Conceptul de spălare a banilor murdari

Termenul de spălare a banilor murdari a fost folosit prima dată de autorităţile americane, atunci când s-au referit la maşinile de spălat rufe aflate în proprietatea mafiei. Maşina de spălat asigură schimbarea rufelor murdare în rufe curate. Similar spălarea banilor asigură transformarea „banilor murdari” în „bani curaţi”1. În perioada anilor 1920-1930, mafia şi-a legitimat profiturile realizate din contrabandă, prostituţie şi jocuri de noroc prin afacerile cu automate de spălat rufe. „Banii murdari” au fost mixaţi cu cei obţinuţi din plăţile efectuate de cei care foloseau automatele de spălat rufe, asigurând mafioţilor acoperiri pentru profiturile realizate din afaceri veroase.

Spălarea banilor reprezintă o practică ce presupune două procese relaţionale. În primul rând, oricine ascunde existenţa banilor este implicat în spălarea acestora. De exemplu, traficantul de droguri care depune un venit illicit într-o bancă elveţiană sau cel care eludează taxele financiare, fondurile fiind ulterior camuflate în investiţii legale cu statul, nu fac altceva decât să recicleze banii murdari.

În al doilea rând, banii sunt „curăţaţi” sau supuşi operaţiunilor „sanitare” atunci când sursa acestora sau uzul lor este mascat, ascuns, secretizat. Legitimitatea surselor de provenienţă asigură calea pentru fructificarea banilor fără teama de a da socoteală cuiva. Justificarea, prin posesia de resurse, bunuri, proprietăţi etc. reprezintă esenţa spălării banilor murdari. Astfel: traficantul de droguri trebuie să se justifice faţă de organele de poliţie de ce locuieşte într-o vilă luxoasă şi costisitoare sau foloseşte autoturisme de lux; persoana care eludează legile privind plata taxelor financiare trebuie să motiveze autorităţilor fiscal investiţiile realizate; funcţionarul corupt va trebui să explice comisiei anticorupţie de ce modul său de viaţă depăşeşte veniturile financiare pe care le are ş.a.m.d2.

Spălarea banilor se face în scopul împiedicării sau îngreunării operaţiilor de urmărire a documentelor contabile, prin practica transferurilor de fonduri băneşti „cash” peste hotare, fără plata taxelor corespunzătoare. Dacă banii nu pot fi urmăriţi, atunci acţiunile juridice pot fi blocate, confiscările evitate, iar datoriile, taxele şi impozitele nu pot fi recuperate.

Nu există o definiţie universală pentru spălarea banilor murdari. Juriştii şi agenţiile de stat însărcinate cu aplicarea legii, companiile şi oamenii de afaceri, fiecare ţară în parte sau pe blocuri au propriile definiţii în funcţie depriorităţi şi perspective. Marea Britanie, spre exemplu, a incriminat ca

1 Popa, Ştefan, Cucu Adrian, Economia Subterană şi Spălarea Banilor, Editura Expert,Bucureşti, 2000, pag. 59.2 Albu, Petru, Crima organizatǎ în perioada de tranziţie-o ameninţare majorǎ la adresa securitǎţii internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, p. 50.

2

1

infracţiuni numai câteva din categoriile de fapte ce ţin de spălarea banilor murdari.

Astfel, conform Legii privind infracţiunile în domeniul traficului de droguri din 1986, secţiunea 24, este ilegală sprijinirea unei persoane pentru a reţine sau beneficia de profiturile realizate din traficul cu droguri, prin ascunderea, scoaterea în afara zonei jurisdicţionale sau transferul către terţi. Există infracţiune şi dacă o persoană cunoaşte sau suspectează pe cineva care desfăşoară sau a desfăşurat activităţi în domeniul traficului de droguri sau a beneficiat de pe urma acestei „afaceri” şi nu sesizează organele de poliţie.

Alte ţări, cum sunt SUA şi Australia, au incriminat ca infracţiuni specifice spălării banilor un spectru mai larg de activităţi. Astfel, conform Legii Federale pentru controlul asupra spălării banilor, din 1986, în Statele Unite ale Americii, o persoană este vinovată de această infracţiune dacă desfăşoară în mod conştient tranzacţii care implică rezultatele obţinute din activităţi ilegale în scopul promovării acestora sau mascării lor.

La nivel internaţional operează un Tratat ONU, în virtutea căruia spălarea banilor proveniţi din traficul de droguri este o infracţiune incriminată universal. Conform Convenţiei ONU în domeniul drogurilor, constituie infracţiune ascunderea sau mascarea naturii, sursei sau posesiei rezultatelor obţinute din activităţi ilegale precum traficul de droguri.

Corpul pentru Acţiuni Tactice Financiare, stabilit de „Grupul celor 9” în 1989, a concluzionat: „Fiecare ţară trebuie să ia în considerare extinderea conţinutului infracţiunii de spălare a banilor murdari asupra tuturor activităţilor care implică narcoticele. O abordare alternativă este aceea a incriminării tuturor activităţilor infracţionale grave şi a celor care generează rezultate (fonduri, profituri, bunuri, proprietăţi) semnificative, ca ţinând de domeniul spălării banilor”3.

Într-adevăr, traficul cu droguri reprezintă activitatea ilegală cea mai profitabilă, dar la fel de profitabilă poate fi şi traficul cu armament, material strategice, opere de artă etc. Gradul de periculozitate socială este oarecum diferit, drogurile având implicaţii directe asupra sănătăţii individului. În opinia noastră, este necesar a se incrimina operaţiunile de spălare a banilor, indiferent de sursa de provenienţă a acestora, dacă este ilicită.

Obiectivele urmărite prin spălarea banilor

Spălarea banilor poate fi realizată pentru a se da un caracter legitim profiturilor.

Spălarea banilor se realizează pentru a se evita identificarea sursei ilegale din care provin, de către autorităţile investigaţionale de stat sau

33Albu, Petru, op. cit., p. 51.

2

agenţiile specializate pentru aplicarea normelor fiscale. Există şi situaţii în care se procedează la ascunderea banilor faţă de public, concurenţi, instituţii sociale, religioase etc., pentru a se asigura confidenţialitatea, avantajul competitiv, reputaţia sau descurajarea solicitărilor pentru acţiuni de caritate, fără a se recurge la activităţi infracţionale.

Procesul de spălare a banilor este determinat – aşa cum s-a arătat – de activităţi ilegale şi el poate avea motivaţii diferite. De exemplu, traficanţii de droguri acumulează uriaşe fonduri financiare „cash”, care se impun a fi spălate pentru evitarea descoperirii sursei de provenienţă. Grupările teroriste, la rândul lor, apelează la acest procedeu pentru a finanţa operaţiunile ilegale şi violenţele specifice acestora.

Tehnicile de spălare a banilor sunt folosite de companiile multinaţionale pentru a masca mita sau alte plăţi cu caracter confidenţial, în beneficiul unor personalităţi sau „agenţi”, având ca obiectiv obţinerea de contracte care să le asigure profituri mari. Finanţarea secretă a partidelor politice este uzitată, de asemenea, pentru a se asigura eludarea restricţiilor juridice asupra plăţilor de către companii şi, respectiv, de a se garanta „neimplicarea” în cazul depistării.

Spălarea banilor este folosită şi în scopul ascunderii surselor fondurilor financiare pentru preluarea unor active sau acţiuni sau pentru a masca profiturile proprietarilor de acţiuni din cadrul unei companii. Prin tehnicile de spălare a banilor se poate masca, de asemenea, folosirea împrumuturilor bancare pentru obiective neautorizate sau transferul de fonduri în conturi personale.

Forme şi metode de spălare a banilor

Varietatea metodologiei de spălare a banilor depinde de imaginaţia şi raţiunea celor care fac uz de astfel de operaţiuni. Eficacitatea unei metode depinde de scopul infractorului şi circumstanţele în care se realizează operaţiunea ca atare. Astfel, un funcţionar corupt care primeşte mită poate să uziteze de un nume fals pentru a investi sau masca banii iliciţi. Altfel însă se pune problema în cazul unui şef de stat care jefuieşte trezoreria ţării şi care trebuie să folosească tehnici de spălare a banilor, foarte sofisticate. În acest caz, un nou guvern democratic, care îşi propune recuperarea banilor trezoreriei naţionale, se va confrunta cu probleme de drept internaţional, imunitatea personală a fostului şef de stat, refuzul de a fi extrădat etc.

Succesul unei metodologii de spălare a banilor depinde, în ultimă instanţă, de modul în care aceasta asigură o explicaţie credibilă pentru originea banilor. Mecanismul spălării banilor având ca beneficiar o singură persoană are mai multe şanse de reuşită decât cele cu implicare complexă.

3

• Instituţiile financiare sunt cele mai pretabile mijloace prinintermediul cărora se pot spăla banii4.

Băncile se pot implica în spălarea banilor sub diverse forme, astfel: „rafinarea” banilor iliciţi; acceptarea de depozite sub nume false; închirierea de safe-uri pentru depozitarea de valori sau bani iliciţi,

încondiţii de totală secretizare;

realizarea de transferuri financiare computerizate ca plăţi pentruproduse ilegale, cum sunt drogurile sau depozitarea şi distribuireaprofiturilor unor tranzacţii;17

asigurarea de transferuri prin care banii iliciţi pot să ajungă ladestinaţii convenite;

neraportarea tranzacţiilor valutare sau eludarea legilor valutare etc.

Cea mai simplă şi obişnuită tehnică folosită este „rafinarea”, definită ca un proces de convertire a bancnotelor de valoare mică în cele de valoare mare.

Există cel puţin două motive pentru care se recurge la această metodă5:

în primul rând, „rafinarea” înlătură eventualele urme fizice, reziduuri sau mirosuri, aspecte care conduc adesea la distingerea banilor cash folosiţi sau rezultaţi din tranzacţiile ilegale cu droguri;

în al doilea rând, prin „rafinare” se reduce volumul şi greutatea banilor cash, uşurându-se astfel operaţiunile de transport şi manipulare.

O altă metodă de spălare a banilor este deschiderea şi operarea cu un cont bancar sub nume fals. Băncile care nu solicită datele de identitate ale clienţilor sunt cele mai pretabile pentru operaţiuni de spălare a banilor murdari în acest mod.

Această metodă ar putea fi combătută prin incriminarea ca infracţiune a deschiderii de conturi în bănci sub o identitate falsă sau prin obligativitatea băncilor de a semnala pe cei care manipulează sume mari de bani.

Băncile sunt interesate de propriile profituri şi, cel mai adesea, invocă dreptul de secretizare a operaţiunilor financiare pe care le efectuează. Cu alte cuvinte, nu au interesul să divulge depozitele bancare ale clienţilor pentru a nu se autoizola.

4 Voicu, Costică – Spălarea Banilor Murdari, Editura Silvi, 1999; Mocuţa Gheorghe –Metodologia Investigării Infracţiunii de Spălare a Banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, p.18.5 Albu, Petru, op. cit., p.53.

5

4

• Cazinourile sunt locurile ideale pentru aranjamente, jocuri de noroc şi, respectiv, spălarea banilor. Infractorii bogaţi, stigmatizaţi de societate, sunt aici bineveniţi. Având în vedere caracterul activităţilor şi atmosfera propice cazinourilor, infractorii pot uşor să joace câştigurile ilicite, având asigurat un relativ anonimat. Spălarea banilor în cazinouri se face uşor, cu sau fără sprijinul managerilor acestora.

Cazinourile sunt, în primul rând, locuri ideale pentru „rafinarea” banilor. Cazinourile se implică şi în alte genuri de operaţiuni, cum ar fi transferurile de bani cash peste frontieră. De regulă, se cunoaşte că aceste stabilimente sunt destinate facilitării jocurilor de noroc, iar faptul că pot fi pervertite la activităţi de spălare a banilor rămâne un aspect ascuns.

• Banii pot fi spălaţi şi în cadrul pariurilor vizând cursele hipice, autoetc. Este foarte dificil de probat spălarea banilor prin jocurile de noroc,

deoarece acestea se bucură de un regim de relativ anonimat, evidenţele pariurilor sunt uşor de manipulat şi modificat, iar bookmakerii, de regulă, preferă cooperarea cu persoanele implicate în astfel de operaţiuni, având anumite avantaje materiale.

• O altă metodă utilizată pentru spălarea banilor constă în „cumpărarea unei afaceri care să producă intensiv bani cash pentru sertar”. Fondurile ilicite sunt mascate ca parte a banilor lichizi rezultaţi din aceste afaceri şi pot fi chiar impozitate, asigurându-li-se astfel legitimitatea completă. Această metodă „elegantă” are ca efect secundar creşterea valorii acţiunilor companiei prin îmbunătăţirea artificială a profitului acesteia şi, deci, crearea potenţială a unui mare capital6.

• O variantă a mecanismului de spălare a banilor o reprezintă investiţia directă într-o afacere fără succes. Infractorul care investeşte cumpără o afacere legală, care se află în pierdere, după care manipulează dosarele cu evidenţa contabilă pentru a demonstra că afacerea este totuşi profitabilă. Preluarea pierderilor este o strategie de spălare a banilor, foarte costisitoare care, în mod normal, are sens doar pentru un termen scurt.

Pericolul derivat din spălarea banilor

O parte semnificativă din volumul operaţiunilor de spălare a banilor este realizată de grupările care desfăşoară activităţi compatibile cu crima organizată. Spălarea banilor este vitală pentru aceste grupări criminale, deoarece astfel pot evita identificarea şi tragerea la răspundere penală pentru activităţile infracţionale desfăşurate. De regulă, persoanele aflate în topul organizaţiilor criminale sunt în afara sferei activităţilor concrete specifice crimei organizate, ceea ce ridică mari probleme investigatorilor care

6 Albu, Petru, op. cit.,p.55.

5

adună probe incriminatorii. Adesea, urmărirea circuitului banilor constituie singura legătură dintre liderii organizaţiilor criminale şi infracţiunile propriu-zise.

Spălarea banilor permite organizaţiilor criminale să fructifice profiturile realizate prin afaceri veroase. Riscul pentru lumea afacerilor şi pentru economie, în general, constă nu numai în penetrarea de către grupurile criminale a domeniului afacerilor legale, dar şi în concurenţa neloială pe care acestea o exercită pe piaţă. Infractorii care şi-au procurat banii din trafic de droguri, jocurile de noroc, prostituţie, extorcare, fraude de toate felurile nu au de ce să conteste taxele sau alte prevederi legislative care se aplică în domeniul afacerilor. Aceştia beneficiază din plin de accesul la banii „liberi”, obţinuţi prin eludarea legii care reglementează activităţile bancare, operând cu fonduri financiare proprii fără a lua în considerare restricţiile generale fiscale şi de credit care acţionează în economie.

Creşterea economiei subterane şi spălarea banilor afectează fundamental activităţii financiare din orice societate7. Uriaşele sume de bani supuse procesului de spălare influenţează enorm nivelul corupţiei. Atât managerii, cât şi angajaţii instituţiilor financiare sunt supuşi unor tentaţii inimaginabile. Politicienii şi funcţionarii publici sunt, de asemenea, supuşi riscului corupţiei, iar evaziunea fiscală devine ceva obişnuit. În cel mai sumbru scenariu, spălarea banilor perverteşte sistemul politic şi economic, astfel încât o ţară devine dependentă şi subordonată intereselor crimei organizate.

Studiu de caz: Vaticanul, anchetat pentru spǎlare de bani

Statul papal, acuzat de spǎlare de bani pentru mafia ruseascǎ

Guvernatorul Băncii Vaticanului, Ettore Gotti Tedeschi, este anchetat pentru spălare de bani, în cadrul unei anchete mai ample, au anunţat surse din poliţia italiana, citate de postul britanic BBC. Ancheta a fost lansată după ce Fiscul italian a descoperit două tranzacţii suspecte între Banca Vaticanului şi două bănci italiene diferite. De asemenea, procurorii au confiscat 23 de milioane de euro pe care Banca Vaticanului a încercat să îi transfere de la mica bancă italiană Credito Artigianato. Din această sumă, 20 de milioane de euro erau destinaţi JP Morgan, din Frankfurt, iar restul urmau să ajungă la Banca del Fucino, din Italia. Magistraţii din Roma verifică în prezent dacă Tedeschi şi directorul general al băncii, Paolo Cipriani, au încălcat legile care cer băncilor să divulge informaţii despre operaţiunile financiare. Astfel, Banca Vaticanului nu ar fi informat autorităţile financiare de unde provin banii.

7 Popa, Ştefan, Cucu Adrian, Economia Subterană şi Spălarea Banilor, Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 78.

6

Papa uimit

Vaticanul s-a declarat “uimit” şi şi-a exprimat încrederea deplină în Tedeschi şi Cipriani. Într-un comunicat, Sfântul Scaun a dat asigurări că datele necesare sunt disponibile deja la Banca Naţională a Italiei. Tedeschi, expert în etică financiară, conduce Banca Vaticanului de un an. Anterior, el a fost şeful pentru operaţiuni în Italia al băncii spaniole Santander.Banca Vaticanului, cunoscută oficial drept Institutul pentru Lucrări Religioase (IOR), a fost înfiinţată oficial în timpul celui de al Doilea Război Mondial pentru a administra conturile ordinelor religioase, cardinalilor, episcopilor şi preoţilor. IOR a fost implicată într-un scandal şi în 1982, când guvernatorul său, arhiepiscopul Paul Marcinkus, a fost pus sub acuzare pentru implicare în prăbuşirea uneia dintre cele mai mari bănci private din Peninsulă, Banco Ambrosiano. Arhiepiscopul Paul Marcinkus nu a fost arestat niciodată.

Dificultǎţi persistente

Vaticanul a cerut anterior ajutor financiar din partea credincioşilor Bisericii Catolice, motivând cǎ aceasta se confruntǎ cu „dificultǎţi persistente”, relateazǎ agenţiile internaţionale de presǎ. Cardinalii insǎrcinaţi cu controlul finanţelor Sfântului Scaun şi ale statului Vatican şi-au exprimat speranţa într-o balanţa financiarǎ mai bunǎ, în pofida unui ”cadru general de dificultǎţi persistente” pentru anul 2010, se aratǎ în acelaşi document. Cardinalii reuniţi sub autoritatea lui Tarcisio Bertone, ”numarul doi” in ierarhia Vaticanului au pledat pentru  ”necesitatea pastoralǎ’ de a suscita o mai mare atenţie din partea credincioşilor – mai sensibili de a contribui la proiecte specifice sau mai apropiate – faţǎ de structurile Bisericii care presteaza servicii de ordin general. Cifrele sunt în general publicate vara. În 2008, Vaticanul (activitǎţile Papei, congregaţiile etc.) a avut un deficit de 911.514 euro, faţǎ de circa 9 milioane in 2007. Dimpotrivǎ, statul Vatican (curia si dicasterele, muzeele, media Vaticanului etc.), care s-a confruntat cu criza economica mondiala, a încheiat anul 2008 cu un deficit de 15 milioane de euro. Donaţiile Bisericilor catre Papa, îndeosebi de sǎrbǎtoarea sfinţilor Petru si Pavel, au fost de 75,78 milioane de dolari, în uşoara scǎdere faţǎ de 2007. Cele mai importante contribuţii au venit din partea unor catolici americani, italieni si germani, dar, raportat la numǎrul de catolici, Coreea de Sud şi Japonia se aflǎ în fruntea listei.

Bancherii lui Dumnezeu

Publicaţia Panorama relata anterior ca Vaticanul este suspectat a fi implicat într-un scandal privind spǎlarea unor sume uriaşe de bani prin diverse artificii bancare. Sursa media explica cǎ Vatican Bank este anchetatǎ pentru implicare în spalare de bani prin folosirea de conturi la una din cele mai mari banci din Italia. Oficiali ai Unitaţii de Informaţii Financiare a Bǎncii Italiei au identificat tranzacţii de 180 milioane de euro ce încalcǎ reglementǎri contra spǎlǎrii de bani în conturi deţinute la filiala UniCredit de lângǎ biserica San Pietro. Sursa citatǎ menţioneazǎ cǎ procurorii coopereazǎ cu Guardia di Finanza în cadrul anchetei contra bǎncii, cunoscutǎ formal ca Institutul pentru Opere Religioase (IOR). Anchetatorii analizeaza toate tranzacţiile IOR din perioada 2006 -2008. În aceasta perioada, peste 180 de milioane de euro în cecuri şi transferuri s-au mutat prin conturi. Aceasta este cea mai gravǎ ancheta contra Vatican Bank din 1982, când s-a prabuşit Banco Ambrosiano, în care era acţionar majoritar. În 2007, un

7

tribunal a stabilit cǎ mafia se aflǎ în spatele asasinarii, în 1982, a lui Roberto Calvi, preşedintele Banco Ambrosiano, cunoscut drept ‘bancherul lui Dumnezeu’.

Religie politica

Sǎptǎmânalul american Philadelphia Trumpet scria pe pagina sa electronica, în luna octombrie a anului trecut, cǎ atât Germania, în plan politic, cât şi Vaticanului în cel religios, pun la cale un plan meticulos de mutare a centrului de putere dinspre SUA spre Europa. Sursa memnţionatǎ opina cǎ papa Benedict al XVI-lea precum şi toata ierarhia Vaticanului doresc, pe fondul actualei crize mondiale, sǎ profite şi sǎ stabileascǎ catolicismul ca o forţǎ de conducere în spatelele formşrii unei super-puteri europene care sǎ aibǎ drept repere de lidership, Germania şi Vaticanul. În sprijinul acestei ipoteze, jurnalistii americani aduc în discuţie un scurt discurs al lui Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului, din 30 septembrie 2009, publicat în oficiosul Vaticanului, L’Osservatore Romano, în care acesta susţinea cǎ aceastǎ crizǎ se datoreaza lipsei de credinţa. „Politica are nevoie de religie. Atunci cand Dumnezeu este ignorat, capacitatea de a respecta drepturi şi de a recunoaste bunurilor comune dispare”, spunea Bertone. El a mers atunci şi mai departe şi explicat cǎ actuala criza financiara este rezultatul lipsei valorilor creştine în politica globalǎ.  Comentariile lui Bertone au fost urmate de o mustrare din partea secretarului Consiliului Pontifical pentru Justitie şi Pace, Giampaolo Crepaldi, care a facut apel la catolici sǎ joace un rol mult mai activ în politica şi sǎ nu mai îl „mai lase pe Dumnezeu doar în stranǎ”. Astfel de pǎreri au fost sustinute şi de Papa, care declara o luna mai tarziu, pe 6 octombrie 2009, ca prǎbusirea unor importante bǎnci aratǎ ca banii sunt „nimic” şi numai „cuvintele lui Dumnezeu sunt realitǎţi solide”.

Vaticanul, spǎlǎtoria de bani a mafiei ruseşti

Principala banca a Bisericii Romano-Catolice este anchetatǎ de autoritǎţile italiene pentru implicarea în operaţiuni de spǎlare de bani prin folosirea de conturi la una dintre cele mai mari bǎnci din Italia, relateazǎ agenţiile de presa internaţionale. Conform sǎptǎmânalului italian „Panorama”, ofiţeri ai Unitǎţii de Informaţii Financiare a Bǎncii Italiei au identificat tranzacţii de peste 180 milioane de euro, ce încalcǎ legislaţia italianǎ împotriva spǎlǎrii de bani, în conturi deţinute la filiala UniCredit de lânga biserica San Pietro, una dintre cele mai importante filiale ale bǎncii. Ancheta a fost declanşatǎ ca urmare a demersurilor principalei instituţii financiare din Italia, Bankitalia, Procuratura din Roma şi Garda Financiarǎ demarând o amplǎ anchetǎ privind o serie de „conturi lipsite de transparenţǎ“ ce ar fi tranzitat IOR (Institutul Operelor Religioase), supranumit „Banca Vaticanului”. Procurorii italieni cred ca ar fi fost încǎlcatǎ legea 231/2007 care reglementeaza normele referitoare la spǎlarea de bani pe teritoriul Italiei, şi destinatǎ sǎ combatǎ în principal operaţiunile Mafiei. Anchetatorii Unitǎţii de Informaţii Financiare a Bǎncii Italiei, serviciul secret de informaţii în domeniul financiar al Italiei, cerceteazǎ depozite bancare prin care, în ultimii trei ani, au tranzitat peste 180 de milioane de euro.

Banii mafiei pentru Papa

8

Conform datelor citate de „Panorama”, oficialii italieni considerǎ ca IOR a servit drept „ecran” pentru persoane fizice şi societǎţi ce au creat un flux financiar ilicit între acesta şi alte instituţii de gen din Italia, dintre care unele sunt considerate o faţadǎ pentru activitǎţile mafiei ruse şi ucrainene. IOR, cunoscut şi ca banca preoţilor, gireazǎ conturile diferitelor ordine religiose şi asociaţii catolice şi greco-catolice, organizaţii care beneficiazǎ de imense donaţii. Numele acestuia a fost implicat în cateva scandaluri în istoria recentǎ a statului Vatican, referitoare la mafia sicilianǎ Cosa Nostra sau la loja masonica italiana P2. La 23 septembrie, preşedinte al IOR a fost numit Ettore Gotti Tedeschi, profesor de etica finanţelor la Universitatea catolicǎ din Milano şi consilier la Casa italiana de Economii. În 2008, patrimoniul Bǎncii Vaticanului a fost estimat de mass-media italianǎ la peste cinci miliarde de euro.Potrivit cotidianului englez „The Times”, actuala anchetǎ este cea mai importanta dupǎ acţiunea legalǎ din 1982, an în care a falimentat „Banco Ambrosiano” a cǎrui acţionar principal era Banca de la Vatican (acelaşi „IOR” sau „Institut al Servicilor Religioase”).

Moştenire sumbrǎ

Banca Vaticanului are un trecut plin de pete negre, de la conturi pentru mafioţi şi mitǎ pânǎ la tǎinuire, actualul pontif, Benedict al XVI-lea, intenţionând acum sǎ facǎ puţinǎ curǎţenie, scrie ziarul austriac Die Presse, citat de mass-media de la Bucureşti. Misterul legat de Institutul pentru Opere Religioase (IOR), aşa cum se numeste oficial banca pontificalǎ, începe odatǎ cu limba care apare pe ecranul bancomatului şi anume limba oficialǎ a statului Vatican, latina. Zidul leonin, care înconjoarǎ Vaticanul, a fost totdeauna un zid al tǎcerii, însǎ din nicio parte a micului stat papal nu ajunge atât de puţin la lumea dinafara ca din sumbrul bastionul Niccolo V, care îşi înalţǎ silueta lângǎ palatul apostolic. Din acest bastion, elita finanţelor papale vegheazǎ din 1942 la tezaurul statului catolic, stǎpâna peste active în valoare de 5 miliarde de euro şi cu o rezervǎ de o tona şi jumatate de aur în subterane. Miercuri, 23 septembrie, preşedintele bǎncii IOR a fost demis din funcţie, contractul lui Angelo Caloia în fruntea bancii fiind anulat prematur. Cu un an şi jumatate înainte de pensionare, el va fi mutat pe un post administrativ din cadrul consiliului de stat. Locul sǎu este luat de Ettore Gotti Tedeschi, care pânǎ acum a îndeplinit functia de şef pentru Italia al bǎncii spaniole Santander.

Decizia a fost luatǎ de comisia formatǎ din 5 cardinali, care alcǎtuiesc un fel de consiliu de supraveghere al bǎncii, fiind direct subordonaţi Suveranului Pontif.Motivele deciziei ar fi ramas ascunse publicului la fel ca dezbaterile din cadrul conclavului dacǎ nu ar fi existat cartea de scandal “Vatican SA”, aflatǎ din iunie pe lista bestseller-urilor în librariile italiene şi care a dus la cǎderea lui Caloia. De atunci, toate cicatricile care au pǎtat imaginea instituţiei cu decenii în urma au inceput din nou sǎ sângereze.

Profituri sfinţite

IOR este o banca ca toate celelalte doar dintr-un singur punct de vedere şi anume pentru faptul cǎ, potrivit statutului sǎu comercial, trebuie sǎ obţinǎ profit. Conform sursei citate, acest profit, care formal aparţine Papei, fiind folosit pentru bisericǎ, misiuni şi scopuri caritabile. Cei 1.400 de clienti ai bǎncii sunt în principal episcopi, cardinali cǎlugǎriţe şi angajaţi laici ai Statului Vatican. Însǎ la ghişeele sale nu stau la coada doar spirite pioase, sǎrace lipite, pentru cǎ banca –

9

cel puţin pânǎ acum 3 ani – a deschis conturi pentru clienţi privaţi aleşi, care varsǎ capital masiv în conturi, relateazǎ mass-media austriacǎ. Printre aceşti clienţi aleşi se gǎseau persoane cu relaţii şi care promiteau sǎ doneze mai devreme sau mai tarziu o parte a profiturilor obţinute.În schimb, investitorul se bucura de condiţii paradisiace: nu trebuie sǎ plǎteasca taxe şi are parte de o discreţie totalǎ. Regula tǎcerii este mai riguroasǎ ca la o mǎnǎstire de trapişti: nicio colaborare cu fiscul şi politia, anonimitate totalǎ, niciun fel de bilanţuri şi evidenţa a conturilor. Concordatul (tratat încheiat între Vatican şi state seculare, pentru reglementarea statutului bisericii, n.red.) cu Italia garanteaza protecţie iar IOR nu a semnat nici pânǎ azi vreun acord pentru reglementarea pieţelor financiare.

Pe scurt, este vorba aici de un paradis offshore pe pǎmânt, inclusiv cǎderea în pǎcat.Oferta a atras rapid investitori care nu doreau sǎ-şi spele conştiinţa ci banii proveniţi din afaceri mafiote, corupţie şi evaziune fiscala. Bomba a explodat în 1982, odata cu falimentul bǎncii ambroziene din Milano, al cǎrei preşedinte, Roberto Calvi, forma împreuna cu bancherul sicilian Michele Sindona şi cu şeful de atunci al bǎncii vaticane, monseniorul Paul Marcinkus, un trio fǎrǎ scrupule de spǎlǎtori de bani, în contact cu mafia, potrivit Die Presse.Calvi si Sindona nu au mai apucat sǎ cadǎ în ispita de a da totul in vileag, primul fiind gǎsit spânzurat sub un pod londonez, iar al doilea otrǎvit cu cianura de potasiu în inchisoarea de maxima securitate. Marcinkus s-a ascuns intre zidurile Vaticanului, Ioan Paul al II-lea impiedicand ani de zile predarea sa in mainile justiţiei italiene.

„Cu mâinile curate”

Donato de Bonis a ţesut o reţea de conturi mascate, create pe numele unor instituţii fictive precum “Fundaţia pentru copiii sǎraci” sau “Lupta contra leucemiei”, în spatele acestor conturi ascunzându-se şefi economici şi politicieni. De Bonis vehicula saptamanal cu carul bani pesin cu origine dubioasa. Doar pentru primul sau client, premierul Giulio Andreotti, cu numele de cod “Omissis”, suma se ridica la 26 de milioane de euro.

În bastionul Niccolo V au fost spǎlaţi în luna mai înainte de toate o parte din banii proveniţi din afacerea Tangentopoli, cel mai mare scandal de mitǎ din istoria Italiei.Şeful oficial, Caloia şi-a pǎstrat haina curatǎ deşi, din 1992, şi el şi Papa, ştiau ce se întâmplǎ. “Roma”, aşa cum este numit De Bonis în notele interne, a fost ce-i drept mutat un an mai tarziu, în funcţia de capelan al cavalerilor de Malta, insa catre exterior, conform traditiei, nu s-a suflat o vorba. Procurorii din Milano, care au descoperit cazul Tangentopoli, au bǎtut şi ei în zadar cu “mâinile lor curate” la portile Vaticanului. . Doar o persoana nu a dorit sǎ menţina tǎcerea, cel puţin postum, şi anume consilierul papal Renato Dardozzi, care a creat o arhivǎ format din 5.000 de documente, ascunzând-o în doua valize la o ferma din Elveţia şi lǎsând-o moştenire unui jurnalist de încredere, Gianluigi Nuzzi. Acesta, pazit de garzi de corp, a luat-o de acolo, dupǎ moartea lui Dardozzi, în 2003, compilând cu ajutorul ei bestsellerul “Vatican SA”. Ultimul capitol al cǎrţii este şi cel mai neliniştitor, acesta cuprinzând un interviu cu fiul unui fost primar din Palermo, primul politician italian care a ajuns dupǎ gratii pentru complicitate cu mafia. Acesta servea drept om de paie pentru transferurile cǎtre bosii mafioţi sicilieni şi nu doar în epoca bancherului din umbrǎ ci şi mai tarziu, ultima platǎ fiind se pare fǎcutǎ acum 2 ani.

10

Fiscalitatea papala

Toate acestea au fost un motiv suficient pentru noul pontif de a aborda din nou problema, prin demiterea întreprinsǎ, Papa Ratzinger dorind sǎ tragǎ o linie asupra trecutului şi sǎ creeze “transparenţa”, altfel riscând sǎ contrazicǎ noua sa enciclica Caritas in Veritate (Iubire in adevar) în care, la capitolul “Efectele globalizarii”, sunt criticate paradisurile fiscale. Noul şef al bǎncii vaticane l-a propus pe Benedict al XVI-lea, datoritǎ acestei enciclici, la premiul Nobel pentru economie. Parţial, aceasta este o laudǎ de sine, mai ales ca Gotti Tedeschi l-a consiliat el însuşi pe Papa la redactarea textului, considerǎ sursa citatǎ. Gotti este un apropiat al Opus Dei şi predǎ etica financiarǎ la o universitate din Milano. El a mai scris o carte cu titlul “Banii şi paradisul” şi ar trebui de aceea sǎ ştie cǎ drumul cǎtre paradis nu prea trece printr-un paradis fiscal pentru bieţii pǎcǎtoşi.

Reforme tardive

„Cetatea Vaticanului se angajeazǎ sǎ adopte toata legislaţia comunitarǎ pertinentǎ din domeniul bancar şi financiar daca şi atunci când este creat un sector bancar în Cetatea Vaticanului. Comitetul examineazǎ la fiecare cinci ani adecvarea proporţiei minime de monede care urmeaza a fi introduse la valoarea nominalǎ şi poate decide sǎ o majoreze. Monedele euro din Cetatea Vaticanului vor fi batute de Instituto Poligrafico e Zecca dello Stato (Institutul Poligrafic si Monetaria de Stat). Cu toate acestea, Cetatea Vaticanului are posibilitatea de a alege un alt contractor din rândul monetariilor din Uniunea Europeana care bat monede euro, cu acordul comitetului mixt. Volumul monedelor emise de Cetatea Vaticanului va fi adǎugat la volumul de monede emise de Italia, pentru ca BCE sǎ aprobe volumul total al emisiunii” se aratǎ într-un proiect postat pe site-ul BCE şi semnat de şeful instituţiei, Jean Claude Trichet.Potrivit documentului, citat de agenţiile internaţionale de presǎ, adaugarea volumului la cel al ţǎrii-gazdǎ a monetǎriei producǎtoare ar crea un numar de probleme practice privind stabilitatea obligaţiilor de raportare faţǎ de BCE cu privire la monedele emise în situaţiile în care ţara-gazdǎ a monetǎriei producǎtoare se poate schimba din când în când.

Dat fiind cǎ raportarea respectivǎ nu este îndeplinitǎ în prezent de cǎtre monetǎrii, ar putea fi asiguratǎ o predictibilitate mai mare prin adǎugarea volumului de monede emise de Cetatea Vaticanului la volumul de monede emise de Italia, având ca rezultat cooperarea dintre autoritǎţile italiene şi cele din Vatican în scopul raportǎrii cǎtre BCE a volumului de monede emise. Practic, la 27 octombrie 2009, Banca Centrala Europeana a primit din partea Consiliului Uniunii Europene solicitǎri de aviz cu privire la o recomandare de Decizie a Consiliului privind poziţia care urmeazǎ a fi adoptatǎ referitor la renegocierea acordului monetar cu Cetatea Vaticanului. „BCE salutǎ proiectele de decizii care, la zece ani de la introducerea monedei euro, au ca obiectiv modificarea acordurilor monetare cu Cetatea Vaticanului şi cu San Marino, în special, în vederea asigurǎrii unor condiţii egale cu privire la obligaţiile ţǎrilor care au semnat acorduri monetare cu Comunitatea”, se mai aratǎ în documentul semnat de preşedintele BCE, Jean Claude Trichet, citat de mass-media.

Sursa: Karadeniz Press – Agenţia de ştiri şi analize a Mǎrii Negre

11

Bibliografie

Albu, Petru, Crima organizatǎ în perioada de tranziţie-o ameninţare majorǎ la adresa securitǎţii internaţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007.

Popa, Ştefan, Cucu Adrian, Economia Subterană şi Spălarea Banilor, Editura Expert,Bucureşti, 2000.

Voicu, Costică – Spălarea Banilor Murdari, Editura Silvi, 1999; Mocuţa Gheorghe –Metodologia Investigării Infracţiunii de Spălare a Banilor, Editura Noul Orfeu, Bucureşti.

Agenţia de ştiri şi analize a Mǎrii Negre, www.karadeniz-press.ro.

12