STATUTUL JURIDIC AL COMBATANŢILOR

Maior (just.mil.) Carmen RotărescuŞeful Centrului de drept internaţional umanitar

Instrumentele juridice de drept internaţional umanitar asigură protecţie nu numai persoanelor civile ci şi celor care participă efectiv la conflict, respectiv combatanţii, care sunt singurele persoane autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor.

Raţiunea asigurării unei protecţii legale a fost aceea că şi ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acţionează în centrul luptelor, pe care sunt autorizaţi să le poarte.

COMBATANŢII LEGALIDreptului internaţional umanitar (DIU) a stabilit şi a definit categoriile de

persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi, şi condiţiile pe care să le îndeplinească pentru recunoaşterea unui asemenea statut.

Prerogativele pe care le au combatanţii pe timp de conflict armat, dar şi calitatea de ţintă legitimă de atac au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate categoriile de persoane care pot lua parte la ostilităţi şi condiţiile care trebuie să le îndeplinească pentru recunoaşterea statutului de combatant şi aplicarea tratamentului prizonierilor de război în caz de capturare.

Prin urmare, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile adversarului.

Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi religios prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a Convenţii de la Geneva, privind tratamentul prizonierilor de război, sunt combatanţi, adică acele persoane care au dreptul de a participa direct la ostilităţi.

În art. 4 alin. 2 din Convenţia a III-a de la Geneva din 12 august 1949 privind tratamentul prizonierilor de război şi art. 1 din Regulamentul la Convenţia de la Haga, 18 octombrie 1907, privitor la legile şi obiceiurile războiului pe pământ, sunt prevăzute condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească combatanţii:

a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;c) să poarte armele în mod deschis (la vedere);d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.Categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi:- membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor

şi corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forţe armate;- membrii altor miliţii şi membrii altor copuri de voluntari, inclusiv cei din

mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă aceste miliţii sau corpuri de voluntari îndeplinesc condiţiile de mai sus.

Forţele armate ale părţilor aflate în conflict se pot compune din combatanţi şi din necombatanţi. În caz de capturare, în conformitate cu art. 3 din Regulamentul la Convenţia de la Haga, 18 octombrie 1907 au dreptul la statutul de prizonier de război.

1

Conflictul armat fiind o relaţie între state şi nu între indivizi, celor trimişi să lupte pentru patria lor trebuie să li se acorde protecţia legală necesară, astfel combatanţii, cu statut legal, au dreptul să comită împotriva adversarilor, în timp de război, acte de violenţă cauzatoare de moarte şi distrugeri fără să răspundă penal, cu condiţia respectări executării acestora potrivit normelor şi principiilor de drept internaţional umanitar.

Dacă săvârşirea de acte de violenţă, omor sau distrugere, pe timp de pace constituie infracţiuni şi sunt pedepsite de legislaţia penală naţională, în timp de război, combatanţii legali sunt abilitaţi de statul lor să comită astfel de acte cu condiţia limitării acţiunilor lor la obţinerea avantajului militar concret şi anticipat cu respectarea principiilor de drept internaţional umanitar şi cu evitarea producerii de victime şi pagube materiale colaterale în exces.

Statutul de combatant legal permite, în cazul capturării de către adversarul împotriva căruia a acţionat, acordarea şi solicitarea (în cazul în care acesta nu este acordat) a dreptului la statutul de prizonier de război.

Forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de disciplină internă care să asigure respectarea disciplinei militare şi a normelor şi principiilor de drept internaţional umanitar. Fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând forţelor armate, având însă obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei organizaţii paramilitare.

Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac, iar în acest sens, conform art. 44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi a practicii general acceptate de state, membrii forţelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanţii care nu sunt membrii forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor purta armele la vedere.

În războaiele de eliberare naţională, când un combatant nu poate fi deosebit de civilii obişnuiţi, acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări militare.

În afara membrilor forţelor armate, se mai bucură de statutul de combatant şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate regulate, cu condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului.

Combatanţii pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar prin acţiunile militare întreprinse de:

- cercetaşii care culeg informaţii necesare luării deciziilor militare; - forţele de comando care execută raiduri;- specialişti din diferite structuri care execută acte de sabotaj şi alte tipuri de

acte/ atacuri executate în dispozitivul părţii adverse. În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor este condiţionată de

purtarea uniformei militare a forţelor armate ale statului de care aparţin şi de respectarea normelor şi principiilor dreptului conflictelor armate (DIU).

Combatanţii capturaţi în timp ce executau misiuni de culegere de informaţii îmbrăcaţi în haine civile (potrivite locului) sau în uniforma adversarului sunt consideraţi

2

spioni şi pot fi judecaţi şi condamnaţi pentru săvârşirea de acţiuni de spionaj sau de acte de perfidie (metodă de luptă interzisă).

Un membru al forţelor armate care este rezident în teritoriul ocupat de adversar şi care culege informaţii de interes militar pentru armata naţională nu va fi considerat spion. Acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul când se dedă la activităţi de spionaj.

Potrivit art. 25 din Convenţia I de la Geneva (1949) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, combatanţii instruiţi în mod special pentru a fi eventual folosiţi ca infirmieri sau brancardieri auxiliari, au statut de „personal sanitar temporar”. Dacă sunt capturaţi în timp ce îndeplinesc aceste funcţii, aceştia beneficiază de protecţia cuvenită personalului sanitar.

UN NOU TIP DE COMBATANT – MILITARUL DIN FORŢELE MULTINAŢIONALE ALE NAŢIUNILOR UNITE

Apariţia unui nou tip de conflict, conflictul destructurat sau identitar, pe care unii specialişti îl mai numesc şi conflict intervenţional şi care face parte din categoria conflictelor neinternaţionale, a adus pe câmpul de luptă o nouă categorie de combatanţi – combatanţii din forţele multinaţionale ale ONU.

Această categorie de combatanţi acţionează numai în conflictele cu caracter intern, neinternaţional (Bosnia – Herţegovina, Rwanda, Somalia, Angola, Cambodgia, etc.). Până în anul 1999, aceste forţe acţionau sub egida ONU şi erau autorizate să execute acte de violenţă sau de constrângere pentru a-şi îndeplini misiunea, fără a fi obligate din punct de vedere juridic să respecte restricţiile impuse de dreptul internaţional umanitar. La data de 6 august 1999, Secretarul general al ONU, de la aceea vreme, Kofi Annan a promulgat un buletin intitulat „Respectarea regulilor dreptului internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite, care cuprinde 10 secţiuni şi reglementează respectarea şi aplicarea principiilor şi normelor de DIU de către forţele ONU angajate ca forţe combatante. Documentul a intrat în vigoare la data de 12 august 1999.

COMBATANŢII LEGALI vs PRIZONIERII DE RĂZBOIAnalizând prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva privind tratamentul

prizonierilor de război şi ale Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, rezultă că între noţiunea de combatant şi cea de prizonier este o relaţie directă, în sensul în care numai combatanţii pot beneficia de statutul de prizonier atunci când sunt capturaţi de partea adversă.

În caz de îndoială asupra statutului persoanei capturate de partea adversă, care a comis un act de beligeranţă, aceasta va beneficia de tratamentul prizonierilor de război până la stabilirea statutului acesteia de către un tribunal competent.

Prizonierii de război nu pot renunţa în tot sau în parte la drepturile lor prevăzute de prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva.

Deşi toţi combatanţii sunt obligaţi să respecte regulile de drept internaţional aplicabil în conflictele armate, încălcările acestor reguli nu privează pe combatant de dreptul său de a fi considerat drept combatant, sau dacă se află în mâinile părţi adverse, de a beneficia de dreptul său de a fi tratat ca şi prizonier de război, până la o hotărâre definitivă şi irevocabilă a unui tribunal competent.

Pentru ca protecţia populaţiei civile împotriva efectelor ostilităţilor să fie întărită, combatanţii sunt obligaţi să se diferenţieze de populaţia civilă atunci când iau parte la

3

un atac sau la o operaţiune militară pregătitoare a unui atac. Dat fiind totuşi că există situaţii în conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant nu se poate diferenţia de populaţia civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de situaţii, să poarte armele sale la vedere:

a) pe durata fiecărei acţiuni militare;b) în timpul în care este expus vederii de către adversar atunci când i-a parte la o

desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.Actele mai sus menţionate nu sunt considerate ca fiind perfide.Combatantul care cade în mâinile unei părţi adverse, atunci când nu participă la

un atac sau la o altă acţiune militară pregătitoare a unui atac, nu pierde, ca urmare a activităţilor sale anterioare, dreptul de a fi considerat drept combatant şi prizonier de război.

În afara categoriilor de persoane prevăzute în Convenţiile a II-a şi a III-a de la Geneva, toţi membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, aşa cum sunt definiţi în art. 43 al Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, au dreptul la protecţia acordată de către convenţiile menţionate dacă sunt răniţi sau bolnavi, sau în cazul, în care au naufragiat pe mare sau în alte ape.  COMBATANŢII ILEGALI nu fac parte din forţele armate ale beligeranţilor. Pentru participarea lor la ostilităţi, ei vor putea fi judecaţi şi condamnaţi pentru actele sale de către puterea captoare.

Un combatant ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele la vedere participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului.

Spionul, mercenarul şi criminalul de război nu sunt consideraţi de dreptul internaţional umanitar ca fiind combatanţi legali şi pe cale de consecinţă aceştia sunt combatanţi ilegali, ne-putând beneficia în cazul capturării de statutul de prizonier de război.

SPIONIIDeşi nu li s-a recunoscut statutul de combatant, spionii sunt participanţi la

conflictele armate alături de celelalte persoane care îşi desfăşoară activitatea pe câmpul de luptă. Ei dispun de o pregătire specială, folosesc mijloace şi metode specifice şi îndeplinesc misiuni clandestine de culegere a informaţiilor despre inamic (potenţial uman, dotare, amplasamente, planuri de operaţii etc.).

Trebuie subliniat faptul că spionii acţionează nu numai în timp de război ci şi în timp de pace, ei fiind cetăţeni ai unui stat ori persoane fără cetăţenie care acţionează împotriva altui stat culegând informaţii sau procurând documente sau alte date secrete pe care le transmit unor state sau organizaţii străine, ori agenţilor acestora.

În timp de război, spionii acţionează pe ascuns ori sub pretext fals pentru a obţine informaţii cu caracter militar.

Cu prilejul celor două Conferinţe de la Haga din 1899 şi din 1907 s-a dezbătut pe larg problema statutului juridic al acestei categorii de participanţi la conflictele armate.

Potrivit art. 24 din Regulamentul anexă la Convenţia a IV-a de la Haga, din 1907, referitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru, „întrebuinţarea de mijloace necesare pentru a procura informaţii asupra inamicului este considerată licită”.

Acelaşi Regulament prevede la art. 29 că spionul este un individ care „lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii în zona de operaţiuni a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse”. Textul mai

4

prevede că nu erau consideraţi spioni militarii în uniformă (nedeghizaţi) trimişi în recunoaştere în teritoriul inamic, în zona operaţiilor militare.

Partizanii şi luptătorii din mişcările de eliberare naţională, aflaţi în situaţii similare (de culegere a informaţiilor) care nu acţionau sub pretexte false ori în mod deliberat clandestin, nu erau consideraţi spioni chiar dacă nu purtau nici o uniformă.

După cum se observă, aceste prime reglementări nu defineau integral noţiunea de spion ci enunţau doar unele elemente constitutive ale ei, accentuând cu deosebire trei dintre ele: clandestinitatea, pretextul fals şi intenţia de a comunica informaţiile culese părţii adverse.

Protocolul I Adiţional la Convenţiile de la Geneva (1977) aduce elemente noi în definirea spionului.

Mai întâi este extins spaţiul în care acţionează această categorie de persoane participante la conflict de la „zona de operaţiuni a unui beligerant” la „teritoriul controlat de către o parte adversă”. În al doilea rând, militarul rezident al unui teritoriu ocupat de inamic, care culege sau încearcă să culeagă informaţii de interes militar pentru partea căreia îi aparţine, nu este considerat spion dacă nu acţionează sub pretexte false ori clandestin. Prin urmare, un asemenea militar, dacă este capturat, nu va putea fi judecat pentru fapte de spionaj, ci va beneficia de regimul juridic al prizonierilor de război.

În al treilea rând, un militar al unei Părţi în conflict care nu este rezident al unui teritoriu ocupat de Partea adversă şi care culege informaţii în acest teritoriu, nu este considerat spion decât în cazul în care este capturat înainte de a se alătura forţelor cărora le aparţine.

Prevederile protocolului se referă numai la „membrii forţelor armate rezidenţi sau nerezidenţi pe teritoriul inamic”. Civilii care comit acte de spionaj sunt supuşi reglementărilor naţionale.

REGIMUL JURIDIC AL SPIONILORPotrivit dreptului internaţional cutumiar şi convenţional, un spion capturat de un

beligerant inamic nu este tratat ca prizonier de război şi nu beneficiază de protecţia dreptului internaţional umanitar.

Singura garanţie care i se poate asigura unui spion este aceea de a fi judecat în conformitate cu legile statului care l-a capturat. Potrivit art. 30, din Regulamentul privitor la legile şi obiceiurile războiului pe pământ, Haga, 18 octombrie 1907, spionul prins asupra faptului nu va putea fi pedepsit fără o judecată prealabilă.

Un spion întors din misiune în rândurile armatei sale şi apoi capturat de inamic pe câmpul de luptă, trebuie tratat ca prizonier de război, ne-putând fi tras la răspundere pentru activitatea sa anterioară.

Militarii care execută activităţi de spionaj, adică culeg informaţii în teritoriul controlat de inamic în mod clandestin ori sub pretexte false, în cazul în care cad în captivitate îşi pierd calitatea de combatanţi şi implicit pe aceea de prizonieri de război. Cu toate acestea, ei beneficiază de prevederile Convenţiei a IV-a de la Geneva, din 1949, privind protecţia persoanelor civile în caz de război şi a art. 75 din Protocolul I adiţional din 1977 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale.

MERCENARII

5

Mercenarii sunt persoane care se angajează din proprie iniţiativă în serviciul unei puteri străine pentru a participa la un conflict armat în schimbul unei remuneraţii considerabile.

Mercenariatul este o practică foarte veche care a cunoscut o mare amploare în Evul Mediu, recunoscându-se în mod deosebit condotierii Renaşterii şi mercenarii elveţieni.

După o perioadă în care prezenţa lor pe câmpul de luptă s-a diminuat substanţial, mai cu seamă în secolul al XIX-lea, mercenariatul a reapărut în secolul următor, cu pregnanţă prin anii ’60 în conflictele din Africa: Congo, Sudan, Nigeria, Rhodesia, Ethiopia etc.

În 1961, Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate ale ONU au adoptat mai multe rezoluţii prin care se cerea retragerea mercenarilor din Congo. Aceleaşi organisme au condamnat mercenariatul printr-o serie de rezoluţii de-a lungul a mai mult de două decenii (din 1960 până în 1984).

La 4 decembrie 1980, Consiliul de Securitate a decis crearea unui comitet ad-hoc pentru a elabora în cel mai scurt termen o convenţie internaţională vizând interzicerea recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor. În aceeaşi rezoluţie (nr. 34/58 din 4 decembrie 1980) se precizează că activităţile mercenarilor „sunt contrare principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, precum neintervenţia în treburile interne ale statelor, integritatea teritorială şi independenţa. Aceste activităţi fac să apară obstacole în procesul autodeterminării popoarelor care luptă împotriva colonialismului, rasismului şi apartheidului, precum şi tuturor celorlalte forme de dominaţie străină”.

În acelaşi timp, Adunarea Generală a ONU a apreciat că practica utilizării mercenarilor contra „mişcărilor de eliberare naţională” este un „act criminal”, iar mercenarii sunt criminali.

În cazul conflictelor armate, mercenarii pot fi uşor confundaţi cu voluntarii internaţionali, diferenţa fiind, în principiu, mobilul care-i animă pe primii să se angajeze în luptă.

Prin art. 47, par. 1 din Protocolul adiţional I la Convenţiile de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia victimelor din conflictele armate internaţionale, Conferinţa pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate (1947 - 1977) a definit mercenarul ca fiind persoana care „nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război”.

În conformitate cu art. 47, alin. 2 din Protocolul I, termenul de „mercenar” se extinde la orice persoană care:

- este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;

- ia parte direct la ostilităţi;- ia parte la ostilităţi în special pentru a obţine un avantaj personal şi care îi este

în mod efectiv promis de către o parte la conflict sau în numele ei, o remuneraţie superioară celei promise sau plătite combatanţilor care au un rang şi o funcţie similară în forţele armate ale acestei Părţi;

- nu este nici cetăţean al unei Părţi în conflict, nici rezident pe teritoriul controlat de o parte la conflict;

- nu este membru al unei Părţi la conflict;

6

- nu a fost trimis de un stat, altul decât o parte la conflict, în misiune oficială în calitate de membru al forţelor armate ale acestui stat.

Prin aceste reglementări s-a urmărit înlăturarea oricărei posibilităţi de a confunda anumite categorii de combatanţi (căştile albastre ale ONU, contingentele arabe trimise de statele din zonă în conflictul arabo-israelian, consilierii militari etc.) cu mercenarii.

Pentru ca o persoană să fie calificată mercenar, elementele menţionate la art. 47, par. 2 din Protocolul I trebuiesc întrunite cumulativ.

Pe lângă această definiţie mai sunt şi altele cuprinse în diverse instrumente adoptate de statele africane întrucât în această parte a lumii fenomenul s-a manifestat cu o mai mare virulenţă. Poate fi amintită în acest sens definiţia în art. 1 al Convenţiei Organizaţiei Unităţii Africane asupra eliminării mercenariatului în Africa, adoptată la Libreville în 1977.

Analiza comparativă a diverselor definiţii, inclusiv a celei din Protocolul I, scoate în evidenţă elementele constitutive care concretizează fenomenul şi persoanele cunoscute sub numele de „mercenariat” şi „mercenar”, astfel:

- caracterul voluntar al angajamentului;- caracterul privat al angajamentului;- elementul de extraneitate;- motivaţia angajării;- participarea directă şi efectivă la ostilităţi;- încorporarea în forţele armate;- mobilul.REGIMUL JURIDIC AL MERCENARILORAliniatul 1 al art. 47 din Protocolul I dispune că mercenarului nu i se poate

recunoaşte statutul de combatant şi, în consecinţă, nici cel de prizonier în caz de captură. Mai mult, mercenarii pot fi supuşi urmăririi penale pentru actele de violenţă şi distrugeri pe care le-au comis sau chiar pentru simplul fapt de a fi luat parte la ostilităţi.Această soluţie adoptată de Protocolul I de la Geneva a suscitat mai multe critici din partea unor delegaţii guvernamentale, din care două sunt semnificative:

- interzicerea folosirii mercenarilor ar trebui să aibă în vedere prohibirea recrutării şi angajării de mercenari, astfel s-ar fi antrenat responsabilitatea statelor şi nu a indivizilor.

- protocolul vizează numai conflictele armate internaţionale nu şi pe cele neinternaţionale unde prezenţa mercenatului este mai frecventă.

Mercenarul capturat chiar dacă nu beneficiază de tratamentul prizonierilor de război, va beneficia de prevederile drepturilor omului şi de un proces echitabil.

NECOMBATANŢII sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea reglementărilor naţionale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriştii, funcţionarii, muncitorii, militarii şi salariaţii civili ai armatei (structurile similare).

Cu toate că nu sunt combatanţi, au dreptul să poarte uniformă militară şi arme uşoare pentru protecţia personală, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare.

Personalul militar sanitar şi religios al forţelor armate (sunt trataţi distinct de dreptul internaţional umanitar) ei nefiind consideraţi combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului, ei pot să fie returnaţi forţelor armate. Totodată, ei pot fi reţinuţi

7

de Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă medicală sau religioasă, după caz, prizonierilor de război, dar chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri şi vor beneficia de avantajele şi protecţia oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical sau îi asistă religios (art. 3 din Convenţia a II-a de la Geneva).

Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi trebuie precizat că fiecare stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor.

Este interzisă înrolarea copiilor care nu au împlinit 15 ani.De asemenea, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi prizonieri de

război şi nu vor fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale; încălcările dreptului internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate în conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare şi cu normele dreptului internaţional. În cazul în care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la ostilităţi, art. 45 din Protocolul I – 1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de prizonier de război, până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent. Un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi executată pedeapsa decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte penală, legal constituită.

PERSOANELE CARE AU LUAT PARTE LA OSTILITĂŢIO persoană care ia parte la ostilităţi şi cade în mâinile părţii adverse este

presupusă a fi prizonier de război şi, în consecinţă este protejată de prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva atunci când ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război, sau atunci când partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut pe calea notificării adresate puterii care o deţine sau puterii protectoare. Dacă există vreo îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să beneficieze de acest statut şi, prin urmare, de protecţia asigurată de prevederile Convenţiei a III-a de la Geneva şi ale Protocolului adiţional I la Convenţiile de la Geneva, aşteptând ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.

Dacă o persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în faţa unui tribunal judiciar şi să ceară ca această problemă să fie rezolvată. De fiecare dată când procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii. Reprezentanţii puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de stat. În acest caz, puterea deţinătoare trebuie să informeze despre aceasta puterea protectoare.

Bibliografie:1. Dreptul internaţional umanitar, Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Editura Şansa, 1992;2. Tratat de Drept internaţional umanitar, Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Editura Vis Print, 2000;3. Dreptul internaţional umanitar - note de curs, Beatrice Onica-Jarka, Universul Juridic,

2010.

8