Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul

lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldoveiîntre anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată

care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor

vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri

construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Cuprins

  [ascunde] 

1   Prezentare generală

2   Începutul domniei

3   Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare

4   Relațiile cu Ungaria

5   Relațiile cu Țara Românească

6   Conflictul cu Imperiul Otoman

7   Sfârșitul domniei

8   Viața privată

9   Figura și epoca lui Ștefan cel Mare în literatură

10   Galerie

11   Note

12   Bibliografie

13   Bibliografie suplimentară

14   Legături externe

15   Vezi și

Prezentare generală

Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru apărarea integrității țării și

inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația contemporanilor, acesta devenind

un erou popular în tradiție.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (Luptător pentru Hristos) iar poporul l-a cântat în

balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: "Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu,

mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț.

Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl

aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu

îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea

că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său,

Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să

iasă."

Începutul domniei

După uciderea tatălui său Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Ștefan vine cu oastea sa, ajutat

de Vlad Țepeș, domnulȚării Românești. După înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljești", la

12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia

Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn.

Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și "toată țara" proclamară pe

Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.

Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel MareVezi și: Politica externă a lui Ștefan cel Mare

Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare (1483)

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până laNistru.

Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la "oaste" în schimbul

unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau ceteleboierilor, care veneau cu oșteni de pe

moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz

de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară", la vremea aceea puțini

fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea

Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea

Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului.

Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția

boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să

treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov(Lemberg) și invers, aducând

din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și

arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică

mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga

lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care - după

cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih- își continua

înaintarea spre centrul Europei.

Relațiile cu Ungaria

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu

regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia

regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea

ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli

în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a

țării.

Relațiile cu Țara Românească

Primul conflict cu Țara Românească a avut loc în 1462 când, profitând de faptul ca Vlad Țepeș

se afla în război cu turcii, Ștefan atacă cetatea Chilia dinspre uscat și beneficiază de ajutor

turcilor care bombardează cetatea de pe corăbii aflate pe Dunăre. Asediul cetății eșuează și

Ștefan este rănit de o săgeata în picior, rană care îi va provoca o cangrenă în preajma morții.

Ștefan cucerește Chilia și Cetatea Albă în 1465.

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan dorea să aibă un domn prieten în Țara

Românească, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile,

prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în "marțea brânzei"). Turcii au trimis

drept răspuns pe tătari în Moldova dar Ștefan i-a învins în dumbrava de laLipnic, pe Nistru. După

alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci. În noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea

Dâmboviței de la București, și pune în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Însa după 2 ani Laiotă Basarab îl trădează.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Spada lui Ştefan cel Mare

Din cei 47 de ani de domnie Ștefan a purtat războaie cu turcii într-un interval de 10 ani (1474 -

1484), iar după 1484 a pierdut definitiv cetățile Chilia și Cetatea Albă și a revenit la plata

tributului.

Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile

domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldovape beylerbeyi Hadâm

Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe

domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul

Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate.

Oștirea turcilor se destrămă în învălmășeală. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului,

mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba

latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru

încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu

veni de nicăieri.

Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar

dinspre Nistru se iviră ceteletătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră

puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă

cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregătește o nouă

oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana

se împuținează și că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă.

El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan.

Sfârșitul domniei

Mormântul lui Ştefan cel Mare şi al soţiei sale Maria Voichiţa, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că estedin mila lui

Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare

luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior la care aparuse o

cangrena de pe urma ranii capatate la asediul Chiliei din 1462. Exista opinii ca decizia luata de

doctori adusi din Italia i-a grabit moartea cu cateva luni. După o domnie îndelungată de 47 de ani

- neobișnuită pentru acele vremuri - a decedat la 2 iulie 1504.

Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era

zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal

cu vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi

aproape egale. Dar odată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a

armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova, cu o populație și resurse limitate, nu a mai

putut ține pasul cu acești vecinii. În conflictele cu turcii, Ștefan a beneficiat și de faptul că, în

cursul domniei lui, Imperiul Otoman a avut de luptat cu adversari puternici și pe alte fronturi:

Skanderbeg în Albania, Uzun Hasan în Asia Centrală, cetățile genoveze Caffa și Mangop în

nordul Mării Negre etc.

Ştefan cel Mare în tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc Iaşi

Viața privată

S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen țarul”, fiica

lui Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii: pe Alexandru și pe Elena

(Olena). Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467 și a fost înmormântată în Biserica

Mirăuți din Suceava – vechea Mitropolie a Moldovei.

La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din familia dinaștilor

de la Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și Bogdan) au murit la vârste

fragede. Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.

Ștefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos,

Domnul Țării Românești, pe care o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din

această căsătorie au rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două

fiice frumoase”,[1] Ana și Maria.