Stadiul Actual Al Cunoasterii

“ANALIZA EFICIENTA A ACTIVELOR SI PASIVELOR BANCARE”- Stadiul cunoaşterii -

Stadiul cunoasterii

În general, managementul întregului portofoliu al unei instituţii financiare poate

fi denumit managementul activelor şi pasivelor. Managementul activelor şi pasivelor

(MAP) reprezintã o parte integrantã a procesului de gestiune în cadrul unei societãţi

bancare sau instituţii financiare. MAP este apreciat, în general, ca o componentã pe

termen scurt a procesului de gestiune, punând accentul pe managementul bilanţului

contabil de zi cu zi sau sãptãmânã cu sãptãmânã, în vederea realizãrii obiectivelor

financiare pe duratã scurtã. Obiectivele MAP constau în creşterea veniturilor bãncii din

plasamente, coroborat cu scãderea costurilor surselor atrase, în condiţiile menţinerii unui

risc acceptabil şi respectãrii reglementãrilor în vigoare cu privire la adecvarea capitalului

şi lichiditatea bãncii.

(KOCK, TIMOTHY W. “BANK MANAGEMENT”, THE DRYDEN PRESS,1995, Part II: MANAGING INTEREST RATE RISK). Gestiunea bancară este un concept complex integrat managementului bancar,

proces organizat la nivelul centralei bancare, şi recunoscut în esenţă, prin trei ipostaze:

a) gestiunea riscurilor;

b) gestiunea activului şi pasivului bancar;

c) asigurarea transparenţei informaţiilor destinate publicului.

Gestiunea presupune existenţa unui patrimoniu, iar administrarea acestuia se reflectă

în nivelul indicatorilor bilanţului bancar. Gestiunea bancară prezintă aceleaşi funcţii de

bază ca şi gestiunea unei societăţi comerciale cu profil nebancar, respectiv:

- administrarea patrimoniului;

- organizarea activităţii în sensul optimizării evoluţiei patrimoniului şi obţinerii de profit;

- controlul activităţilor desfăşurate;

- controlul procesului de optimizare;

- asigurarea de informaţii necesare.

Managementul bancar impune o anumită politică de comportament şi orientare a

acţiunilor umane pentru dezvoltarea optimă şi legală a afacerilor bancare, într-un climat

de stabilitate şi creştere a valorii propriei societăti bancare, reflectată de creşterea

activelor şi a încrederii publicului în bancă.

(Teză de doctorat «PERFORMANŢE BANCARE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI”» Conducator Stiinţific: PROF.UNIV.DR. D. CIUCUR ; Doctorand S.B.TOMA , 2004)

3


Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluţii adverse a rezultatelor.

Cuplul risc – performanţă este indisociabil în universul bancar. Gestiunea riscurilor

reprezintă ansamblul instrumentelor, tehnicilor şi dispozitivelor organizatorice necesare

băncii pentru a reuşi. Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o evoluţie progresivă: se

diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise şi continuă să evolueze o dată cu

evoluţia mediului. Gestionarea riscurilor joacă un rol esenţial în strategia băncii şi în

ansamblul tehnicilor şi modalităţilor de gestionare a riscurilor – gestiunea activelor şi

pasivelor ocupă un plan central.

Măsurările riscurilor şi ale performanţelor se înscriu într-un cadru contabil, reprezentat

prin bilanţ, contul de rezultate şi măsurările performanţelor asociate. Bilanţul comportă

patru niveluri: trezorerie şi sector interbancar, clientelă, operaţiuni cu titluri. Riscurile

diferă după părţile din bilanţ astfel:

- activităţi bancare – gestiunea activ-pasiv constă în definirea politicii de finanţare

astfel încat riscurile globale ale bilanţului să respecte obiectivele şi limitele alese;

- activităţi de piaţă – se impune distincţia între gestionarea pe bază de bilanţ a unei

bănci comerciale şi gestionarea portofoliului unei bănci ce desfăşoară activităţi pe piaţă;

- angajamente în afara bilanţului – angajamente contractuale ce trebuie onorate.

Pentru caracterizarea şi măsurarea unui risc este necesar să se determine “expunerea la

risc”, sensibilitatea la acest risc şi hazardul care l-a cauzat. Expunerea la risc este volumul

expunerilor “sensibile” la evenimentele externe. Sensibilitatea raportează variaţia

rezultatelor la variaţia întâmplărilor subadiacente.

Gestionarea riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor şi performanţelor şi

planificarea dezvoltării şi finanţării lor cu consecvenţă. Cele 4 scopuri principale sunt:

asigurarea perenităţii instituţiei; extinderea controlului intern, facilitatea preţului deciziei,

reechilibrarea portofoliilor de activităţi. Prima măsură a riscului este “volatilitatea”,

măsură generală a instabilităţii tuturor variabilelor aleatoare.

(«GESTIUNE SI AUDIT BANCAR » V.DEDU, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2003) Riscul bancar are 2 componente :

- incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

- expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi de risc. De exemplu, o

bancă ce acordă un împrumut se confruntă cu incertitudinea rambursării la scadenţă, chiar

4


dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a

mărimii costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la

incertitudine.

(«POLITICI SI TEHNICI BANCARE » I.COSTICA, S.A.LAZARESCU, EDITURA ASE, BUCURESTI, 2004) Exista 2 categorii de riscuri bancare, în funcţie de piaţă :

Riscurile de pe piaţa produsului se referă la aspectele strategice şi operaţionale

ale gestiunii veniturilor şi cheltuielilor de exploatare; acestea cuprind:

1 - Riscul de creditare: presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor

componentelor de risc, care pot fi împărţite în două categorii:

a. riscul tranzacţiei - se referă la diferite aspecte funcţionale ale riscului afacerii;

b. riscul de credit - se referă la profitabilitatea afacerii.

2 - Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe

datorită competiţiei sau uzurii morale.

3 - Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituţiile financiare funcţionează ca centre de

profit în baza unor licenţe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor

investiţii importante.

4 - Riscul de operare. E un risc semnificativ pe piaţa produsului, el neputând fi ignorat de

instituţiile financiare, şi constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcţioneze corect.

5 - Riscul de marfă. Preţurile mărfurilor pot să afecteze imprevizibil băncile, precum şi

alţi creditori, având impact general atât asupra economiilor, cât şi asupra debitorilor.

6 - Riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil de

măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea şi

menţinerea specialiştilor.

7 – Riscul legal îmbracă două forme:

a. responsabilitatea creditorilor când debitorii au pretenţia că falimentul lor a fost cauzat

de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite

suplimentare;

b. litigii legate de deşeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care iniţial a stat la

baza acordării de credite ca garanţie. După deposedarea acestui teren, prin efectul legii,

trebuie făcute cheltuieli mai mari decât valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea

efectului poluării sau chiar interdicţia de înstrăinare sau folosire a acestuia.

5


8 - Riscul de produs se referă la riscul că produsele oferite de către o instituţie financiară

să se uzeze şi să devină necompetitive.

Riscuri determinate de piaţa de capital. În general, pieţele de capital şi

riscurile lor afectează valoric toate companiile, semnificative fiind însă

instituţiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincţie clară între

riscul pieţei produsului şi al pieţei de capital.

1 - Riscul ratei dobânzii;

2 - Riscul de lichiditate;

3 - Riscul valutar;

4 - Riscul de decontare este o formă particulară a riscului de eroare, care presupune

implicarea competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între băncile locale şi

cele internaţionale.

5 - Riscul de bază este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru protecţia împotriva

ratei dobânzii, se pot utiliza combinaţii de tranzactii având diferite active de baza şi

urmărindu-se în mod special relaţia existentă şi previzibilă dintre activele de bază.

Tipuri de riscuri bancare în funcţie de reflectarea în bilanţul contabil:

1. riscuri referitoare la poziţiile bilanţiere (de lichiditate, ratei dobânzii, de schimb

valutar, de portofoliu, de ţară, riscul decontării, profitabilităţii, structurii bilanţului,

indicilor de solvabilitate, etc.);

2. riscuri în afara bilaţului (contracte 1a termen, acreditive, futures, options, swaps, etc.);

3. alte tipuri de risc (risc de tendinţă, de strategie, de producţie, de investiţie etc) («MĂSURAREA SI ANALIZA STATISTICA A RISCULUI IN ROMANIA« I. ISAIC-MANIU, EDITURA ASE BUCURESTI, 2003) În literatura de specialitate întâlnim mai multe moduri de clasificare a riscurilor bancare:

- riscuri financiare, specifice operaţiunilor de creditare: riscul de credit, riscul de

lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul de schimb valutar, riscul insolvabilităţii;

- riscul de piaţă bancară;

- riscul juridic şi de reprezentare;

- riscul de mediu (ecologic);

- riscul de siguranţă şi de calificare a personalului băncii;

- riscul operaţional şi de comunicare;

6


- riscul de clientelă care reprezintă probabilitatea producerii unei pierderi, ca urmare a

cunoaşterii insuficiente a clienţilor şi/sau a relaţiilor existente între aceştia;

- riscul de concentrare, având două caracteristici: din punct de vedere al activelor şi al

angajamentelor extrabilanţiere, reprezintă riscul expunerii faţă de un singur debitor peste

limitele stabilite în politica de risc; din punct de vedere al pasivelor, reprezintă riscul

retragerii subite, de către depunătorii asimilaţi unui grup sau unei clase de risc, a unor

sume de mare valoare înainte de scadenţă, cu efecte potenţial negative asupra

indicatorilor de lichiditate ai băncii ;

- riscul legal reprezintă probabilitatea producerii de pierderi în litigii, decizii nefavorabile

(amenzi, sancţiuni) sau din contracte ce nu pot fi executate legal, ca urmare a unei politici

de clientelă defectuoasă, în afara normelor prudenţiale. Riscul legal poate avea consecinţe

directe (pierderi financiare) sau indirecte (pierderi de imagine);

- riscul global de credit pe un singur debitor reprezintă suma riscurilor individuale

aferente debitorului respectiv, raportate la nivelul entităţii care iniţiază operaţiunea

generatoare de expunere. («OPERAŢIUNI BANCARE« C.E.NISTOR www.primm.ro).

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de expunerea la risc:

- riscuri pure - la rândul lor se pot împărţi în: riscuri fizice, financiare, criminale şi

frauduloase, de răspundere etc;

- riscuri lucrative sau speculative – expunerea e generată de încetarea de a obţine profit

mai mare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcţie de cauza şi formarea lor :

- riscuri financiare - la rândul lor se împart în: riscuri de creditare (de insolvabilitate, de

nerambursare, al deteriorării calităţii activelor), de lichiditate (de finanţare), de piaţă (de

variaţie a valorii activelor financiare) şi de faliment (de capital, de îndatorare) ;

- riscuri de prestare - la rândul lor se împart în: riscuri operaţionale (de sarcină),

tehnologic, al produselor noi, strategic ;

- riscuri ambientale - la rândul lor se împart în: riscuri de fraudă, economic,

concurenţional şi legal.

Clasificarea riscurilor în funcţie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar:

- riscuri diversificabile;

7

http://www.primm.ro/


- riscuri nediversificabile. («GESTIUNEA RISCULUI BANCAR» L. ROXIN, EDITURA

DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI 1997)

Indicatori de risc

- Riscul de credit se determină prin intermediul indicatorilor: Rata creditelor restante

(evidenţiază calitatea portofoliului de credite a băncii, cu cât indicatorul înregistrează

valori mai mari, cu atât banca este expusă mai mult; limita maximă este de 6%) şi Gradul

de acoperire a riscului de credite (evidenţiază grija managementului de a-şi acoperi

pierderile din credite pe seama provizioanelor; limita raportului e de 1%)

- Riscul de lichiditate se determină prin raportarea activelor lichide la pasivele lichide,

iar valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai aproape de 100%. Un indice mare de

lichiditate indică o bancă mai puţin riscantă, dar şi profitabilă.

- Riscul ratei dobânzii se determină prin raportarea activelor sensibile şi a pasivelor

sensibile la fluctuaţiile ratei dobânzii. Indicatorul trebuie menţinut în jurul valorii 1

pentru diminuarea riscului dar şi a profitului.

- Riscul insolvabilităţii se determină prin raportarea fondurilor proprii la activele ponderate în funcţie de risc. Acest indicator trebuie să depăşească nivelul de 8%. («MANAGEMENT BANCAR»M.STOICA, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 1999) Riscul de rată a dobânzii reprezintă riscul diminuării veniturilor bancare ca

urmare a mişcărilor ratei dobânzii. («MANAGEMENT BANCAR» C.BASNO, N. DARDAC,

EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2002). Acest risc apare în urma variaţiilor ratei

dobânzii pe piaţa financiară.

Riscul de rată a dobânzii este rezultatul a doi factori:

- poziţia ratei este reprezentată de diferite linii din bilanţ care sunt afectate de mişcările

de pe piaţă

- incertitudinea privind marja dobânzii creşte cu volatilitatea ratei şi cu expunerea la

riscul de rată.

Principalii indicatori ai riscului de variaţie a ratei dobânzii bancare sunt:

a) Ecartul (gap-ul) se calculează ca diferenţă între activele şi pasivele sensibile la un

moment dat. Aceasta este măsura clasică a expunerii la riscul de rată. Combinaţiile

rentabilitate-risc sunt date de volatilitatea şi speranţa marjei în funcţie de gap-ul ratei.

Variaţiile marjelor sunt produsul dintre gap-ul ratei şi variaţia ratelor. Modelul impasului

8


permite explicarea relaţiei între incertitudinea privind rata dobânzii şi inceritudinea

privind marja unei perioade.

(«GESTIUNE SI AUDIT BANCAR» V.DEDU, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2003)b) Indicele de sensibilitate se calculează prin raportarea aceloraşi elemente.

Folosind aceşti indicatori, strategia băncii în domeniul riscului de variaţie a dobânzii

se poate formula astfel: în orice moment ecartul trebuie să fie nul sau, echivalent, indicele

trebuie să fie egal cu 1. Marja dobânzii variază în funcţie de valoarea acestor indicatori de

sensibilitate şi de sensul de variaţie a dobânzilor pe piaţă.

(Teză de doctorat «PERFORMANŢE BANCARE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI» Conducator Stiinţific: PROF.UNIV.DR. D. CIUCUR ; Doctorand S.B.TOMA , 2004) Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din

dobânzi şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile.

Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:

- riscul de exploatare - înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor sau a unei reduceri a

veniturilor din dobânzi;

- riscul de bilanţ (de capital) - riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o

creştere a datoriilor. («POLITICI SI TEHNICI BANCARE » I.COSTICA, S.A. LAZARESCU,

EDITURA ASE, BUCURESTI 2004)

În practica bancară se folosesc 3 indicatori ai marjei dobânzii:

- Marja absolută a dobânzii bancare – exprimă capacitatea băncii de a-şi acoperi

cheltuielile. O marjă adecvată este aceea care este suficientă pentru a susţine sarcina

bancară şi a obţine un profit satisfăcător.

- Marja procentuală brută a dobânzii bancare se calculează în mod relativ prin

raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor investite

- Marja procentuală netă a dobânzii bancare se calculează ca difereţă între nivelul

mediu al ratei dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate.

Factorii care afectează sensibilitatea băncii la variaţia ratei dobânzii pe piaţă sunt:

- endogeni – structura activelor şi pasivelor bancare, calitatea şi eşalonarea scadenţelor

creditelor şi a fondurilor atrase;

- exogeni - determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale care se reflectă în

nivelul ratelor dobânzii pe piaţă. («GESTIUNEA RISCULUI BANCAR » L. ROXIN,

EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI 1997)

Instrumente manageriale utilizate pentru monitorizarea riscului de dobândă

9


Principalul obiectiv îl reprezintă maximizarea sau cel puţin stabilirea marjei băncii, a

diferenţei dintre veniturile din dobânzi şi cheltuielile cu dobânzi, în condiţiile unui nivel

acceptabil de risc. Astfel aceste instrumente sunt :

- Strategia de management a activelor porneşte de la premisa că suma şi tipul depozitelor

pe care le are o bancă şi volumul altor împrumuturi pe care aceasta le poate atrage depind

în cea mai mare măsura de clienţii săi. Însă principalul activ al băncii, reprezentat de

credite, nu se transformă întotdeauna cu uşurinţă în lichidităţi, în special atunci când

economia este în recesiune.

- Strategia de management a pasivelor are ca principal obiectiv obţinerea unui control

asupra surselor de fonduri, comparabil cu controlul deţinut de bancă asupra activelor sale.

Principala pârghie de control o reprezintă preţul - rata dobânzii şi celelalte condiţii pe

care banca le oferă pentru depozitele pe care le atrage şi pentru împrumuturile pe care le

ia - pentru a obţine volumul, structura şi costul pe care le doreşte.

- Dezvoltarea strategiei de management a pasivelor şi creşterea volatilităţii dobânzilor şi a

riscurilor au determinat elaborarea unei strategii de management a fondurilor. Această

strategie este o abordare mai echilibrată a managementului activelor şi pasivelor:

conducerea băncii trebuie să exercite un control cât mai ridicat asupra volumului,

structurii şi venitului, respectiv costului, atât a activelor, cât şi a pasivelor. Această

coordonare permite maximizarea marjei dintre veniturile băncii obţinute din plasamente

şi cheltuielile sale pentru atragerea pasivelor; politicile băncii trebuie dezvoltate în aşa fel

încât să maximizeze veniturile şi să minimizeze costurile aferente serviciilor băncii.

(“MĂSURAREA SI ANALIZA STATISTICA A RISCULUI IN ROMANIA“ I.ISAIC-MANIU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2003) Modele pentru măsurarea riscului de rată a dobânzii

Modelul gap-ului între activele şi pasivele sensibile

Activele şi pasivele sunt grupate în active şi pasive cu rată variabilă (sensibilă) sau

fixă pe o anumită bandă de scadenţă. Un activ sau pasiv are rată de dobândă sensibilă

dacă este actualizat (reevaluat) funcţie de rata dobânzii de piaţă în cadrul unui anumit

orizont de timp. În cadrul acestui model se calculează astfel un gap ca diferenţă între

active şi pasive pe fiecare bandă de scadenţă. Pe lângă gap-ul pe fiecare bandă de

scadenţă se mai poate calcula şi un gap cumulat. GAPi = Ai- Pi GAPCi = GAPi+ GAPCi-1

10


GAPCi = gap-ul cumulat pentru scadenţa i GAPi= gap-ul pentru scadenţa i ;GAPCi-1=gap-ul cumulat pentru scadenţa i-1;

Ai= activ pe scadenţa i ;Pi= pasiv pe scadenţa i ;

Cunoscând gap-ul pe fiecare bandă de scadenţă se poate calcula cu uşurintă care este

expunerea băncii in termeni de venit din dobândă la modificarea ratei de dobândă pe

piaţă. ΔVNDi= GAPi*Δr=( ASi- PSi)* Δr

ΔVNDi=modificarea venitului net din dobândă pentru o bandă de maturitate iΔr=modificarea ratei de dobândă care afectează activele şi pasivele pe maturitatea i ;Modelul gap-ului de maturitate se bazează pe noţiunea de valoare de piaţă a activelor şi

datoriilor (pasivelor îndatorate). Valoarea de piaţă a unui instrument financiar este

stabilită ca valoare actualizată a fluxurilor viitoare generate de respectivul instrument,

actualizarea făcându-se cu o rata de dobândă de piaţă.

Cu cât maturitatea unui element bilanţier este mai mare cu atât modificarea valorii de

piaţă la modificarea ratei dobânzii pe piaţă este mai mare. Influenţa maturităţii asupra

modificării preţului unui element de activ sau pasiv poate fi extinsă şi la nivelul întregului

activ sau pasiv. Astfel se poate calcula maturitatea medie a activelor şi datoriilor ca fiind :

MA=xA1*MA1+ xA2*MA2+…+ xAn*MAn MP=xP1*MP1+ xP2*MP2+…+ xPn*MPn

MA= maturitatea medie a activului ; MP= maturitatea medie a datoriilor ; MAi= maturitatea activului i ;Mpi=maturitatea datoriei i; xAi=ponderea valorii de piaţă a activului i în valoarea de piaţă a activului total ; xpi= ponderea valorii de piaţă a datoriei i în valoarea de piaţă a datoriei totale ; Atunci când maturitatea activului/datoriei este mai mare, modificarea valorii de piaţă a

activului/datoriei la o modificare a ratei dobânzii pe piaţă este mai mare. Efectul net al

modificării ratelor de dobândă asupra bilanţului bancar depinde de gap-ul de maturitate

între active şi datorii: GAPM= MA- MP

Situaţia tipică a băncilor comerciale este cea în care gap-ul de maturitate este pozitiv.

Această situaţie semnifică faptul că maturitatea medie a activelor este mai mare decât

maturitatea medie a datoriilor (de regulă preferinţa clienţilor este pentru credite pe

termene lungi pentru investiţii iar depozitele sunt pe termene scurte). Diferenţa dintre

valoarea de piaţă a activelor şi valoarea de piaţă a datoriilor dă valoarea de piaţă a

capitalurilor proprii ale băncii. Aceasta este valoarea pe care ar primi-o acţionarii băncii

dacă s-ar lichida (vinde) activele şi răscumpăra pasivele la preţurile pieţei.

Pentru a realiza imunizarea la riscul de rată a dobânzii trebuie ca gap-ul de maturitate

să fie egal cu zero. De altfel un gap de maturitate egal cu zero nu protejează întotdeauna

banca de riscul de rată a dobânzii. Pentru a putea realiza o imunizare la riscul de rată a

11


dobânzii trebuie să se ţină seama de efectul de levier şi conceptul de durată a activelor şi

datoriilor.

Modelul gap-ului de durată este o metodă mai tehnică de evaluare a riscului de rată a

dobânzii, denumită şi metoda actualizării ce defineşte conceptul de GAP de durată ca

fiind o durată ponderată cu valorile actuale a fluxurilor generate de un activ sau pasiv dat.

(«SOME THEORETICAL PROBLEMS SUGGESTED BZ THE MOVEMENTS OF INTEREST RATES, BOND ZIELDS AND STOCK PRICES IN THE US SCIENCE»- MACAULEY F. ,NBER, NEW YORK) Durata reprezintă media ponderată a scadenţei fluxurilor unui activ sau pasiv utilizând

ca ponderi valoarea prezentă a fiecărui flux în total fluxuri actualizate.

(« PRODUSE, COSTURI SI PERFORMANŢE BANCARE» C.BASNO, N.DARDAC, EDITURA ECONOMICA, BUCURESTI 2000 ) N N

D= ∑ (CFt*t/(1+r/m)mt)/∑ (CFt/(1+r/m)mt) t=1/m t=1/m

D= durata (măsurată in ani)

CFt= fluxul plătit la momentul tN=ultimul moment la care e plătit fluxulm= numărul de plăţi pe anr= rata dobânzii pe piaţă sau rentabilitatea cerută

Numitorul din formula duratei reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor viitoare (pe o

piaţă eficientă, această valoare actualizată ar trebui sa fie egală cu preţul pieţei).

Numărătorul reprezintă valoarea actualizată a fiecărui flux multiplicată cu durata de timp

necesară pentru primirea respectivului flux

Durata are o serie de proprietăţi :

- durata creşte la creşterea maturităţii, dar cu o rată descrescătoare;

- durata scade la creşterea ratei dobânzii pe piaţă sau a randamentului;

- durata este negativ corelată cu rata cuponului.

Pe lângă utilizarea duratei ca instrument de măsurare a expunerii la riscul de rată a

dobânzii, durata mai este utilizată şi pentru realizarea imunizării unui element al

bilanţului bancar sau a bilanţului bancar în ansamblu. Bilanţul bancar este imunizat la

rata dobânzii dacă evoluţia ratei dobânzii pe piaţă nu influenţează valoarea de piaţă a

capitalurilor proprii.

Pentru realizarea imunizării se calculează durata activului şi pasivului îndatorat :

11

DA=∑xAi*DAi DP=∑xPi*DPi

DA, Dp=durata portofoliului de active, respectiv datorii DAi, DPi= durata activului i, respectiv datorii ixAi, xPi= ponderea valorii de piaţă a activului i, respectiv datoriei i, în valoarea de piaţă a activului, datoriei total(e).

Putem scrie că modificarea valorii de piaţă a capitalurilor proprii este :

ΔCPR=ΔA-ΔP=-( DA- DP*l)*A* Δr/(1+r)=-DGAP*A* Δr/(1+r) DGAP= gap-ul de duratăA,P=valoarea de piaţă a activului,datoriei l=ponderea datoriilor în total activ la valori de piaţă(efectul de pârghie)


Imunizarea la rata dobânzii va presupune reducerea la zero a gap-ului de durată care se

poate realiza prin modificarea duratei activului, a duratei pasivului, sau a efectului de pârghie.

Modele bazate pe simulări presupun evaluarea posibilelor efecte ale modificărilor în rata

dobânzii asupra rezultatelor simulând posibile evoluţii ale ratelor de dobândă şi implicit

acestora asupra fluxurilor de încasări şi plăţi. Aceste modele implică o detaliere mult mai

ridicată a elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere, putând lua în calcul şi multe scenarii posibile

de modificare a ratei dobânzii. Se pot lua în calcul de la modificări în panta şi în forma curbei

structurii la termen a ratelor de dobândă până la scenarii de evoluţie a ratelor de dobândă

derivate din simulări Monte Carlo. Se pot realiza simulări :

- statice - iau în calcul doar modificările care apar în urma posibilelor modificări ale ratelor de

dobândă asupra elementelor bilanţiere şi extrabilanţiere existente în momentul actual.

- dinamice se pot lua în calcul şi modificări în elementele bilanţiere şi extrabilanţiere.

Astfel, se au în vedere de exemplu ipoteze despre evoluţia viitoare a ratelor de dobândă,

comportamentul clienţilor băncii cât şi eventuale modificări în portofoliul băncii (de exemplu

acordarea unor credite noi sau implicarea în alte tranzacţii decât cele existente în momentul

actual). Evaluarea calităţii diverselor simulării se face în funcţie de validitatea ipotezelor făcute

despre evoluţia ratei dobânzii şi comportamentul băncii şi clienţilor ei.

Tehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzii :

Contract CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului sau ca, în schimbul

plăţii unei prime, să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin intermediul unei

rate de dobândă plafon pentru o sumă şi o perioadă date. Această opţiune poate avea unul sau

mai multe momente de exercitare. Cumpărătorul de CAP, îşi acoperă astfel riscul de creştere

excesivă a ratei dobânzii şi alege: suma supusă contractului; rata de referinţă; preţul de

exerciţiu sau rata dobânzii plafon. Dacă rata dobânzii de referinţă este mai mare decât rata

plafon, vânzătorul de CAP plăteşte cumpărătorului diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă

este inferioară ratei plafon, nu se va vărsa diferenţa de dobândă.

O bancă va cumpăra CAP pentru acoperirea riscului în următoarele situaţii :

- dacă are active la rată fixă şi pasive la rată variabilă;

- dacă are o poziţie netă long pe obligaţiuni;

- dacă are ecart de durată pozitiv în contextul macrohedging-ului.

Contract FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitate cumpărătorului sau ca, în schimbul

plăţii unei prime, să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin intermediul unei

13


rate de dobândă planşeu pentru o sumă şi o perioadă date. Această opţiune poate avea unul sau

mai multe momente de exercitare. Dacă rata dobânzii de referinţă este mai mică decât rata

planşeu, vânzătorul de FLOOR plăteşte cumpărătorului diferenţa de dobândă. Dacă rata de

referinţă este superioară ratei planşeu, nu se va vărsa diferenţa de dobândă.

O bancă va cumpăra FLOOR pentru acoperirea riscului în următoarele situaţii :

- dacă are active la rată variabilă şi pasive la rată fixă;

- dacă are o poziţie netă short pe obligaţiuni;

- dacă are ecart de durată negativ în contextul macrohedging-ului.

Contract COLLAR reprezintă suprapunerea unui CAP si a unui FLOOR, garantându-se

cumpărătorului o rată de dobândă cuprinsă între rata plafon şi cea planşeu, pentru o sumă şi o

perioadă date. Dacă managerii sunt cu aversiune ridicată la risc şi sunt preocupaţi de

volatilitatea ridicată a ratei dobânzii pot să-şi acopere riscul de rată a dobânzii cumpărând în

acelaşi timp un CAP şi un FLOOR. Când rata dobânzii scade sub rata FLOOR se exercită

FLOOR şi se primeşte diferenţa între rata FLOOR şi dobânda pieţei iar când rata dobânzii

creşte peste rata CAP se exercită CAP şi se primeşte diferenţa între dobânda pieţei şi rata CAP.

Dacă dobânda pieţei se află între cele două rate atunci cumpărătorul nu primeşte nimic, cele

două opţiuni fiind out of the money şi nu se exercită. Cea mai utilizată formă de COLLAR este

aceea în care se ia o poziţie opusă pe CAP şi FLOOR. Aceste contracte se utilizează astfel :

- cumpărarea de COLLAR e alternativă cu o cumpărare de CAP

- vânzarea de COLLAR e alternativă cu o cumpărare de FLOOR. (‘POLITICI SI TEHNICI

BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2004)

Contract FRA (Forward Rate Agreement) este un contract pe rata dobânzii în care, în prezent,

este determinată rata ce urmează a fi plătită sau încasată începând cu un anumit moment viitor,

pe o anumită perioadă de timp, FRA este un instrument utilizat în scopul “fixării” ratei

dobânzii pentru o perioadă de timp în viitor. Caracteristici principale: sunt contracte exclusive

pe rata dobânzii; suma de regularizat este o plată cash; sunt contracte bilaterale private; la

încetarea acestora vânzătorul efectuează o plată.(‘MANAGEMENTUL LICHIDITATII

BANCARE’’ N.DANILA, L.C.ANGHEL, M.I.DANILA, EDITURA ECONOMICA, BUCURESTI)

Cumpărătorul sau vânzătorul de FRA se pot acoperi împotriva creşterii respectiv scăderii ratei

dobânzii pe piaţă. Cum diferenţa de dobândă este plătită la data decontării şi nu la data

maturităţii, ea se va actualiza folosind rata de referinţă la data decontării pentru perioada

contractului. Aceste contracte pot fi utilizate pentru :

- acoperirea riscului de rată a dobânzii,

14


- obţinerea de profit pe baza aşteptărilor cu privire la evoluţia ratei dobânzii.

- arbitraj între diferenţa de preţuri între FRA-uri, futures pe rata dobânzii şi ratele forward

(‘POLITICI SI TEHNICI BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU EDITURA ASE, BUCURESTI

2004)

Contract FUTURES reprezintă un acord standardizat de cumpărare sau vânzare a unei cantităţi

specificate dintr-un instrument financiar, la o dată viitoare şi la un preţ stabilit în prezent. În

funcţie de tipul instrumentelor financiare tranzacţionate (obligaţiuni, bonuri de tezaur,

certificate de depozit, depozite la termen în eurovalute) şi de modalitatea de schimbare a

acestora toate contractele posedă următoarele caracteristici:

- sunt întocmite pentru o sumă specificată şi standardizată a unui instrument financiar;

- o instituţie de clearing este contrapartida fiecărui contract;

- contractele pot fi achiziţionate şi vândute cu o implicare redusă din punct de vedere al

fondurilor alocate în comparaţie cu valoarea propriu-zisă a contractului;

- contractele sunt în dependenţă zilnică de cotaţiile din piaţă.

Operaţiunile futures pot fi utilizate atât pentru specularea mişcărilor viitoare ale ratelor de

dobândă, cât şi pentru hedging-ul riscului fluctuaţiei ratelor de dobândă. Operaţiunile futures

pe rate de dobândă pot fi utilizate şi pentru corelarea maturităţii activelor şi pasivelor unei

instituţii financiar-bancare (se poate majora maturitatea activelor sau/şi reducerea maturităţii

pasivelor).(‘MANAGEMENTUL LICHIDITATII BANCARE’’ N DANILA, L.C.ANGHEL, M.I.

DANILA, EDITURA ECONOMICA,BUCURESTI 2002). Futures-urile pe rata dobânzii sunt

futures-uri cu suport ce depinde de rata dobânzii şi pot fi grupate astfel:

- Futures pe rata dobânzii pe termen scurt - unde activul suport este un depozit noţional ;

- Futures pe rata dobânzii pe termen lung - unde activul suport este o obligaţiune.

Contracte SWAP reprezintă un contract între două contrapartide de a schimba plăţi de dobânzi

diferite şi specificate pe o anumită durată de timp contractuală. Spre deosebire de FRA, Swap-

ul se referă la mai multe perioade. În funcţie de tipul dobânzilor plătite, swap-ul poate fi :

- cupon swap – în care se schimbă dobânzi fixe cu dobânzi variabile;

- basis swap – în care se schimbă dobânzi variabile care sunt legate de două rate de dobândă

pe pieţe diferite;

- swap pe rata dobânzii cu valute diferite – în care se schimbă dobânzi în valute diferite.

(‘POLITICI SI TEHNICI BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU EDITURA ASE,

BUCURESTI 2004).

15

Stadiul Actual Al Cunoasterii

Documents

Transcript of Stadiul Actual Al Cunoasterii