Stau in cerdacul tau… de Mihai Eminescu-romantism-

Romantismul (prima formă de modernism în cultura universală) este un curent literar aparut initial in Anglia si Germania la sfarsitul secolului al XVIII-lea, iar apoi a iradiat intreaga Europa in prima jumatate a sec. al XIX-lea. Această mişcare se manifesta ca o reacţie fata de clasicism, reprezentand triumful sentimentului asupra ratiunii sau a imaginatiei asupra logicii.

În literatura română putem vorbi despre romantism odată cu apariţia paşoptiştilor, manifestul lor fiind de fapt Introducţia la Dacia literară semnat de Mihail Kogălniceanu, ulterior prin opera lirică a lui Mihai Eminescu, ce intelectualizează şi rafinează tematica şi viziunea paşoptiştilor, realizând totodată şi prima revoluţionare a limbajului poetic din literatura română.

Mihai Eminescu este reprezentantul de seama al romantismului in literatura romana. Astfel, principalele teme ale liricii sale, teme de factura romantica, sunt: arta poetica, iubirea, natura, conditia omului de geniu, efemeritatea fiintei umane. In poezia eminesciana tema iubirii se completeaza cu cea a naturii. Fiind mereu in consonanta cu sentimentele fiintei umane, natura participa afectiv la realitatile sufletesti evocate. Totodata, in poezia romantica a lui Eminescu pot fi identificate doua etape: prima ilustreaza o dragoste ce se poate implini intr-un cadru natural idilic iar a doua marcheaza drama neimplinirii in plan sentimental, reliefand o iubire imposibila intr-un peisaj natural stingher, schitat sumar.

Iubirea ca prilej de inaltare spirituala, ca necesitate a sufletului si implicit ca experienta fericita este evocata si in sonetul „Stau in cerdacul tau…”. Poezia apartine celei de-a doua etape a creatiei eminesciene, fiind o poezie romantica prin: tema, motive si viziune asupra iubirii. Poezia „Stau in cerdacul tau...”, cunoscuta si sub denumirea de „Poemul cerdacului” a aparut in doua versiuni, apartinand lui Mihai Eminescu, in anul 1879. Opera apare postum, ceea ce sugereaza intentia poetului de a o mai slefui, inainte s-o publice.

„Stau in cerdacul tau...” apartine etapei romantice, desi este utilizata forma sonetului, o poezie de factura clasica, cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertine, cu rima imbratisata in catrene. Sonetul dezvăluie ca temă principal romantica: iubirea, ca prilej de inaltare spirituala. O modalitate de evadare, de data aceasta absolută, specifică romanticilor este reflectată şi aici, prin motivul visului, dar şi prin tema naturii.

Titlul sonetului este reluat si in incipitul poeziei, fixand cadrul “in cerdacul tau”. Indicele spatial ilustreaza ipostaza melancolica, mediativa a indragostitului care isi priveste pe fereastra iubita.

Intr-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual intim si misterios. Prezenta eului liric este marcata prin formele verbale si pronominale de persoana I si a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiti”,”desfaci”, precum si prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” si “(mana) ta”. Astfel, se remarca lirismul subiectiv, caracterizat atat prin monolog confesiv (“stau”) cat si adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).

Natura este in concordanta cu sentimentele indragostitului. Se remarca elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul noptii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosfera intima, solemna si plina de romantism. Avem de-a face cu o natură copleşitoare, asupra căreia domină lumina selenară, un motiv caracteristic curentului romantic. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene, evidenţiată şi în acest sonet. Cultivarea sensibilităţii, a imaginaţiei şi a fanteziei, minimalizând luciditatea şi raţiunea este un alt argument în sprijinul apartenenţei acestei poezii la curentul romantic.

Poezia imbina doua planuri: planul exterior al naturii, care intra in consonanta cu trairile indragostitului (in primul catren si a doua tertina) si planul interior al trairii iubirii (in al doilea catren si prima tertina).

Elementul clasic al poeziei este redat si de simplitatea discursului, caracterizat prin economia de mijloace artistice.

In prima strofa, imaginile artistice contribuie la creionarea unui spatiu intim, nocturn, feeric. Corespondenta dintre spatiul feeric si starea meditativa este sugerata in maniera simbolica, prin intermediul imaginilor motorii. Cadrul este un spatiu de basm, ce vrajeste si indeamna la visare.

Strofa a doua debuteaza cu o conjunctie adversativa ,,dar”, care muta atentia cititorului de pe cadrul natural, pe imaginea iubitei, observata prin intermediul unei ferestre, spatiu al oglindirii si al invaziei iubirii. Motivul ferestrei, sugestie a unei punti intre doua lumi, marcheaza atat apropierea, cat si departarea. Verbul la prezent eternizeaza dragostea si pe iubita, in ipostaza ei angelica. Ideea frumusetii fizice si a senzualitatii celei care, pierduta in ganduri, se uita in lumina, se regaseste in versurile “In val de aur parul despletind”. Metafora “val de aur” sugereaza parul blond auriu care se revarsa peste umeri, trasatura specifica idealului feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se refera la pielea alba a femeii. Gratia si gingasia iubitei sunt dezvaluite de precizarea “Incet te-ardici” si “mana ta cea fina”. In ce-a de-a treia strofa este evidentiata pudoarea indragostitului. In versul “Desfaci visand pieptarul de la san”, verbul la gerunziu sugereaza starea meditativa a iubitei. Privita in cerdac, femeia cu ochii in lumina isi despleteste parul si il lasa sa-i cada pe umeri, isi desface pieptarul , iar apoi se ridica si stinge lumanarea. Discursul liric este impresionant, indragostitul fiind fermecat de fiecare gest al ei.

Ultima strofa incheie simetric poezia, prin revenire la motivul ochilor. Eul liric ramane in intuneric, privirea fiind singurul mod de acces catre misterul ritualului. Cadrul exterior intruneste motivul lunii si al stelelor, elemente care se oglindesc trist in geamul iubitei, sugerand natura, o stare de tristete a poetului. Personificarea ,,luna bate trist” evidentiaza gravitatea scenei, melancolia si tristetea din momentul incheierii ritualului. Sentimentul dominant în acest sonet este singurătatea, care nu face decat să adâncească sentimentul neimplinirii iubirii.

Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi naturii, căci, mai cu seamă, cu poezia iubirii şi naturii din creaţia sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi îmbogăţind-o pe toate laturile, de la lumea ideilor şi atitudinilor până în domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.

In concluzie, poemul ,,Stau in cerdacul tau…” ilustreaza conceptia romantica eminesciana asupra iubirii prin: tematică, motive, imagini artistice si nu in ultimul rand, elemente de factura clasica.

Stau in cerdacul tau… de Mihai Eminescu-viziune asupra iubirii-

Sonetele eminesciene reflecta echilibrul perfect dintre temele poetice si formele de exprimare. In aceasta perioada de creatie, in care scrie sonete, Eminescu vizeaza destramarea

iluziilor, despartirea de fiinta adorata, lirica dragostei inregistrand o tematica a absentei, a neimplinirii visului, generatoare de melancolie apasatoare. Natura ocrotitoare, paradisiaca, feminina, posibila, din poeziile eminesciene anterioare, devine un spatiu al recluziunii si al meditatiei dureroase asupra trecerii timpului, al retragerii in sine a eului poetic, care incearca sa refaca trecutul pierdut.

Fiind mereu in consonanta cu sentimentele fiintei umane, natura participa afectiv la realitatile sufletesti evocate. Totodata, in poezia romantica a lui Eminescu pot fi identificate doua etape: prima ilustreaza o dragoste ce se poate implini intr-un cadru natural idilic iar a doua marcheaza drama neimplinirii in plan sentimental, reliefand o iubire imposibila intr-un peisaj natural stingher, schitat sumar.

Iubirea ca prilej de inaltare spirituala, ca necesitate a sufletului si implicit ca experienta fericita este evocata si in sonetul „Stau in cerdacul tau…”.

Poezia „Stau in cerdacul tau...”, cunoscuta si sub denumirea de „Poemul cerdacului” a aparut in doua versiuni, apartinand lui Mihai Eminescu, in anul 1879. Opera apare postum, ceea ce sugereaza intentia poetului de a o mai slefui, inainte s-o publice.

„Stau in cerdacul tau...” apartine etapei romantice, desi este utilizata forma sonetului, o poezie de factura clasica, cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate in 2 catrene si 2 tertine, cu rima imbratisata in catrene. Sonetul dezvăluie ca temă principal romantica: iubirea, ca prilej de inaltare spirituala. O modalitate de evadare, de data aceasta absolută, specifică romanticilor este reflectată şi aici, prin motivul visului, dar şi prin tema naturii.

Titlul sonetului este reluat si in incipitul poeziei, fixand cadrul “in cerdacul tau”. Indicele spatial ilustreaza ipostaza melancolica, mediativa a indragostitului care isi priveste pe fereastra iubita.

Intr-un cadru nocturn plin de feerie, eul liric ia parte la un ritual intim si misterios. Prezenta eului liric este marcata prin formele verbale si pronominale de persoana I si a II-a: “stau”, “eu”, “tu”, “te uiti”,”desfaci”, precum si prin adjectivele pronominale posesive “(ochii) mei” si “(mana) ta”. Astfel, se remarca lirismul subiectiv, caracterizat atat prin monolog confesiv (“stau”) cat si adresat (“ai obosit”, “desfaci”, “sufli”).

Natura este in concordanta cu sentimentele indragostitului. Se remarca elemente nocturne specifice liricii romantice eminesciene: seninul noptii, luna, stelele, umbra. Cadrul descris este dominat de o atmosfera intima, solemna si plina de romantism. Avem de-a face cu o natură copleşitoare, asupra căreia domină lumina selenară, un motiv caracteristic curentului romantic. Împletirea acestei teme cu cea a iubirii semnifică ineditul liricii eminesciene, evidenţiată şi în acest sonet.

Sonetul cuprinde elemente de factura romantica, clasica si moderna.

Poezia apartine celei de-a doua etape a creatiei eminesciene, fiind o poezie romantica prin: tema, motivele omniprezente creatiei eminesciene (luna, stele, noapte, crengi) si viziunea asupra iubirii. Elementul clasic al poeziei este redat de: specia literara (sonetul) si de simplitatea discursului, caracterizat prin economia de mijloace artistice. Iar utilizarea tehnicii ingambamentului constituie elementul de factura moderna.

Poezia imbina doua planuri: planul exterior al naturii, care intra in consonanta cu trairile indragostitului (in primul catren si a doua tertina) si planul interior al trairii iubirii (in al doilea catren si prima tertina).

In prima strofa, imaginile artistice contribuie la creionarea unui spatiu intim, nocturn, feeric. Corespondenta dintre spatiul feeric si starea meditativa este sugerata in maniera simbolica, prin intermediul imaginilor motorii. Cadrul este un spatiu de basm, ce vrajeste si indeamna la visare.

Strofa a doua debuteaza cu o conjunctie adversativa ,,dar”, care muta atentia cititorului de pe cadrul natural, pe imaginea iubitei, observata prin intermediul unei ferestre, spatiu al oglindirii si al invaziei iubirii. Motivul ferestrei, sugestie a unei punti intre doua lumi, marcheaza atat apropierea, cat si departarea. Verbul la prezent eternizeaza dragostea si pe iubita, in ipostaza ei angelica. Ideea frumusetii fizice si a senzualitatii celei care, pierduta in ganduri, se uita in lumina, se regaseste in versurile “In val de aur parul despletind”. Metafora “val de aur” sugereaza parul blond auriu care se revarsa peste umeri, trasatura specifica idealului feminin eminescian, iar metafora “umeri de ninsoare” se refera la pielea alba a femeii. Gratia si gingasia iubitei sunt dezvaluite de precizarea “Incet te-ardici” si “mana ta cea fina”. In ce-a de-a treia strofa este evidentiata pudoarea indragostitului. In versul “Desfaci visand pieptarul de la san”, verbul la gerunziu sugereaza starea meditativa a iubitei. Privita in cerdac, femeia cu ochii in lumina isi despleteste parul si il lasa sa-i cada pe umeri, isi desface pieptarul , iar apoi se ridica si stinge lumanarea. Discursul liric este impresionant, indragostitul fiind fermecat de fiecare gest al ei.

Ultima strofa incheie simetric poezia, prin revenire la motivul ochilor. Eul liric ramane in intuneric, privirea fiind singurul mod de acces catre misterul ritualului. Cadrul exterior intruneste motivul lunii si al stelelor, elemente care se oglindesc trist in geamul iubitei, sugerand natura, o stare de tristete a poetului. Personificarea ,,luna bate trist” evidentiaza gravitatea scenei, melancolia si tristetea din momentul incheierii ritualului. Sentimentul dominant în acest sonet este singurătatea, care nu face decat să adâncească sentimentul neimplinirii iubirii.

Eminescu este prin excelenţă un poet al iubirii şi naturii, căci, mai cu seamă, cu poezia iubirii şi naturii din creaţia sa se produce acel salt uluitor în dezvoltarea liricii noastre, lărgindu-i nemăsurat orizontul şi îmbogăţind-o pe toate laturile, de la lumea ideilor şi

atitudinilor până în domeniul limbii, al simbolurilor şi muzicalităţii versurilor.

In concluzie, poemul ,,Stau in cerdacul tau…” sustine idea iubirii ca experienta superioara posibila, atat prin evocarea idealuluifeminin ca prezenta concreta, cat si prin identificarea unei cai de acces la complexitatea ritualului, privirea, ca prilej de cunoastere totala a sentimentului de dragoste.