1

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Capitolul 6

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

Unităţi de conţinut:6.1 Etapele premergătoare privind dezvoltarea Sistemului Monetar European. 6.2 Crearea Sistemului Monetar European: principii, funcţionare, eficienţă.6.3 Banca Centrală Europenă şi Sistemul European al Băncilor Centrale.

Obiectivele studiului:

să recunoască conceptul de bază cu privire la sistemul monetar european; să formuleze principiile de bază ale sistemului monetar european; să distingă principalele etape în evoluţia sistemului monetar european; să analizeze activitatea Republicii Moldova în cadrul organismelor financiar-europene; să distingă punctele slabe şi punctele forte ale Uniunii Europene.

Cuvinte-cheie:

Sistem monetar european, şarpe monetar, Fondul European de Cooperare Monetară, integrare monetară.

1

2

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL 6.1. Etapele premergătoare privind dezvoltarea

Sistemului Monetar European

Sistemul Monetar European a răspuns într-un mod satisfăcător scopului pentru care a fost creat, şi anume asigurarea unei strânse cooperări între ţările comunitare, care să ducă la realizarea stabilităţii monetare şi la evoluţia neinflaţionistă a preţurilor.

Promotorii procesului de integrare economică europeană au fost conştienţi de faptul că, pe măsura adâncirii procesului de integrare şi realizare a pieţei interne unice, va fi nevoie, la un moment dat, de politici economice şi monetare comune, care să asigure buna funcţionare a noii economii şi pieţe europene.

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în anii 1950, odată cu Planul Schuman (făcut public la data de 9 mai 1950) de creare a Comunităţii Europene a Carbunelui şi Oţelului şi cu semnarea a trei tratate fundamentale [97, p. 114]: în anul 1951 se semnează Tratatul de la Paris, prin care se instituia Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului la (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg (18 aprilie 1951));

în anul 1957 se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE), ambele fiind semnate pe 25 martie 1957.

Tratatul de la Roma precizează explicit că fiecare ţară participantă la procesul european de integrare trebuie să considere politicile în domeniul cursurilor de schimb ca elemente rezultante ale unui consens reciproc.

Această prevedere a fost greu transpusă în practică, deoarece politicile în cadrul cursurilor de schimb şi de rezolvare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi au rămas în sarcina FMI. Totuşi, în cadrul CEE a fost creat Comitetul Monetar, alcătuit din câte un reprezentant al băncilor centrale din ţările integrate şi doi reprezentanţi ai Comisiei Europene, precum şi Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre, care prin activitatea lor au realizat o armonizare a politicilor monetare şi o soluţionare a detaliilor tehnice de funcţionare a noii comunităţi monetare.

Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică, care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.

Drept urmare, principala problemă a CEE în anii '60, pe linie monetară, a fost ajustarea cursurilor de schimb care puteau să influenţeze negativ asupra realizării uniunii vamale şi a viitoarelor politici sectoriale, cu deosebire asupra realizării Politicii Agricole Comunitare. A fost aplicat în practică principiul FMI privind fixitatea cursurilor de schimb, dar şi căile de soluţionare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi.

În cadrul economiei mondiale s-a înregistrat o supraevaluare a dolarului american cu consecinţe negative asupra contului curent al SUA (deficit), precum şi cu ieşiri masive de capital din această ţară. În ceea ce priveşte monedele ţărilor integrate în CEE, se poate aprecia că au înregistrat devalorizări succesive, ceea ce a condus la o primă realiniere a mecanismelor cursurilor de schimb, în anul 1969.

Finanţarea politicilor sectoriale din Comunitatea Europeană a necesitat urgentarea procesului de integrare monetară şi de realizare a Sistemului Monetar European, proces declanşat în anul 1969.

Obiectivele Comunităţii Economice Europene (CEE), către care a fost orientată întreaga politică, au vizat [28, p. 136]:

realizarea unei uniuni vamale, respectiv a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi; realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a serviciilor;

2

3

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL realizarea unei politici comunitare în domeniul agriculturii.

În urma Acordurilor de la Bretton Woods, semnate la 22 iulie 1944, a devenit obligatorie pentru băncile centrale din statele semnatare menţinerea cursului de piaţă al monedelor naţionale în raport cu dolarul SUA în cadrul unei marje de fluctuaţie de ± 1% faţă de paritatea declarată.

Uniunea Europeană de Plăţi (UEP) a fost creată de Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană în urma unui Acord semnat la 1 iulie 1950, în contextul în care comerţul exterior european se desfăşura numai în dolari SUA (monedele ţărilor participante nefiind convertibile).

Uniunea Europeană de Plăţi cuprindea o zonă în care se derula cca. 70% din comerţul mondial, fapt ce a determinat să fie considerată mai mult decât un aranjament regional.

În evoluţia sa, UEP trebuie să facă faţă mai multor dificultăţi: deteriorarea raporturilor de schimb al ţărilor europene, accentuarea procesului inflaţionist, criza economiilor vest-europene, instabilitatea climatului politic şi economic, deficite ale contului curent etc. O parte din ţările membre au considerat că UEP nu le îndeplineşte interesele, fapt ce a condus la dizolvarea acesteia în anul 1958.

Uniunea Europeană de Plăţi a fost înlocuită cu Aranjamentul Monetar European (EMA), constituit în ideea menţinerii unei zone de stabilitate monetară în Europa, în măsură să ofere stabilitate şi siguranţă financiară participanţilor la schimburile comerciale.

În condiţiile unor economii europene încă în dezvoltare, pe fundalul unui volum de exporturi încă nesatisfăcător şi a unor nevoi de import încă foarte mari, lipsa rezervelor valutare (în dolari SUA) genera dificultăţi în schimburile comerciale, reduse de multe ori la barter (schimb marfă contra marfă).

Având în vedere limitele inerente barterului, chiar în această formă instituţionalizată, câţiva ani mai târziu, la 5 august 1955, mai multe state europene semnează Acordul Monetar European (AME), prin care se angajau ca băncile lor centrale să menţină pe piaţă cursul monedelor naţionale faţă de dolarul american într-o marjă de fluctuaţie faţă de paritatea redusă de la ±1% la ±0,75 %.

Acordul, conceput să înlocuiască Uniunea Europeană de Plăţi, a fost aplicat începând cu 27 decembrie 1958, amânarea aplicării sale fiind dictată de necesitatea existenţei convertibilităţii depline a monedelor naţionale participante (realizată la 27 decembrie 1958).

Acordul Monetar European a fost dictat de considerente economice, de dorinţa de a încuraja comerţul intraeuropean, prin reducerea incertitudinii induse de variaţiile cursului de schimb între monedele comunitare.

Raţionamentul a fost următorul: dacă două monede europene menţin cursul valutar faţă de dolarul SUA în marja de ±1% (ecart de 2%) acceptată pe plan internaţional, banda de fluctuaţie între ele este de 4%. Prin reducerea marjei de fluctuaţie a monedelor ţărilor semnatare faţă de dolarul american de la ±1% la ±0,75%, în mod automat şi variaţia maximă dintre două monede europene scade de la 4% la 3% [97, p. 115].

Exemplu. Presupunem că, la un moment dat, parităţile a două monede europene, marca germană (DEM) şi francul francez (FRF), faţă de dolarul american (USD) sunt:

Folosind metoda cursurilor încrucişate, rezultă paritatea franc-marcă:

3

4

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL În condiţiile unor abateri, admise faţă de paritate pentru monedele naţionale în raport cu dolarul

american, conform Acordului de la Bretton Woods, de ±1%:

Presupunem, la un moment dat, următoarele cursuri pe piaţă (ambele atingând limitele admisibile):

sau

Prin folosirea cursurilor încrucişate, rezultă, în primul caz, un raport de:

,

iar în cel de-al doilea caz, de:

Între valorile de 2,04 FRF/DEM şi 1,96 FRF/DEM, în condiţiile urmăririi doar a constrângerii de ±1% faţă de dolar, ecartul (diferenţa) este de 4%.

Dacă s-ar fi urmărit o variaţie de ± 1% faţă de paritate şi între francul francez şi marca germană (aplicată la cursul încrucişat 1 DEM = 2 FRF),

,

valorile extreme ar fi fost mai mici: 2,02 şi 1,98 FRF/DEM.

În acest sens, Consiliul European de la Haga din anul 1969 a reconfirmat dorinţa de a se avansa în direcţia realităţii Uniunii Economice şi Monetare, însărcinându-l pe Pierre Werner să studieze liniile principale ale unui Sistem Monetar European.

În cadrul Consiliului European de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, se ajunge la un acord cum că să se treacă la o uniune economică şi monetară până în anul 1980, pentru a creşte gradul de integrare şi de cooperare în plan politic.

La 8 octombrie 1970, Pierre Werner şi-a prezentat raportul prin care proiecta instituirea unei uniuni monetare complete în decurs de 10 ani, considerând necesare trei etape:1. în cursul primei etape, fluctuaţiile taxelor de schimb între monedele ţărilor europene trebuiau limitate

datorită unui început de coordonare a politicii monetare şi fiscale;2. într-o a doua etapă, marjele de fluctuare între monede trebuiau reduse şi mai mult;

4

5

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL 3. în sfârşit, în cursul ultimei etape, taxele de schimb ar fi fost fixate irevocabil, unele prin raport cu

celelalte, ceea ce permitea eliberarea completă a mişcărilor de capital. Caracterul fix al taxelor ar fi fost asigurat de un fond monetar european care ar fi coordonat politicile monetare ale băncilor centrale europene.

Uniunea monetară urma să genereze convertibilitatea deplină şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor cursurilor de schimb, fixitatea ireproşabilă a parităţilor şi cursurilor valutare şi să completeze liberalizarea fluxurilor de capital. Acest proces trebuia însoţit de menţinerea monedelor naţionale, la început, şi pregătirea lansării unei monede unice comunitare.

Planul Werner a realizat condensul între ţările participante ca urmare a particularităţilor acestuia: numărul redus al constrângerilor din prima etapă, constrângeri care se bazau pe consultări prealabile între participanţi, iar transferul de autoritate a fost amânat pentru o etapă ulterioară, în primul rând, şi abordarea concomitentă a aspectelor economice şi monetariste ale integrării economice, în al doilea rând.

Raportul Werner a influenţat în mare măsură politica monetară a Comunităţii Economice Europene în deceniul opt al secolului XX. Acordurile ulterioare încheiate au definit fundamentele aşa-numitului „şarpe monetar european” prin care s-a realizat o oarecare ordine în relaţiile monetare dintre dolar şi monedele europene, fixând noi raporturi privind ratele de schimb, sub formă de parităţi. S-a convenit ca monedele ţărilor din Comunitatea Europeană să oscileze în jurul unei marje de ±2,25% în raport cu dolarul. Şarpele monetar a fost întărit începând cu anul 1973 prin crearea Fondului European de Cooperare Monetară (FECOM), cu rol de coordonare între băncile centrale, asigurând compensarea creanţelor şi datoriilor între ele.

Conform Planului Werner, unificarea valutară era concepută ca o cale spre realizarea unificării politice, spre impulsionarea comerţului turismului, spre realizarea unei stabilităţi monetare şi asigurarea unei protecţii sporite în raportările cu SUA.

Realizarea uniunii monetare presupunea, în prealabil, monede convertibile, o convergenţă a economiilor naţionale, cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monedele comunitare, iar ulterior, fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu au fost duse până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului aur-devize pe care se baza şi a instabilităţii valutare care a urmat, unele dintre ideile planului de acţiune, propus de prim-ministrul luxemburghez Pierre Werner, au fost valorificate în conturarea actualei uniuni economice şi monetare europene.

Raportul Werner nu a fost implementat, deoarece nu a fost acceptată ideea creării unor noi instituţii în afara celor deja existente şi, prin urmare, nu a sesizat necesitatea modificării Tratatului de la Roma.

Prin Acordul de la Washington (cunoscut şi sub numele de Acordul Smithsonian, după locul semnării, Smithsonian Institute) din 18 decembrie 1971, într-un moment de criză a sistemului monetar internaţional, se hotărăşte creşterea marjei de fluctuaţie de la ±1% la ±2,25% faţă de dolar, deci un ecart de 4,5%. Cum însă referinţa este dolarul, între două monede europene, pe baza cursurilor încrucişate, aplicând ceea ce se numeşte regula cumulului de marje, rezultă un ecart de 9% (dublul marjei de 4,5% autorizate pentru fiecare monedă în raport cu dolarul american) [97, p. 117].

La 12 aprilie 1972, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, ţările CEE la acel moment, semnează la Basel un acord prin care convin ca, începând din 24 aprilie 1972, ecartul dintre două monede europene participante (calculat pe baza cursurilor încrucişate faţă de dolar) să fie redus la 2,25%, deci marja de fluctuaţie este limitată la ±1,125% [97, p. 117].

Astfel este creat „şarpele monetar”, denumirea simbolizând mişcarea solidară a monedelor europene, care flotează concertat faţă de celelalte valute.

Mecanismul şarpelui monetar a prevăzut iniţial o dublă corelare:5

6

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL ± 2,25% faţă de paritate între fiecare monedă din sistem şi dolarul SUA, conturând „tunelul” –

obligaţie pentru băncile centrale prevăzută prin Acordul de la Washington, rezultând o bandă de fluctuaţie de 4,5%;

± 1,125% faţă de paritate între o monedă europeană din sistem şi fiecare dintre celelalte monede membre, formând astfel „şarpele” – constrângere nou-asumată de băncile centrale europene participante, adică o bandă de fluctuaţie de 2,25%.

Rezultatul celor două constrângeri, urmărirea variaţiei unei monede pe piaţă atât faţă de dolarul american, cât şi faţă de toate celelalte monede din sistem, a fost numit „şarpele în tunel”. Practic, totul se reduce la urmărirea ecartului dintre moneda cea mai puternică şi cea mai slabă; în aceste condiţii, diametrul şarpelui (2,25%) este egal cu jumătatea diametrului tunelului (4,5%), iar şarpele fluctuează liber în tunel.

Exemplu. Să presupunem că definiţia oficială a francului francez corespunde egalităţii: 1$ = 5,5 FF, în timp ce definiţia mărcii germane corespunde egalităţii 1$ = 2 DM. Astfel, se poate deduce că:

Practicarea marjelor de fluctuaţie de ± 2,25% are ca efect situarea francului la nivelul său cel mai scăzut, iar atunci, dolarul valorează:

De asemenea, francul înregistrează cel mai bun nivel al său atunci când dolarul valorează:

Marca cunoaşte cel mai bun curs al său atunci când dolarul valorează:

şi cel mai scăzut nivel al cursului este atunci când dolarul reprezintă:

Dacă se determină cursul mărcii germane (DEM) faţă de francul francez (FRF), se poate constata că:

Comparativ cu situaţia precedentă, cursul DEM, exprimat în funcţie de FRF, s-a modificat cu:

Dacă FRF se apreciază până la nivelul maxim autorizat de sistem, rezultă că dolarul reprezintă:

6

7

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

În acelaşi timp, dacă marca urmează o traiectorie inversă, în sensul deprecierii, rezultă că dolarul

valorează: .

În acest caz,

Trecând de la 2,876 FRF la 2,63 FRF, rezultă că nivelul cursului mărcii, exprimat în franci, a înregistrat o diminuare de 8,55%.

În cazul invers, cel în care cursul trece de la 2,63 FRF la 2,876 FRF, cursul DM faţă de FF cunoaşte o creştere de 9,35%.

Băncile centrale membre îşi asumau obligaţia de a interveni în dolari la limitele tunelului şi în una dintre monedele comunitare, după caz, la limitele şarpelui.

Obligaţia băncilor centrale participante de a menţine cursurile fixe şi faţă de monedele europene a determinat apariţia unei noi probleme: ele aveau nevoie acum nu doar de rezerve valutare în dolari SUA (monedă internaţionala recunoscută, care în orice caz s-ar fi regăsit în rezervele lor valutare), ci şi în monedele tuturor celorlalte ţări membre ale mecanismului şarpelui monetar, dintre care unele de importanţă nesemnificativă în comerţul mondial şi fără statut de monede internaţionale.

Inconvenientul creării unor rezerve valutare consistente în toate monedele participante a fost evitat printr-o înţelegere între băncile centrale, prin care îşi acordau reciproc, în mod automat, facilităţi de credit în cantităţi nelimitate (sub forma unor swap-uri) pe termen foarte scurt, reînnoibile până la trei luni.

Pentru a uşura gestionarea acestor împrumuturi, la 3 aprilie 1973 este creat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM).

În data de 16 martie 1973, în cadrul Conferinţei Monetare de la Paris, participanţii la mecanismul şarpelui monetar convin asupra unor modificări de funcţionare, impuse de recentele schimbări produse în sistemul monetar internaţional.

În condiţiile renunţării pe plan internaţional la cursurile fixe şi generalizării cursurilor flotante (din 15 martie 1973), se renunţă la obligativitatea susţinerii cursului monedelor lor naţionale faţă de dolarul SUA, mai ales ca acesta tocmai fusese din nou devalorizat, la 12 februarie 1973, dar rămâne valabilă obligaţia fluctuării concertate a cursurilor monedelor europene: dispare tunelul în care fluctua „şarpele monetar” şi începe cea de-a doua etapă a şarpelui monetar, „şarpele fără tunel”

În perioada de existenţă a şarpelui monetar, între 24 aprilie 1972 şi 12 martie 1979, au avut loc mai multe „revizuiri” ale parităţilor oficiale (devalorizări şi revalorizări). Astfel, marca germană este revalorizată de patru ori, guldenul olandez, coroana daneză sunt devalorizate de patru ori, francul francez – o dată, coroana norvegiană – de cinci ori, şi cea suedeză – de două ori.

7

8

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Întrucât menţinerea cursului monedelor naţionale în limitele stabilite se făcea uneori cu dificultate şi cu

preţul unor grave tensiuni monetare interne, când revizuirile de parităţi nu au mai fost suficiente, autorităţile monetare au fost nevoite să apeleze chiar la măsura extremă a retragerii monedei naţionale din sistem, fapt evidenţiat în tabelul următor.

Intrări şi ieşiri ale monedelor europene în/şi din şarpele monetar

Data Moneda intrată (sau ieşită) în (din) şarpele monetar

1 mai 1972 Aderarea coroanei daneze, lirei irlandeze şi lirei sterline

23 mai 1972 Aderarea coroanei norvegiene23 iunie 1972 Retragerea lirei irlandeze şi lirei sterline27 iunie 1972 Retragerea coroanei daneze10 octomrie 1972

Reintrarea coroanei daneze

13 februarie 1973

Retragerea lirei italiene

14 martie 1973 Aderarea coroanei suedeze19 ianuarie 1974 Retragerea francului francez10 iulie 1975 Reintrarea francului francez15 martie 1976 Retragerea francului francez28 august 1977 Retragerea coroanei suedeze12 decembrie 1978

Retragerea coroanei norvegiene

Sursa: [97, p. 119].

Astfel, înainte de renunţarea la şarpele monetar, în sistem rămăseseră doar cinci monede comunitare: marca germană, guldenul olandez, francul belgian, cel luxemburghez şi coroana daneză.

Şarpele monetar nu a asigurat însă stabilitatea dorită pentru monedele sistemului, astfel că, din anul 1979, ţările europene încearcă o altă modalitate de menţinere a stabilităţii monetare, cu ajutorul unui nou sistem [54, p.201] .

6.2. Crearea Sistemului Monetar European: principii, funcţionare, eficienţă

Bazele Sistemului Monetar European (SME) sunt puse în cadrul Consiliului European de la Bremen (din 6-7 iulie 1978), ca urmare a unei iniţiative comune a cancelarului german Helmut Schmidt şi a preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaign, într-o perioadă de mare instabilitate pe plan monetar în Europa comunitară [97 p. 120].

Dacă la Bremen s-a ajuns la un acord, în linii mari, asupra conturului viitorului Sistem Monetar European, el este creat prin Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5-6 decembrie 1978 şi a început să funcţioneze la 13 martie 1979.

Sistemul Monetar European (SME) reprezintă un ansamblu de reglementări, mecanisme şi instituţii, adoptat la nivelul Comunităţii Europene în vederea realizării unei politici monetare comune şi a unor cursuri de schimb relativ stabile între monedele ţărilor membre.

8

9

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care, în pofida greutăţilor

întâmpinate, a permis experimentarea unor noi forme de colaborare monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie.

Ca succesor al şarpelui monetar, SME a intrat în vigoare la 13 martie 1979, având ca obiectiv declarat crearea unei zone de stabilitate monetară în Europa Occidentală, în măsură să protejeze economiile acestor ţări de instabilitatea financiar-monetară internaţională şi, în mod deosebit, de fluctuaţiile puternice ale dolarului în acea perioadă, precum şi lansarea procesului de lărgire a integrării europene.

SME a preluat multe din trăsăturile şarpelui monetar, îndeosebi obligaţia de a interveni dacă rata ameninţă să depăşească limitele convenite.

Elementul de noutate îl reprezintă ECU (European Currency Unit), unitate valutară europeană nouă, care urma să reprezinte elementul central al sistemului.

SME se apreciază că, pentru perioada de început, a fost un compromis între dorinţa franceză ca noul mecanism al ratei de schimb să nu mai fie o copie a şarpelui monetar, care fusese dominat de marca germană şi pe care Franţa îl părăsise deja de două ori, şi obiecţia germană că sistemul va fi prea simetric, ţări cu surplusuri şi altele cu deficite trebuind să suporte o parte egală din povara ajustării.

Între şarpele monetar şi Sistemul Monetar European există o serie de asemănări: presupun o participare voluntară; principalul obiectiv este identic: crearea unei zone de stabilitate monetară; obligaţiile asumate de un stat membru sunt similare: menţinerea unui sistem de cursuri fixe, prin

intervenţia pe piaţă a băncilor centrale, prin cumpărări şi vânzări de valută.Diferenţele dintre mecanismul şarpelui monetar şi SME evidenţiază superioritatea acestuia din

urmă:o apariţia ECU, monedă comună care va juca rolul central în SME;

o existenţa unui indicator de divergenţă care declanşează intervenţiile băncilor centrale pe piaţă;

o instituţionalizarea şi perfecţionarea sprijinului destinat intervenţiei pe piaţă pentru menţinerea

cursului în limitele prestabilite.Trebuie însă de remarcat faptul că, în timp ce mecanismul şarpelui monetar a permis şi participarea

monedelor unor state în afara Comunităţii Economice Europene (coroana daneză, lira irlandeză, lira sterlină, coroana daneză, coroana norvegiană), la SME au participat doar statele membre.

Sistemul Monetar European s-a bazat pe trei elemente esenţiale:1. ECU – unitate de cont care stă la baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre şi reprezintă

elementul central;2. mecanismul de cursuri fixe, cunoscut şi sub denumirea de mecanismul ratelor de schimb (MRS),

reprezentând componenta fundamentală a SME;3. mecanismul de susţinere financiară, componenta instituţională, Fondul European de Cooperare

Monetară. ECU (o abreviere de la European Currency Unit, în traducere – „unitate monetară europeană”) a

fost o monedă de cont, o monedă-coş, elementul central al mecanismului de cursuri fixe.ECU a fost calculat după aceleaşi criterii aplicate în cazul altui coş valutar consacrat, DST.

Cantitatea determinată din fiecare valută componentă care a fost luată în calcul pentru stabilirea valorii ECU a fost stabilită în funcţie de:

importanţa relativă a PIB-ului fiecărei ţări participante pe o perioadă de cinci ani;

9

10

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL ponderea ţării în comerţul intracomunitar pe o perioadă de cinci ani; participarea fiecărei bănci centrale la mecanismul de sprijin pe termen scurt prevăzut în cadrul

Fondului European de Cooperare Monetară.Ponderea monedelor în coşul ECU s-a modificat în timp (începând cu anul 1979) şi ca urmare a

realinierii parităţilor, monedele care au fost revalorizate obţinând o pondere mai mare în coş, pe seama celorlalte monede.

În conformitate cu Rezoluţia Consiliului European de la Bruxelles din 5 decembrie 1978, revizuirea ponderii monedelor în coş şi a structurii acestuia se făcea atât din oficiu, la fiecare cinci ani, cât şi de fiecare dată când ponderea unei monede varia cu mai mult de 25%. Revizuirea trebuia făcută astfel încât valoarea externă a ECU să nu se modifice, aşa cum era interzisă şi modificarea parităţilor bilaterale în cadrul mecanismului ratelor de schimb (MRS) şi a cursurilor-pivot în ECU ale monedelor participante.

ECU constituie, în cadrul Sistemului Monetar European, un instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de rezervă şi valoare de schimb contra numerar, în cadrul noului mecanism de plăţi şi credit.

În evoluţia sa, ECU a cunoscut trei etape:a) în prima etapă, ECU a funcţionat ca unitate de cont şi instrument de rezervă al băncilor centrale;b) în a doua etapă, ECU pătrunde în relaţiile economice şi financiare private, ca unitate de cont,

îndeplinind funcţia de instrument de măsură a valorii şi de etalon al schimburilor;c) în cadrul celei de-a treia etape, ECU dobândeşte o dimensiune monetară mai largă, ca efect a trei

factori: a dobândit, în timp, statutul de deviză negociabilă şi cotată pe pieţele valutare; în cadrul operaţiunilor comerciale, a început să deţină rolul de instrument de plată efectivă; se constituie activele bancare în ECU, născându-se astfel moneda scripturală ECU.

Pentru ca ECU să poată funcţiona ca deviză europeană a fost necesară crearea unui organism care să dispună de resurse proprii pentru realizarea stabilităţii ECU, în special pentru evitarea fluctuaţiilor prea accentuate ale celor mai slabe devize.

A fost creat astfel Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), care era autorizat să primească rezerve monetare şi să restituie statelor membre cantitatea corespunzătoare de ECU, care serveau ca mijloace de credit. FECOM avea ca resurse vărsământul realizat de băncile centrale în proporţie de 20% din rezervele lor în aur şi dolari, contabilizate în ECU.

ECU este o unitate de cont, iar aceasta înseamnă că nu putea fi utilizat în tranzacţiile curente ale fiecărui cetăţean decât sub forma mijloacelor de plată nelichide (cecuri, viramente bancare) sau prin deschiderea de conturi de economii. ECU a fost utilizat îndeosebi de autorităţi şi de societăţile transnaţionale pentru contractarea de împrumuturi pe piaţa internaţională a capitalurilor.

ECU a constituit suportul unei monede oficiale, ceea ce nu a împiedicat apariţia şi dezvoltarea unui ECU privat.

Încă de la crearea sa, ECU a fost utilizat pentru operaţiuni private, fără legături cu circuitul oficial: împrumuturi publice şi emisiuni obligatorii în ECU; credite bancare şi interbancare; emiterea de cărţi de credit şi de cecuri de călătorie în ECU.

Valoarea ECU a fost stabilită prin suma ponderată a monedelor europene, pe baza coeficienţilor fixaţi pentru diferitele monede. Aceşti coeficienţi au fost determinaţi, pentru prima dată, în anul 1979 şi

10

11

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL reajustaţi în anii 1984 şi 1989 pentru a se ţine seama de intrările în Uniune de noi membri, dar şi de distorsiuni generate de aprecierile sau deprecierile diferitelor monede.

Aceasta înseamnă că ECU a fost o monedă cu valoare variabilă, în funcţie de variaţia cursurilor de schimb ale monedelor naţionale.

Pentru a ne face o imagine asupra rolului jucat de ECU pe plan internaţional, amintim faptul că moneda comunitară era a patra ca pondere în împrumuturile internaţionale (1990), după dolarul SUA (40%), yenul japonez (12%) şi francul elveţian (10%).

În anul 1995, participarea statelor membre la ECU era următoarea (în funcţie de ponderea statelor respective în PIB-ul şi schimburile comunitare ale Comunităţii): marca germană – 30,10%; francul francez – 19%; lira engleză – 13%; lira italiană – 10,15%; florinul olandez – 9,40%; francul belgian – 7,60%; francul luxemburghez – 0,30%; peseta spaniolă – 5,30%; coroana daneză – 2,45%; lira irlandeză – 1,10%; escudo portughez – 0,80%, şi drahma grecească – 0,80%.

În timp, în cadrul coşului ECU s-au produs două revizuiri. Prima revizuire a ECU a fost hotărâtă de Consiliul European la

15 septembrie 1984, pe baza propunerii Comisiei Europene, după consultarea Comitetului Monetar şi a consiliului de administraţie al FECOM. Cu această ocazie, numărul monedelor componente ale coşului ECU creşte la 10, prin includerea drahmei greceşti (Grecia intrase în CEE în anul 1981).

A doua reevaluare a coşului ECU a fost realizată în luna septembrie 1989, incluzându-se şi monedele Spaniei şi Portugaliei (care aderaseră la CEE în 1986), astfel încât numărul monedelor din coş creşte la 12.

Conform prevederilor Tratatului de la Maastricht, în contextul pregătirilor pentru Uniunea Economică şi Monetară, compoziţia coşului ECU a fost îngheţată, rămânându-se la cantităţile fixate din monedele coşului la 21 septembrie 1989. Nici în 1994, când se împlineau cinci ani de la ultima revizuire, şi nici în urma aderării la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei şi Suediei nu s-au mai produs modificări în structura ECU, numărul monedelor din coş rămânând limitat la 12 până la trecerea la euro.

Evoluţia compoziţiei ECU

Moneda

13.03.1979- 16.09.1984

17.09.1984- 21.09.1989

21.09.1989- 11.01.1999

Pondere relativă

la 23.03.8

9

Nr. de unităţi

din

Pondere relativă

la

Nr. de unităţi

din

Pondere relativă

la

Nr. de unităţi

din

Pondere relativă

la

11

12

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL moneda naţional

ă

13.03.79

moneda naţional

ă

17.09.84

moneda naţional

ă

21.09.89

DEM 0,828 33,0 0,719 32,07 0,6242 30,5 31,49FRF 1,150 19,8 1,310 19,06 1,332 19,4 20,05GBP 0,0885 13,6 0,0878 14,98 0,08784 12,1 13,57NLG 0,286 10,5 0,256 10,1 0,2198 9,6 9,84ITL 109,0 9,5 140,0 9,98 151,8 2,5 7,7BEF 3,660 9,5 3,710 8,57 3,301 8,1 8,07LUF 0,140 0,140 0,130 9,9 0,32DKK 0,217 3,0 0,219 2,69 1,1976 2,5 2,62IEP 0,00759 1,1 0,0087 1,20 0,00855 1,1 1,08GRD - - 1,15 1,31 1,44 0,8 0,41ESP - - - - 1,393 5,2 4,09PTE - - - - 6,885 0,8 0,69Total - 100 100 100 100

Sursa: [97, p. 122].

În cadrul SME, ECU a îndeplinit următoarele funcţii: de monedă utilizată pentru calculul ratei de schimb, pentru valutele participante la SME sunt stabilite

rate centrale în ECU, din care se calculează rate bilaterale. În practică, numai ratele bilaterale contează pentru piaţă, iar negocierile pentru realinierea ratelor de schimb în cadrul sistemului pornesc de la rata centrală.

de unitate de cont, fiind utilizat pentru decontarea datoriilor contractate prin intervenţie sau contractarea de credite. Aceasta se bazează pe seriozitatea băncilor centrale pentru că riscul ratei de schimb ce intervine asupra datoriilor este împărţit între băncile centrale care acordă facilităţile de credit şi cei care se folosesc de ele.

este utilizat pentru calculul indicatorului de divergenţă, deoarece poate să indice ţara a cărei rată de schimb se abătea prea mult faţă de cea a celorlalţi participanţi, impunându-se măsuri de redresare.

de valută de rezervă; toate băncile care au luat parte la SME au transferat la FECOM 20% din rezervele lor de aur şi dolari şi au primit în schimb ECU. Aceşti ECU oficiali, cum li se spune, pot fi folosiţi în anumite limite pentru decontarea reciprocă a datoriei.

Mecanismul de schimb constituie elementul esenţial al SME şi se bazează pe faptul că fiecare monedă a avut un curs pivot în raport cu ECU, cursuri pivot ce au stat la baza grilei de paritate. Aceste cursuri se stabilesc prin definirea şi respectarea unui ,,curs pivot” al fiecarei monede participante faţă de etalonul comun reprezentat de ECU. În jurul acestor ,,cursuri pivot” bilaterale sunt stabilite marje de variatie de +/- 2,25%, iar pentru unele ţări (Spania, Italia) marja a fost fixată la +/- 6%. Dacă aceste marje sunt depăşite, băncile centrale sunt obligate să intervină pentru susţinerea monedei lor. De comun acord, ţările participante pot modifica cursurile pivot.

Spre exemplu, la 2 iulie 1985, un ECU a fost definit în franci francezi şi franci belgieni astfel:

12

13

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Comparând cursurile centrale între ele, au rezultat cursurile pivot bilaterale ca fiind cursuri oficiale

în sistem. Cursurile efective puteau fluctua în cadrul cursului pivot bilateral influenţat de marjele de fluctuaţie

de +/- 2,25%. Cursul pivot bilateral între cele două monede luate în exemplu era de 1FF=6,53145 FB. Abaterea de +/- 2,25 era ca mărime absolută de +/- 0,14696 şi, deci, limitele admise ale abaterii se situau la nivelul:

– limita superioară – 1FF= 6,67841 FB;– limita inferioară – 1FF= 6.38449 FB.Intervenţiile băncilor de emisiune se produceau când cursul pieţei tindea să iasă din marjele cursului

pivot şi fluctuaţiile admise.După criza din 1993, înregistrată în cadrul SME, această marjă a fost lărgită la 15%, ceea ce a

însemnat, de fapt, începutul procesului de dezintegrare a SME şi trecerea la un regim de fluctuaţie liberă a monedelor, ceea ce permis ţărilor să treacă la devalorizări competitive şi la recunoaşterea protecţionismului comercial.

Cu toate atuurile sale, SME nu a dus la apariţia unei identităţi monetare şi aceasta datorită rolului limitat conferit ECU-ului. Ca monedă ,,coş” el nu este o monedă unică, fapt confirmat de comportamentele de pe piaţa valutară, de evoluţia ratelor dobânzii etc., care au fost influenţate de evoluţia monedelor din compunerea ,,coşului” şi nu de evoluţia unui instrument monetar compact.

Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată monedă a Europei a fost nu lipsa sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre, care nu au dorit cu adevărat acest lucru. O altă lipsă a SME este aceea că el nu a dus la o asemenea coordonare a politicilor monetare şi valutare naţionale, care să fie considerată satisfăcătoare de către toate statele participante.

Începând cu 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei euro, SME II înlocuieşte SME. Acest nou mecanism poate fi adoptat în mod voluntar de către orice ţară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire expresă la cele două ţări care au beneficiat de clauza opting-out (de reţinere sau de menţinere în afara zonei euro), Danemarca şi Marea Britanie. Pentru Suedia, care nu a cerut clauza opting-out, şi pentru actualele ţări candidate este de înţeles că, mai devreme sau mai târziu, vor adopta moneda unică drept monedă naţională şi, în prealabil, va trebui să îndeplinească (şi) condiţia din Tratatul de la Maastricht referitoare la menţinerea unui sistem de cursuri fixe timp de doi ani premergători aderării.

6.3 Banca Centrală Europeană şi Sistemul European al Băncilor Centrale

Banca Centrală Europeană (BCE), înfiinţată de la 1 ianuarie 1999, are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni, în următoarele direcţii [28, p.148 ]:

implementează politica monetară a Comunităţii; deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre; promovează un sistem de plăţi eficient; contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre; autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai bancnotele emise

de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie internaţională, cu un statut unic, este considerată un

moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind integrată în grupele instituţiilor financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul Federal de Rezerve al SUA.

13

14

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL În cadrul politicii monetare comunitare, BCE nu are poziţia de autoritate care emite regulamente

privind funcţionarea băncilor şi a altor instituţii financiare. BCE nu acţionează ca împrumutător de ultim rang pentru băncile din Uniunea Europeană, acesta

fiind un rol care revine băncilor centrale ale ţărilor membre.De asemenea, BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei euro, poziţia acesteia

fiind mai mult consultativă în domeniul respectiv. Pentru sprijinirea euro şi menţinerea cursurilor monedelor în limitele stabilite de Consiliul de Miniştri al UE, Banca Centrală Europeană utilizează instrumentele monetare şi valutare adecvate.

Misiunea de bază a BCE o constituie stabilitatea preţurilor, pentru îndeplinirea acestui obiectiv putând fi utilizate instrumente diferite de la o ţară la alta.

Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează moneda unică europeană euro şi asigură stabilitatea preţurilor în UE.

De asemenea, BCE răspunde de definirea şi punerea în aplicare a politicii economice şi monetare a UE.

Banca Centrală Europeană (BCE) este una dintre instituţiile UE, iar scopul său este:♦ să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control), mai ales în ţările care

utilizează euro;♦ să menţină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că pieţele şi instituţiile sunt

supravegheate corespunzător.Îndeplinirea obiectivului major al Băncii Centrale Europene, cel de stabilizare a preţurilor, se

realizează prin acţiuni concrete în următoarele domenii: politică valutară; agregate monetare; menţinerea inflaţiei în parametrii normali.

Stabilitatea preţurilor constituie, de asemenea, un obiectiv declarat al băncilor centrale naţionale. În vederea îndeplinirii acestui deziderat, unele ţări au creat premise legale pentru creşterea independenţei băncii centrale. Studiile econometrice au evidenţiat că rata medie a inflaţiei şi fluctuaţiile acesteia înregistrează niveluri scăzute în cazul asigurării independenţei băncii centrale.

Pentru exprimarea gradului de independenţă al băncii centrale au fost stabilite principii organizatorice şi au fost adoptate criterii, precum:

existenţa unor garanţii statutare ale independenţei băncii centrale; precizarea în statut a poziţiei de independenţă a băncii; durata funcţiei de guvernator; dependenţa băncii centrale faţă de acţiunile guvernamentale; includerea sau nu în structurile de conducere a unor funcţionari guvernamentali.

De asemenea, BCE stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state membre care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.

Atribuţiile BCE sunt: fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control masa monetară; gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută atunci când este necesar, pentru

a menţine echilibrul ratelor de schimb; se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător de către autorităţile

naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează corect;14

15

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote; monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate reprezenta pentru

stabilitatea zonei euro.BCE dispune de următoarele organisme decizionale:Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană şi este format din

6 membri (preşedintele, vicepreşedintele şi alţi 4 membri) desemnaţi de liderii zonei euro pentru un mandat de 8 ani.

Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la banca centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului executiv şi din guvernatorii băncilor centrale din zona euro.

Consiliul general contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre.

Banca Centrală Europeană este o instituţie independentă. Nici BCE, nici băncile centrale naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor însărcinate cu luarea deciziilor nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism. Toate instituţiile UE şi toate guvernele naţionale trebuie să respecte acest principiu.

BCE colaborează cu băncile centrale din toate de statele membre. Împreună formează Sistemul European al Băncilor Centrale.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) este constituit din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre.

Principalele sarcini şi atribuţii ale Sistemului Băncilor Centrale constau în următoarele: definirea şi implementarea politicii monetare a Uniunii Monetare; conducerea operaţiunilor de schimb valutar; deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor membre; realizarea operaţiunilor din sistemul de plăţi.

Atribuţiile SEBC şi ale Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, precum şi în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene (BCE). Statutul este un protocol anexat tratatului.

Textul tratatului se referă mai degrabă la SEBC decât la Eurosistem şi a fost întocmit după premisa conform căreia, în cele din urmă, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro. Dar până în acel moment, Eurosistemul va îndeplini atribuţiile specifice.

În exercitarea funcţiunilor şi a sarcinilor, BCE şi băncile centrale naţionale nu trebuie să urmeze instrucţiuni venite din partea altor instituţii ale Comunităţii sau de la guvernele statelor membre.

Cadrul instituţional creat se compune dintr-un set de instrumente: SEBC va conduce operaţiunile pieţei deschise (libere), va oferi facilităţi de durată şi va putea solicita instituţiilor de credit să păstreze rezerve minime în conturile lor.

În ceea ce privesc operaţiunile pieţei libere, le putem clasifica în următoarele categorii: operaţiuni principale de refinanţare, respectiv tranzacţii inverse ce formează lichidităţi cu frecvenţă săptămânală; operaţiuni de refinanţare pe termen lung; operaţiuni de reglaj a monedei unice pentru toţi agenţii economici şi cetăţenii europeni. Deşi tranziţia presupunea cele mai scăzute costuri posibile, aceasta nu trebuia să restrângă competiţia dintre companii şi bănci, fiind necesară totodată o transparenţă a acestui proces şi o putere de convingere în scopul obţinerii acceptării publice.

15

16

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL Independenţa BCE, ca şi a SEBC, în aplicarea politicii monetare, în mod autonom faţă de politica

Parlamentului European, permite asigurarea unui control central asupra inflaţiei. Pentru ca BCE să fie o instituţie independentă, sunt adoptate măsuri şi aplicate principii cu privire la personalul băncii, condiţiile de numire şi demitere, durata mandatului, statutul ulterior al specialiştilor.

BCE şi SEBC îşi menţin independenţa acţiunilor desfăşurate în raport cu factorul politic, iar în aplicarea politicii monetare urmăresc respectarea următoarelor principii:

descentralizarea, care semnifică rolul fiecărei bănci centrale naţionale în înfăptuirea politicii monetare unice;

accesul egal al solicitanţilor la moneda băncii centrale, ceea ce denotă eliminarea limitelor în operaţiunile de refinanţare bilaterală, în condiţii avantajoase ale ratei dobânzii şi realizarea operaţiunilor de open-market prin acţiunea unui număr mare de parteneri;

continuitatea în aplicarea instrumentelor politicii monetare şi alegerea celor mai eficiente pentru ţările membre, în vederea armonizării şi utilizării generalizate;

utilizarea unor rate ale dobânzii pe termen scurt, unice, şi unificarea pieţei monetare prin conducerea unică a operaţiunilor.

Banca Centrală Europeană este independentă de guvernele naţionale şi urmăreşte, în principal, menţinerea stabilităţii preţurilor şi nu finanţarea deficitelor publice naţionale sau a datoriei externe a statelor membre.

În ceea ce priveşte SEBC, obiectivul fundamental, definit în art.2 al Statutului SEBC şi EBEC, este de a menţine stabilitatea preţurilor. Fără a prejudicia acest obiectiv, SEBC va sprijini politicile economice generale ale Uniunii, contribuind astfel la realizarea obiectivelor comunitare.

Subiecte recomandate pentru discuţie:1. Ce presupune Sistemul Monetar European?2. Ce presupune Uniunea Europeană de Plăţi?3. Evidenţiaţi principalele caracteristici ale Acordului monetar european. Argumentaţi.4. Analizaţi rolul şi necesitatea Acordului monetar european. Argumentaţi.5. Evidenţiaţi principalele funcţii ale Sistemului Monetar European. Argumentaţi.6. Ce presupune mecanismul şarpelui monetar. Argumentaţi.

16

17

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL 7. Distingeţi scopul creării mecanismului şarpelui monetar.8. Descrieţi principalele tipuri ale şarpelui monetar. Argumentaţi.9. Ce deosebire există între şarpele monetar în tunel şi şarpele monetar fără tunel? 10. Care sunt asemănările şi diferenţele între mecanismul şarpelui monetar şi Sistemul Monetar European?11. Evidenţiaţi principalele caracteristici (principii) ale Sistemului Monetar European. Argumentaţi.12. Explicaţi ce presupune moneda comună ECU.13. Distingeţi avantajele şi dezavantajele utilizării monedei unice euro. Argumentaţi.14. Stabiliţi asemănările şi diferenţele dintre ECU şi Euro.

Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):1. Caracteristica generală a Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare.2. Caracteristica generală a monedei euro.3. Caracteristica generală a Uniunii Monetare Europene actuale.4. Euro – moneda unică în cadrul Uniunii Monetare Europene (UME).5. Perspectivele aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană. 6. Posibilităţi de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Monetară Europeană (UME).

Referinţe bibliografice selective:1. Dardac Nicolae, Vîscu Teodora. Monedă şi credit. Bucureşti: Ed. ASE, 2002, vol. I.2. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Ed. Didactică şi

Pedagogică, 2005.3. Kiriţescu Costin. Moneda, mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.4. Manolescu Gheorghe. Monedă şi credit. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2003.5. Stoica Victor, Diaconu Petre. Bani şi credit: banii, teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica

monetară. Bucureşti: Ed. Economică, 2003. 6. Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader. Monedă, bănci, credit. Bucureşti:

Ed. Universitară, 2005.7. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ankarom, 2008.8. Жукова Е.Ф., Зеленкова Н.М., Максимова Л.М. Деньги. Кредит. Банки: учебник для вузов. 2-e

изд. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2003.9. Лаврушин O.И. Деньги. Кредит. Банки: учебник. 2-e изд. Москва: Финансы и Статистика, 2004.

17