şi humusul acumulaţi în cantitate mai mare în această zonă. Sunt soluri cu

profil scurt, roca dezagregată apărând la aproximativ 50 cm. Sunt puternic acide având valoarea

pH-ului în soluţie salină 3,3 la suprafaţa solului, iar gradul de saturaţie în baze 10 – 12 %.

b) Solurile brune podzolice sau format la altitudini ceva mai mici, decât cele podzolice brune

(1200 - 1500 m), în etajul amestecurilor. Din punct de vedere morfologic, aceste soluri sunt relativ

asemănătoare cu cele brun acide, de care se deosebesc prin nuanţa mai deschisă a orizontului A şi

prin grosimea mai redusă a profilului de sol, roca dezagregată apare la circa 60 cm în ceea ce

priveşte procesele chimice, aciditatea lor este mai pronunţată (pH-ul în extract salin este de 3,8 la

suprafaţă), iar gradul de saturaţie în baze, relativ ridicat la suprafaţă, scade brusc în adâncime.

Cantitatea de humus scade de asemenea treptat, de la suprafaţă spre orizontul B. Agenţii fulvici

agresivi s-au acumulat în cantitatea cea mai mare în orizontul B.

c) Solurile brun acide s-au format de la altitudini de 800 - 1200 m, în condiţiile fitoclimatice

ale pădurii de fag. Aceste soluri brun acide s-au format pe diverse roci intermediare şi acide, atât

pe culmi joase, cât şi pe versanţii cu diferite înclinări. Pe lângă aceasta, asociaţia cuprinde în mod

obişnuit soluri brune eumezobazice şi soluri brune luvice, formate pe unele roci intermediare şi

bazice, soluri brune feriiluviale, dezvoltate pe roci hiperacide şi litosoluri sau regosoluri litice, care

75

apar pe versanţii foarte puternic înclinaţi (versanţii nordici ai Masivului Parâng). Local apar şi

luvisoluri albice (pe suprafeţe mai ferite de eroziune), ca rezultat al evoluţiei solurilor brun-luvice,

rendzine şi soluri roşii (terra rosa) pe roci carbonatice compacte, pe rama sudică a Masivului

Parâng, precum şi unele soluri hidromorfe, în jurul izvoarelor. În general, solurile brun acide au un

profil mai profund decât celelalte soluri întâlnite în zona montană. Orizontul C reprezentând roca

dezagregată, apare sub 70 cm. Sunt soluri accentuat acide, având valoarea pH-ului aproximativ 4

în extract salin, gradul de saturaţie în baze fiind în general de peste 24 %. Conţinutul de argilă şi

sescvioxizi liberi de fier se menţin în cantităţi aproape constante pe toată adâncimea profilului.

Sescvioxizi liberi de fier, rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, fixează acizii humici din

orizontul A, formând complecşi humico-ferici, care imprimă solului o culoare brună închisă.

8.3. Repartiţia solurilor

Pentru a arăta repartiţia solurilor în Grupa Montană Parâng exemplificăm cu repartiţia

solurilor de pe versanţii sudici ai Masivului Parâng, din cadrul O. S. Novaci.

Prin studiile de cartare staţionară s-au identificat un număr de 17 subtipuri de sol, în cadrul

O. S. Novaci, din care cele mai reprezentative sunt: brun acid tipic – 66 %, litosol tipic – 10 % şi

brun acid litic – 5 %.

În zona versanţilor sudici ai Masivului Parâng, în cadrul O. S. Novaci, se identifică

următoarele tipuri de soluri:

soluri brune eumezobazice, pe o suprafaţă de 802,8 ha (tabel), cu un profil Ao Bv- C.

Orizonturile argiloase ol, of, oh sunt întâlnite în toate cazurile, grosimea acestora variază

între 0,5 şi 3,5 cm. Orizontul Ao (ocric) este un orizont mineral, format la suprafaţa solului.

Acest tip de sol se întâlneşte sub pădurile de fag;

soluri brune acide, pe o suprafaţă de 15200,2 ha, cu un profil Ao-Bv-C, se

întâlneşte sub pădurile de fag;

soluri podzolice brune (feriiluviale) ocupă o suprafaţă de 605,31 ha, cu un profil Au-Bhs.

Au un orizont de humus tip moder (moder humus), de 37 cm, de culoare neagră. Se face

trecerea treptată în Bs (5 - 10 cm). Orizontul Bhs este de 5 - 10 cm, de culoare brun-roşcat.

Aceste soluri se găsesc sub pădurile de fag şi răşinoase;

litosolurile - ocupă o suprafaţă de 1967,9 ha, cu un profil AR-R sau A-Ar-R. Sunt

localizate pe suprafeţe cu substrat de roci cristaline. Sunt soluri superficiale şi se găsesc

76

insular pe suprafeţe mici, cu pante foarte mari şi stâncă la suprafaţă. Pe aceste soluri

vegetează făgete şi molidiş, de productivitate inferioară.

Capitolul IX

Ariile protejate

9.1. Definiţie şi tipuri de clasificare a ariilor protejate

Aria naturală protejată reprezintă o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană, cu perimetru

legal stabilit şi având un regim special de ocrotire şi conservare, în care există specii de plante şi

animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,

speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau cultural deosebită.

Clasificarea ariilor protejate a fost şi este un subiect mult discutat de specialiştii în ocrotirea

naturii.

În cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (UICN) există o Comisie pentru

Parcuri Naţionale şi Arii Protejate (CPNAP), care a elaborat o clasificare şi o listă a ariilor

protejate din lume, stabilind criterii pentru definirea diferitelor categorii de arii protejate, scopul

protejării, modul în care rebuie gospodărite, regimul de pază etc. Din UICN fac parte în prezent

peste 70 de ţări, dar şi peste 100 de agenţii guvernamentale, peste 750 organizaţii

neguvernamentale cu profil ecologic din întreaga lume. Ţara noastră este membră a acestei uniuni

încă de la înfiinţarea sa în 1948. În 1959, ONU recunoaşte UICN drept organizaţia mondială care

se ocupă oficial cu problemele de conservare a naturii şi a resurselor sale.

În 1973, UICN publică un prim sistem de clasificare a ariilor protejate care a fost definitivat

în 1978 într-un raport special al Uniunii intitulat „Categorii, obiective şi criterii pentru ariile

protejate”. Această clasificare cuprindea 10 categorii de arii protejate, diferenţiate prin gradul de

protecţie. Această clasificare „stufoasă” cu arii care nu prea se găsesc în realitate a fost mult

criticată, dar a funcţionat multă vreme.

77

În 1994 UICN publică o lucrare (completată în 1999), în care sunt redefinite categoriile de

arii protejate, obiectivul managementului, modul de selectare a ariilor respective şi

responsabilităţile de organizare. În funcţie de scop şi gradul de protecţie acordat, UICN propune

numai 6 categorii de protecţie. Acestea sunt mult mai elaborate şi le vom prezenta în continuare:

Categoria I care este subdivizată în două:

Ia – Rezervaţii naturale stricte destinate în principal pentru cercetarea ştiinţifică şi

monitoringul global al mediului. Cuorinde zone terestre sau acvatice având

ecosisteme cu trăsături geologice specifice, cu specii reprezentative pentru

diversitatea biologică a planetei şi în care se fac studii ştiinţifice şi educaţie

ecologică.

Ib – Zone de sălbăticie sunt incluse arii protejate pe termen lung, pentru aspectul

lor natural – sălbatic, arii care nu au suferit modificări antropice (sau aceste inluenţe

sunt foarte slabe, neafectând zona). Zona trebuie să conţină valori ecologice

importante sau valori estetice şi istorice. În acest fel generaţiile viitoare au

posibilitatea să cunoască zone neafectate de procesele antropice pe perioade lungi

de timp. Trebuie să fie în proprietate naţională, nu particulară.

Categoria II: Parcuri naţionale – teritorii întinse, care cuprind complexe de ecosisteme,

peisaje naturale deosebite, în care se pot face studii ştiinţifice, dar care prezintă şi interes

educaţional şi recreativ. Trebuie exclusă orice exploatare sau activităţi umane care

contravin scopurilor menţionate. Şi ele trebuie să aparţină statului care le gestionează, dar

pot fi proprietari şi alte organizaţii locale, fundaţii sau organisme legale. La noi în această

categorie parcurile Naţionale Retezat, Rarău, Piatra Craiului etc.

Categoria III: Monumentele naturii reprezintă arii protejate care conţin una sau mai multe

elemente naturale sau culturale cu valoare mică datorită rarităţii sau specifităţii lor.

Elementele culturale incluse aici trebuie să fie aşezăminte antropice de tip special,

fortăreţe, situri arheologice etc. Ele aparţin guvernului naţional sau local, în mod

excepţional unui organism privat. Exemple la noi: Detunata, Canaralele de la Hârşova,

Lacul Albastru, Râpa Roşie etc.

Categoria IV: Arii de gestionare a habitatelor şi speciilor prin intervenţii de

management sunt suprafeţe terestre sau acvatice care fac obiectul unei intervenţii umane

active, pentru a putea menţine habitatele şi unele specii semnificative, creându-le condiţiile

78

necesare dezvoltării acestora. Managementul lor trebuie să aparţină guvernului sau

autorităţilor locale, organizaţiilor nonprofit, rar unui organism privat. Exemple de la noi:

Fânaţele Clujului, Codrul Secular Slătioara, Lacul Sfânta Ana etc.

Categoria V: Peisaje terestre şi marine protejate reprezintă arii supuse protecţiei în care

relaţia om-natură stabilită în timp a determinat apariţia unor zone cu valori estetice,

ecologice şi culturale deosebite, cu o diversitate biologică mare şi interesantă. Integritatea

acestei interacţiuni tradiţionale trebuie ocrotită pentru a putea fi menţinută protecţia şi

evoluţia acestor arii. Ele oferă oportunităţi speciale pentru turism şi recreere; sunt incluse

aici sate de pescari, păşuni, livezi, în care se practică utilizări tradiţionale ale pământului, se

practică tradiţii locale, credinţe specifice etc. La noi se pot menţiona ca exemple: Parcul

Naţional Porţile de Fier, Cheile Bistriţei etc.

Categoria VI: Arii protejate pentru administrarea resurselor, sunt arii întinse, cu o mare

suprafaţă, în care sunt cuprinse mai multe ecosisteme naturale nemodificate, puse sub

ocrotire pe termen lung. În acest fel se menţine biodiversitatea în paralel cu dezvoltarea

comunităţilor umane din aceste teritorii. În ele se practică activităţi tradiţionale, dar şi

moderne.Aria protejată trebuie să fie cel puţin 2\3 în stare naturală şi 1\3 poate cuprinde şi

porţiuni cu ecosisteme modificate de om. Nu se includ plantaţii mari. Pot fi în proprietatea

statului dar şi a unor persoane fizice.

Din cele 6 categorii propuse de UICN pot fi considerate ca arii strict protejate primele trei.

Dacă se iau în consideraţie habitatele protejate, în special pentru gestionarea diversităţii biologice,

care pot fi definite ca arii protejate tipice, atunci acestea cuprind primele 5 categorii. Ultima

categorie, ariile administrate au o semnificaţie specială. Ele nu sunt arii protejate pentru

diversitatea lor biologică, dar la care uneori acestea pot deveni obiectiv secundar. Ele au o

semnificaţie specială, deorece sunt mai extinse decât ariile strict protejate sau cele tipice şi conţin

multe, sau majoritatea speciilor autohtone. Toate ariile protejate sunt adesea incluse într-o reţea de

arii administrative.

În această nouă clasificare a UICN-ului, este posibil să găsim o suprapunere de categorii,

mai ales cele din categoria I. Astfel, într-un parc naţional (categoria II) cu mai multe obiective pot

să fie şi enclave de categoria I (rezervaţii stricte), pentru a fi protejate de turiştii care vin în parc.

Apoi, pot fi cazuri când într-un parc naţional (categoria II) sunt delimitate şi monumente aalae

naturii (categ. III) sau arii de altă categorie. În acest caz menţinerea lor pe liste ca monumente ale

79

naturii nu este justificată, pentru că menţinerea lor la categoria III nu le conferă o protecţie în plus

faţă de cea primită de categoria I, ba chiar din contră (M. Bleahu, Bucureşti, 2004).

În selectarea ariilor protejate trebuie avut mereu în atenţie obiectivul principal, care este

ocrotirea.

Denumirile propuse de UICN pentru cele 6 categorii nu sunt obligatorii pentru toate ţările,

ele putând varia de la ţară la ţară. Un lucru este important, acela de a se menţine statutul pentru

care sunt protejate. De exemplu, în SUA se pot întâlni cele mai variate denumiri: refugii naţionale,

sanctuare marine naţionale, ţărmuri marine sau lacustre naţionale, fluvii naţionale pitoreşti, arii

pentru drumeţii turistice, etc. La acestea se adaugă rezervaţii de natură istorică (câmpuri de luptă,

parcuri militare naţionale etc). În Franţa, se utilizează denumiri ca preparcuri, rezervaţii naturale,

rezervaţii de pescuit, parcuri marine etc. Africa de Sud are bazine hidrografice montane, păduri

indigene, rezervaţii de vânat, iar Suedia declară ca are rezervaţii neclasificate! Şi toate acestea sunt

numai câteva exemple din multele existente în toată lumea. Aceste denumiri sau categorii de

rezervaţii sunt admise de alte organisme internaţionale decât UICN, cum ar fi UNESCO sau ONU,

care şi ele elaborează tipuri speciale de arii protejate (M. Bleahu, 2004).

În 1973, Consiliul Europei a propus o clasificare europeană proprie a zonelor protejate, care

cuprindea patru categorii, din care două conţin zone strict protejate şi două zone cu măsuri de

protecţie mai reduse.

Aceste categorii sunt:

Zona A: zona de mare interes ştiinţific, care cuprinde teritorii protejate în mod special, fără

nici un fel de intervenţii umane care ar putea perturba cadrul natural. Ele sunt considerate

atât zone de referinţă, cât şi rezerve biologice potenţiale de repopulare sau regenerare a

zonelor degradate. În aceste zone evoluţia naturală îşi urmează calea ei normală, ele fiind

considerate adevărate bănci de date biologice. În ele este permis numai accesul

cercetătorilor, dar şi a acestora pe baza unui permis special.

Zona B: sunt teritorii în care se urmăreşte în principal conservarea patrimoniului natural

(floră, faună etc.), orice intervenţie umană care ar altera evoluţia naturală fiind interzisă.

Sunt admise numai unele activităţi umane tradiţionale, autorizate cu reglementări severe,

care să nu modifice cadrul natural. Sunt interzise activităţi umane noi, moderne. Pot fi

acceptaţi vizitatori, dar numai cu respectarea strictă a măsurilor impuse de protecţie.

80

Zona C: cuprinde zone de mare valoare estetică şi culturală, în care se păstrarea echilibrului

ecologic şi ocrotirea peisajului trebuie atent urmărite. Sunt admise activităţi umane

tradiţionale şi chiar moderne, cu reglementări puse la punct, bine stabilite. Amenajările

recreative sunt permise doar în zone delimitate, fără a perturba şi degrada peisajul pus sub

ocrotire şi obiectivele protecţiei.

Zona D: include teritorii vaste, cu valoare peisagistică naturală şi culturală, în care trebuie

să se respecte conservarea patrimoniului natural şi cultural. În ele sunt incluse şi sate de

interes recreativ – turistic, cultural, natural. Sunt permise activităţi umane tradiţionale, dar

şi moderne, dar care să nu afecteze sub nici-o formă cadrul natural. În ele este permisă şi

circulaţia autovehiculelor, dar cu unele restricţii, mai ales în anumite zone.

În România, regimul ariilor protejate este reglementat de Legea nr. 462/2001 care aprobă

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,

conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice. În conformitate cu prevederile art. 5

alin. (1) şi (2) din Ordonanţa mai sus menţionată, scopul şi regimul de management al categoriilor

de arii naturale protejate ce compun reţeaua naţională de arii protejate sunt următoarele:

a) Rezervaţiile ştiinţifice sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzând elemente reprezentative de

interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic sau de alta

natură. Mărimea rezervaţiilor ştiinţifice este determinată de arealul necesar pentru asigurarea

integrităţii zonei protejate.

Managementul rezervaţiilor ştiinţifice asigura un regim strict de protecţie, prin care habitatele

sunt păstrate într-o stare pe cât posibil neperturbată. În perimetrul lor se pot desfăşura numai activităţi

ştiinţifice, cu acordul forului ştiinţific competent.

Rezervaţiile ştiinţifice corespund categoriei I a IUCN (Uniunea Internaţională pentru

Conservarea Naturii) - Rezervaţie Naturală Strictă: arie protejată administrată în principal în scopuri

ştiinţifice.

b) Parcurile naţionale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional cuprinzând elemente

naturale cu valoare deosebită sub aspect fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic,

paleontologic, speologic, pedologic, sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri

ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

81

Managementul parcurilor naţionale asigura menţinerea cadrului fizico-geografic în stare

naturală, protecţia ecosistemelor, conservarea resurselor genetice şi a diversităţii biologice în condiţii

de stabilitate ecologică, excluderea oricărei forme de exploatare a resurselor naturale şi a folosinţelor

terenurilor incompatibilă scopului atribuit.

Regimul de gospodărire se stabileşte prin regulamente şi planuri proprii de protecţie şi

conservare aprobate de autorităţile naţionale ştiinţifice şi administrative abilitate, potrivit dispoziţiilor

prezentei ordonanţe. În perimetrele lor vor fi cuprinse ecosisteme sau fracţiuni de ecosisteme terestre

şi acvatice cât mai puţin influenţate prin activităţi umane. Elementele cu valoare deosebită de pe

cuprinsul parcurilor naţionale pot fi delimitate şi puse sub un regim strict de protecţie ca rezervaţii

ştiinţifice. Parcurile naţionale se întind în general, pe suprafeţe mari de teren. În perimetrul parcurilor

naţionale sunt admise doar activităţile tradiţionale practicate numai de către comunităţile din zona AP

naţional, activităţi tradiţionale ce se vor reglementa prin planul de management.

Parcurile Naţionale corespund categoriei II a IUCN – “Parc naţional: arie protejată administrată

în special pentru protecţia ecosistemelor şi pentru recreere”.

c) Monumente ale naturii sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică

deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice sau ameninţate cu

dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice - peşteri, martori de

eroziune, chei, cursuri de apa, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere,

precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

Dacă monumentele naturii nu sunt cuprinse în perimetrul altor zone aflate sub regim de protecţie,

pentru asigurarea integrităţii lor se vor stabili zone de protecţie obligatorie, indiferent de destinaţia şi

de deţinătorul terenului.

Managementul monumentelor naturii se face după un regim strict de protecţie care asigură

păstrarea trăsăturilor naturale specifice. În funcţie de gradul lor de vulnerabilitate, accesul populaţiei

poate fi limitat sau interzis.

Monumentele naturii corespund categoriei III IUCN– “Monument natural : arie protejată

administrată în special pentru conservarea elementelor naturale, specifice”.

d) Rezervaţiile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier,

hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic. Mărimea lor este determinată de arealul

82

necesar asigurării integrităţii elementelor protejate.

Managementul rezervaţiilor naturale se face diferenţiat, în funcţie de caracteristicile acestora

prin măsuri active de gospodărire pentru a asigura menţinerea habitatelor şi/sau în vederea protejării

anumitor specii, grupuri de specii sau comunităţi biotice. Pe lângă activităţile ştiinţifice, după caz, pot

fi admise activităţi turistice, educaţionale organizate. Sunt admise unele activităţi de valorificare

durabilă a unor resurse naturale. Sunt interzise folosinţe ale terenurilor sau exploatarea resurselor care

dăunează obiectivelor atribuite. Potrivit scopului pentru care au fost desemnate, rezervaţiile naturale

pot avea caracter predominant: botanic, zoologic, forestier, geologic, paleontologic, peisagistic,

speologic, de zona umedă, marină, de resurse genetice şi altele.

Aceste rezervaţii corespund categoriei IV IUCN şi anume arie de gestionare a

habitatelor/speciilor: arie protejată administrată în special pentru conservare prin intervenţii de

gospodărire.

e) Parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a

lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori

cu o mare diversitate biologică.

Managementul parcurilor naturale urmăreşte menţinerea interacţiunii armonioase a omului cu

natura prin protejarea diversităţii habitatelor şi peisajului promovând păstrarea folosinţelor tradiţionale

ale terenurilor, încurajarea şi consolidarea activităţilor, practicilor şi culturii tradiţionale ale populaţiei

locale.

De asemenea, se oferă publicului posibilitate pentru recreere şi turism şi se încurajează

activităţile ştiinţifice şi educaţionale.

Parcurile Naturale corespund categoriei V IUCN- “Peisaj protejat: arie protejată administrată în

principal pentru conservarea peisajului şi recreere”.

f) Rezervaţiile biosferei sunt acele arii naturale protejate al căror scop este protecţia şi

conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice. Rezervaţiile biosferei se

întind pe suprafeţe mari şi cuprind un complex de ecosisteme terestre şi/sau acvatice, lacuri şi cursuri

de apa, zone umede cu comunităţi biocenotice floristice şi faunistice unice, cu peisaje armonioase

naturale sau rezultate din amenajarea tradiţionala a teritoriului, ecosisteme modificate sub influenţa

omului şi care pot fi readuse la starea naturală, comunităţi umane a căror existenţă este bazată pe

valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile şi armonioase. Mărimea

83

rezervaţiilor biosferei este determinată de cerinţele de protecţie şi conservare eficientă a mediului

natural şi a diversităţii biologice specifice.

Managementul rezervaţiilor biosferei se realizează conform unor regulamente şi planuri de

protecţie şi conservare proprii, în conformitate cu recomandările Programului Omul şi Biosfera de sub

egida UNESCO. Dacă în perimetrul rezervaţiilor biosferei sunt cuprinse şi situri naturale ale

patrimoniului universal, managementul rezervaţiei se realizează cu respectarea prevederilor

Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida UNESCO.

Pentru asigurarea protecţiei şi conservării unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice

specifice, precum şi pentru valorificarea resurselor naturale disponibile, potrivit cerinţelor de consum

ale populaţiilor locale şi în limitele potenţialului biologic natural de regenerare a acestor resurse, în

cuprinsul rezervaţiilor biosferei se pot delimita zone cu regim diferenţiat de protecţie ecologică, de

conservare şi de valorificare a resurselor, după cum urmează:

1. Zone strict protejate, având regimul de protecţie şi conservare al rezervaţiilor ştiinţifice.

2. Zone tampon, cu rol de protecţie a zonelor strict protejate şi în care sunt admise activităţi

limitate de valorificare a resurselor disponibile, în conformitate cu autorizaţiile date de administraţia

rezervaţiei.

3. Zone de reconstrucţie ecologică, în care se realizează măsuri de refacere a mediului

deteriorat.

4. Zone valorificabile economic, prin practici tradiţionale sau noi, ecologic admise, în limitele

capacităţii de regenerare a resurselor.

Rezervaţiile biosferei cu aşezări umane sunt astfel gestionate încât să constituie modele de

dezvoltare a comunităţilor umane în armonie cu mediul natural.

g) Zonele umede de importanţă internaţională sunt acele arii naturale protejate al căror scop

este de a se asigura protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică specifică

zonelor umede.

Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării durabile a

resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile Convenţiei privind

conservarea zonelor umede de importanţă internaţională în special ca habitat al păsărilor acvatice.

h) Siturile naturale ale patrimoniului natural universal sunt acele arii naturale protejate al

căror scop este ocrotirea şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există

elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală. Mărimea

84

arealului lor este determinată de cerinţele pentru asigurarea integrităţii şi conservării elementelor

supuse acestui regim de protecţie. În cuprinsul acestor zone pot exista comunităţi umane ale căror

activităţi sunt orientate pentru o dezvoltare compatibilă cu cerinţele de ocrotire şi conservare a sitului

natural.

Managementul siturilor naturale ale patrimoniului natural universal se realizează în

conformitate cu regulamentele şi planurile proprii de ocrotire şi conservare, cu respectarea

prevederilor Convenţiei privind protecţia patrimoniului mondial cultural şi natural, de sub egida

UNESCO.

i) Ariile speciale de conservare sunt acele arii naturale protejate al căror scop este de a

conserva, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă habitatele

naturale şi/sau populaţiile speciilor pentru care situl este desemnat. Ariile naturale de conservare sunt

special desemnate pentru conservarea tipurilor de habitate naturale şi a habitatelor speciilor

menţionate în anexele nr. 2 , 3 şi 4.

Managementul ariilor speciale de conservare necesită planuri de management adecvate

specifice siturilor desemnate sau integrate în alte planuri de management şi măsuri legale,

administrative sau contractuale în scopul evitării deteriorării habitatelor naturale şi a habitatelor

speciilor ca şi perturbarea speciilor pentru care zonele au fost desemnate. Orice plan sau proiect

indirect legat sau necesar pentru gestiunea sitului dar susceptibil de a-l afecta într-un mod

semnificativ, va face obiectul unui studiu pentru evaluarea impactului, ţinând cont de obiectivele de

conservare a ariei. Nu vor fi acceptate planuri sau proiecte în ariile respective care afectează aria, orice

activitate în aceste zone se va face cu consultarea publicului. Ariile speciale de conservare sunt

desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei 92/43/CCE din 21 mai 1992 privind

conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi vor face parte din reţeaua europeana

NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.

j) Ariile de protecţie specială avifaunistică sunt acele arii naturale protejate al căror scop este

de a conserva, menţine şi acolo unde este cazul de a readuce într-o stare de conservare favorabilă

habitatele specifice desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice, mai ales a

celor menţionate în anexele 3 şi 4.

Managementul ariilor speciale de protecţie se realizează ca şi pentru ariile speciale de

conservare .

Ariile speciale de protecţie sunt desemnate de stat în conformitate cu prevederile Directivei

85

79/409/CCE din 2 aprilie 1979 privind conservarea păsărilor sălbatice şi vor face parte din reţeaua

europeană NATURA 2000 după recunoaşterea statutului lor de către Comisia Europeană.

În 1984, UNESCO, pe baza unei decizii adoptată în cadrul programului „Omul şi Biosfera”,

creează reţeaua Rezervaţiilor Biosferei, care nu este inclusă în clasificarea din 1994 a UICN, cu

toate că este aproape unanim acceptată pe plan mondial. Rezervaţiile biosferei includ deobicei şi

zone protejate prezente în categoriile UICN-ului. Aceste rezervaţii ale biosferei includ ecosisteme

importante ale Terrei, unde trebuie îmbinată conservarea cu dezvoltarea durabilă. Această reţea

mondială trebuie utilizată pentru cercetare şi monitorizare ecologică şi reprezintă locuri pentru

instruire şi educaţie în domeniul protecţiei mediului şi a biodiversităţii. Teritoriul lor se subdivide

în 4 subdiviziuni, în fiecare realizându-se diferite tipuri de management. Până în anul 2000 –

UNESCO aprobase oficial un număr de 368 de rezervaţii ale biosferei, din care 139 se află în

Europa. În România sunt declarate oficial trei rezervaţii ale Biosferei: Parcurile Naţionale Retezat

(1980) şi Pietrosul Rodnei (1980) şi Delta Dunării (declarată la 1 septembrie 1990, dar care nu este

inclusă în categoria Parcurilor Naţionale).

La Adunarea generală UNESCO de la Paris din 1972 a fost adoptată Convenţia privind

protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural şi s-a hotărât crearea unei reţele de monumente

naturale şi culturale care au o valoare excepţională pentru întreaga omenire şi care a intrat în

vigoare în 1975. Această reţea cuprinde obiective culturale şi monumente celebre precum:

Piramidele, Taj-Mahalul, catedrala Notre Dame, oraşe întregi (precum fes sau Cordoba),

mănăstirile din Bucovina, bisericile din lemn ale Maramureşului, dar şi un număr relativ redus de

monumente ale naturii (cum este cazul Deltei Dunării). În anul 2000, lista cu aceste obiective

cuprindea 149 situri de nivel mondial.

În 1972, la Ramsar, în Iran s-a hotărât crearea aşa-numitelor „Zone umede de importanţă

internaţională (zone Ramsar)”. Această convenţie a intrat în vigoare la finele anului 1975. Ea

asigură cadrul de cooperare internaţională în domeniul conservării zonelor umede, în special a

celor care servesc drept habitat păsărilor de apă. O astfel de zonă trebuie să conţină în mod

permanent peste 20 000 de păsări de apă. Ea este considerată de importanţă internaţională dacă

conţine populaţii mari de specii de plante şi animale rare sau vulnerabile, aflate în stare critică şi

care sunt ameninţate cu extincţia. În acestea trebuie menţinută diversitatea genetică a sistemelor

ecologice dintr-o regiune. Ele au o valoare specială dacă posedă şi populaţii de plante şi animale

endemice. În anul 2000 existau în lume circa 1019 zone Ramsar, din 632 în Europa. La noi în ţară

86

Delta Dunării a fost prima desemnată ca făcând parte din această zonă Ramsar, dar ulterior au

nominalizate multe altele.

În anul 1984, Consiliul Internaţional pentru Protecţia Păsărilor, devenit ulterior Bird Life

International, a prpus identificarea şi protecţia habitatelor importante pentru unele specii de păsări

în vederea înscrierii acestora într-o reţea de rezervaţii intitulate „Arii de importanţă avifaunistică”.

Ele pot avea valoare deosebită la nivel mondial, naţional sau chiar regional şi trebuie să

adăpostească numeroase specii de păsări rare sau periclitate. Aceste arii ocupă de obicei suprafeţe

mari, pentru ca speciile de păsări să se poată menţine, să prospere şi care să ofere condiţii

corespunzătoare şi speciilor migratoare pe perioada prezenţei lor în zona respectivă. Până în 1994

au fost identificate numai în Europa 2479 de arii cu imporanţă avifaunistică. La noi în ţară au fost

stabilite 59 de astfel de arii – şi lista lor este de asemenea în creştere.

La nivel european a fost constituită aşa-numita Natura 2000, o reţea ecologică de arii

naturale care are scopul de a menţine în o stare de conservare favorabilă habitatele europene care

au fost create conform Directivei Uniunii Europene Habitate din 1992 şi Directivei Păsări din

1979. ea este în prezent principalul instrument de protejare a biodiversităţii Europei printr-o

durabilă, fără a se aduce vreun prejudiciu comunităţilor locale. În cadrul reţelei Natura 2000 vor fi

promovate activităţi tradiţionale care nu pun în pericol existenţa animalelor, plantelor şi a

habitatelor din zonă. Crearea şi aplicarea sa în România se face pe baza OUG 236/2000 privind

regimul ariilor protejate, al habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice şi a constituit o condiţie

pentru intrarea României în Comunitatea Europeană.

9.2. Cadru legislativ

9.2.1. Scurt istoric

Încercări de a reglementa raportul dintre om şi natură se cunosc încă de pe vremea lui Ştefan

cel Mare, care, preocupat de soarta vânatului şi a altor resurse naturale, a emis “legea braniştei”

(loc oprit, unde nimeni nu avea voie să păşuneze, să vâneze, să pescuiască şi nici chiar să cosească

fără voia stăpânului). Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania, la 1588, sub domnia

principelui Sigismund Bathory.

Un pas înainte în privinţa măsurilor oficiale de ocrotire a naturii l-au constituit restricţiile

impuse cu privire la folosirea pădurilor. În 1739, s-a constituit în Banat serviciul silvic regulat, iar

în Transilvania, în 1781, în timpul împăratului Iosif al II-lea, apare prima reglementare oficială.

87

Urmează, ca importanţă, “Orânduiala de pădure” din Bucovina, tipărită în 1786 în limbile română

şi germană şi considerată ca fiind primul Cod silvic românesc.

Măsuri de protejare a mediului au fost solicitate de reputaţi oameni de ştiinţă, printre care

trebuie să-i amintim pe Emil Racoviţă şi Alexandru Borza - profesori la Facultatea de Ştiinţe din

Cluj -, care fundamentează în mod ştiinţific ocrotirea naturii în România. În 1927, Alexandru

Borza realizează o campanie de pregătire a opiniei publice şi de sensibilizare a organismelor

legislative şi executive în vederea apariţiei unei legi de ocrotire a mediului. Succesul acestor

eforturi nu a întârziat să apară, astfel încât, prin decretul regal nr. 2478 din 4 iulie 1930 (publicat în

Monitorul Oficial nr. 148/7.07.1930), a fost promulgată prima Lege pentru protecţia

monumentelor naturii. Legea cuprindea 13 articole, în care erau prevăzute măsurile principale

destinate asigurării bazei legale şi organizării spaţiului natural în ţara noastră. Ulterior, decretul nr.

908/1933 a adăugat acestei legi alte articole şi două regulamente. În acelaşi context se instituie şi

Comisia Monumentelor Naturii, afiliată Ministerului Agriculturi şi Domeniilor.

Anul 1934 a fost marcat de apariţia unei lucrări de referinţă realizate de Emil Racoviţă, care

cuprindea definirea, clasificarea şi modul de gestionare a monumentelor naturii.

În 1935, prin Rezoluţia Consiliului de Miniştrii nr. 593/22 martie, este înfiinţat primul parc

naţional din România — Parcul Munţilor Retezat.

Teoreticianul cel mai de seamă în domeniul ocrotirii naturii rămâne Emil Racoviţă, ideile

sale reflectându-se în mare parte în propunerile pentru unificarea terminologiei moderne în materie

de protecţie a naturii, pe care E. Bourdelle le-a elaborat în 1948. Astfel, noţiunile de “rezervaţii

naturale” şi “monumente ale naturii” stabilite de E. Racoviţă sunt reluate în aceste propuneri sub

forma “rezervaţiilor naturale integrate”.

În anul 1973 s-a adoptat Legea nr. 9 (Legea Mediului) în care sunt incluse şi prevederi legate

de protecţia rezervaţiilor şi monumentelor naturii şi de asemenea "sunt trasate sarcini ce revin

organelor centrale şi locale...", dar alături de această lege cadru nu s-a mai adoptat o lege specifică

pentru ariile protejate care să reglementeze administrarea acestora, asa cum s-a întâmplat în

Polonia sau Cehoslovacia, ţări care aveau parcuri naţionale cu administraţie propie. În această

perioadă s-au produs şi primele recunoaşteri internaţionale ale valorii ariilor protejate româneşti,

când în 1979, Retezatul şi Pietrosul Rodnei au fost recunoscute ca Rezervaţii ale Biosferei sub

auspiciile programului UNESCO - Man and Biosphere (MAB).

88

9.2.2. Legislaţia actuală privind conservarea biodiversităţii în România

După 1990 au loc numeroase transformări în sens pozitiv în problematica protecţiei mediului

şi a ocrotirii naturii.

În 1991 se constitie Ministerul Mediului, iar în 1992 prin Hotărârea de Guvern nr. 792 se

constituie Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, care avea ca una din sarcinile de

lucru şi problema ariilor protejate, mai ales crearea şi gestionarea noilor parcuri naţionale si

naturale. Multe din documentaţiile pentru parcurile naţionale şi naturale, propuse a fi declarate de

către regimul comunist nu s-au mai găsit. Acţiunea de refundamentare ştiinţifică a început să fie

derulată în special de inginerii silvici, care, în mod normal, s-au ocupat prioritar de fondurile

forestiere. Spre exemplu, pentru Bucegi a fost inclusă numai suprafaţă împădurită, iar platoul

Bucegilor şi poienile de pe Valea Ialomiţei au rămas pe dinafară, ceea ce era o gravă greşeală.

Multe inspectorate silvice nici nu doreau să respecte ocrotirea acestora, cu toate că fusese dat în

acest sens un Decret Ministerial (cazul judeţului Bihor). Au existat şi măsuri binevenite propuse de

judeţe şi aprobate de conducerea de atunci (CPUN).

Prin Legea 82/1993 (completată prin Hotărârea Guvernului nr. 248/1994) a fost constituită

Rezervaţia Biosferei „Delta Dunării”, rezervaţie care este inclusă şi pe lista UNESCO (de altfel,

încă din 1990 Delta Dunării fusese înscrisă pe lista Parimoniului natural mondial şi pe lista

Rezervaţiilor de zone umede). În 1980 fuseseră declarate ca „Rezervaţii ale Biosferei”, Pietrosul

Mare şi Masivul Retezat.

Din păcate UICN a tipărit un volum cu toate ariile protejate, inclusiv Parcuri Naţionale, în

care au fost incluse date eronate trimise de fostul regim din România.

Deabia în 1992 s-a publicat un inventar corect cu ariile protejate de la noi (Toniuc şi colab.

1992), care cuprindea 586 de obiective, dintre care 12 Parcuri Naţionale (în care sunt incluse şi

cele 3 rezervaţii ale Biosferei), 2 Parcuri Naturale (Grădiştea de Munte – Cioclovina şi Porţile de

Fier), precum şi 572 de rezervaţii naturale, inclusiv cele de interes judeţean. Din acest total, cca.

68% dintre ele aveau suprafeţe mai mici de 100 ha. Ele sunt prezentate, conform normativelor

UICN, în categoria ariilor protejate, propuse de acest forum.

În 1995, este promulgată Legea 137/1995 privitoare la protecţia mediului, care abrogă legile

anterioare; ea stabileşte cadrul general al protecţiei mediului de la noi, urmând ca măsurile

concrete de aplicare să fie publicate prin viitoare acte normative ale Ministerului. În articolul 54 al

acestei Legi este stipulat un lucru foarte important: „ariile protejate declarate până la data intrării în

89

vigoare a prezentei legi îşi păstrează această calitate”. Acest lucru a dus la o reinventariere a ariilor

protejate din România. În această listă erau trecute şi actele normative care au stat la baza

declarării fiecărei rezervaţii, iar la Parcuri erau incluse şi rezervaţiile care fuseseră decretate ca

atare, înainte ca ele să fie trecute la categoria de Parcuri. Cu toate acestea şi această listă are

numeroase scăpări, dar este totuşi o lucrare meritorie (de exemplu, în Parcul Naţional Cheile

Bicazului – Hăşmaş sunt incluse şi rezevaţiile „Lacul Sfânta Ana” şi „Tinovul Mohoş” ... şi

exemplele pot continua). Şi încadrarea rezervaţiilor în categoria UICN, precum şi desemnarea

naturii acestora sunt în bună măsură eronate. În legea amintită se mai face precizarea în capitolul

III, intitulat „protecţia resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii”, că: „protejarea unor specii

de organisme rare, ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii

protejate, precum şi măsurile de protecţie a mediului sunt prioritare, în raport cu alte interese”. Ca

element important mai trebuie menţionată şi responsabilitatea autorităţilor centrale de a elabora,

actualiza şi difuza periodic „Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii” şi „Cartea roşie

a speciilor de plante şi animale” de pe teritoriul ţării noastre. Legea prevede şi numeroase sancţiuni

pentru cei care o încalcă.

În 1996, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului elaborează „Strategia naţională

şi planul de acţiune pentru conservarea diversităţii biologice şi utilizarea durabilă a componentelor

lor”. În acest document este prezentată o listă a ariilor protejate, care acum ajunge la 569, defalcate

pe categoriile stabilite de UICN (dar nici acum încadrarea lor nu era prea corectă).

Deabia în 1996, V. Cristea şi colab. prezintă ariile ocrotite şi suprafaţa lor (de la acea dată) şi

încadrarea lor în categoriile stabilite de UICN. Ei consideră că alături de Retezat, Delta Dunării

funcţionează şi ea ca un „Parc Naţional”, deşi nu a fost declarată oficial, fiind considerată numai ca

„Rezervaţie a Biosferei”. Urmează apoi 11 „Parcuri Naţionale” cu statut provizoriu, două „Parcuri

Naturale”, 46 de Rezervaţii ştiinţifice şi 372 de Rezervaţii naturale, de diferite profile (botanice,

zoologice, forestiere, geologice, paleontologice şi speologice). Mai sunt amintite 18 teritorii

denumite „Rezervaţii peisagistice”, caracterizate prin forme de relief sau asociaţii vegetale de mare

valoare estetică, şi care trebuie păstrate integral pentru frumuseţea lor naturală. Ca „Monumente

ale Naturii” aminteşte un număr de 25 de cormofite, 30 de specii de vertebrate şi peste 150 de

arbori seculari, autohtoni sau exotici.

În anul 2000, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) iniţiază o

lege, Legea 4/2000, cunoscută sub numele de „Legea aprobării Planului de amenajare a teritoriului

90

naţional”. În secţiunea a III-a – Zonele protejate recunoscute în România – ea conţine ca părţi

componente anexele I-IV cu liste făcute cu specialişti din Academia Română în colaborare cu

specialişti de la diferite institute de cercetare: aceste anexe cuprind 17 parcuri (naţionale şi

naturale) cu o suprafaţă de 1 056 363 ha şi 826 arii protejate cu o suprafaţă de 107 109,23 ha, adică

5,16% din teritoriul ţării este protejat prin lege. Nici această listă nu poate fi considerată perfectă,

deoarece ariile protejate nu sunt încadrate în categoriile UICN, iar rezervaţiile biosferei sunt

incluse la Parcuri (corect pentru Rodna şi Retezat, dar nu şi pentru Delta Dunării, care nu

beneficiază de un decret la nivel naţional în acest sens). Rezervaţile nu au fost verificate pe teren

(deci este posibil ca unele să nu mai existe – şi deci trebuie scoase de pe liste).

Problema principală a ariilor protejate la noi, nu este nici numărul acestora, nici suprafaţa

ocupată, ci modul în care ele sunt protejate şi gestionate. Nu există la toate corp de pază şi control

şi nu există la nivel central o organizaţie care să se ocupe de acest lucru. Primăriile şi guvernele

numai de aşa ceva nu doresc să se ocupe, având atâtea alte probleme de rezolvat. Cu toate acestea

sunt şi câteva din marile rezervaţii de la noi care au o protecţie efectivă: Delta, Parcurile Retezat,

Ceahlău şi poate încă 2-3 ... şi atât. Ca urmare, în 2001 a fost elaborată Legea 462 privind regimul

ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, care oferă un

cadru legal managementului corect şi eficient al ariilor protejate şi monumentelor naturii.

În anul 2003, mai apar încă 3 acte normative privind arile protejate: prin Hotărârea de

guvern 230 sunt delimitate Rezervaţiile biosferei, Parcurile Naţionale şi Naturale, cu întocmirea de

hărţi şi cu precizarea unor norme de administrare. Prin Ordinul nr. 552 al Ministerului Agriculturii,

Pădurii, Apelor şi Mediului se trece la o delimitare mai exactă şi reală a acestora, iar prin

Hotărârea de Guvern 1267/2003 se fac precizări privind normele administrative şi de custodie a

acestor arii protejate.

În 2004, se reînfiinţează Ministerul Mediului şi gospodăririi apelor, dar pădurile şi

problemele lor rămân la Minsterul Agriculturii. Din 2007 acest minister se redenumeşte Ministerul

Mediului şi Dezvoltării Durabile.

La O.N.U., România figurează numai cu 157 de rezervaţii care depăşesc 1000 ha, ceea ce

reprezintă doar 4,6% din teritoriul ţării. Din cele 36 de ţări ale Europei noi ne plasăm pe locul 26,

deci în a doua jumătate a listei (şi chiar dacă am adăuga şi celelalte rezervaţii mici, ne situăm pe

acelaşi loc) (Bleahu, 2004).

91

9.3. Gestiunea ariilor naturale protejate

În ultima perioadă, fenomenul turistic a cunoscut o impresionantă evoluţie datorată, în cea

mai mare parte, deschiderii unor noi pieţe de turism şi găzduire şi extinderii călătoriilor spre locuri

de neimaginat cu câteva decenii în urmă: Antarctica, pădurile tropicale ale Amazonului, Marele

Zid Chinezesc, insulele Scoţiei, etc. Din cele 178 de ţări reprezentate în Organizaţia Naţiunilor

Unite, pentru mai mult de jumătate dintre ele, turismul reprezintă unul din sectoarele economice

cele mai importante, Franţa deţinând poziţia conducătoare urmată de SUA, Spania, Italia, Austria,

Marea Britanie, Germania, Canada şi Elveţia.

În ţările cu un sector turistic dezvoltat, preocupările pentru promovarea unor forme de turism

durabil şi orientat către ariile naturale s-au mărit considerabil în ultimele decenii; astfel,

ecoturismul, desfăşurat mai ales în ariile naturale protejate, a căpătat tot mai mulţi adepţi, iar

experienţa ecoturistică începe să se contureze.

Acest capitol va prezenta câteva aspecte din managementul turismului în ariile protejate,

relevând principalele instrumente şi tehnici de dirijare a activităţii de turism, precum şi unele

probleme legate de economia acestor zone.

9.3.1. Instrumente şi tehnici de gestiune a ariilor protejate

Pe piaţa internaţională au avut loc, în ultima perioadă, o serie de transformări în structura

obiceiurilor de călătorie dar şi a duratei de rămânere la locul de destinaţie, proces ce a determinat

amplificarea concurenţei, acest fenomen manifestându-se, de cele mai multe ori decisiv pentru

viitorul zonelor turistice, eforturile investiţionale devenind o preocupare majoră în pătrunderea pe

piaţă a unor noi atracţii turistice sau în modernizarea celor existente. În acest context, necesitatea

elaborării unei strategii privind gestiunea ariilor naturale protejate se impune tot mai mult, tocmai

pentru a se realize obiectivul principal – conservarea şi protejarea resurselor naturale. În

consecinţă, trebuie să existe un plan de management, care să releve activitatea de planificare a

turismului în ariile protejate, susţinut de anumite tehnici de gestiune şi de un marketing adecvat.

9.3.1.1. Planul de management şi structurile turistice manageriale

Printre elementele ce vor alcătui planul de management al unei arii naturale protejate se

numără: a) inventarierea resurselor, b) evaluarea pieţei potenţiale, c) serviciile oferite, d) analiza

92

impactului asupra mediului, - un rol important în acest sens revenind colectivităţilor locale precum

şi parteneriatelor dintre organismele publice şi cele private.

a) În ceea ce priveşte inventarierea resurselor, aceasta va cuprinde:

resurse naturale: suprafeţe naturale protejate, relief, climă, reţea hidrografică, faună, floră,

soluri, regimul vânturilor şi precipitaţiilor, etc;

resurse culturale: monumente arheologice, bucătărie tradiţională, obiceiuri şi tradiţii, artă

modernă, cultură, istorie, etc;

infrastructura generală şi turistică (spaţii de cazare, alimentaţie, centre de vizitare, panouri

publicitare, puncte de belvedere);

modalităţi de acces (transport, locuri de parcare, porţi principale de intrare în parc);

b) Stabilirea pieţei potenţiale şi, pe această bază, a segmentului “ţintă”, va avea la bază

informaţiile statistice din domeniul turismului referitoare la numărul vizitatorilor, distribuţia în

timp şi spaţiu a fluxurilor de turişti, profilul socio-demografic al vizitatorilor, preferinţele acestora,

etc. Totodată, se recomandă organizarea unor anchete/cercetări de piaţă care să ofere informaţii

privind durata sejurului, zonele de provenienţă, mijloacele de transport utilizate, tipologia

unităţilor de cazare preferate, activităţile desfăşurate, locurile cele mai vizitate, cheltuielile

efectuate, etc.

c) De-a lungul timpului, exigenţele turiştilor în materie de confort au evoluat, calitatea

serviciilor fiind la fel de importantă ca şi atractivitatea zonei. În general, sunt preferate unităţile de

cazare având confort mediu, produsele tradiţionale specifice, atmosfera şi decoraţiunile originale.

d) La început, acţiunile referitoare la ariile protejate erau în direcţia conservării şi protejării

habitatelor naturale unice pe cale de distrugere. În timp, eforturile s-au îndreptat şi către

promovarea acestora ca zone de recreere minimizând, în acelaşi timp, efectele negative ale

turismului asupra mediului natural care privesc:

eroziunea solului: activităţile turistice contribuie, în cele mai multe situaţii, la deteriorarea

potecilor prin adâncirea acestora şi a locurilor de campare prin bătătorire. De aceea, este

important ca zonele destinate vizitatorilor să fie controlate în mod eficient prin lucrări

regulate de întreţinere şi refacere.

distrugerea covorului de vegetaţie prin bătătorire, reducându-se astfel posibilitatea

înmulţirii prin seminţe. În acelaşi timp, are loc şi distrugerea arborilor prin tăierea crengilor

sau inscripţionarea pe scoarţa acestora.

93

perturbarea vieţii sălbatice de către vizitatori, autovehicule, braconaj, ceea ce duce la

amplificarea factorilor de stres cu consecinţe asupra comportamentului păsărilor şi

animalelor.

poluarea apelor de suprafaţă şi modificarea creşterii plantelor acvatice, apariţia şi

dezvoltarea unor germeni patogeni care alterează flora şi fauna acvatică.

Totodată, dezvoltarea activităţilor turistice poate avea un impact negativ şi în plan social,

prin apariţia unor conflicte între comunitatea locală şi vizitatori, pe de o parte, cu consecinţe atât

asupra calităţii vieţii rezidenţilor cât şi asupra nivelului de satisfacţie al turiştilor, dar şi între

vizitatori pe de altă parte, îndeosebi între cei al căror principal scop de călătorie este recreerea şi

cei sosiţi pentru alte motive. Nu în ultimul rând, zgomotul, aglomeraţia, poluarea aerului,

vandalismul constituie elemente care pot afecta atât populaţia rezidentă cât şi turiştii.

Toate aceste informaţii vor contribui, de asemenea, la stabilirea capacităţii de primire a zonei

respective şi la evaluarea impactului activităţilor turistice asupra mediului, nu înainte de a fi

precizate zonele ce sunt sau urmează să fie introduse în circuitul turistic. De exemplu, în Polonia,

în cele mai multe dintre parcurile naţionale, specialiştii au identificat 5 zone principale: o zonă de

protejare şi observare accesibilă exclusiv cercetătorilor ştiinţifici, o zonă de conservare activă şi

una izolată în care sunt permise doar acţiuni de protejare a ecosistemului, o zonă de renaturalizare

unde sunt reintroduse diverse specii de plante şi animale şi o zonă multifuncţională, în care pot fi

desfăşurate activităţi turistice.

Pornind de la aceste considerente, se poate spune că s-a trecut de la un management al zonei

la unul al vizitatorilor, deoarece popularitatea zonelor protejate ca destinaţii turistice a crescut

foarte mult, ducând astfel la apariţia unor probleme noi. Astăzi, în timp ce unele zone protejate

aflate în dezvoltare încă îşi “pregătesc” un segment de vizitatori cărora să le pese de aceste zone,

altele se confruntă cu o suprasolicitare din partea vizitatorilor, cu degradarea habitatelor şi cu

conflicte cu populaţia locală privind folosinţa resurselor naturale din zonă. În prezent, este

recunoscut faptul că, pentru a fi eficiente, deciziile manageriale nu trebuie să se bazeze doar pe

cunoaşterea ecosistemului natural, ci să se refere şi la alegerea infrastructurii adecvate, astfel încât

să se maximizeze satisfacţia vizitatorilor, paralel cu minimizarea efectelor negative asupra

resurselor naturale şi culturale, ca şi asupra populaţiei locale.

94

În ceea ce priveşte structurile manageriale, în prezent sunt experimentate mai multe modele,

dintre care trei merită a fi menţionate: agenţia parastatală (sau guvernamentală), organizaţia non-

profit şi societatea comercială privată.

Agenţia guvernamentală este un organism al statului, cu politică proprie, cu responsabilitat

finaciară şi autocontrol. Este condusă de obicei de un Consiliu Director numit de către guvern, care

supervizează politica generală. Acest model este dezvoltat cu precădere în Canada, Kenia,

Tanzania şi Africa de Sud.

În alte ţări, administrarea parcurilor revine unor organizaţii non-profit, care pot inclusive să

furnizeze cea mai mare parte a serviciilor turistice. Acestea prezintă avantajul că pot să mobilizeze

un număr mare de voluntari şi să solicite donaţii.

Prezenţa societăţilor comerciale în ariile protejate este un lucru foarte des întâlnit, ele fiind

în general prestatoarele unor servicii turistice, în schimb administrarea ariilor protejate este mai rar

în responsabilitatea lor. Există însă ţări unde acest lucru este posibil, cum ar fi, de exemplu,

Lesotho, unde dezvoltarea şi administrarea parcurilor revine în exclusivitate unor asemenea

companii private.

Viitorul va arăta probabil şi alte modele de gestiune a ariilor protejate, progresul în acest

domeniu fiind foarte rapid. Administrarea acestor zone tinde tot mai mult spre un management din

ce în ce mai sofisticat, direcţionat atât spre protecţia şi conservarea resurselor, cât şi spre

dezvoltarea unor sisteme financiare care să permită o mai bună eficienţă a gestionării.

9.3.1.2. Tehnici de gestiune

Având în vedere rezultatele desprinse din planul de management, se poate continua cu

elaborarea tehnicilor de gestiune în funcţie de resursele financiare existente, tipul ariei naturale

protejate, particularităţile cererii turistice, în concordanţă cu politica naţională de dezvoltare a

turismului. În general, intervenţiile sunt fie legate de diversificarea ofertei în cadrul ariei naturale

protejate având drept scop creşterea numărului de vizitatori, fie, dimpotrivă, de restricţionare a

cererii pentru reducerea impactului negativ asupra mediului natural. De cele mai multe ori, sunt

utilizate metode de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori.

A. O primă cale de raţionalizare se referă la limitarea numărului de turişti atunci când

cererea este mai mare decât oferta, astfel:

eliberarea unui număr limitat de permise pentru vizitare şi campare;

95

efectuarea de rezervări prealabile;

limitarea mărimii grupurilor;

aplicarea de amenzi pentru vizitatorii care nu respectă traseul stabilit;

limitarea duratei sejurului la nivelul întregii perioade sau doar pentru anumite zone fragile.

B. O a doua cale se referă la dispersia turiştilor în timp şi spaţiu, pentru evitarea aglomeraţiei

şi reducerea impactului. Dispersia se poate realize prin:

mărirea distanţelor dintre grupuri, în cadrul aceluiaşi sit;

utilizarea concomitentă şi controlată a mai multor areale din cadrul parcului, prin grupuri

de mici dimensiuni;

“programarea” vizitatorilor în timp, cu sau fără schimbarea distribuţiei spaţiale.

Toate acestea se pot realiza prin fixarea itinerariilor, controlul accesului printr-o bună

evidenţă la intrare, educarea turiştilor şi impunerea însoţirii grupurilor de către ghizi autorizaţi. Pe

de altă parte, aceste măsuri trebuie utilizate cu prudenţă, deoarece se pot opune obiectivului de

creştere a nivelului de satisfacţie al turiştilor.

C. O altă modalitate de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori o constituie limitarea

sezonieră, unele ecosistemele fiind fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu atunci când

animalele sălbatice sunt vulnerabile sau când solul e saturat de apă; de aceea, activitatea de

recreere trebuie limitată în astfel de perioade.

D. Nu în ultimul rând, o deosebită importanţă prezintă zonarea funcţională prin separarea

diferitelor moduri de utilizare (ex: zone pentru campare, parcare, plimbări cu bicicleta, picnic,

etc.).

Cu toate acestea, una dintre cele mai utilizate tehnici de gestiune a ariilor naturale protejate

rămâne informarea şi educarea vizitatorilor. Aceasta poate avea loc atât în momentul alegerii

vacanţei cât şi la locul de destinaţie. Mesajele trebuie să fie clare, într-un limbaj accesibil difuzate

prin dicuţiile cu personalul, pliantele de vizitare, panourile de la intrarea în parc, etc. Procesul de

informare cuprinde, totodată, şi serviciile puse la dispoziţia vizitatorilor prin:

- localizarea strategică a serviciilor pentru vizitatori (parcări pentru maşini, spaţii de acostare

pentru bărci, servicii de informare turistică, centre pentru vizitatori, locuri de campare şi cazare,

spaţii pentru alimentaţie, etc);

- semnalizarea pe stâlpi a rutelor preferabile cu maşina, a traseelor, a parcărilor pentru maşini;

- semnalizarea traseelor pentru plimbări, ciclism, echitaţie, etc;

96

- controlul strict al direcţionării traseelor;

- încurajarea utilizării transportului public;

În anumite ţări, managerii parcurilor au închis accesul pe şosea, în scopul limitării numărului

de vizitatori sosiţi cu automobilul personal, încurajând utilizarea bicicletelor şi colaborând cu cei

care se ocupă de echitaţie pentru promovarea practicării acestui sport.

O altă tehnică de gestiune utilizată pe scară largă reprezintă introducerea taxelor de acces,

simbolice, în unele cazuri, mai mici primăvara şi toamna, pentru încurajarea practicării turismului

în extrasezon. Scopul principal este acela de a conştientiza vizitatorii în legătură cu valoarea

parcului şi, pe această cale, generarea unui comportament şi interes pozitiv. Tot în această direcţie

se înscrie şi sistemul de încurajare a contribuţiilor voluntare băneşti ale vizitatorilor şi îndreptarea

sumelor de bani spre anumite nevoi locale specifice, îndeosebi către acţiuni de conservare şi

protejare a zonelor vizitate. Aceasta poate avea loc prin solicitarea unor donaţii, convingerea

vizitatorilor să sponsorizeze parcul sau un anumit proiect, adăugarea la nota de plată a pachetului

de vacanţă a unui supliment destinat conservării, pentru care vizitatorul poate să opteze sau nu,

taxarea voluntară pentru un anumit eveniment sau pentru accesul într-o anumită arie, etc.

9.3.1.3. Acţiuni de marketing

Nu în ultimul rând, accesibilitatea obţinerii informaţiilor, existenţa unor centre de promovare

a produselor turistice şi a atracţiilor zonei constituie un factor de succes în afirmarea ariilor

naturale protejate ca importante şi atractive destinaţii turistice. În acest context, mesajele transmise

vor influenţa pozitiv atitudinile şi deciziile vizitatorilor prin promovarea zonelor în care este

permisă practicarea turismului şi protejarea ariilor fragile.

Transmiterea mesajelor prin mass-media reprezintă un element esenţial pentru comunicarea

pe scară largă a obiectivelor stabilite, grupurile ţintă fiind alcătuite din populaţia locală,

turoperatorii locali, operatorii regionali şi naţionali, investitorii, presa, grupurile voluntare şi ONG-

urile.

În aceste condiţii, o deosebită importanţă va prezenta elaborarea unei strategii turistice

comune, parte integrantă a unui plan regional de marketing, în care produsele turistice regionale să

fie prezentate sub forma unei mărci comune. Pachetele informaţionale trebuie să răspundă astfel

unor întrebări de tipul “ce e de văzut”, “ce anume preferă vizitatorii”, “norme de comportament în

interiorul parcului”, “locurile cele mai vizitate”, etc.

97

Referitor la utilizarea unor tehnici de comunicare, acestea se pot constitui din:

a) reviste, broşuri şi ghiduri turistice care să conţină informaţii educative, informaţii asupra

evenimentelor şi activităţilor, informaţii pentru siguranţa vizitatorilor, acestea putând fi regăsite şi

pe cărţile poştale, postere, insigne;

b) hărţi care să furnizeze informaţii asupra localizării punctelor de atracţie;

c) evenimente programate (expoziţii, expuneri audio-vizuale, programe în locurile de campare sau

ghiduri turistice);

d) seminarii şi conferinţe pentru experţii în conservarea naturii;

e) puncte de informare în interiorul parcului, în magazinele din apropiere, gări, restaurante, etc;

f) panouri grafice aflate pe trasee şi în punctele de belvedere şi acestea reprezintă doar câteva

dintre metodele utilizate în procesul de management al ariilor naturale protejate.

Toate acestea însă nu s-ar putea realiza decât prin implicarea tuturor celor interesaţi: agenţii

de turism locale şi regionale, autoritatea parcului, colectivităţile locale, populaţia învecinată,

administraţia locală (primării), comunitatea internaţională şi autorităţile publice, în direcţia

coordonării eforturilor în ceea ce priveşte marketingul destinaţiilor şi crearea unei imagini ce poate

fi cu uşurinţă identificată de către vizitatori. În cadrul acestor demersuri, pot fi antrenate toate

grupurile interesate de activitatea din interiorul parcului (ex: cercetarea ştiinţifică). Un rol

important în acest sens îl vor avea organismele consultative (comitete şiinţifice), şcolile,

universităţile, muzeele, organizaţiile de cercetare.

Totodată, acţiunile de promovare nu pot fi eficiente decât cu participarea unui personal

specializat, bine instruit, care să cunoască preferinţele vizitatorilor. În acest sens, ghizii interpreţi

deţin un rol deosebit de important prin informaţiile pe care le difuzează în cadrul circuitelor şi

demonstraţiilor, pentru a răspunde cât mai bine nevoilor vizitatorilor.

9.3.2. Economia ariilor protejate

Componenta economică are un rol deosebit de important în luarea deciziilor şi, cu toate

acestea, i se acordă o importanţă redusă în ariile protejate la nivel mondial. De obicei, în aceste

areale, accentul este pus pe partea ecologică, ceea ce este considerat de multe persoane ca fiind

suficient în trasarea acţiunilor legate de politica publică. Totuşi, turismul în ariile protejate devine

din ce în ce mai mult un factor care stă la baza dezvoltării durabile, tocmai datorită contribuţiei pe

98

care o are la dezvoltarea economică, naţională şi locală şi prin impulsul pe care îl dă conservării

naturii şi biodiversităţii.

Majoritatea parcurilor naţionale încasează taxe reduse de intrare sau de desfăşurare a unor

activităţi. Aceste taxe, de obicei, acoperă doar o mică parte din costul protejării resurselor şi a

furnizării facilităţilor de care depinde vizitarea acestor zone. Această politică a preţurilor s-a

dezvoltat într-o perioadă în care protecţia resurselor era considerată ca fiind obiectivul cel mai

important, un obiectiv public de care să beneficieze întreaga societate. Dacă de un bun public

beneficiază toată lumea, atunci este firesc ca acesta să fie plătit din taxele asupra societăţii.

De exemplu, un studiu făcut asupra rezervaţiilor biosferei din întreaga lume a scos la iveală

faptul că doar 32 din 78 respondenţi încasează taxe de intrare vizitatorilor; nivelul taxelor varia

între 5$ şi 110$/persoană/zi, majoritatea înregistrând valori apropiate de minim. Autorii studiului

au concluzionat însă că rezervaţiile biosferei mai bine finanţate au şanse mai mari să fie mai bine

administrate şi deci să atragă mai mulţi vizitatori.

Parcurile naţionale furnizează cea mai mare parte a experienţei turistice legate de natură, dar

în acelaşi timp se bucură numai de o mică parte din beneficiile economice. Taxele reduse de intrare

şi utilizare sunt rezultatul a numeroşi factori, între care şi colectarea centralizată, la bugetul

statului, a taxelor colectate, ceea ce face ca parcurile să nu poată beneficia direct şi efectiv de

propriile încasări. În acest fel, adeseori satisfacţia vizitatorilor şi calitatea serviciilor au avut de

suferit, la fel ca şi acţiunile propriu-zise de conservare a resurselor naturale.

Venitul din turism este mult sub nivelul bugetului necesar ariilor protejate, constituind doar

un mic procent din resursele băneşti utilizate în management. Un studiu realizat în Canada în 1998

a evidenţiat că, în parcurile naţionale din această ţară, taxele de intrare furnizează doar 17% din

buget, iar în SUA 18%. Parcul Natural Saskatchewan este liderul în Canada, reuşind să acopere

prin taxe 52% din cheltuieli, în timp ce parcurile din zona British Columbia, având o structură

administrativă diferită, au recuperat doar 1%. De cealaltă parte a Globului, în India, Indonezia,

Zimbabwe şi altele, s-a constatat că nu există o relaţie directă între bugetele parcurilor şi încasările

din turism, tocmai datorită colectării taxelor la bugetul statului.

Pe de altă parte, în Africa, parcurile trebuie să-şi câştige cea mai mare parte a bugetelor sale

operaţionale din turism. Aceasta a condus la apariţia unor inovaţii în politica de preţuri. De

exemplu, Africa de Sud are o industrie turistică în continuă creştere, bazată în primul rând pe

turismul în parcurile naţionale, care au înregistrat în 1997 circa 80% din numărul turiştilor străini

99

care au vizitat ţara. Aici, parcurile au dreptul de a hotărî singure cum să-şi mărească veniturile din

turism, precum şi asupra numărului personalului angajat şi serviciilor oferite. Astfel, parcurile

naţionale din Africa de Sud pot reţine 80% din încasările proprii, încasări provenite din taxe de

intrare, operarea unor unităţi de cazare, alimentaţie, magazine de suveniruri, din organizarea unor

tururi etc. Veniturile sunt suficiente pentru a se acoperi cheltuielile de administrare şi întreţinere a

parcurilor.

Taxele diferenţiate devin din ce în ce mai raspândite. Străinii plătesc de obicei mai mult

decât populaţia autohtonă. De asemenea, în perioadele cu cerere ridicată taxele sunt mai mari.

Tarifele sunt asociate cu nivelul serviciului; o calitate superioară este, evident, mai scumpă.

O altă sursă de venituri pare să devină, cel puţin în SUA şi Canada, licenţierea proprietăţii

intelectuale. Numele şi imaginile unor parcuri naţionale din aceste ţări sunt dintre cele mai

cunoscute şi mai puternice din lume; astfel, corporaţii private plătesc adesea sume mari de bani

pentru a folosi aceste nume şi imagini. Un exemplu edificator ar fi reclamele unor tipuri de

autovehicule, realizate concomitant cu reclama parcului, pentru a sugera calităţile speciale ale

maşinii pentru activităţile de recreere în mijlocul naturii (este vorba despre aşa-numitul marketing

reciproc).

În consecinţă, cele mai importante surse de venit ale ariilor protejate sunt: taxele de intrare

în parc, taxele pentru serviciile de recreere, pentru evenimente şi servicii speciale, cazarea,

închirierea de echipamente, parcarea, vânzarea de alimente (magazine, restaurante) şi de alte

mărfuri (echipamente, haine, suveniruri etc.), licenţierea proprietăţii intelectuale, marketingul

reciproc.

Multe guverne văd turismul bazat pe resurse naturale ca un instrument important în

dezvoltarea economică şi totuşi, din păcate, majoritatea nu a investit suficient în pregătirea

personalului sau în infrastructura specifică. Un sondaj global realizat de către World Conservation

Monitoring Centre arăta că în 1993 investiţiile făcute în ariile protejate au fost în medie de 776

$/km², variind de la 57 $/km² în America de Sud până la 11,552 $/km² în Asia de Est (exclusiv

China). De asemenea, ţările dezvoltate au cheltuit pentru arii protejate în medie 1687 $/km², cu

mult mai mult decât ţările în dezvoltare, care cheltuiesc 161 $/km², cu toate că, din punctul de

vedere al valorii biodiversităţii, comparaţia este inversă.

În ceea ce priveşte mărimea personalului care administrează ariile protejate, diferenţa este

mult mai mică, de la 27,3 persoane/1000km² în ţările dezvoltate, la 22,6 persoane/1000km² în

100

ţările mai puţin dezvoltate, dar diferenţa se face între investiţiile care se fac în echipamentul

necesar staffului şi care asigură eficienţa activităţilor de protecţie.

Este important de amintit şi faptul că nivelul circulaţiei turistice şi impactul economic al

ariilor protejate nu sunt măsurate sistematic, iar statisticile sunt incomplete. Astfel, importanţa

ariilor protejate este subestimată din lipsă de informaţii adecvate.

În cadrul ariilor naturale protejate, administraţia publică şi sectorul privat îşi păstrează roluri

tradiţionale în ceea ce priveşte programele de investiţii, în sensul că administraţia locală va asigura

planificarea acţiunilor, managementul terenurilor, realizarea infrastructurii şi finanţarea unor

activităţi, iar sectorul privat va contracta lucrările de infrastructură, utilităţi publice, etc.

Există însă şi opinii potrivit cărora parteneriatul public-privat reprezintă un concept “vag şi

periculos”, în sensul menţinerii unei situaţii în care nu există nici o responsabilitate (de exemplu,

cazul distrugerii pădurilor din Amazonia ca urmare a parteneriatului dintre guvern şi

întreprinzătorii particulari). Se impune deci găsirea unor modalităţi de a îmbina instrumentele

economice cu reglementările juridice, într-un cuvânt adoptarea unei politici de ecoeficacitate.

În ultima vreme, structura administraţiilor naţionale, regionale şi locale a cunoscut un

profund proces de evoluţie în paralel cu adâncirea relaţiilor dintre sectorul public, privat şi

asociativ. Constrângerile bugetare au redus volumul creditelor disponibile pentru investiţii în

zonele naturale protejate. În acelaşi timp, descentralizarea administrativă a determinat preluarea

responsabilităţilor din ce în ce mai sporite de către organismele locale, fără ca acestea din urmă să

dispună de resursele necesare. Acest lucru, la care se adaugă şi presiunea fiscală, a determinat

participarea colectivităţilor locale la programele de dezvoltare, serviciile prestate în mod exclusiv

de către un singur organism public diminuându-se considerabil.

Un exemplu în acest sens este oferit de serviciile de învăţământ, transport, comunicaţii,

distribuţia energiei, aprovizionarea cu apă, colectarea deşeurilor. Cu toate acestea, presiunea

exercitată asupra cheltuielilor bugetare nu se diminuează având în vedere necesitatea soluţionării

unor probleme legate de discriminările sociale, creşterea economică a zonelor defavorizate,

îmbunătăţirea calităţii mediului. Acestea fac obiectul unor programe şi proiecte elaborate la diferite

niveluri decizionale, cu implicarea tuturor celor interesaţi într-o mai bună gestiune a ariilor

naturale protejate.

101

Capitolul X

Ariile protejate din Grupa Montană Parâng

10.1. Parcuri Naţionale

10.1.1. Parcul Naţional Defileul Jiului

În anul 2004, I.C.A.S. Bucureşti a elaborat

„Studiul privind constituirea Parcului Naţional

Defileul Jiului” – lucrare ce constituie rezultatul

cercetărilor ştiinţifice realizate în colaborare cu

Institutul bavarez pentru Păduri şi Economie

Forestieră – Germania, Universitatea din

Bucureşti – Facultatea de Biologie şi Muzeul

Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa” din

Bucureşti – Secţia de Faună terestră.

În baza concluziilor acestui studiu, în anul

2005, prin HG. nr. 1581 din 8 decembrie, se

înfiinţează Parcul Naţional „Defileul Jiului” (Fig.

21). La rândul său, Administraţia Parcului a luat

fiinţă ca urmare a contractului de administrare

încheiat între Ministerul Mediului şi R.N.P. –

Romsilva, respectiv Direcţia Sivică Târgu Jiu. Fig. 21 Parcul Naţional Defileul Jiului

Suprafaţa parcului este de 11127 ha, cea mai Sursa: http://www.defileuljiului.ro/

102

mare parte (93%) aflându-se în judeţul Gorj, restul de 7% fiind localizată în judeţul Hunedoara.

Teritoriul parcului este situat în vestul Carpaţilor Meridionali, pe versantul estic al Munţilor

Vâlcan şi versantul vestic al Munţilor Parâng, fiind străbătut de Defileul Jiului (Fig. 22).

Altitudinile extreme variază între 295 m, în lunca Jiului din extremitatea sudică şi 1621 m, cota

pasului Vâlcan din extremitatea vestică, altitudinea medie fiind de 959 m.

Fig. 22 Defileul JiuluiSursa: http://defileuljiului.ro

În cuprinsul parcului există un mozaic de soluri, reprezentat prin 9 unităţi edafice grupate în

5 tipuri de sol şi 4 clase ale solului:

clasa cambisolurilor (brun eumezobazic, brun acid);

clasa de soluri neevoluate (litosol şi soluri aluviale);

clasa argiluvisolurilor (brun luvic);

clasa podosolurilor (brun feriluvial tipic).

Întreg teritoriul parcului este străbătut de râul Jiu, sector de circa 30 km, spre care converg

toate pâraiele afluente: Runcu, Alunu, Bratcu, Tarniţa, Popii, Cerbănaşu Mare, Dumitra, Polatişte.

Reţeaua hidrografică depăşeşte lungimea de 300 de km.

103

Din datele rezultate în urma cercetărilor realizate pentru constituirea parcului a fost

evidenţiată prezenţa câtorva elemente definitorii relevante:

4020 ha păduri virgine şi cvasivirgine;

10 habitate naturale specifice protejate prin legislaţia europeană şi română, din care 4

prioritare, aflate în cele două ecosisteme de pădure şi de pajişte, existente în arealul

parcului;

203 specii protejate prin legi europene şi române, din cele mai reprezentative diviziuni ale

lumii animale şi vegetale şi 168 specii animale şi 35 specii vegetale, toate cormofite,

menţionate pe listele roşii naţionale şi internaţionale;

Concentrări remarcabile de specii endemice, subendemice şi rare.

S-au identificat, în urma cercetărilor sistematice efectuate, în premieră, un număr de 701

specii vegetale, printre care endemice, subendemice şi rarităţi, menţionând:

specii endemice: Centaurea cozienzis, Dianthus henterii, Dianthus piculifolius, Hepatica

transsilvanica, Linum univerve, Thymus comosus;

specii subendemice: Micrimeria pulegium, Seseli rigidum, Silene berchenfeldiana,

Symphyandra wannerii;

specii rare: Campanula cozienzis, Dianthus spiculifolius, Epipactis heleborine, Gallium

lucidum, Jovibarba henffelii, Saxifraga marginata, Sorbus graeca, Veronica bachofenii,

Vicia sparsiflora.

Compoziţia generală a pădurilor din cuprinsul parcului este constituită majoritar din fag,

gorun, molid şi specii de amestec: carpen, cireş, tei, frasin, paltin, etc. Dintre cele mai

reprezentative ecosisteme forestiere sau de pajişte enumerăm:

făgetele montane, care includ în statul erbaceu specii ca: Poa nemoralis,

Calamagrostis arudinaceea, Bruckentallia spiculifolia, Vaccinum myrtillus, Rubris mirtus, etc;

amestecuri de molid, brad şi fag (zona Locurele), care au în pătura erbacee specii de:

Oxalis acetosella, Deudaria glandulara, Asperula odorata, Pulmonaria rubra, Asarum

europeum etc.

pajişti montane cu ţeparică (Nardus stricta), localizate în golul montan Chenaia – Dumitra,

Sapa Argelelor.

Datorită diversităţii speciilor şi prin prezenţa a numeroase elemente endemice, fauna este la

fel de interesantă şi variantă ca şi flora. Dintre speciile faunistice cele mai cunoscute şi cele de care

104

locuitorii se tem cel mai mult sunt viperele (Vipera ammodytes, Vipera berus), cele care sunt de

fapt şi elemente definitorii ale herpetofaunei din zonă.

Principalele specii de mamifere existente pe teritoriul parcului sunt reprezentate de: lup

(Canis lupus), pisica sălbatică (Felix silvestris), râsul (Lynx lynx), ursul (Ursus arctos) precum şi

cerbul carpatin (Cervus elaphus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), căpriorul (Capreolus

capreolus).

În literatură, Defileul Jiului este menţionat sub numele de „drumul centro – european –

bulgar” (Drugescu, 2000), fiind unul dintre principalele culoare de migraţie a păsărilor. Studii

realizate în zonă au dus la identificarea unor specii ocrotite ca: şoimul călător (Falco peregrinus),

şorecarul comun (Buteo buteo), acvila de munte (Aquila chrysatos), gaia roşie (Milvus milvus).

În pâraiele montane există exemplare de păstrăv indigen (Salmo – truta fario) şi clean

(Leuciscus cephalus), mreană (Barbus barbus), nisiparniţă (Sabancjewia romanica). Unicitatea

biodiversităţii este dată şi de existenţa în parc, a speciilor entomofaunistice relicte din arborete

multiseculare de fag; spre exemplu, Limoniscus violaceus se localizează în scorburile minerale

(bazale) ale arborilor, iar Osmoderm eremita, specie prioritară, în scorburile înalte. O altă specie

relictă rarisimă, cu areal insular este Aggnathus decoratus, localizată strict în trunchiul arborilor

din anin din defileu. O specie reprezentativă şi cunoscută de majoritatea localnicilor este

scorpionul (Euscorpius carpaticus), una dintre puţinele specii faunistice endemice carpatine.

Turism şi ecoturism

Pe teritoriul parcului se poate ajunge, folosind mijloace de transport rutiere (DN 68 Târgu –

Jiu – Petroşani trece prin interiorul acestuia), calea ferată (tronsonul Bumbeşti - Livezeni străbate

parcul) sau eventual aeriene (aeroportul Craiova).

Activităţi turistice şi recreaţionale posibile în zona parcului sunt:

cicloturism şi mountainbiking;

observarea animalelor sălbatice;

river rafting pe Jiu;

drumeţii (traseele turistice se află în proces de omologare).

De asemenea, în teritoriul parcului, se află numeroase terenuri de camping, altele fiind în

curs de amenajare. În zona parcului se află Muzeul Satului de la Curtişoara şi staţiunile de sporturi

montane Straja şi Parâng.

105

10.1.2. Parcul Naţional Buila – Vânturariţa

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa (Fig. 23)

este cel mai mic parc naţional din România, cu o

suprafaţă de 4186 ha, fiind situat în judeţul

Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii, pe

teritoriul localităţilor Costeşti, Bărbăteşti şi Băile

Olăneşti. În arealul parcului naţional se află şi

Mănăstirea Pătrunsa, cu biserica veche având

hramul „Cuvioasa Parascheva“, monument

istoric.

Parcul Naţional Buila – Vânturariţa, viitor

sit al Reţelei Ecologice Europene Natura 2000, a fost

înfiinţat prin H.G. nr. 2151 din 2004 în urma

studiilor şi demersurilor realizate de Asociaţia

Kogayon. El este administrată de către P.N.P.

Romsilva în parteneriat cu Asociaţia Kogayon. Fig.

23 Parcul Naţional Buila-Vânturariţa

Sediul administrativ al parcului se află în Sursa: http://www.buila.ro

localitatea Horezu iar activitatea este supervizată de un Consiliu Ştiinţific alcătuit din 15

cercetători, iar implicarea comunităţilor locale se face prin Consiliul Consultativ alcătuit din

reprezentanţii tuturor factorilor interesaţi.

Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila – Vânturariţa, cu o lungime de

circa 14 km, de la vest de Cheile Bistriţei Vâlcene (Fig. 24), până la est de Cheile Olăneşti (Folea).

Creasta este dominată de cele două vârfuri care şi dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi

106

Vârful Vânturariţa Mare (1885). Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic cu

numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, câmpuri de lapiezuri, grohotişuri

calcaroase, hornuri, ace, strungi) şi endocarstice (peşteri şi avene).

Datorită caracterului de insularitate şi accesibilitatea dificilă în masiv s-au păstrat nealterate

numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii

ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri. Un element de atracţie şi

valoare suplimentar al parcului îl constituie existenţa în perimetrul acestuia sau în imediata lui

apropiere a numeroase obiective cultural – istorice: mănăstirile Arnota, Bistriţa, Horezu, Frăsinei,

schiturile Pătrunsa, Pahomie, Iezer, Jgheaburi, bisericile fostelor schituri 44 Izvoare, Păpuşa, Peri,

bisericile rupestre din Peştera Liliecilor, precum şi tradiţiile, obiceiurile şi arhitectura tradiţională

din satele de la poalele muntelui.

Fig. 24 Cheile Bistriţei VâlceneSursa: http://romaniatour.org

Relieful

Din punct de vedere altimetric cota maximă este 1885 m în Vârful Vânturariţa Mare (Fig.

25), iar cea minimă la 550 m (ieşirea Bistriţei din chei). Rezultă o medie altitudinală de 1218 m.

Altitudinile de peste 1800 m ocupă două areali mici din partea centrală a Masivului, în jurul

vârfurilor Buila şi Vânturariţa, însumând doar 1,4% din suprafaţă. Între 1400 şi 1800 m se situează

întreaga parte centrală a Masivului şi insular Muntele Stogu, totalizând 14,5% din suprafaţă. Cea

mai mare extindere o ocupă intervalul 1000 – 1400 m, fiind prezent în Muntele Arnota şi Muntele

107

Cacova. Acest interval altitudinal însumează 56,6% din suprafaţă. Partea aflată sub 1000 m ocupă

27,3%.

Fig. 25 Vârful Vânturariţa Mare (1885 m)Sursa: http://alpinet.org

Biodiversitatea parcului

Pe teritoriul parcului există o mare varietate a tipurilor de habitate. Astfel, în Parcul Naţional

Buila – Vânturariţa au fost identificate 17 tipuri de habitate care au corespondent la nivel european

unele dintre acestea fiind habitate prioritare:

- tufărişuri scunde alpine şi boreale;

- tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium (habitat prioritar);

- comunităţi rupicole calcifile sau pajişti bazifile din Alysso – Sedion albi (habitat prioritar);

- pajişti calcifile alpine şi subalpine;

- pajişti montane de Nardus bogate în specii, pe substraturi silicioase (habitat prioritar);

- pajişti cu Monilinia pe soluri calcaroase, turboase sau argiloase (Monilinion caerulae);

- comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor până la cel montan şi alpin;

- pajişti aluviale (Cnidion dubii);

- pajiştile de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);

- fâneţe montane;

- grohotişuri calcaroase şi şisturi calcaroase din etajul montan (Thlaspietea rotundifolii);

108

- versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase;

- peşteri închise accesului public;

- păduri de fag de tip Luzulo – Fagetum;

- păduri de fag de tipul Asperulo – Fagetum;

- păduri dacice de fag Symphyto – Fagion;

- păduri acidofile de Picea albies din regiunea montană Vaccinio – Piceetea.

Conform manualului habitatelor din România, în Parcul Naţional Buila – Vânturariţa se

găsesc peste 23 de habitate.

Flora

Diversitatea floristică şi faunistică a ecosistemelor este foarte mare, datorită unui complex de

factori: relieful muntos, foarte accidentat care a favorizat menţinerea habitatelor naturale; frecvenţa

mare a calcarelor marcate în relief prin sectoare de chei şi mici massive izolate cu versanţi abrupţi,

hornuri, fisuri, văi seci, grohotişuri care adăpostesc o floră deosebită; climatul relativ blând cu

influenţe submediteraneene care a favorizat răspândirea unor specii termofile; în cadrul reliefului

există o diversitate mare a tipurilor de habitate.

Elementele predominante sunt, în general, cele eurasiatice (22,6%), care împreună cu cele

europene (13,2%) şi europene centrale (11,2%) cuprind jumătate din totalul speciilor. Urmează api

cele circumpolare (9,6%), balcanice – dacice (8,3%), alpine (8,1%), centrale (6,8%), endemice

(6,8%), continentale (4,9%), mediteraneene (3,6%).

Stâncăriile calcaroase care beneficiază de un topoclimat de adăpost, prezintă o serie de

asociaţii floristice interesante; se evidenţiază pajiştile, stâncărie dominate de arginţică (Dryas

octopetala), relict glaciar ce constituie aici unul dintre cele mai puternice genofonduri din ţară. Se

întâlneşte şi cetina de negi (Juniperus sabina) frecventă în Cheile Folea şi Cheile Costeşti, ca şi

diverse alte plante irboase precum afinul (Vaccinium myrtillus, Vaccinium vitis idaea), afinul

vânăt (Vaccinium uliginosum), Loiseleuria procumbens, etc.

Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii a încadrat în mai multe categorii plantele

exitente în zona montană. Între aceste amintim:

- specii periclitate: Papucul doamnei (Cypripendium calceolus), Ghinţura (Gentiana Iutea),

Sângele voinicului (Nigritella nigra), Nigritella rubra;

- specii vulnerabile: Căldăruşa (Aquilegia transsilvanica), Tulichină (Daphne mesereum), lederă

albă (Daphne blegayana);

109

- specii rare: Pesma (Centaurea atropurpurea), Arginţica (Dryas octopetala), Crinul de pădure

(Lilium martagon).

O altă categorie de specii care are o semnificaţie naţională sau mondială, o reprezintă

endemitele, specii cu o arie restrânsă la o anumită regiune naturală: Angelica (Angelica

archangelica), Armeria alpina, Ledera albă (Daphane blagayana), Ghinţura (Gentiana lutea),

Crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), Tisa (Taxus baccata), Bulbucul de munte (Trolius

europaeus).

Fauna

O mare varietate de specii se întâlneşte şi în ceea ce priveşte fauna parcului. Multe dintre

speciile întâlnite aici sunt protejate prin convenţii internaţionale ratificate de România (Convenţia

de la Berna, Convenţia de la Bonn, Convenţia CITES, Directivele Habitate şi Păsări ale Uniunii

Europene). Parcul Naţional Buila – Vânturariţa va face parte ca Sit Natura 2000 din Reţeaua

Ecologică Europeană Natura 2000 şi va fi parte componentă a sitului de protecţie avifaunistică

Cozia – Buila – Vânturariţa.

Fauna din Parcul Naţional Buila – Vânturariţa este una deosebit de bogată. Sunt semnalate

numeroase păsări existente aici între care amintim: Gaia roşie (Milvus milvus), Şerparul (Circaetus

gallicus), Acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), Vânturelul de seară (nus), Caprimulgul

(Caprimulgus europaeus), Presură de munte (Emberiza cia), Pietrar negru (Oenanthe pleschanka),

Pitrar răsăritean (Oenanthe isabelina), Ciocănitoare de munte (Picoides tridactylus), Ciocănitoare

de stejar (Dendrocopus medius), Buha (Buho bubo), Codubatura (Motacilla alba), Cocoşul de

munte (Terao urogalus), Fluturaş de stâncă (Trichodoma muraria), Corb (Corvus corax).

Mai sunt prezenţi în parc şi amfibieni între care amintim: Salamandra (Salamandra

salamandra), Tritonul (Triturus alpestris), Buhai de baltă cu burtă galbenă (Bombina variegata),

Broasca roşie de munte (Rana temporaria), Broasca râioasă brună (Bufo bufo). De asemenea mai

unt prezente şi reptile precum: Broasca ţestoasă de apă (Emys orbicularis), Guşterul (Lacerta

viridis), Şopârla cenuşie (Lacerta agilis), Şopârla de stâncă (Podarcis muralis), Şarpele de alun

(Coronella austriaca), Vipera (Vipera berus).

Dintre mamifere sunt prezente între altele: Ursul (Ursus arctos), Râsul (Lynx lynx), Pisica

sălbatică (Felis silvestris), Lupul (Canis lupus), Capra neagră (Rupicapra rupicapra), Jderul de

pădure (Martes martes), Jderul de piatră (Martes foina), Bursucul (Meles meles), Cerbul (Cervus

elaphus), Căpriorul (Capreolus capreolus); lilieci precum Liliac mare cu potcoavă (Rhinolophus

110

ferrumquinum), Liliac mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros), Liliac comun (Myotis

myotis), Liliac comun mic (Myotis blythi), Liliac de iaz (Myotis desycneme), Liliac cu picioare

lungi (Myotis Capaccinii), Liliac cărămiziu (Myotis emarginatus), Liliac cârn (Basbastella

barbastellus), Liliac cu aripi lungi (Miniopterus echreibersi).

Dintre nevetebrate amintim: insecte precum Efemeroptere (Bactis, Rhithrogena,

Ecdyonurus), Plecoptere (Isoperla, Chloroperla, Nemoura, Leuctra), trichoptere (Rhycophila,

Sericostoma), Coleoptere precum Croitorul (Cerambyx cerdo), Croitorul fagului (Rosalia alpina),

Carabus violaceus, Licuriciul (Lampyris noctiluca), Rădaşca (Lucanus cervus). Mai sunt moluşte

precum Melcul de livadă (Helix pomatia), Cepaea sp, Collumela edentata; Crustacei precum

Austropotamobilus torrentium.

Dintre peşti amintim Păstrăvul (Salmo trutta fario), Lipanul (Thymalus thymalus), Moioaga

(Bardus meridionalis), Cleanul (Leuciscus cephalus), Porcuşorul de vad (Gobio uranoscopus),

Zglăvoc (Cotus gobio).

Obiective turistice naturale

Pe teritoriul parcului există o serie întreagă de elemente care pot constitui obiective turistice.

Dintre acestea trebuie amintite în primul rând, cele patru sectoare de chei, peşteri şi alte forme de

relief carstic. Cheile Bistriţei au o lungime de 1,5 km, cu pereţi care se apropie de 8 m în zona cea

mai îngustă, cu o biodiversitate deosebită, aici vieţuind peste 450 de specii ale florei şi faunei.

Acestea pot fi văzute utilizându-se drumul forestier de pe firul văii. Cheile Costeşti sunt mai greu

accesibile datorită inexistenţei unei căi de acces pe firul văii şi a prăbuşirilor de stânci din cariera

de calcar. Sunt însă spectaculoase, cu pereţi impresionanţi, cascade, un mic baraj. Zona este

reprezentativă pentru habitatele şi speciile zonele cu stâncării calcaroase, aici întâlnindu-se capra

neagră, ienupărul, cetina de negi, etc.

Cheile Cheii sunt unele dintre cele mai sălbatice şi mai spectaculoase sectoare din ţară, cu

numeroase cascade şi cu o mare bogăţie a florei şi faunei. Aici se află un arboret natural de tisă

(Taxus baccata). Cheile pot fi vizitate pe un traseu turistic foarte spectaculos: Brâna Caprelor.

Cheile Olăneşti (Folea), mai scurte dar nu mi puţin spectaculoase, pot fi vizitate pe drumul

forestier de pe valea Râului Olăneşti.

Dintre celelalte forme exocarstice deosebit de atractive sunt: arcada naturală de la nord de

Pătrunsa (Casa de Piatră), Hornurile Popii din Curmătura Builei, lapiezutile din zona de creastă a

Muntelui Cacova, Muntelui Piatra şi Muntelui Albu, abruptul de pe versantul nordvestic al crestei,

111

vârfurile Ţucla, Buila, Vânturariţa, Vioreanu, Claia Strâmbă, Stogşoare, Stogu, izbucnirile din

Pietreni (44 Izvoare, Bistriţa, Pahomie – Izvorul Frumos).

În apropierea parcului pot fi vizitate şi alte obiective turistice naturale cum ar fi: Rezervaţia

Muzeului Trovanţilor Costeşti, Rezervaţia paleontologică de la Slătioara, nucul secular din

Costeşti, castanii comestibili de la Bistriţa, Mlaştina Mosoroasa din Olăneşti, etc. Dintre peşterile

vizitabile se remarcă Peştera Liliecilor (Sfântu Grigorie Decapolitul) de la Bistriţa, a cărei

atractivitate este crescută de existenţa în interior a două biserici rupestre; Peştera Urşilor din Cheile

Bistriţei şi peşterile din Cheile Cheii: Peştera cu Lac, Peştera Laleaua Verde, Peştera Pagodelor,

Peştera Rac, Peştera Mirajului, Peştera cu Perle, etc. Toate acestea pot fi vizitate folosind reţeaua

de trasee turistice.

10.2. Parcuri Naturale

10.2.1. Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina

Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina

(Fig. 26) reprezintă o arie naturală protejată cu statut de

parc natural, al cărei scop este protecţia şi conservarea

unor habitate şi specii naturale importante sub aspect

floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic,

speologic, paleontologic sau pedologic.

Parcul este destinat gospodăririi durabile a

resurselor naturale, conservării peisajului şi tradiţiilor

locale, precum şi încurajării turismului bazat pe aceste

valori.

Parcul a fost înfiinţat la nivel judeţean în anul

1979 judeţean în anul 1979 şi reconfirmat în

1997. În anul 2000, odată cu apariţia Legii nr. 5/2000,

PNGM–C a fost declarat arie naturală protejată de

interes naţional, fiind încadrat, conform OUG 57/2007

privind regimul ariilor naturale protejate, habitatelor Fig. 26 Parcul Natural Grădiştea

112

naturale, a florei şi faunei sălbatice, în categoria Muncelului - Cioclovina

parcurilor naturale, corespunzătoare categoriei V IUCN. Sursa: http://gradiste.ro

Parcul este situat în Munţii Şureanu, pe teritoriul administrativ al comunelor Baru,

Boşorod, Băniţa, Orăştioara de Sus şi Pui ocupând o suprafaţă de 38 184 ha.

Zona inclusă în limitele stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 230 din 2003 pentru Parcul

Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina este situată în masivul Munţii Şureanu (cu subdiviziunile

Munţii Orăştiei şi ai Sebeşului), fiind mărginită de depresiunile Haţegului la vest şi Orăştiei la

nord. Ea cuprinde întinse suprafeţe de păduri, precum şi alte folosinţe ale terenurilor (păşuni,

fâneţe, arabil, zone carstice, cursuri de ape, monumente istorice, situri arheologice) şi aşezări

umane (intravilan).

Parcul cuprinde între limitele sale 6 din cele mai spectaculoase rezervaţii naturale

ale judeţului Hunedoara (Complexul carstic Ponorâci-Cioclovina, Peştera Tecuri (Fig. 27),

Peştera Şura Mare (Fig. 28), Cheile Crivadiei (Fig. 29), Locul fosilifer Ohaba-Ponor,

Dealul şi Peştera Bolii (Fig. 30)), complexele arheologice dacice (Sarmizegetusa Regia,

Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie) şi aşezările etnografice autentice din Platforma

Luncanilor, care îi conferă un plus de originalitate parcului.

Fig. 27 Peştera Tecuri Fig. 28 Peştera Şura Mare Sursa: http://www.skytrip.ro Sursa: http://www.ziare-pe-net.ro

O serie de vârfuri muntoase şi drumuri constituie puncte de reper în delimitarea perimetrului

parcului, după cum urmează:

la nord: Prisaca (1219 m), Brusturelu (1229 m), Groape (1283,5 m), Godeanu (1656,2 m),

Poarta Scârnei (1554,0 m);

113

la est: Steaua Mică (1674,0 m), Steaua Mare (1730,2 m), Jigorul Mare (1498,7 m), La

Zapoje (1223,5 m);

la sud: D.N. 66 Simeria-Petroşani între Peştera Bolii şi Baru, prin pasul Merişor (752 m);

la vest: Muncelu Mare (944,2 m), Şipoteni, Măgura (803,6 m), Lăuţu (910 m), Rotundei,

Secuiului (948,0 m), Vărgău (781,2 ) şi Chicera (775,1 m).

Fig. 29 Rezervaţia Cheile Crivadiei Fig. 30 Rezervaţia Dealul şi Peştera Bolii Sursa: http://www.panoramio.com Sursa: http://www.skytrip.ro

Accesul în parc se poate face prin staţiile C.F.R.: Orăştie, Călan, Pui, Baru Mare şi Băniţa,

precum şi de pe D.N. 66 din localităţile Călan (spre Boşorod şi Luncani), Pui (spre Ohaba Ponor),

Baru şi Băniţa. De pe drumul E 68, prin Orăştie-Costeşti şi drumul judeţean, se poate ajunge la

Sarmizegetusa – Regia.

Între diferitele puncte de interes turistic există drumuri comunale, forestiere, precum şi

numeroase trasee (poteci) turistice descrise sau nedescrise (marcate sau nemarcate).

Flora

Condiţiile fizico-chimice, precum şi cele climatice au favorizat apariţia şi dezvoltarea în

timp a unei flore şi vegetaţii specifice, variate. Ca urmare, flora şi vegetaţia este etajată în funcţie

de condiţiile de mediu, un rol hotărâtor avându-l desfăşurarea reliefului pe o scară altitudinală

extinsă (cca. 1270 m diferenţă de nivel).

Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina este situat în zona nemorală, având o

însemnată valoare floristică. Dintre speciile endemice întâlnite aici, menţionăm: crucea-voinicului

(Hepatica transsilvanica), cimbrişorul (Thymus comosus), brusturul negru (Symphytum cordatum)

şi Sorbus borbasii.

114

În cuprinsul parcului se întâlnesc numeroşi taxoni rari, dintre care: Sesleria rigida (coada

iepurelui), Anacamptis pyramidalis (bujor), Herminium monorchis, Plantago holosteum,

Peucedanum rochelianum, Festuca pseudodalmatica, Dianthus petraeus ssp. petraeus, etc.

Dintre pteridofite, Botrychium multifidum este strict protejată prin Convenţia de la Berna;

de acelaşi statut se bucură dintre angiosperme Pulsatilla patens şi Ligularia sibirica, specii strict

protejate şi prin Directiva 92/43/EEC. Potrivit Ordinului nr. 1198 din 25/11/2005, Cephalaria

radiata se numără printre speciile de interes naţional, iar Galanthus nivalis printre cele de interes

comunitar.

Fauna

Fauna din Parcul Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina este foarte puţin studiată. Până

în prezent studiul faunei nevertebratelor s-a rezumat în principal la studiul lepidopterelor,

coleopterelor şi al ortopterelor; dintre vertebrate, reptilele şi amfibienii şi chiropterelor sunt

grupurile cele mai bine cunoscute.

Astfel, în peşterile din perimetrul parcului au fost identificate mai multe specii de lilieci,

dintre care: liliacul mare de amurg (Nyctalus noctula), liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus),

liliacul mare cu potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus

hipposideros), liliacul comun (Myotis myotis). Ultimele 3 specii necesită desemnarea de arii

speciale de conservare, fapt impus atât de legislaţia europeană în domeniu, cât şi de cea

românească.

Peştera Şura Mare adăpostea între anii 1960 - 1970 una din cele mai mari colonii în

hibernare din Europa, însumând peste 100.000 de indivizi de Pipistrellus pipistrellus şi

Miniopterus schreibersii.

Observaţii recente în această peşteră au pus în evidenţă prezenţa în continuare a unei mari

populaţii de lilieci (cca. 40.000 de indivizi) aflaţi în hibernare. Speciile dominante fiind :

Pipistrelus pipistrelus şi P. pygmaeus cu cca. 34.000 indivizi; Miniopterus schreibersii 3500

indivizi; Rhinolophus ferrumequinum cca. 600 indivizi; Nyctalus noctula peste 1000 indivizi;

Myotis sp. cca. 2000 ind ; Myotis myotis / M. blythii cca. 170 ind; dar şi numeroşi indivizi de

Barbastella barbastellus în fisuraţia stâncilor.

10.2.2. Parcul Natural Cândrel

115

Situat la limita sud-vestică a teritoriului administrativ al judeţului Sibiu, Parcul Natural

Cândrel acoperă, cu suprafaţa sa de 9.043 ha, cele mai spectaculoase forme de relief din arealele a

două masive montane, Cândrel (Fig. 31) şi Lotru (Stefleşti), care fac parte din Grupa munţilor

Parâng a Carpaţilor Meridionali.

Fig. 31 Vârful CândrelSursa: http://www.romania-natura.ro

Arealul conferit acestei zone ocrotite, prin prevederile Legii nr. 5/2000 şi ale Hotărârii

Consiliului Judeţean Sibiu nr. 64/2004, se derulează de la limita sudică a teritoriului administrativ,

formată dintr-un segment din creasta Munţilor Lotru (Stefleşti). Extremitatea vestică a graniţei

parcului dinspre sud este vârful Piatra Albă (2178 m) şi continuă spre est prin vârful Cristeşti

(2235 m), Stefleşti (2242 m) terminându-se în vârful Iujbiţa (1989 m), vârf aflat în apropierea

vârfului Conţinul Mare (2030 m). Din vârful Iujbiţa, hotarul parcului coboară muchia care desparte

văile pâraielor Conţinul Mic de cea a Conţinului Mare, până la confluenţa acestuia din urmă cu

râul Sadu. Continuă din acest punct, în aval, pe malul drept al Sadului, până la confluenţa cu pârâul

Şerbănei, situată la intersecţia drumurilor forestiere DF 94-100. Din acest loc, hotarul parcului se

îndreaptă spre nord-est, urcă pe firul pârâului Şerbănei până în golul alpin şi atinge vârful Rozdeşti

(1954 m) în cel mai estic punct. Latura dinspre nord a parcului porneşte din vârful Rozdeşti, trece

peste faţa nordică a culmii vârfului Niculeşti, prin intersecţia DF 15 cu DF 22 de pe valea Râului

Mare, chiar la confluenţa acestuia cu Râul Mic şi urcă până în vârful Foltea (1963 m), în

116

extremitatea nord-estică a parcului. Hotarul vestic uneşte acest punct cu vârful Şerbota Mare (2016

m), cuprinzând izvoarele şi căldările Zănoagei, Gropatei şi Gungurezului de pe conturul (vestic) al

Rezervaţiei Iezerele Cândrelului. Latura vestică se închide (pe direcţia sud) cu o linie coborâtoare

din vârful Şerbota Mare în Valea Frumoasei, până la confluenţa acesteia cu Pârâul Rece, de unde

urcă pe Pârâul „Lui Blaga" până în vârful Piatra Albă.

Arealul parcului cuprinde culmi de o netezime surprinzătoare, „adevărate piste de

aerodromuri" (cum le numeşte V. Mihăilescu). Şi în Cândrel şi în partea din Lotru care revine

parcului, în aceste culmi îşi au obârşia numeroase văi, unele pornind din circuri glaciare

suspendate la marginea şi sub nivelul suprafeţelor de nivelare superioare. În Parcul Natural

Cândrel sunt 12 astfel de căldări glaciare, unele abia conturate, dar trei - Iezerul Mare, Iezerul Mic

şi Gropata - bine reliefate şi marcate de morene, lacuri, praguri în Cindrel, iar unul, adăpostind şi

un mic lac (pe cale de colmatare), pe faţa estică de sub vârful Ştefleşti.

Peisajul este completat de reţeaua hidrografică, care îşi are obârşia în spaţiul Parcului

Natural Cândrel, de sub şaua Ştefleşti (1725 m), izvorând Sadu, care curge spre est şi Frumoasa ce

curge spre vest, cu fermecătoarele ei poieni de altitudine. Apoi din cele două Iezere se formează în

aval Cibinul, care parcurge mai bine de 70 de kilometri pe teritoriul judeţului Sibiu.

Un punct de atracţie inedit îl constituie turbăria dezvoltată pe Platoul Diavolului (dintre

vârfurile Cândrel şi Frumoasa), la peste 2100 m altitudine, ca şi flora şi fauna acestui spaţiu. În

limita nordică a Parcului Natural se află Rezervaţia Iezerele Cândrelului – prezentată distinct în

lucrarea de faţă. Dar sub 1800 de metri, peste tot în arealul ocrotit, se întinde inefabila vegetaţie

forestieră care îmbracă compact clina versanţilor, ca o continuare a covoarelor de jneapăn, afin,

smirdar de pe coamele înalte şi uşor rotunjite ale Cândrelului, Frumoasei, Şerbotei, Cristeştiului,

Stefleştiului şi Iujbiţei Lotrului.

În spaţiul ocrotit se găsesc numeroase stâni (Şerbănei, Cânaia, Cândrel, Gungurezu,

Şerbota, Piatra Albă, Conţiu ş.a.), iar păşunatul ovinelor este intens.

10.2.3. Pădurea Dumbrava Sibiului

Situată la limita sud-vestică a municipiului Sibiu, Pădurea Dumbrava (Fig. 32) face parte din

categoria parcurilor naturale, încă din secolul XVII când numeroşi cercetători au cutreierat cele

peste 990 ha acoperite de vegetaţie forestieră variată, parcursă de alei pietonale, de o salbă de

117

lacuri drenate de apele unui pârâiaş - Valea Aurie. Relieful, relativ domol, atinge doar 606 m, în

vârful Obreja, la limita nord vestică a pădurii.

Altitudinea medie a întregului spaţiu este de 440 m, iar substratul geologic deţine depozite

de pietrişuri şi argile cuaternare, la care s-au adăugat soluri aluvionare, argiloiluviale podzolite,

soluri brune de pădure.

Fig. 32 Pădurea Dumbrava SibiuluiSursa: http://www.skytrip.ro

Mai bine de jumătate din arboretele Pădurii Dumbrava depăşeşte 100 de ani. Domină

stăjeretul de terasă însoţit de gorun, carpen, ulm, cireş pădureţ, jugastru, tei. În ce priveşte stejarul,

sunt distincte arboretele tinere de 40 - 80 de ani, cele cuprinse între 80 - 100 ani şi între 100 - 150

de ani. Câteva zeci de exemplare depăşesc bine 200 de ani, iar „Stejarul împăratului” cu

circumferinţa de 10,3 m (buturuga de lângă han) avea 700 ani când a fost tăiat după uscare.

Din punct de vedere amenajistic, Pădurea Dumbrava deţine două trupuri de pădure. Unul de

398 ha care acoperă dreapta şi stânga şoselei spre Răşinari, iar al doilea, de la culoarul liniei

electrice de înaltă tensiune (Sibiu - Sadu) şi până în apropierea comunei Poplaca, de 582 ha.

Primul trup de pădure deţine arboret pure de stejar, cu exemplare izolate multiseculare

rămase de la generaţiile anterioare, dar şi o multitudine de specii introduse ulterior. Este şi cazul

zonei din apropierea sediului Direcţiei Silvice, cu arboret de pin şi stejar de baltă, instalate prin

plantaţii sau din amestecuri cu tei, carpen, frasin, paltin şi alte foioase regenerate natural.

118

Diversitatea arbuştilor este dată de păducel, porumbar, lemnul câinelui, măceş, cruşin ş.a.

Flora ierboasă a pădurii include brânduşe, orhidee, opaiţa - specie endemică, salata iepurelui, iarba

albastră, pufuliţa.

O suprafaţă de circa 400 ha din inima parcului se constituie în rezervaţie de seminţe

(selectate) de stejar, gorun şi pin.

Deşi prea mult agresată de factori antropici fauna pădurii mai deţine exemplare de căprior,

veveriţe, mistreţ, vulpi. Lumea păsărilor o formează piţigoiul, mierla, presura, ciocănitoarea, gaiţa,

bufniţa, corbul.

Interesul permanent al edililor pentru menţinerea durabilă a Pădurii Dumbrava în limitele

importanţei sale economice, ecologice, peisagistice sunt semnificative. Astfel, Martin von Seeberg

solicita, la 1754, Magistratului Sibiului ca „fiecare pădure să fie împărţită în zece părţi egale şi

fiecare parte să fie tăiată anual şi fasonată în stânjeni..., iar acolo unde lipsesc copaci şi există loc

gol, fiecare fiu de ţăran care a împlinit 10 ani să planteze în primăvara următoare doi puieţi de

stejar, să-i înconjoare cu gărduleţ şi cu multă grijă, să continue această acţiune până când se

căsătoreşte".

„Dispoziţia (Municipalităţii) privind pădurile” - din 30 mai 1781 conţinea norme exacte de

întreţinere, îngrijire şi utilizare a pădurii, dar şi sancţiuni împotriva răufăcătorilor, împăratul Iosif

al II-lea, vizitând Pădurea Dumbrava - în 1787 - este surprins de prezenţa exemplarelor tinere de

stejar, el fiind informat anterior de existenţa unei păduri cu exemplare multiseculare. Dar era vorba

numai de pădurea cuprinsă între Hanul de astăzi şi Parcul „Sub Arini” - care forma atunci o pădure

distinctă - şi care fusese întinerită prin plantaţii succesive. Ulterior, între anii 1795 – 1805, au fost

emise „Prescriptele regulative" pentru administrarea (tuturor) pădurilor. De atunci provin şi

primele măsurători, hărţi ale pădurii, primii paznici şi alte măsuri administrative.

În spaţiul Parcului Pădurii Dumbrava, Complexul Muzeal Naţional ASTRA acoperă peste

100 ha în afară de suprafaţa deţinută de Grădina Zoologică, de edificiile hoteliere şi administrative

ale unor instituţii. Deşi Dumbrava este una dintre valorile absolute ale teritoriului sibian, trebuie

subliniat faptul că acest areal nu poate suporta fără consecinţe grave mai mult de 20.000 vizitatori.

Cele patru lacuri din Dumbrava Sibiului au luat naştere ca urmare a construirii a patru baraje

de pământ pe firul canalului Trinkbach. Sunt cuprinse în Parcul natural Dumbrava şi amplasate în

următorul mod:

119

lacul nr. I - cu o suprafaţă de 8 ha şi o înălţime medie a barajului de 6 m – este amplasat în

Muzeul Tehnicii Populare şi este acoperit în proporţie de 20 % de vegetaţie hidrofilă, fiind

utilizat pentru pescuit sportiv şi plimbări cu barca;

lacurile nr. II şi III - au o suprafaţă de 4,3 ha, respectiv 2,2 ha şi o înălţime medie a

barajului de 7 m, respectiv 4 m; sunt amplasate în Grădina Zoologică şi sunt acoperite în

proporţie de 20 %, respectiv 100 % de vegetaţie hidrofilă; lacul nr. II este inutilizabil, iar

nr. III este utilizat pentru pescuit sportiv şi plimbări cu barca;

lacul nr. IV - cu o suprafaţă de 1 ha şi o înălţime medie a barajului de 4 m; este amplasat în

cartierul Valea Aurie.

10.3. Rezervaţii naturale

10.3.1. Rezervaţia Cheile Olteţului — Peştera Polovragi

Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al comunei Polovragi, la 2 km

nord de localitate, pe ambii versanţi ai râului Olteţ trecând spre nord de Mănăstirea Polovragi şi de

sediul Ocolului Silvic Polovragi, la capătul drumului judeţean modernizat.

Rezervaţia naturală Cheile Olteţului a fost declarată ca arie naturală protejată prin decizia 82

din 1994 a Consiliului Judeţean Gorj.

Ulterior a fost declarată ca arie naturală protejată de interes naţional prin legea 5 din 2000

privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - zone protejate.

Suprafaţa rezervaţiei naturale Cheile Olteţului este de 150 de hectare, aceasta incluzând şi

peştera Polovragi, de asemenea arie naturală protejată de interes naţional.

Conform clasificării Uniunii Internaţionale Pentru Conservarea Naturii – IUCN, rezervaţia

naturală Cheile Olteţului este încadrată la categoria IV.

Cheile Olteţului, ca şi Cheile Sohodolului sunt considerate atât rezervaţii botanice, cât şi

rezervaţii mixte, în cadrul unor complexe carstice.

Râul Olteţ a săpat de-a lungul mileniilor în calcarul Munţilor Parâng şi Căpăţânii minunate

chei şi numeroase formaţiuni carstice, unele dintre cele mai importante monumente ale naturii din

nordul Olteniei. Aici se află cea mai îngustă porţiune dintre două masive muntoase. Având pereţii

120

verticali distanţaţi doar la 3-4 metrii în partea inferioară şi 10-20 în cea superioară, Cheile Olteţului

(Fig. 33) permit urmărirea mai multor niveluri de eroziune.

Fig. 33 Cheile OlteţuluiSursa: http://www.carpati.org

Vegetaţia este alcătuită din etajul gorunului, apoi, spre izvoare, din etajul fagului şi în sfârşit,

din cel al coniferelor până la limita etajului subalpin. Pajiştile sânt dominate de iarbă câmpului

(Agrostis tenuis) şi păiuşul roşu (Festuca rubra). Vegetaţia, cheile, grotele alcătuiesc un peisaj

deosebit de atrăgător, valea superioară a Olteţului reprezintă o podoabă a Carpaţilor Meridionali şi

merită a fi vizitată.

Din punct de vedere floristic este legitim să se considere cursul superior al Olteţului ca un

centru în care abundă elemente variate, cu rarităţi provenite din zonele floristice holarctice. De la

izvoare şi până ce Olteţul iese din chei, au fost identificate 405 specii de plante vasculare (Păun,

Popescu, 1971), între care menţionăm: pedicuţele (Lycopodium annotinum, Lycopodium

complanatum), feriga (Polysthichum lobatum), ruginita (Asplenium ruta-muraria), cărpiniţa

(Carpinus orientalis), alunul (Corylus avellana), arinul verde (Alnus viridis), gorunul ardelean

(Quercus polycarpa), salcia (Salix silesiaca), guşa porumbelului (Silene viridiflora, S. dubia),

garofiţa de stâncă (Dianthus spiculifolius), spânzul roşu (Helleborus purpurascens), omagul

(Aconitum anthora), piciorul cocoşului .(Ranunnculus carpaticum), colţişorul (Dentaria

121

glandulosa), pana zburătorului (Lunaria rediviva), ochii şoricelului (Saxifraga rotundifolia, S.

aizoon), splina (Chrysosplenium alternifolium), şopârliţa albă (Parnassia palustris), tulichina

(Daphne mezereum), cununiţa (Spiraea ulmifolia), priboiul (Geranium macrorrhizum), potiraşele

(Soldanella major), ciuboţica cucului (Primula officinalis), perişorul (Pyrola secunda), smirdarul

(Rhododendron kotschyi), afinele (Vaccinium myrtillus), iarba şarpelui (Veronica urticifolia),

frăguţa (Adoxa mosochatellina), valeriana sau odoleanul de munte (Valeriana tripteris), clopoţelul

(Campanula alpina), iarba ciutei (Doronicum austriacum), salsifi (Scorzonera roşea),ceapa galbenă

(Allium flavium), crinul pestriţ (Lilium martagon), laleaua pestriţă (Fritillaria montana), pecetea

lui Solomon (Polygonatum verticillatum), dalacul (Paris quadrifolia).

Împreună cu acestea se află unele specii rare sau foarte rare cum sunt: piciorul cocoşului

(Ranunculus carpaticus, R. cassubicus), lăcrămiţa (Majanthemum bifolium), paracherniţa

(Parietaria ramiflora), studeniţa (Arenaria biflora), guşa porumbelului (Silene flavescens),

nemţişorul (Delphinium fissum), panseluţa de munte (Viola rupestris), scoruşul de munte (Sorbus

eretica), trifoiul brun (Trifolium patens), mărăraşul (Oenanthe stenoloba), vineţele purpurii

(Centaurea atropurpurea), picior răsucit (Streptopus amplexifolius), ghiocei bogaţi (Leucojum

vernum), sprâncenica (Spiranthes spiralis) etc.

Ocrotirea Cheilor Olteţului este reclamată nu numai de flora şi vegetaţia interesantă, cât şi de

relieful adânc sculptat care lasă, peste tot, impresia măreţiei forţelor naturii ce l-au făurit.

Peştera Polovragi (Fig. 34) este situată pe malul stâng al Olteţului la o altitudine de 670 m şi

la 20 m înălţime faţă de talvegul râului. Peştera este rezultatul modelării de către apele Olteţului în

banda de calcare jurasice din sudul Munţilor Parâng şi Căpăţânii. Peştera se încadrează în grupa

peşterilor mari având o lungime de 9300 m împreună cu galeriile laterale, ocupând din acest punct

de vedere locul 5 între peşterile din ţară.

122

Fig. 34 Peştera PolovragiSursa: http://www.verticalonline.ro

Peştera Polovragi se află la nord de mănăstirea Polovragi, în cheile Olteţului. Mai este

cunoscută şi sub numele de „Peştera lui Barbonie de la Polovragi". Unele date privind localizarea

acestei peşteri se găsesc în lucrările lui R. Jeannel şi E. Racoviţă.

Peştera este alcătuită dintr-o galerie principală, în cea mai mare parte orizontală, din care se

desprind, în special în prima şi ultima porţiune a ei, culoare laterale mici, multe dintre ele

colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei pot fi distinse trei sectoare:

Primul sector se întinde până în „Culoarul stâlpului” şi începe cu două culoare laterale mici,

mai important fiind cel din dreapta - „Culoarul liliecilor", numit aşa pentru că aici se adăpostesc

din când în când lilieci. Galeria se continuă, având lăţimi în jur de 10 m şi înăl ţimi variabile de 2-8

m. Cea de a doua parte este „Sectorul ogivă", delimitat de „Culoarul stâlpului" şi „Culoarul

sufocant". El începe după aproximativ 400 m distanţă de la intrare şi pe parcursul său aspectul

galeriei se schimbă.

Ultimul sector este cuprins între „Culoarul sufocant" şi capătul nordic al galeriei şi prin el

peştera se continuă până în dreptul unui sorb colmatat. În această porţiune, atât lăţimea cât şi

înălţimea galeriei se reduc, sinuozitatea se accentuează şi se observă multe prăbuşiri şi material

aluvionar. Formaţiunile stalagmitice sunt mai numeroase înspre extremităţile sectorului.

Din punct de vedere biospeologic, peştera este puţin interesantă avînd o faună săracă şi o

singură specie troglobiontă, Tranchysphaera spelaea. Ea prezintă totuşi un interes din punct de

vedere geomorfologic şi turistic în cadrul complexului pe care-l formează cu Mănăstirea Polovragi

şi Cheile Olteţului.

123

10.3.2. Rezervaţia Speologică Peştera Muierilor

Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al comunei Baia de Fier

ocupând versanţii de la nord de Baia de Fier în Cheile Galbenului. Suprafaţa sa este de 25,4 ha.

Intrarea în peşteră se află la 45 m deasupra talvegului râului Galbenu, în sectorul de chei al

acestuia. Peştera Muierilor (Fig. 35) a fost populată încă din epoca neolitică, are o extindere de

3566 m, pe patru nivele, orientarea geografică a întregului sistem de galerii este nord-nord-vest

sud-sud-est axată pe direcţia unei linii de fractură.

Fig. 35 Peştera MuierilorSursa: http://locuri-unice.ro

După cercetările lui Nicolăescu-Plopşor în 1929 şi ulterior în perioada 1951-1955 aceasta

este o peşteră mare dispusă pe patru nivele. Orientarea întregului sistem de galerii este orientat

nord-nord-vest, sud-sud-est, acestea au rezultat datorită apei de infiltraţie din râul Galbenul paralel

cu procesul de formare al Cheilor Galbenului. Nivelul superior este bine individualizat printr-o

galerie orizontală lungă de 575 m la care se adaugă o reţea de diverticule ce însumează o lungime

totală de 1228 m. Intrarea în peşteră se face prin partea de nord, până la racordul cu Sala Altarului,

bogat concreţionată şi cu un horn de 18 m. Galeria principală ne oferă în continuare concreţiuni

sau gururi uneori pline cu apă. În Sala Turcului se găsesc stalagmite uriaşe, domuri, cruste

parietale şi concreţiuni de tavan cu forme ciudate, numite: Turcul, Cadâna, Moş Crăciun,

Candelabrul Mare, etc. Printr-un culoar mic, strâmt, se pătrunde în Sala Minunilor ornată cu

numeroase microgururi, stalactite şi stalagmite, se continuă galeria cu Sala cu Guano unde o reţea

124

de galerii servesc ca adăpost faunei cavernicole, reprezentată de specii troglobionte. Aproape de

ieşire se regăseşte o galerie descendentă -locul de acces în Galeria Urşilor. Nivelul inferior

prrezintă două sectoare - nordic si sudic. Sectorul nordic este dificil de cercetat din cauza

multitudinii de galerii anastomozate, cu forme concreţionate foarte variate. Sectorul sudic al

nivelului inferior prezintă spre nord-vest Galeria Urşilor, iar spre Sala Perlelor o draperie de calcit.

Galeria Urşilor se remarcă printr-o bogăţie de concreţiuni calcite şi numeroase zone cu hieroglife

de coroziune, linguriţe, marmite laterale etc.

Este singura peşteră din ţară care dispune de o sală cu pereţi şi planşeul complet concreţionat

cu carbonat apatit. Fauna cavernicolă este bine reprezentată.

Desemnare

Propunerea de SIC-Natura 2000 se suprapune peste aria naturală protejată cu acelaşi nume:

Peştera Muierilor, declarată cu regim de protecţie şi conservare pentru valori de capital natural prin

Decretul nr. 174/1982, confirmat acest regim prin Decizia nr. 82/1994 a Consiliului Judeţean Gorj,

reconfirmat prin Legea nr. 5/2000.

Căi acces: De la Tg. Jiu se merge pe DN 67 Tg. Jiu-Scoarţa-Bengeşti-Ciocadia-Bălceşti-

Poienari, circa 50 km, apoi din dreptul satului Poienari se merge spre nord spre comuna Baia de

Fier pe drum judeţean circa 5 km şi în continuare pe drum comunal paralel cu pârâul Galbenu spre

nord de Baia de Fier încă 1km, drum care traversează rezervaţia prin chei, paralel cu râul Galbenu.

10.3.3. Rezervaţia naturală Iezerele Cândrelului

Primele cercetări ştiinţifice desfăşurate în zona glaciară de sub vârfurile Cândrel –Frumoasa

datează din secolul al XVIII-lea. Din anii 1846 şi 1877 ne parvin şi primele publicaţii în care s-au

făcut referiri la flora din această zonă. În secolul trecut au apărut succesiv lucrări semnate de

oameni de ştiinţă precum Ungar K.(1913, 1914, 1925), Lupe L. Z. (1944), Toma N. (1965, 1970),

Fesci S. şi Buza M. (1973), Gündisch Fr. (1977), Drăgulescu C. (1990, 1992), Niedermaier K.

(1965) şi alţii, care au inventariat valorile floristice, arboricole, faunistice, geologice din zona

cercetată, semnalând prezenţa unor specii rare sau unicate care necesită protecţie, conservarea

ecosistemelor şi norme de comportament faţă de aceste valori.

Regimul de rezervaţie naturală pentru Iezerele Cândrelului a fost stabilit la 2 ianuarie 1961,

prin Decizia nr. 615, de către Comitetul Executiv al Sfatului Popular al regiunii Braşov, de care

depindea la acea dată Raionul Sibiu. Iniţial suprafaţa ocrotită prin acest act normativ însuma

125

450,40 ha. O custură înaltă care desparte cele două căldări glaciare (ale Iezerului Mare de Iezerul

Mic) nu fusese inclusă în rezervaţie, deşi face parte din relieful glaciar respectiv şi prezintă, ca şi

întreg ansamblu, valori geologico-peisagistice, floristice şi faunistice unitare. În această situaţie,

Legea nr. 5/2000, dar şi Hotărârea nr. 64 a Consiliului Judeţean Sibiu din 12 august 2004, includ în

arealul rezervaţiei şi această culme – cunoscută sub denumirea de „Muchia lui Predoi” - stabilind

suprafaţa totală a rezervaţiei la 609,6 ha.

În anul 2000, prin proiectul „Contur 20”, au fost executate lucrări complexe în scopul

marcării exacte a limitelor spaţiului ocrotit prin normativele citate, dar şi pentru informarea şi

educarea celor care parcurg sau frecventează această zonă.

Limitele rezervaţiei Iezerele Cândrelului se derulează din marginea (bordura) superioară a

celor două căldări glaciare pe direcţia sud-nord, respectiv de la cota 2205 m de sub vârful Cândrel

(2245 m), pe o dreaptă care are ca limită cota 2100 m est de vârful Frumoasa (2168 m). Limita

estică începe de la cota 2205 m de sub vârful Cândrel şi coboară pe culoarul care desparte căldările

Iezerul Mare de Iujbea până în şaua Cândrel, aproape şi paralel cu poteca turistică principală -

bandă roşie. Din acest punct limita estică face un unghi de 90°, urmând conturul masivului acoperit

de jneapăn pe direcţia nord până la borna silvică 128, situată la cota 1780, din imediata apropiere a

Refugiului „Sub Iezere". În continuare, limita rezervaţiei urmăreşte aliniamentul arborilor de la

limita superioară a masivului de pădure până la borna silvică 142, situată pe marginea pârâiaşului

care debuşează din Iezerul Mic. Marcajul, bandă galbenă cu benzi albe laterale, aplicat pe arbori şi

care semnifică conturul zonei protejate, coboară apoi brusc spre est până la borna silvică 147, de

unde face un unghi de 90° şi urcă în culmea descendentă din vârful Frumoasa spre vârful Foltea.

Limita rezervaţiei din această zonă (nord) este paralelă cu poteca turistică marcată (bandă albastră)

care leagă vârful Cândrel prin vârful Frumoasa cu localitatea Jina. Astfel, la cota de 2100, citată ca

fiind sub vârful Frumoasa, se încheie conturul marcat (însumând un perimetru de 20 km) al

Rezervaţiei Iezerele Cândrelului.

Este pentru prima dată în judeţul Sibiu când o rezervaţie este marcată şi dotată cu înscrisuri

conform normelor uzuale, lucrările şi materialele necesare acestui scop - piloni, borne, tabele

toponimice, hărţi, indicatoare etc. de peste 5 tone greutate - fiind finanţate de Programul Român de

Parteneriat pentru Mediu, transportate şi amplasate în munte cu ajutorul dezinteresat a 30 de

studenţi sibieni.

126

Din suprafaţa totală de aproape 900 kmp ai Munţilor Cândrel, doar pe versantul nordic al

culmii sale principale Şerbota-Cândrel, la marginea nivelului de netezire Borăscu au fost sculptate

căldări glaciare. Este vorba de căldarea Gropata, Iezerul Mic, Iezerul Mare şi Iujbea (Răşinarului şi

a Cacovei). Gropata este o căldare asimetrică orientată nord-vest, barată la altitudinea de 1700 m

de o morena frontală. Iezerul Mic prezintă un circ glaciar complex. Pe marginile acestuia apar

câteva căldări mici şi puţin evoluate, marginea exterioară fiind marcată de un prag glaciar în

spatele căruia se află lacul omonim. Iezerul Mare şi-a dezvoltat căldarea glaciară pe direcţia nord-

est sub platoul somital dintre vârful Cândrel şi vârful Frumoasa. Este cel mai profund circ glaciar

din acest masiv. Căldarea Iujbea este marcată la est de vârful Cândrel doar de resturile unei morene

de fund şi a alteia laterale.

Rezervaţia Iezerele Cândrelului deţine două ample şi spectaculoase circuri şi văi glaciare, cu

toate atributele caracteristice acestui tip de relief: căldări cu pereţi abrupţi şi stâncoşi, văi în formă

de „U”, morene, panta amplă a scurgerii gheţarului ş.a. Întregul ansamblu se desfăşoară din

marginea platoului, dintre vârfurile Cândrel - Frumoasa, sub care se dezvoltă pereţi abrupţi de

peste 220 m spre nord, găzduind la baza pereţilor lacul Iezerul Mare (Fig. 36)- cotă absolută 1999

m la nivelul apei, şi Iezerul Mic - 1946 m. Suprafaţa Iezerului Mare este de 3 ha, iar adâncimea

maximă de 13,30 m. Forma aproape ovală a lacului măsoară 320 m în lungime şi 189 m lăţime şi

este desfăşurată sub abruptul peretelui sud-vestic al căldării. Zona în care se scurge apa lacului -

orientată nord-est - mult îngustată, este acoperită de un masiv de jneapăn (Pinus mugo) de 360 ha

din suprafaţa rezervaţiei.

Fig. 36 Iezerul Mare

127

Sursa: http://www.carpati.org

Iezerul Mic, cu forma sa aproape dreptunghiulară, măsoară doar 80 m lungime, 58 m lăţime

şi are 1,7 m adâncime maximă. Şi în căldarea acestuia, masivul abundent de jneapăn acoperă zona

de vărsare, până la limita superioară a pădurii de conifere.

Cele două iezere sunt singurele lacuri glaciare din masivul Cândrel. Făcând abstracţie de

interesul geomorfologic din zona ocrotită, la valorile de relief şi peisagistice se adaugă vegetaţia,

flora, fauna cu rarităţile şi unicatele ei remarcate constant de exegeţii acestor domenii. Numeroşi

factori locali – climatici, de sol, dispunere solară etc. - au favorizat dezvoltarea unor ecosisteme

valoroase, din care nu lipsesc plantele talofite, precum unele specii de muşchi foarte rar prezenţi în

bioflora României, Aulacomnium turgidum, aflându-se aici în cel mai sudic punct al arealului său

mondial.

Numeroase plante şi asociaţii vegetale tapetează pereţii abrupţi şi stâncoşi ai celor două

căldări glaciare. Rarităţi şi chiar unicate, pentru întregul masiv, sunt Allium sibiricum, Campanula

transsilvanica, Carex capillaris, Draba carinthiaca, Sedumfabariasi rosenum, Veronica

baumgartenii şi alte 40 de specii. Numeroase biofite rare ocupă zonele umbrite şi mereu umede ale

pereţilor abrupţi, iar printre ele se află Rhacomitrium lamiginosum.

Vegetaţia lemnoasă (Pinus mugo) a rezervaţiei este dominată de jneapăn, ienupăr (Juniperus

nana), bujor de munte (Rhododendron kotschyi), în timp ce flora ierboasă este dominată de

graminee. Printre acestea apar exemplare solitare de zâmbru - Pinus cembra –mai numeroase în

căldarea Iezerului Mic.

Conspectul floristic minuţios întocmit în timp de cercetători de notorietate, numără 363

specii, cu numeroase subspecii, varietăţi şi forme, dintre care 58 sunt reprezentate de licheni şi 78

de muşchi. Au rămas totuşi pete albe privind cercetarea ciupercilor, algelor acvatice ş.a.

Lumea animală este şi ea bine reprezentată, iar dacă normele de ocrotire prevăzute de lege

ar fi aplicate riguros şi dacă ar fi urmărite de custozi, în mod cert efectivele avifaunei, mamiferelor

etc. ar fi substanţiale. Sunt prezente totuşi în perimetrul rezervaţiei 29 specii de păsări - unele

cuibărind aici şi pe Platoul Diavolului - între care prundăraşul de munte (Eudromias morinellus)

care atinge cel mai sudic punct al arealului său polar. Un număr variabil între 20 şi 30 de

exemplare de capră neagră (Rupicapra rupicapra) s-a adaptat condiţiilor zonei. O prezenţă

constantă o au ursul, lupul, vulpea, jderul. Iezerul Mare a fost populat cu păstrăv indigen, prin grija

organelor silvice locale.

128

10.3.4. Şuvara Saşilor (Tălmaciu)

Rezervaţia naturală botanică Şuvara Saşilor acoperă o suprafaţă de 20 hectare pe terasa de

430 m altitudine a râului Sadu, în apropierea oraşului Tălmaciu. Prezenţa dominantă a unei specii

de graminee, Molinia coerulea (Fig. 37), cunoscută şi sub numele de Şuvară a dat numele generic

acestui spaţiu deţinut anterior de saşi.

În limitele acestei rezervaţii vegetează specii floristice rare, biocenoza molinetului relictar de

aici fiind unică în spaţiul transilvan. Evoluţia biocenozei s-a făcut pe soluri brune podzolite,

gleizate, acide şi îmbibate de apă, mai ales primăvara. Este şi explicaţia prezenţei aici a răchitei

(Salix tinerea), arinului (Alnus glutinosa), mesteacănului (Betula pendula) care formează pâlcuri

întinse.

Speciile de plante floristice sunt bine reprezentate de narcise (Narcissus stellaris), gladiole

(Gladiolus imbricatus), stânjenei (Iris sibirica), brânduşe (Crocus banaticus), genţiane (Gentiana

pneumonanthe), orhidee (Orchis laxiflora, O. incarnata şi O. transsilvanica), mărarul porcului

(Peucedanum rochelianum) ş.a.

Fig. 37 Pajişti cu Molinia coeruleaSursa: http://sibiu.yan-studios.com/ro

Întregul spaţiu este şi habitatul unor specii de păsări, mamifere şi multe nevertebrate. Lipsa

marcajelor de contur ale rezervaţiei, a tablelor explicative şi avertizoare, dar şi intervenţiile

neavenite ale oamenilor, periclitează integritatea valoroasei rezervaţii Şuvara Saşilor.

129

Se desprinde concluzia semnificativă de ce numărul rezervaţiilor naturale în Parâng este

foarte scăzut datorită faptului că zona populată este foarte răspândită (Petroşani 600 m, Novaci 500

m) iar zona de păşuni alpine cunosc un grad de acoperire foarte ridicat. Dominant rămâne

domeniul forestier ce reprezintă ¾ din suprafaţa totală, în timp ce domeniul pastoral numai ¼. În

strânsă legătură cu treptele de relief şi cu celelalte elemente ale cadrului natural vegetaţia prezintă

o etajare clară. Cele patru etaje cuprind: pădurile de foioase, pădurile de molid, tufărişurile,

rariştile şi pajiştile subalpine şi pajiştile şi tufărişurile alpine. Etajul pădurilor de foioase este

dispus începând de la poalele masivului şi până la altitudini de 1200 m (pe versanţii nordici), 1400

m (pe versanţii sudici). În componenţa lor intră predominant stejarul (Quercus cobur), carpenul

(Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus ornus), mesteacănul (Betula verucosa) şi în special fagul

(Fagus silvatica). Pădurile de fag sunt prezente în special pe latura sudică a Parângului. Pădurile de

molid sunt deosebit de extinse pe versanţii nordici între altitudinile 1000 şi 1750 m. dominant în

cadrul acestui etaj este molidul (Picea abies), alături de care apare bradul (Abies alba) ce preferă

locurile mai adăpostite. Pădurile de molid domină şi latura de vest a Parângului dar sunt prezente şi

pe latura sudică în bazinele Gilortului şi Galbenului (la altitudinile cuprinse între 1200 şi 1800 m).

Pe ansamblul Parângului limita superioară a pădurii este cuprinsă între 1600 şi 1800 m. Golul de

munte începe dincolo de aceste altitudini. Aici sunt întâlnite pajiştile subalpine a căror continuitate

este întreruptă de stâncării şi grohotişuri. Dominante în unele etaje sunt plantele erbacee: ţepoşica,

păruşca, iarba mieilor, iarba vântului.

Tufărişurile sunt reprezentate de jneapăn, ienupăr, smârdar, afin, merişor. Dintre acestea

jneapănul este bine dezvoltat în bazinul superior al Jieţului şi în cel al Lotrului. Pe

lângă rolul lui de protecţie a solului el înfrumuseţează peisajul dominat de stânci şi grohotişuri.

Din masa jneapănului saltă exemplare de zâmbru (Pinus cembra), relict glaciar. Stâncăriile de

calcar sunt înnobilate de prezenţa florii de colţ (Leonthopodium alpinum). Covorul pajiştilor este

punctat de prezenţa unui număr important de plante cu flori divers colorate.

10.3.5. Rezervaţia naturală Câlcescu

Se întinde pe 2 ha şi cuprinde în perimetrul său căldările şi pădurile din văile Zănoaga Mare,

Iezerul, Câlcescu, iar circurile şi pădurile din Găuri sunt rezervaţii faunistice, în special pentru urs

(Ursus arctos) şi capra neagră.

130

Lacul Câlcescu (Fig. 38), unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din Parâng şi din ţara

noastră, a fost declarat monument al naturii. Acest lac se află la 1935 m altitudine, are o suprafaţă

de 3,2 ha şi o adâncime de 3,9 m, iar în jurul lui mai apar şi alte locşoare şi numeroase izvoare.

Situat în „complexul glaciar Câlcescu”, împrejurimile sale constituie o rezervaţie naturală,

destinată să ferească de distrugere elementele geologice, floristice şi peisagistice, specifice acestei

zone de o rară sălbăticie.

Fig. 38 Lacul CâlcescuSursa: http://sserban.blogspot.com

10.3.6. Rezervaţia Găuri

Tot în Parâng, în apropierea Rezervaţiei Câlcescu s-a propus înfiinţarea Rezervaţiei Găuri cu

o suprafaţă de 200 ha. Aceasta va funcţiona într-o zonă cu relief accidentat, modelat prin acţiunea

gheţarilor. Ea va ocupa Căldarea glaciară Găuri, zona vestică a acesteia constituind Rezervaţia

ştiinţifică propriu – zisă.

Aflată în zona înaltă a Munţilor Parâng, puternic modelată de gheţari pleistoceni, rezervaţia

ocroteşte forme carstice şi o interesantă floră din care se remarcă Aubrieta croatica, plantă rară,

submediteraneană, aflată aici în unica staţiune din ţară, adaptată perfect grohotişurilor calcaroase

de sub Vârful Găurile.

Menită a fi o rezervaţie mixtă – geomorfologică, speologică, floristică şi peisagistică –

Rezervaţia Găuri va ocroti relieful calcaros moderat într-o bandă de calcare cristaline cu dispunere

sinclinală, aflate pe fundul Căldării Găuri şi pe versanţii acesteia. Aici se întâlnesc poliţe şi brâne,

131

pereţi calcaroşi, lapiezuri, doline, sectoare de vale seacă, un sector de chei rezultat din prăbuşirea

unei peşteri, peşteri propriu – zise, etc.

Dintre acestea demne de remarcat sunt peştera cu intrarea aflată în micile chei din lungul

Văii Seci, apărută ca urmare a prăbuşirii unei peşteri şi ieşirii la suprafaţă a apei Pârâului Găuri, şi

Peştera cea Mare de la Găuri (aproximativ 250 m dezvoltare), una dintre puţinele peşteri active din

România, modelată în calcarele cristaline într-o vale glaciară.

În căldarea Găuri, la 2080 m, se află şi Lacul Găuri. Rezervaţia ocroteşte o serie de plante

valoroase pentru flora României, ce cresc pe abrupturile calcaroase: Aster alpinus, Silene

lerchenfeldiana, Primula halleri, Centaurea pinnatifida şi Onobrychis transsilvanica.

10.3.7. Calcarele eocene de la Turnu Roşu (Porceşti)

Elementele de valoare paleontologică deosebite ale Rezervaţiei „Calcarele eocene de la

Turnu Roşu” (Fig. 39) au fost semnalate şi i-au preocupat pe specialişti încă din anul 1850. După

studiul lui M.J. Ackner, J. Neugeboren, a fost prezentat pentru prima oară în Transilvania (1851)

bogăţia faunei fosile, formate în urmă cu milioane de ani în acest spaţiu, împărţit de Valea Satului

de la marginea sud-estică a localităţii Turnu Roşu.

Fig. 39 Calcarele eocene de la Turnu RoşuSursa: http://www.dssibiu.ro

Ei au descris, pe această bază, 63 de specii - numuliţi, foraminifere, gasteropode, scoici,

arici, stele de mare ş.a., contribuind alături de mulţi alţi geologi şi paleontologi la reconstituirea

paleomediului mării tropicale (eocene), a bogatei sale forme şi microfaune – de numuliţi, moluşte,

alge calcaroase, adăugând o pagină semnificativă la istoria terrei.

132

Aşezate pe suportul cristalin al Munţilor Făgăraş, rocile sedimentare (biogene) sunt alcătuite

din corpurile fosile ale multor specii de plante şi animale care au trăit în apele mării de atunci.

Structura monoclinală a stratului sedimentat, cu o înclinare nordică, ne indică faptul că

depunerile s-au produs la ţărmul acelei mări terţiare.

Cele mai interesante fosile sunt reprezentate de fragmentele de peşti, reptile - oase şi

mandibule de crocodili şi rechini - astăzi dispărute din fauna terestră. Muzeul de Istorie Naturală

din Sibiu dispune şi prezintă o parte din colecţia de 7000 dinţi ai acestora, aparţinând la peste 100

specii selacieni.

Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştrii (nr. 458) din 3 aprilie 1954, „Calcarele eocene de

la Turnu Roşu” au fost declarate monument al naturii fiind puse sub ocrotirea legii. Arealul este

consemnat şi de prevederile Legii nr. 5/ 2000, ca şi de Hotărârea Consiliului Judeţean Sibiu Nr.

64/2004.

10.3.8. Rezervaţia naturală Piatra Crinului

Scurt istoric

Zona rezervaţiei a fost studiată de botanistul maghiar Csato J. care în anul 1873 a semnalat

pentru prima dată prezenţa Potentillei haynaldiana în masiv. Terenul a fost folosit de ciobani ca

loc de păşunat pentru ovine şi cabaline lăsate libere pe timpul verii de localnicii din zonă.

Delimitări geografice

Aria naturală Piatra Crinului este localizată în Masivul Parângul Mic pe versantul sudvestic

al vârfului Parâng aproape de partea centrală a păşunii subalpine şi are următoarele coordonate

geografice: latitudine 45°19'60 N, longitudine 13°14' E, altitudine 1760 m.

Din punct de vedere cadastral arealul este înregistrat la CF. nr. 968 Livezeni, făcând parte

din zona de extravilan al Municipiului Petroşani aflat sub administrarea Consiliului Local al

Municipiului Petroşani.

Zona tampon a rezervaţiei se constituie într-o fâşie de teren cu lăţimea de 15 m în jurul ariei

protejate.

Zonificarea rezervaţiei

Suprafaţa rezervaţiei este împărţită în următoarele zone:

zone de protecţie specială în care sunt permise turismul controlat, activităţi de natură

educativă, aceste zone sunt constituite din formaţiunile de stâncării situate în special în

133

apropierea potecii din spre vârful Parângul Mic şi a staţiei de întoarcere a instalaţiei de

tracţiune cablu;

zone tampon, în care sunt permise gospodărirea şi valorificarea resurselor naturale cu

respectarea principiilor de utilizare durabilă a acestora. Acestea se întind pe limita potecii

turistice până la punctul de belvedere în care se află harta masivului şi amenajat locul de

popas în partea superioară şi în partea inferioară la cea a traseului conductei de alimentare a

cabanelor cu apă;

zona de infrastructură turistică, care cuprinde perimetrele construibile delimitate ca atare

(în PUZ) al complexului turistic Parâng aflate în afara perimetrului rezervaţiei şi traseul

potecii turistice cu acces în traseul de crestă în masiv şi spre vârful Parângul Mic;

mediul fizic, rezervaţia naturală Piatra Crinului cuprinde o suprafaţă de păşune subalpină

pe care se află trei formaţiuni stâncoase de roci cristaline. Nu există o reţea hidrologică sau

izvoare în zonă. Clima este temperat-continentală, cu slabe influenţe mediteraneene;

mediul biotic, împreună cu Potentilla haynaldiana în rezervaţie mai vegetează şi alte specii

de origine daco-balcanică: Symphyandra wannevi, Silene terchenfeldia, Saxifraga cymesa.

Pe lângă acestea primăvara şi vara înfloresc genţiene, arginţica, Campanulla alpina,

Phinteuma nanum (cărbuni).

Arbuştii sunt reprezentaţi prin câteva tufe de bujor de munte (Rhodoclendran kotschy) şi

ienupăr (Juniperus communis).

Vegetaţia se remarcă prin prezenţa Potentillei haynaldiana, o plantă mică de 10-15 cm

înălţime, cu flori galbene şi frunze bazale 5-7 foliate; perioada de înflorire este în luna iunie, iulie-

august (depinde de condiţiile meteo); se găseşte în Munţii Parâng (şi în Munţii

Mehedinţi).

Fauna rezervaţiei este reprezentată de animalele care pot fi prezente în zonă doar în

drumul lor spre pădure.

10.4. Monumente ale naturii

10.4.1. Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara

134

Reprezintă un monument al naturii, cunoscut şi sub denumirea de Piatra Broaştei (Fig. 40),

de valoare paleontologică. Situat pe Valea Argintului, la mai puţin de un kilometru la sud-vest de

localitatea Cisnădioara, monumentul natural este constituit din calcare rozalii cu intarsii albe în

care se disting elemente de şisturi cristaline. În reciful mării neocretacice de odinioară s-au

acumulat resturi organice, astfel încât, aici au fost identificate stridii şi hipuriţi, arici şi stele de

mare. Fosilele acestora se găsesc pe întregul areal de 9 arii destinate acestui spectaculos monument

al naturii a cărui formă, oarecum bizară, atrage atât cercetătorii cât şi numeroşi turişti.

Fig. 40 Piatra BroaşteiSursa: http://www.infopensiuni.ro

10.4.2. Masa Jidovului, La Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei

Din cele 11 monumente ale naturii nominalizate în Hotărârea Consiliului Judeţean Sibiu Nr.

64/2004, doar 6 se regăsesc în Legea Nr. 5/2000. Dar toate sunt incluse în categoria a III-a a IUCN

şi reprezintă elemente naturale deosebite din punct de vedere peisagistic, geologic, paleontologic

ş.a. Trei dintre acestea - consemnate în ambele acte normative citate (H.C.J. Nr. 64 şi L. 5) - au o

situaţie mai aparte. Este cazul monumentelor naturii - „Masa Jidovului”, „La Grumazi” şi „Pintenii

din Coasta Jinei”. Toate sunt de natură şi valoare geologică deosebită, reprezentând stânci care se

disting prin formă, dimensiuni şi locul în care se află situate.

Compuse, toate trei, din şisturi cristaline, respectiv din micaşisturi şi paragnaise, acestea au

câte 2 ha pe teritoriul comunei Jina, pe dreapta Văii Sebeşului.

135

Primele două - „Masa Jidovului” (Fig. 41) şi „La Grumazi” (Fig. 42) - sunt practic foarte

aproape una de alta, dar pe acestea le despart 10 km de „Pintenii din Coasta Jinei” aflaţi pe malul

pârâului Sihoi, la nord-vest de Comuna Jina, în timp ce primele două monumente se găsesc la sud-

vest de comuna aparţinătoare. „Pintenii din Coasta Jinei” sunt în număr de şase în u.a. 9, iar doi în

u.a. 11 aparţinând U.P. II Dobra.

Fig. 41 Masa Jidovului Fig. 42 La Grumazi Sursa: http://www.infopensiuni.ro Sursa: http://www.infopensiuni.ro

Suprafaţa protejată pentru aceste monumente ale naturii apare în C.F. sub nr. top 2583 -

2584. „Masa Jidovului” şi „La Grumaji” se află în u.a. 19 din U.P. III Bistra din C.F. 736. Din

multe puncte de vedere, formaţiunile respective pot fi considerate un ansamblu de valori geologice

şi peisagistice dispuse în două locaţii distincte de pe raza teritorial-administrativă a comunei Jina.

Cel puţin din această perspectivă, aceste monumente ale naturii merită mai multă atenţie din partea

edililor locali amintindu-le prevederea H.C.J. 64/2004.

10.4.3. Sfinxul Lainicilor

Rezervaţia Sfinxul Lainicilor (Fig. 43) este constituită dintr-o zonă cu stâncărie situată

deasupra unui meandru al Jiului, pe culmea Faţa Babei. Este localizată în judeţul Gorj, pe teritoriul

administrativ al oraşului Bumbeşti-Jiu, în interiorul unui meandru al râului Jiu la altitudinea de 529

m, la circa 1km nord de Mânăstirea Lainici. Suprafaţa este de 1,8 ha.

Căi acces: De la Tj. Jiu pe DN 66, paralel cu râul Jiu, circa 35 km şi apoi pe potecă, pe

stânga Jiului, din dreptul tunelului Lainici.

136

Fig. 43 Rezervaţia Sfinxul LainicilorSursa: http://www.skytrip.ro

10.3.4. Stâncile Rafaila

Rezervaţia este constituită dintr-o zonă de şisturi cu cloritoid, situată pe versantul stâng al

Jiului. Suprafaţa actualizată prin vectorizare este de 1,44 ha.

Localizare: Rezervaţia se află în judeţul Gorj, pe teritoriul administrativ al oraşului

Bumbeşti-Jiu, la exteriorul unui meandru al râului Jiu la altitudinea circa 500 m, la aproximativ 1

km sud de Mânăstirea Lainici, pe stânga Jiului, la confluenţa acestuia cu valea Rafaila, în dreptul

cabanei Lainici.

Căi acces: De la Tg. Jiu pe DN 66, paralel cu râul Jiu, circa 33 km şi apoi pe potecă, pe

stânga Jiului, din dreptul tunelului Haţeganul sau de la cabana Lainici.

137

Concluzii

Grupa Montană Parâng este situată în partea central-vestică a Carpaţilor Meridionali. Ea este

delimitată la nord de Podişul Transilvaniei, la sud de Subcarpaţii Getici, la est de Valea Oltului, iar

la vest de culoarul Mureş-Jiu-Strei.

Grupa se caracterizează printr-o alcătuire petrografică unitară: şisturi cristaline cu intruziuni

granitice, la care se adaugă numai în mică măsură calcarele mezozoice din sud-vestul Munţilor

Şureanului, sudul Parângului şi sud-vestul Munţilor Căpăţânii. În zonele cu calcare apare relieful

carstic, reprezentat prin peşteri (Bolii, Cioclovina, Muierii, Polovragi etc) şi chei (Galbenului,

Olteţului, Bistriţa Vâlcii etc), precum şi părţile inferioare (excepţie Lotru) şi mijlocii ale văilor

Sebeş, Cibin, Latoriţa, Lotrul Mijlociu, Jieţul, Orăştie, Cugir etc, care şi-au format defilee suficient

de clar puse în evidenţă.

Grupa montană Parâng este un ansamblu montan cu o suprafaţă de peste 5360 km², format

din masive şi culmi puternice, bine individualizate, dar legate strâns prin culmi secundare şi şei.

Aspectul general al reliefului este dat de văi, de prezenţa unor versante accentuat înclinate,

culmi largi, uneori sub forma podurilor întinse. În zonele cu roci calcaroase apare un relief mai

aparte, cum este cel din din Masivul Vânturariţa-Buila, în Platforma Luncanilor şi în sudul

Parângului. Se impune, de asemenea, partea înaltă a Parângului, unde glaciaţiunea a lăsat în urmă

un relief corespunzător: creste glaciare, strungi, circuri, văi glaciare, praguri, morene etc, în aceste

locuri fiind bine puse în evidenţă ”mările de grohotişuri”. Glaciaţiunea a afectat culmile de peste

2100-2200 m, extinderea maximă având-o în Munţii Parâng, unde au existat circuri etajate, din

care gheţarii au coborât pe văi, mai ales pe Lotru, Latoriţa şi Jieţ, în timp ce în masivele nordice s-

au format numai unele circuri suspendate, la marginea platformei superioare.

138

Grupa cuprinde 6 subdiviziuni: Munţii Parâng, Munţii Şureanu, Munţii Cândrel, Munţii

Lotrului, Munţii Latoriţei, şi Munţii Căpăţânii.

Din punct de vedere hidrografic aspectul general este acela al unui nod orografic, în care se

distinge o culme centrală (de forma literei L) pe care se înşiră vârfuri de peste 2200 m din care

pornesc în toate părţile obârşiile Jiului, Jieţului, Sadului, Gilortului, Galbenului, Latoriţei, Lotrului

şi ale mulţimii de afluenţi pe care aceste râuri le adună.

Grupa este limitată în est de râul Olt, ce în Depresunea Loviştei primeşte Lotrul. Din Munţii

Cândrel coboară spre Olt râul Cibin, iar din Munţii Căpăţânii Olteţul. Spre Mureş se îndreaptă din

Munţii Cândrel râul Sebeş, iar din Munţii Parâng Streiul. Jiul de Est izvorăşte din Munţii Parâng şi

confluează în Depresiunea Petroşani cu Jiul de Vest formând Jiul. Un afluent al Jiului este Gilort

ce izvorăşte din Munţii Parâng.

Domeniul lacustru se compune din lacuri glaciare (Câlcescu, Slivei, Tăul Îngheţat, Tăul

Verde, Tăul Secat, Mândra, Roşiile, Lung, Tăul fără Fund, Iezerul Şureanu, Iezerul Mare, Iezerul

Mic, Zănoaga Mare, Muntinu, Mija) şi din lacuri de baraj antropic (Vidra, Brădişor pe râul Lotru,

Oaşa, Petreşti, Căpâlna, Tău pe râul Sebeş, Negovanu pe râul Sadu, Gura Râului pe Râul Mare,

Petrimanu şi Galbenu pe râul Latoriţa).

Vegetaţia prezintă o etajare în funcţie de zonele climatice, astfel: etajul alpin şi subalpin,

etajul forestier.

Etajul alpin se mai numeşte şi etajul păşunilor alpine, deoarece este alcătuit din acestea şi se

întinde, în cazul Masivului Parâng, între altitudinile de 2200 m şi 2519 m.

Etajul subalpin se mai numeşte şi etajul tufărişurilor subalpine şi ocupă în Grupa Montană

Parâng o fâşie îngustă între 2000 şi 2200 m altitudine (rar între 1750 şi 2000 m).

Etajul forestier sau etajul montan este extins în Grupa Montană Parâng între 1000 şi 1800 m

şi se subîmparte în etajul montan superior sau al pădurilor de conifere (molid), în etajul mijlociu

sau al pădurilor de amestec (foioase şi răşinoase) şi etajul inferior sau al pădurilor de fag.

Vegetaţia azonală se întâlneşte în Grupa Montană Parâng datorită prezenţei calcarelor, apoi

se mai întâlneşte vegetaţia din luncile râurilor şi specii submediteraneene, acestea din urmă fiind

foarte puţine.

Fauna este reprezentată de capra neagră, cerbul, mistreţul, ursul, vulpea, jderul, veveriţa,

uliul, cocoşul de munte, păstrăvul etc.

139

Pe cuprinsul Grupei Montane Parâng întâlnim mai multe tipuri de arii protejate, cum ar fi:

Parcuri Naţionale, Parcuri Naturale, Monumente ale Naturii sau Rezervaţii Naturale.

Parcul Naţional Defileul Jiului a fost înfiinţat în anul 2005, prin Hotărârea de Guvern nr.

1581 din 8 decembrie. Suprafaţa parcului este de 11127 ha, cea mai mare parte (93%) aflându-se în

judeţul Gorj, restul de 7% fiind localizată în judeţul Hunedoara. Teritoriul parcului este situat în

vestul Carpaţilor Meridionali, pe versantul estic al Munţilor Vâlcan şi versantul vestic al Munţilor

Parâng, fiind străbătut de Defileul Jiului. Altitudinile extreme variază între 295 m, în lunca Jiului

din extremitatea sudică şi 1621 m, cota pasului Vâlcan din extremitatea vestică, altitudinea medie

fiind de 959 m.

Întreg teritoriul parcului este străbătut de râul Jiu, sector de circa 30 km. Reţeaua

hidrografică depăşeşte lungimea de 300 de km.

Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional din România, cu o

suprafaţă de 4186 ha, fiind situat în judeţul Vâlcea, în sudul Munţilor Căpăţânii.

Parcul a fost înfiinţat prin H.G. nr. 2151 din 2004 în urma studiilor şi demersurilor realizate

de Asociaţia Kogayon.

Parcul cuprinde creasta calcaroasă liniară a Masivului Buila – Vânturariţa, cu o lungime de

circa 14 km. de la vest de Cheile Bistriţei Vâlcene, până la est de Cheile Olăneşti. Creasta este

dominată de cele două vârfuri care şi dau numele masivului: Vârful Buila (1849 m) şi Vârful

Vânturariţa Mare (1885 m). Masivul prezintă caracteristicile specifice reliefului carstic cu

numeroase forme exocarstice (chei, abrupturi calcaroase, doline, grohotişuri calcaroase, hornuri) şi

endocarstice (peşteri şi avene).

Datorită caracterului de insularitate şi accesibilitatea dificilă în masiv s-au păstrat nealterate

numeroase elemente ale patrimoniului natural: habitate naturale, păduri virgine, numeroase specii

ocrotite ale florei şi faunei, situri mineralogice şi paleontologice, peşteri.

Parcul Natural Grădiştea Muncelului-Cioclovina a fost înfiinţat la nivel judeţean în anul

1979 şi reconfirmat în 1997.

Parcul este situat în Munţii Şureanu, pe teritoriul administrativ al comunelor Baru, Boşorod,

Băniţa, Orăştioara de Sus şi Pui ocupând osuprafaţă de 38184 ha.

Parcul cuprinde între limitele sale 6 din cele mai spectaculoase rezervaţii naturale ale

judeţului Hunedoara (Complexul carstic Ponorâci Cioclovina, Peştera Tecuri, Peştera Şura Mare,

Cheile Crivadiei, Locul fosilifer Ohaba-Ponor, Dealul şi Peştera Bolii), complexele arheologice

140

dacice (Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie) şi aşezările etnografice autentice din

Platforma Luncanilor, care îi conferă un plus de originalitate parcului.

Pe cuprinsul grupei mai întâlnim Parcurile Naturale Cândrel şi Dumbrava Sibiului.

Dintre Rezervaţiile Naturale enumerăm: Cheile Olteţului - Peştera Polovragi, Peştera

Muierilor, Iezerele Cândrelului, Şuvara Saşilor, Câlcescu, Găuri, Calcarele eocene de la Turnu

Roşu, Piatra Crinului.

Ca Monumente ale Naturii avem: Calcarele cu hipuriţi de la Cisnădioara, Masa Jidovului, La

Grumazi şi Pintenii din Coasta Jinei, Sfinxul Lainicilor, Stâncile Rafaila.

Ariile protejate ocrotesc cursuri de apă importante, cuprind zone de o remarcabilă frumuseţe

şi semnificaţie culturală, adăpostesc comunităţi umane ce au culturi tradiţionale, protejează teritorii

care reflectă istoria interacţiunii omului cu mediul, sunt locuri de maximă importanţă pentru

turism, cercetare şi educaţie.

Ariile protejate sunt în mod deosebit importante pentru menţinerea biodiversităţii -

ecosistemele, speciile şi varietatea genetică care alcătuiesc diversitatea vieţii. Ele conservă

caracterele complexe şi mereu schimbătoare ale ecosistemelor. Ele sunt un prim loc de apărare

împotriva dispariţiei speciilor mari şi mici. Ele păstrează diversitatea biologică, sălbatică sau

cultivată a unora dintre cele mai importante recolte ale omenirii. De asemenea, reprezintă un

rezervor vital pentru plantele şi animalele necesare medicinei.

Ariile protejate îmbunătăţesc, de asemenea, calitatea vieţii umane, în mod deosebit ca locuri

de recreere. Acest fapt este deosebit de important în Europa, unde foarte mulţi oameni locuiesc în

oraşe şi au pierdut contactul nemijlocit cu natura. Ariile protejate oferă oportunităţi pentru

petrecerea timpului liber, sunt un antidot pentru stres şi un loc pentru înţelegere şi învăţare. Mai

mult, ele sunt o sursă de reînnoire mentală, psihică şi spirituală.

141

Bibliografie

Bavaru, A., Godeanu, S., Butnaru, G., Bogdan, A., 2007, Biodiversitatea şi ocrotirea naturii,

Ed. Academiei Române, Bucureşti.

Bogdan, Octavia, 1978, Fenomene climatice de iarnă şi de var㸠Ed. Ştinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti.

Coteţ, P., 1973, Geomorfologia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.

Iancu, Silvia (1961), Contribuţii la cunoaşterea lacurilor alpine din Masivul Parâng, AUCIPGG,

X, 27, Bucureşti.

Iancu, Silvia, 1970, Relieful dezvoltat pe calcare în Munţii Parâng, Terra, II (XXII), 6, Bucureşti.

Bud, Maria, 2008, Ecoturismul în Grupa Montană Parâng, teză de doctorat, Universitatea din

Bucureşti.

Martonne, Emm., de, 1901, Sur la formation des cirques, Ann. de géographie, Paris, t. X, nr. 49.

Martonne, Emm., de,1906, Notice sur les relief du Parîngu et de Soarbele (Karpates

Méridionales), Bull. Soc. Geogr. Rom., Bucureşti.

Martonne, Emm., de, 1981, Lucrări geografice despre România. Cercetări asupra evoluţiei

morfologice a Alpilor Transilvaniei, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti.

Martonne, Emm., de, 1985, Lucrări geografice despre România, vol. II, Editura Academiei,

Bucureşti.

Mihăilescu, V., 1963, Carpaţii Sud – Estici de pe teritoriul R.P. Române. Studiu de geografie

fizică cu privire specială asupra reliefului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

142

Mihăilescu, V., 1969, Geografia fizică a României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Mutihac, V., Ionesi, L., 1974, Geografia României, Ed. Tehnică, Bucureşti.

Orghidan, N., 1969, Văile transversale din România. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,

Bucureşti.

Pop, P., Grigor, 2000, Carpaţii şi subcarpaţii României, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj

Napoca.

Popescu, N., 1986, Munţii Parâng. Ghid turistic, Editura Sport – Turism, Bucureşti.

Posea, G., Armaş, Iuliana, 1998, Geografia fizică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti.

Posea, G., 2002, Geomorfologia României, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti.

Trufaş, V., 1961, Lacurile din relieful glaciar al Munţilor Şureanu, Meteor., hidrol. şi gospod.

apelor, vol. VI, nr. 1, Bucureşti.

Trufaş, V., 1962, Urme glaciare şi periglaciare în Munţii Şurianu, Anal. Univ. Bucureşti, Seria

Şt. nat., geologie-geografie, anul XI, nr. 32, Bucureşti.

Trufaş, V., 1963, Iezerele din Munţii Cindrel, Comunic. de geografie, S.N.G.R., vol. II, Bucureşti.

Ujvari, I., 1972, Geografia apelor României, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Velcea, Valeria, Savu, A., 1982, Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţlor Româneşti, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Velcea, Valeria, 2001, Geografia fizică a României. Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.

***, 1982, Enciclopedia geografică a României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică.

*** ,1983, Geografia României, vol. I, Geografia fizică, Editura Academiei, Bucureşti.

*** ,1987, Geografia României, vol. III, Carpaţii Româneşti şi Depresiunea Transilvaniei, Editura

Academiei, Bucureşti.

http://alpinet.org/

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/capatanii-9/prezentare/

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/cindrel_cibin_-58/prezentare/

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/latoritei-57/prezentare/

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/parang-35/prezentare/

http://www.carpati.org/ghid_montan/muntii/sureanu-46/prezentare/

www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/...si.../cap5.pdf

www.contabilizat.ro/file/cursuri_de_perfectionare/...si.../cap6.pdf

143

http://facultate.regielive.ro/referate/ecologie/arii_protejate-16848.html?in=all&s=ari%20protej

http://gradiste.ro/flora.html

http://guideromania.com/muntii-latoritei/193-muntii-latoritei-prezentare

http://guideromania.com/muntii-lotru/167-muntii-lotrusteflesti-descriere-generala

www.panoramio.com

http://www.scritube.com/geografie/Analiza-componentelor-spaiului1334212013.php

http://www.unibuc.ro/studies/index.php?path=Doctorate2008Mai%2FBud+Maria+-

+Ecoturismul+in+grupa+montana+Parang/

144