STUDIU PRIVIND RECUPERAREA ENTORSELOR DE LA NIVELUL ARTICULATIILOR DEGETELOR LA SPORTIVI

Bălan Valeria, asist. univ. drd., ANEFS Bucureşti

Cuvinte cheie: traumatism, recuperare, sportivi Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România (2002) defineşte traumatismul

ca fiind o „tulburare sau leziune locală sau generală, produsă de forţe externe sau interne care depăşesc posibilitatea de suportare a organismului”.

Odată produs traumatismului trebuie să i se acordă o mare atenţie, sportivul fiind preluat de membrii echipei multidisciplinare care vor avea în vedere pe toată durata recuperării „interrelaţia factorilor psihici cu cei fiziologici” (Cordun, 2006). Prin această muncă de echipă se încearcă recuperarea cât mai rapidă a subiectului (fără pierderi mari la nivelul capacităţii de performanţă) şi revenirea acestuia în activitatea sportivă la nivelul la care a fost înaintea producerii traumatismului. Se apreciază că echipa multidisciplinară care se ocupă de recuperarea traumatismelor la sportivi trebuie să înţeleagă schema cognitivă a traumatismului (vezi figura 1). Figura 1

Schema cognitivă a traumatismului

capacitatea deteriorarea

durerea

După Heil şi Russel (1987, citaţi de Cordun, 2006) Componentele acestei scheme sunt: deteriorarea – este indicată de evaluarea medicală a nivelului disfuncţiei fizice,

efectuată prin prognoză şi teste fizice; capacitatea – este abilitatea pe care o manifestă individul la nivelul deteriorării, de-a

lungul timpului; durerea – este complexul percepţiei subiective provenită din traumatism şi resimţită,

interpretată personal. Deşi este legată de deteriorare şi neputinţă, ea poate varia independent de aceasta.

Primul scop al tratamentului medical este să soluţioneze deteriorarea. În recuperare scopul este să dezvolte capacitatea. Amândouă îşi propun să reducă durerea pe parcurs, deşi în anumite momente ale tratamentului ea poate să crească.

În alegerea programului de recuperare, echipa multidisciplinară trebuie să aibă în vedere faptul că sportivul este un pacient deosebit (cu o stare de sănătate bună, bazată pe un potenţial biologic general ereditar excepţional, cu un organism bine antrenat, lipsit de noxe şi de tare) care îşi doreşte să revină cât mai repede în activitate.

Pentru aceasta echipa multidisciplinară apelează la cele mai bune mijloace pe care le are la dispoziţie, astfel încât recuperarea să înceapă cât mai rapid, cu cât mai mici pierderi pentru sportiv. Unul din mijloacele la care echipa multidisciplinară apelează este exerciţiul

1

2

fizic care poate fi executat pe uscat, dar mai ales în apă. Treptat acestea au devenit o componentă importantă a procesului de recuperare datorită:

avantajelor, efectelor şi modificărilor fiziologice pe care scufundarea în apă le are asupra corpului uman; scăderii pericolului apariţiei unei noi accidentări şi/sau traumatism; posibilităţilor de mişcare (datorită reducerii greutăţii) fără durere; posibilităţii de a participa la programele de recuperare acvatică şi a persoanelor care

nu ştiu să înoate deoarece cele mai multe exerciţii se execută din poziţia stând. Dacă, în alcătuirea programelor, sunt prescrise şi mijloace din înot există materiale plutitoare specifice şi nespecifice care conferă siguranţă celui care le execută. Studiul de faţă (parte componentă a proiectul CNCSIS, Planul Naţional de Cercetare,

Dezvoltare şi Inovare 2007-2013, Programul: Resurse umane, tip TD, cod 53/iunie 2007, având titlul „Aportul exerciţiilor fizice efectuate în apă pentru recuperarea traumatismelor minore la nivelul articulaţiilor membrelor”), îşi propune pe de-o parte identificarea celor mai eficiente mijloace care pot fi utilizate pentru recuperarea posttraumatică a sportivilor, iar pe de altă parte optimizarea metodologiei de recuperare a sportivilor după traumatisme prin utilizarea mediul acvatic. Premisele care au stat la baza realizării cercetării de faţă au fost:

traumatismele au frecvenţa cea mai mare la practicanţii anumitor discipline sportive; traumatismele obligă sportivul la inactivitate o perioadă de timp; recuperarea cât mai rapidă a sportivului şi reîntoarcerea în activitatea sportivă sunt

prioritare; scoterea din procesul pregătirii modifică motivaţia sportivului; reangrenarea sportivului în activitatea de pregătire depinde de calitatea actului

recuperator. Ipoteze Pentru recuperarea traumatismelor utilizarea mediului acvatic poate fi mai eficient sub

aspectul duratei actului recuperator şi sub aspectul temeiniciei recuperării. Funcţie de etiologia traumatismului mediul acvatic permite elaborarea unor programe

de recuperare precise şi uşor aplicabile, cu participarea activă a subiectului. Metodele de cercetare utilizate au fost metoda documentării, metoda studiului de caz,

metoda experimentală, metoda grafică. De asemenea, am folosit metode de evaluare a aparatului locomotor care au permis cunoaşterea cazului cu care avem de a face, iar, în final, aprecierea progresului realizat după aplicarea programului de recuperare efectuat. Pentru acestea am folosit anamneza şi evaluarea locală a aparatului locomotor (măsurarea intensităţii durerii cu ajutorul Scalei analoage vizuale de evaluare a durerii, inspecţia, palparea, somatometria, bilanţ articular şi bilanţ muscular.

Subiecţii cercetării sunt sportivi cu vârste cuprinse între 15 ani şi 22 ani care au suferit entorse de gradul I şi II la nivelul articulaţiilor degetelor de la mână. Pentru a realiza comparaţia între avantajele oferite de programul efectuat în apă faţă de cel de pe uscat, am ales cei doi subiecţi comparaţi pe baza mai multor criterii, încercând să plecăm de la date iniţiale cât mai apropiate. Criteriile utilizate sunt: sex; timpul trecut de la momentul producerii traumatismului până în momentul începerii programului de recuperare; indicaţie medicului spre un anumit program de recuperare; condiţiile materiale întâlnite la locul în care s-a desfăşurat cercetarea.

Rezultate În urma analizării datelor prezentate mai sus am constat: media vârstei la care s-a produs traumatismul:

18,6

15,9141516171819

sportive sportivi

în ceea ce priveşte momentul în care s-au produs entorsele se observă:

0

58 9

02468

10

timpul liber scoala antrenament meci

mâna la nivelul căreia s-au produs entorsele:

13

9mâna stângamâna dreapta

din punct de vedere al cauzelor care au determinat producerea entorselor:

3

11 11

02468

1012

contact gresit cu obiectulde joc

contact cu adversarul

în funcţie de gravitatea entorsei:

6

16

0 5 10 15 20

entorsa gr. I

entorsa gr. II

media de şedinţe necesar recuperării după entorsele de gradul întâi:

2842

0

50

sedinte de recuperare efectuate în apa sedinte de recuperare efectuate pe uscat

media de şedinţe necesar recuperării după entorsele de gradul doi:

4

42,2

57

0 10 20 30 40 50 60

sedinte de recuperareefectuate în apa

sedinte de recuperareefectuate pe uscat

atitudinea sportivilor faţă de programul de recuperare:

Concluzii

12 55

lipsa de timp /dezinteresdorinta de recuperare

dorinta foarte mare derecuperare

În urma cercetării realizate pe entorsele produse la nivelul mâinii am ajuns la următoarele concluzii:

mai mulţi sportivi au suferit entorse la nivelul mâinii, decât sportive; vârsta medie la care s-au produs traumatismele la sportive se încadrează în valorile

de vârstă pe care specialiştii le-au stabilit, în timp ce la sportivi ea este mai scăzută; numărul de traumatisme apărute în timpul meciurilor comparativ cu cele din timpul

lecţiilor de antrenament este apropiat. În ceea ce priveşte numărul traumatismelor produse la şcoală (principala ocupaţie a marii majorităţi a subiecţilor noştri) constatăm că acestea au apărut chiar în urma participării, în cadrul lecţiei de educaţie fizică, la aceeaşi disciplină sportivă pe care subiecţi o practică în timpul liber. Suntem de părere că, în acest context, sportivii nu au mai fost atenţi la ceea ce au de făcut şi nici nu mai sunt supravegheaţi atent de antrenor;

incidenţă mai mare de traumatisme la nivelul mâinii stângi. Considerăm că acest aspect se poate datora coordonări mai slabe de la nivelul acestui membru, unui bagaj tehnic mai redus sau unui deficit de forţă;

referindu-ne la cauze am constatat că, în studiul nostru, contactul greşit cu obiectul de joc sau contactul cu adversarul reprezintă principalele cauze care au determinat apariţia traumatismelor la nivelul mâinii;

în toate cazurile prezentate sportivii care au efectuat programul de recuperare în apă au revenit la activitatea competiţională mai repede decât cei care au efectuat programul pe uscat;

în ceea ce priveşte mobilitatea la nivelul articulaţiilor afectate am constatat că aceasta se recuperează întâi. Ea s-a recuperat mai repede în apă decât pe uscat;

5

6

şi forţa se recuperează mai repede în apă deoarece, în acest mediu, se reduce durerea, iar exerciţiile cu încărcătură se pot executa mai repede (după mai puţine şedinţe de recuperare) decât pe uscat;

numărul de şedinţe, pe care un sportiv le are de efectuat în cadrul programului de recuperare, este diferit în funcţie de gravitatea traumatismului produs (lucru normal de altfel). Acest număr depinde şi de mediul în care programul de recuperare se desfăşoară. În studiul realizat este evidentă superioritatea programului efectuat în apă care solicită un număr mai mic de şedinţe datorită numeroaselor avantaje pe care acest mediu le conferă;

de o mare importanţă este şi atitudinea pe care o are sportivul faţă de programul recuperator. Un rol deloc de neglijat este cel al antrenorului, a atitudinii acestuia faţă de recuperare şi a responsabilităţii pe care o are faţă de sportivii pe care îi antrenează. Bibliografie 1. Cordun, M. – Aspecte ale traumatismului şi nevoia intervenţiei psihologice în recuperare, În: Asistenţă, consiliere şi intervenţii psihomedicale în sport şi kinetoterapie, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2006 2. Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. IV, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002 3. Murgu, A.I. – Înotul – mijloc de recuperare al afecţiunilor aparatului locomotor, În: Înotul – mijloc terapeutic, Ed. Cartea Universitară, Bucureşti, 2006 4. Sbenghe, T. – Kinetoterapie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti, 1987 5. Teleki, N. – Recuperarea traumatismelor sportive, În: Medicina sportivă, Ed. Medicală, Bucureşti, 2002