Structuralism

Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și procesele în științele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția. Unele discipline, sub influența pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de behaviorism și configuraționsm, sociologia de funcționalism, lingvisticamai ales de semantică. De aceea nu se poate vorbi de un structuralism unitar, ci de diverse puncte de vedere structuralistice în funcție de obiectele cercetate. Înțelegerea unui obiect rezultă astfel din compararea cu alte obiecte și din considerarea poziției sale într-un sistem de relații reciproce. Cunoașterea structurei clarifică formarea și transformarea obiectului cercetat.

Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 și 1970. Metodele structuralistice au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică și teoria literaturii. Aplicarea acestor metode se pot regăsi și în psihanaliză, teoria cunoașterii, psihologie, științele sociale și antropologie.

Alți reprezentanți ai structuralismului în lingvistică

Grupul cel mai important l-a reprezentat școala din Praga, fondată în 1926 la inițiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingviști ruși, Nicolai Sergheievici Trubețkoi (1890-1938), specialist în fonologie, și Roman Jakobson (1896-1982), ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.

O altă școală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965) și Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant și cel semnificat.

Școala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield și Zellig Sabbetai Harris (1909-1992).

Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanță o dată cu apariția după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de Noam Chomsky.

Dezvoltare ulterioară în alte domenii

Structuralismul în antropologie și sociologie

Mișcarea structuralistă s-a caracterizat încă de la ivirea ei printr-o critică a metodei istoricizante a școlilor antropologice anterioare, difuzionismul și evoluționismul. Ea a dat naștere la

două curente distincte: structuro-funcționalismul anglo-saxon și structuralismul lui Claude Lévi-Strauss.

Structuralismul anglo-saxon

În literatura de limbă engleză antropologia structuralistă este reprezentată în special de Bronislaw Malinowski (1884-1942) și Alfred Reginald Radcliffe-Brown (1881-1955). Ambii folosesc metoda structuralistă în măsura în care se consideră că fiecare societate constituie un sistem, un ansamblu de elemente interdependente, cum sunt relațiile de rudenie,cultura, religia, economia, tehnica, care nu au sens decât în interrelațiile reciproce. Sarcina antropologiei este de a descoperi și de a analiza aceste relații. Se poate vorbi de un punct de vedere funcționalist, pentru că prin această metodă se definește funcția asumată de fiecare element constitutiv al structurei sociale respective.

Pentru Radcliffe-Brown, structurile "concrete" constituie materia primă a observației antropologice, în timp ce structurile generale, "abstracte", care le organizează, reprezintă modele care permit înțelegerea fenomenelor sociale.

Sociologul american Talcott Parsons (1902-1979) definește structura ca o construcție stabilă, independentă de fluctuațiile mediului în care există, spre deosebire de funcție, care reprezintă un efort permanent de adaptare a structurei la schimbările petrecute în mediu. Ambele aspecte sunt corelate strâns în sistemul social și permit astfel înțelegerea organizării și dinamicei sociale, destinat să furnizeze un cadru elementului principal pe care îl constituie acțiunea. Orice acțiune implică relații interdependente, cum ar fi normele, simbolurile și valorile sociale.

Teoria literaturii și critica literară

În afară de lingvistică și antropologie, structuralismul s-a manifestat mai ales în critica literară, în special prin contribuțiile lui Roland Barthes, Gérard Genette și Michael Riffaterre.

După ce a studiat semnele, simbolurile și miturile existente în societatea contemporană (Mythologie, 1957; Système de la mode, 1987), Roland Barthes (1915-1980) aplică procedeele de analiză structurală la studiul textelor literare (Essais critiques, 1965, 1970), în special la tragediile lui Racine.

Gérard Genette (n. 1930) pune accentul pe aspectul temporal al creației literare, cum ar fi noțiunea "prezentului" într-o narațiune. În Palimpsestes (1982), Genette definește "intertextualitatea" ca un ansamblu de relații existente între citări, referințe și interpretări, mai mult sau mai puțin explicite, care se stabilesc între textele literare.

Michael Riffaterre (1924-2006) a introdus în analiza structuralistă noțiunea de "stilistică", definită ca studiu lingvistic al efectelor de comunicare exercitate de textele literare asupra cititorului (Essais de stylistique structurale, 1971), Pentru Riffaterre, cititorul are un rol activ în timpul lecturii, el trebuie să interpreteze textul,

făcând apel la cultura și la propria sa experiență. Textul literar devine astfel o realitate sensibilă, niciodată definitivă, fiecare cititor având viziunea sa proprie, diferită de a altora.

Critica structuralismului

Structuralismului i se reproșează faptul de a se fi îndepărtat de regulile elementare ale cercetării științifice, transformând ipotezele inițiale (generalizarea modelului lingvistic al lui Ferdinand de Saussure la totalitatea aspectelor sociale, universalitatea analizei structurale) în dogme, pe care cercetările structuraliste ulterioare nu le-a mai pus în discuție. Teoria structuralistă a lui Lévi-Strauss ar fi, după Robert Jaulin, încărcată de un etnocentrism elementar, din care ar rezulta un "Inconștient Structural", prezent în mod permanent în spatele diversității aparente a culturilor. Pentru Jean Piaget (1896-1980), structuralismul este "o metodă și nu o doctrină". "Nu ar fi posibilă existența unei structuri în afara unei construcții, fie ea abstractă sau genetică", un punct de vedere care îl apropie de constructivism.

Jacques Derrida (1930-2004) impută structuralismului lingvistic faptul de a fi dat precădere formelor verbale și "sonore" în detrimentul formei scrise.