Meseria de profesor este o frumoasă profesie, care nu seamănă cu nici o alta, o meserie care nu se părăseşte seara, odată cu hainele de lucru. Este aspră şi plăcută, umilă şi mândră, exigentă şi liberă, o meserie în care mediocritatea nu e permisă, o meserie care epuizează şi înviorează, ingrată şi plină de farmec deopotrivă.

          Profesorul stimulează şi întreţine curiozitatea tinerilor pentru lucruri noi, le modelează comportamentele sociale, le întăreşte încrederea în forţele proprii şi îi ajută să îşi găsească identitatea.  Realizarea acestor sarcini depinde de măsura în care el posedă calităţile şi competenţele necesare centrării cu precădere pe aşteptările, trebuinţele şi interesele copiilor.

Funcţiile de predare exercitate de profesor se realizează şi se exprimă prin  stiluri de predare. A cunoaşte stilul de învăţare personal implică orientarea către metodele preferate prin care poţi învăţa eficient, astfel încât să răspundă nevoilor personale de învăţare.

Între predare şi învăţare există o relaţie de interdependenţa, în sensul că predarea este una din condiţiile de bază ale învăţării, "două activităţi privite ca subsisteme, din care elevul iese cu o experienţă personală şi socială certă." (Ioan Neacşu, 1990  ).

Stilul de predare înseamnă "personalizarea" modalităţilor de acţiune ale profesorului/profesoarei în situaţiile specifice de lucru cu elevii. Este importantă conştientizarea stilurilor de predare, care asemenea stilurilor de învăţăre au un caracter unic, personal, cu o anumită dominantă. Este de dorit ca stilurile de predare să se adapteze stilurilor de învăţare practicate de elevi, ca dovadă a flexibilităţii şi eficienţei intervenţiilor profesorilor. Tocmai de aceea necesitatea dezvoltării profesionale continue trebuie să fie un obiectiv pentru fiecare cadru didactic.Stilul de predare se dezvoltă în timp, are un ritm, presupune nişte paşi: selecţie, prezentare, receptare, aplicare, reflecţie, abilităţi, conştientizare, dezvoltare de soluţii.

Stilul de activitate didactică desemnează felul în care educatorul  organizează şi conduce procesul de învătământ presupunând anumite abilităţi, îndemânări sau priceperi din partea acestuia. Stilul didactic are un caracter personal fiind oarecum unic pentru fiecare cadru didactic. El devine o constanta suis - generis a personalităţii lui, reflectă concepţiile şi atitudinile pedagogice ale acestuia, competenţa şi capacitatea lui profesională. Stilul este o formă de exprimare a originalităţii cadrului didactic şi o sursă generatoare de noi practici didactice.

Eficacitatea  profesorului depinde atât de funcţionarea fiecarei componente în parte, cât şi de proporţia în care fiecare participă în ansamblu. În concluzie, controlul pe care profesorul îl exercită asupra elevilor este rezultatul unui amestec subtil de putere personală şi de autoritate, derivate atât din statutul lui de profesor, cât şi din sistemul de reguli cu care operează în şcoală şi în clasă.

Wragg identifică mai multe stiluri de predare , numite de el  stilurile de conducere,care  conform unei clasificări clasice, pot fi : stilul autoritar, stilul democratic şi stilul

laisez-faire (sau permisiv). Nici un tip de control nu poate subzista în stare pură, şi nu caracterizează un profesor de la începutul pâna la sfârşitul carierei sale.

             Cercetările privind relaţia dintre stilul educaţional şi eficienţa învăţării au relevat faptul că eficienţa stilului educaţional este mult influenţată de natura sarcinii şi a situaţiei cu care se confruntă grupul , de  vârsta copiilor, de caracteristicile de personalitate ale copiilor şi pedagogilor , de natura obiectivelor etc.

        Indiferent de stil, profesorii vor să obţină cooperarea elevilor.La întrebarea: care este stilul optim în raport cu condiţiile date? , răspunsul este că nu există un stil educaţional general valabil pentru toate situaţiile didactice. Alegerea variantei optime presupune, din partea profesorului, un ansamblu de competenţe referitoare la: analiza corectă a situaţiei, imaginarea mai multor alternative de acţiune, anticiparea consecinţelor.Toate acestea dau măsura competenţei lui pedagogice.

Un bun cadru didactic este acela care este capabil de o mare varietate de stiluri didactice, având astfel posibilitatea să-şi adapteze munca sa diferitelor circumstanţe, să confere predării flexibilitate şi mai multă eficienţă. Un stil modern şi actual este cel creativ; unele cadre didactice dovedesc mai multă flexibilitate decât alţii în comportamentui lor didactic, aceştia sunt receptivi la ideile şi experienţele noi, manifestă îndrăzneală, mai multă independenţă în gândire şi acţiune didactică cu capacitatea de a-şi asuma riscuri şi sunt dispuşi să încerce noi practici, noi procedee.

            Metodele de învăţământ (“odos” = cale, drum; “metha” = către, spre)reprezintă căile folosite in unitățile de învățământ de către cadrele didactice în a-i sprijini pe copii să descopere viaţa, natura, lumea, lucrurile, ştiinţa. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează şi se dezvoltă priceperile, deprinderile şi capacitaţile copiilor de a acţiona asupra naturii, de a folosi roadele cunoaşterii transformând exteriorul în facilităţi interioare, formându-şi caracterul şi dezvoltându-şi pesonalitatea.

Invăţământul modern promovează metodele de învăţare active, învăţarea bazată pe însuşirea experienţei conceptualizate a omenirii, dar şi pe investigaţia proprie a realităţii şi formarea de cunoştinţe şi experienţe prin efort propriu. A instrui nu mai înseamnă a-l determina pe şcolar să-şi înmagazineze în minte un volum de cunoştinţe, ci de a-l învăţa să ia parte la procesul de producere a noilor cunoştinţe.

  Aşa cum fiecare elev are un stil personal de învăţare şi cadrele didactice au diferite stiluri de predare.Curriculum  naţional prefigurează că actul predării şi învăţării concrete în preuniversitar trebuie regândit, redimensionat astfel încât demersul educaţional să contribuie la dezvoltarea capacităţii  elevilor în vederea dobândirii unor concepte care să le asigure cunoştinţe şi abilităţi în diferite situaţii, să determine motivaţia şi disponibilitatea de a accepta, de a influenţa şi de a împune schimbarea. Elevul este unic, abordarea lui trebuie să fie holistică. La această vârstă este necesară şi fundamentală abordarea pluridisciplinară.Profesorul în relaţia lui didactică, apare ca un partener de joc,matur care cunoaşte  toate detaliile si regulile  jocului şi le

respectă .Activităţile desfăşurate în cadrul procesului educaţional sunt ocazii de învăţare situaţionale.

         Deşi poartă amprenta personalităţii profesorului, stilul se poate ameliora/schimba. Activitatea din instituţiile şcolare poate fi predominată de stiluri diferite care influenţează mai mult sau mai puţin modul în care copiii se raportează la pedagog şi la sarcinile primite sau atmosfera din clasă. Atmosfera psihologică de lucru creată de profesor constituie un factor decisiv pentru eficienţa activităţii sale.

        Pus in faţa unor realităţi sociale noi, profesorul este nevoit să părăsească mentalitatea şi comportamentul tradiţional, conform căruia lui îi aparţineau toate deciziile şi întregul control al grupului şi să treacă la noi stiluri educaţionale, la abordarea “tip proces”, progresistă, centrată pe copil, care trebuie să se adapteze nevoilor şi particularităţilor elevilor.

Este util să subliniem că valabilitatea unui stil poate fi stabilită contextual, că nu există un singur stil didactic pe care să-1 considerăm a fi cel mai important şi că cei mai eficienţi profesori sunt aceia care manifestă flexibilitate, fiind capabili să folosească stiluri diferite. Stilul didactic are un caracter personal, este unic pentru fiecare profesor şi reprezintă felul în care acesta organizează şi conduce procesul de învăţământ. Literatura de profil afirmă că, deşi fiecare cadru didactic, prin structura sa proprie de personalitate, manifestă un anume stil didactic, nu se poate vorbi despre o puritate a stilului. Mai degrabă, ca şi în cazul temperamentelor, se poate vorbi de o dominanţă a unuia dintre stiluri. Mai mult, neputându-se spune cu exactitate care dintre stiluri este foarte bun, se susţine ideea necesităţii ajustării stilului la situaţia didactică concretă.

           Din acest motiv, profesiunea didactică conferă perspectiva  unei permanente transformări , în raport cu cerinţele social-istorice şi individuale ; o căutare permanentă şi descoperirea resurselor care generează satisfacţia  profesională.