MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

ARHIVELE NAŢIONALE

ISBN 978-973-745-092-0

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2010 –

CUPRINS

Din istoricul Arhivelor româneşti ................................................................. 4

Arhivele Naţionale ale României la aniversare – prof. dr. Tudorel Răţoi ... 9

Ziua Arhivelor Naţionale sau Arhivele între trecut şi viitor –

prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu.......................................................... 14

Arhivele Bucovinei – prof. univ. dr. Ileana-Maria Ratcu ............................ 17

Istoria unei reviste – prof. Miliana Şerbu.................................................... 30

Ce înseamnă să fii arhivist – prof. univ. dr. Melentina Bâzgan .................. 34

Specificul activităţii de relaţii publice în Arhivele Naţionale – consilier Diana Joiţa ..................................................................................... 38

- 3 -

DIN ISTORICUL ARHIVELOR ROMÂNEŞTI Începuturi Ca instituţie, Arhivele de pe teritoriul principatelor româneşti din

spaţiul extracarpatic au fost înfiinţate oficial în contextul elaborării primelor legi administrative moderne, anume Regulamentele Organice, în anii 1831-1832.

Pentru perioada anterioară secolului al XIX-lea, nu trebuie însă trecută cu vederea existenţa unor arhive de pe lângă cancelaria domnească, a celor păstrate de către autorităţile ecleziastice, ca şi a arhivelor private constituite de către dregători de diverse ranguri în ierarhia boierească. Dintre acestea, cele mai vechi locuri de păstrare a documentelor, aşa-numitele loca credibilia, le-au constituit mănăstirile, care, datorită caracterului lor sigur, permiteau gruparea inclusiv de documente laice.

În afara arhivelor proprii, începând cu secolul al XVIII-lea, pe lângă Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti s-au constituit şi arhive elaborate de către autoritatea statală. Prima menţiune în acest sens este hrisovul din 4 mai 1713 al domnitorului Şerban Cantacuzino din Ţara Românească, în care se dispune: „iar hrisovul acesta îl lăsăm la Sf. Mitropolie să fie sub paza Prea Sf. Mitropolit”. În mod analog, pentru Moldova, domnitorul Matei Ghica decide, în acest sens, prin hrisovul din 1 august 1775.

Pe teritoriul Transilvaniei, activitatea în domeniul arhivelor s-a desfăşurat prin grija autorităţilor maghiare, anterior momentului în care Regatul Ungariei dispare de pe harta politică a Europei, în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, sistemul de organizare a arhivelor a fost mai stabil, în condiţiile în care „loca credibilia” adăpostesc, încă din perioada voievodatului, diplome de înnobilare şi de proprietate, documente de mare însemnătate pentru epoca respectivă, care erau predate spre păstrare conventelor din Cluj, Mănăştur şi Alba Iulia.

În continuare, după includerea principatului Transilvaniei în cadrul monarhiei Habsburgilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea, - 4 -

sistemul de conservare şi păstrare a documentelor cunoaşte o serie de îmbunătăţiri. Astfel, impunându-se sistemul administraţiei centralizate, au fost create arhive pentru Cancelaria Aulică a Transilvaniei (la Viena), Guberniul Regesc (la Sibiu), Tabla Regească şi Tezaurariat. Din 1737 Tabla Regească a introdus protocoalele de la şedinţe, iar din 1742 Cancelaria Provincială şi Contabilitatea Provincială, precum şi Tazaurariatul din 1745 şi-au creat compartimente de registratură şi arhivă. Procesul de înnoire continuă şi în anii următori, când apare ordonarea documentelor, ca iniţiativă a lui A. Hadik, şi se introduce sistemul registrelor la oraşe şi comitate.

Modernitatea În contextul prefacerilor politice şi culturale ale Europei de la

începutul secolului al XIX-lea, îşi începe activitatea instituţia Arhivelor Statului – la 1 mai 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuarie 1862 în Moldova.

Referinţele legislative (Regulamentele Organice) erau sumare, deoarece nu se făcea nicio trimitere la activitatea arhivistică propriu-zisă, ci exclusiv la chestiuni care ţineau de buget şi de numărul angajaţilor în arhive (6 lucrători în Ţara Românească şi 5 în Moldova). Era însă amintit „arhivistul statului, primul arhivist fiind Iordache Rasti (1831-1837) în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova (1832-1849, 1857-1858). Au îndeplinit această funcţie şi alte personalităţi ale vieţii culturale româneşti, precum Ioan Heliade Rădulescu (1843-1848) sau Grigore Alexandrescu (1849-1854).

Perioada de până la Unirea Principatelor (1859) reprezintă în istoria instituţiei o etapă laborioasă, marcată de numeroase dificultăţi de ordin administrativ (lipsa spaţiilor de depozitare, precaritatea logistică, depunerea fragmentară a documentelor) şi incertitudine metodologică. În acest sens, este de notat tentativa din 1840 cu privire la reglementarea sortării şi evaluării documentelor de arhivă, fiind prevăzute ordonări pe categorii de acte – documente contractuale, documente administrative şi documente juridice (moldovenii aduc în plus o ordonare alfabetică în cadrul fiecărei categorii) – inventariere pe opise, măsuri de siguranţă şi conservare (pază militară, gratii de fier etc.), responsabilitatea personală a conducătorilor noilor instituţii. - 5 -

Constituirea statului român modern (1859) a fost urmată de reorganizarea instituţiei Arhivelor Statului. Ca primă măsură, la 4 aprilie 1862, instituţia trece de la Departamentul de Interne al Ţării Româneşti şi de la cel al Justiţiei din Moldova în subordinea Ministerului Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii Publice – minister centralizat, recent creat. În continuare, la 31 octombrie 1862, se creează Direcţia Generală a Arhivelor Statului prin unirea celor două instituţii din Moldova şi Muntenia, sediul fiind stabilit la Bucureşti. Totodată, conform noului regulament, începe să se opereze distincţia între documentele cu valoare istorică şi documentele cu valoare practică, iar organigrama instituţiei prevede o „despărţire” (serviciu) istorică a bunurilor publice şi o „despărţire” de stat (arhivele administraţiei de stat). Ulterior, decizia secularizării averilor mănăstireşti este urmată, între altele, şi de trecerea unui număr consistent de documente în proprietatea statului.

Un nou Regulament, care va fi în vigoare până în 1925, semnat de către principele Carol, stabileşte subordonarea instituţiei faţă de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, precum şi procedura de depunere a actelor şi circulaţia acestora sau interzicerea scoaterii documentelor de pe teritoriul naţional.

Această perioadă de organizare instituţională este marcată şi de activitatea îndelungată, în funcţia de director general al Arhivelor Statului, a unor personalităţi ale culturii române, precum Bogdan Petriceicu Haşdeu (1876-1900) sau Dimitrie Onciul (1900-1923).

În ceea ce priveşte situaţia arhivelor din Transilvania şi Bucovina pe durata secolului al XIX-lea şi până la izbucnirea Primului Război Mondial, este important de precizat faptul că, odată cu înfiinţarea Arhivelor Statului Ungar, la 1875, cea mai mare parte a arhivelor vechi ale Transilvaniei este concentrată la Budapesta. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, atât în Transilvania, cât şi în Banat şi Bucovina funcţionează sistemul centralizării documentelor în cadrul Arhivelor de stat din Budapesta (Országos Lévéltár) şi Viena (Haus-, Hof- und Staatsarchiv).

Reorganizări interbelice Unirea din 1918 generează schimbări multiple şi în domeniul

activităţii arhivistice. Completarea fondului arhivistic cu documente provenind din noile regiuni ale ţării conduce la elaborarea unei noi legi - 6 -

de funcţionare a Arhivelor Statului, promulgată de către regele Ferdinand, care intră în vigoare începând din 1925.

Prin noul act normativ se constituie direcţii regionale la Cluj, Iaşi, Cernăuţi, Chişinău, delimitate foarte strict, şi se menţine Direcţia Generală din Bucureşti (care avea atribuţii pentru Muntenia şi Dobrogea), precum şi subordonarea faţă de Ministerul Instrucţiunii Publice. Prevederile legale stabilesc dreptul de control al instituţiei asupra arhivelor publice, acordă Arhivelor Statului expertiza în selecţionarea documentelor, menţionează constituirea unei şcoli de arhivari-paleografi.

Este perioada când la conducerea instituţiei se remarcă, prin activitatea administrativă şi ştiinţifică deopotrivă, Constantin Moisil (1923-1938) şi Aurelian Sacerdoţeanu (1938-1953).

Provocări postbelice În contextul noilor orientări ideologice din perioada comunistă,

în 1951 Direcţia Arhivelor Statului trece în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 472/1951 este abrogată Legea din 1925. Modelul de organizare sovietic pătrunde şi în domeniul arhivisticii româneşti. Activitatea instituţiei a fost orientată, preponderent, spre controlul şi organizarea tuturor tipurilor de creatori de arhivă. Noua dimensionare a schemei de organizare a instituţiei a fost însoţită de îndepărtarea, din motive ideologice, a unor specialişti.

Deschidere şi transparenţă Evenimentele din 1989 generează schimbări consistente în planul

imaginii şi atribuţiilor instituţiei. Din 1996 o nouă lege reglementează activitatea instituţiei, noul cadru normativ modificând titulatura din Arhivele Statului în Arhivele Naţionale ale României.

Instituţie publică, având personalitate juridică şi aflându-se în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, Arhivele Naţionale ale României au ca atribuţii principale gestionarea informaţiei istorice, punerea ei la dispoziţia publicului interesat (cetăţeanul este beneficiarul normalizării instituţiei, documentele solicitate, referitoare la reconstituirea - 7 -

proprietăţilor, acordarea de despăgubiri băneşti etc., fiind accesibile mult mai rapid, în condiţii moderne şi legale), precum şi asigurarea conservării documentelor, în orice format s-ar afla acestea. De asemenea, Arhivele Naţionale ale României oferă expertiză celor din sectorul public şi privat, verificând şi controlând activitatea deţinătorilor de arhive.

Funcţia publică a instituţiei, evidenţiată prin accesul liber şi egal la documente şi fonduri de arhivă, comportamentul legal şi moral faţă de contribuabil şi faţă de celelalte instituţii şi organizaţii ale societăţii, este dublată de o funcţie culturală indiscutabilă. Arhivele sunt o instituţie de interes naţional, un depozitar al memoriei naţiunii, un autentic garant al conservării informaţiei pentru viitor.

În prezent, un nou proiect de act normativ se află în dezbatere, necesitatea adoptării acestuia fiind argumentată de amploarea transformărilor socio-economice petrecute în societatea românească în perioada 1996-2010, imperativul integrării practicii arhivistice româneşti în cadrul general al practicii arhivistice din Uniunea Europeană, precum şi interesul crescând al societăţii româneşti faţă de lărgirea accesului public la informaţie.

- 8 -

ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI

LA ANIVERSARE

Profesor dr. Tudorel RĂŢOI Instituţia specializată a Arhivelor Naţionale – numită mult timp

Arhivele Statului –, menită să administreze, să supravegheze şi să asigure protecţia specială a Fondului Arhivistic Naţional al României, şi-a început activitatea mai întâi în Ţara Românească (la 1 mai 1831), apoi şi în Moldova (la 1 ianuarie 1832).

Cu obiectivele de mai sus, instituţia a fost înfiinţată şi s-a impus de la început ca pârghie a statului, destinată să înfăptuiască modernizarea într-un sector important al societăţii româneşti, nominalizat expres în Regulamentele Organice introduse în cele două Principate Româneşti, la datele menţionate.

Este evident însă că, întocmai ca şi în cazul altor popoare, „arhive”, în accepţia largă a termenului, au existat în spaţiul românesc cu mult înainte de înfiinţarea Arhivelor Statului. În Antichitate, epocă în care îşi află originea chiar termenul eponim al domeniului, s-au creat ceea ce astăzi denumim generic „documente”, adică mărturii scrise pe suport dur sau mai puţin dur, cum sunt, între altele, plăcuţele de la Tărtăria, înscrise pe lut ars şi datate, probabil, cu 5.000 de ani înaintea erei creştine.

De asemenea, arhive organizate, conţinând dovezi scrise asupra timpurilor în care au fost emise, s-au păstrat şi din epoca stăpânirii romane asupra Daciei, romanii rămânând pentru totdeauna un exemplu de referinţă în legătură cu modul de a administra eficient un teritoriu, altfel spus, într-o materie în care, fără documente, nimic nu poate fi durabil.

Mai aproape de percepţia pe care omul modern a avut-o (şi o are) asupra arhivelor, sunt mărturiile moştenite din Evul Mediu, scrise pe suport fragil – pergament, hârtie sau mătase. Aceste documente

- 9 -

reprezintă şi cele mai preţioase valori aflate astăzi în păstrarea Arhivelor Naţionale ale României.

Cele mai vechi documente feudale din spaţiul românesc datează de la începutul secolului al XIII-lea. Majoritatea arhivaliilor circumscrise cronologic acestei epoci provin din cancelariile domneşti şi voievodale, de la instituţiile religioase şi laice ale timpului, de la dregători, bresle de meşteşugari, obşti de moşneni şi răzeşi, negustori etc.

Constituite adesea în veritabile arhive la destinatar, începând cu secolul al XVI-lea, asemenea mărturii s-au păstrat şi sub formă transcrisă, de obicei, în condici, unde s-au copiat actele emise de domn şi de divanul său, actele administraţiilor orăşeneşti, ale breslelor meşteşugăreşti etc.

În întregul Ev Mediu, o situaţie particulară au avut arhivele ecleziastice; dat fiind statutul autorităţilor bisericeşti, lăcaşele de cult erau socotite locuri de încredere şi, ca atare, de depunere şi de păstrare nu numai a actelor acestor autorităţi, ci şi a acelora încheiate între părţi civile.

În virtutea acestui vechi obicei, începând cu secolul al XVIII-lea, pe lângă Mitropoliile celor două Ţări Româneşti s-au constituit, sui generis, arhive generale ale statului, mai întâi în Muntenia, în timpul lui Şerban Cantacuzino Voievod, apoi şi în Moldova sub Matei Ghica Voievod.

Organizarea acestor „arhive generale” n-a însemnat însă constituirea de jure a unei instituţii a statului, cu rol de concentrare într-un loc determinat a înscrisurilor de pe întinsul ţării. Dimpotrivă, caracterul privat al proprietăţii asupra documentelor s-a menţinut în chip atotcuprinzător şi, în astfel de împrejurări, instituţiile bisericeşti, familiile boiereşti, instanţele judecătoreşti şi autorităţile administrative, obştile de moşneni şi răzeşi şi, în general, orice alţi deţinători au continuat să păstreze documentele proprii şi, uneori, chiar alte înscrisuri încredinţate spre conservare.

În Transilvania, constituirea arhivelor a evoluat pe coordonate asemănătoare celor din Ţara Românească şi Moldova, cu un plus de rigurozitate şi stabilitate în organizare. În general, a funcţionat mai bine sistemul „locurilor de încredere” – loca credibilia –, care aveau dreptul legal de a emite actele cu valoare juridică şi de a elibera copii autentificate. Totodată, aici s-au creat arhive ecleziastice, orăşeneşti, familiale, de bresle şi de obşte mai consistente, din fericire, multe

- 10 -

păstrate până azi. După 1601, administraţia centralizată introdusă de austrieci a înrâurit pozitiv crearea, constituirea şi păstrarea arhivelor unor instituţii ale statului, pentru ca din a doua jumătate a secolului al XIX-lea să câştige tot mai mult teren sistemul de arhivare bazat pe registratură.

În lumina celor de mai sus, este limpede că înfiinţarea Arhivelor Statului, în 1831 – 1832, în cele două principate dunărene, a avut la bază, pe de o parte, o tradiţie indiscutabilă în materia conservării şi organizării primare a documentelor, iar pe de alta, premise instituţionale certe, care au favorizat momentul fondator şi au anunţat perspective promiţătoare pentru destinul viitor al izvoarelor istoriei şi istoriografiei naţionale.

Cu acest suport, încă de la înfiinţarea lor, Arhivele româneşti au pornit la drum cu ambiţia de a fi nu doar simple depozite de materiale documentare, ci şi „sanctuarul drepturilor compatrioţilor”, cum le definea Gheorghe Asachi, sau „o avere publică, ce slujeşte de temei legiunilor şi istoriei ţării”, potrivit lui Vasile Alecsandri.

Împrejurări potrivnice de ordin material au făcut ca, din păcate, în anii de început, Arhivele româneşti să fie constrânse a se concentra mai puţin asupra calităţii fiinţării lor. Cu timpul, însă, numeroase aspecte ale activităţii arhivistice au putut fi reglementate, pe măsură ce codificarea a progresat. O etapă importantă a acestei opere a fost încununată de Regulamentul din 31 octombrie 1862, care a inaugurat în viaţa Arhivelor româneşti un principiu de îndelungată tradiţie, cu efecte preponderent pozitive, constând în centralizarea acestora sub conducerea unei Direcţii Generale.

După circa 40 de ani de aplicare a principiului amintit în vechea Românie, aceasta a fost urmată la începutul perioadei interbelice de o anumită descentralizare, concretizată în înfiinţarea sucursalelor Arhivelor Statului din noile provincii ale ţării şi însoţită de lupta pentru recuperarea arhivelor acestor teritorii. Astfel, la 14 martie 1920 a fost creată Direcţia Regională Cluj a Arhivelor Statului, având Transilvania ca teritoriu de competenţă, la 22 august 1924 – cea de la Cernăuţi, pentru Bucovina şi în 1925 – cea de la Chişinău, pentru Basarabia. Înfiinţarea acestor instituţii a premers şi s-a desfăşurat în legătură cu promovarea şi adoptarea Legii Arhivelor, din 1925, codificare de unificare, care a dat o perspectivă unitară organizării şi dezvoltării sistemului arhivistic românesc şi care a fost completată, în acelaşi spirit, cu înfiinţarea Şcolii

- 11 -

Superioare de Arhivistică şi Paleografie, a „Revistei Arhivelor” şi a Muzeului Arhivelor, inclusiv constituirea Comisiunii Consultative Heraldice şi a Societăţii Numismatice Române, cu lărgirea bazei documentare şi diversificarea pistelor de cercetare etc.

E de subliniat că, îndeosebi din ultimul sfert al secolului al XIX-lea şi până la sfârşitul primei jumătăţi a celui următor, Arhivele româneşti au avut în frunte personalităţi culturale de primă mărime – Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Dimitrie Onciul, Constantin Moisil sau Aurelian Sacerdoţeanu, larg recunoscute pentru opera lor culturală şi istoriografică.

În intervalul de timp menţionat, sub direcţia lor, în practica arhivistică românească s-au statornicit reguli, obiceiuri şi norme, principii şi tehnici vizând aspecte cu certe valenţe calitative, toate intrate definitiv în portofoliul ştiinţei arhivistice.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Arhivele româneşti au intrat într-o nouă etapă a evoluţiei lor, în multe privinţe deosebită faţă de cea anterioară şi caracterizată, concomitent, de progrese şi regrese.

Între aspectele evident pozitive s-au înscris construcţiile noi de sedii de arhive şi amenajarea altor spaţii cu această destinaţie în reşedinţele de regiuni şi raioane, iar după 1968, în cele de judeţe. Chiar dacă n-au satisfăcut integral cerinţele moderne, aceste spaţii au permis preluarea unei cantităţi importante de documente, cele mai multe provenind de la aşa-zisele organizaţii desfiinţate la începutul instaurării regimului comunist.

Un rol major a revenit în această perioadă noii legislaţii arhivistice, aplicată în consens cu natura orânduirii instaurate în ţară după război. În această ordine, efecte durabile a avut mai cu seamă Decretul nr. 472/1971, în jurul căruia s-a derulat un cert efort de îmbogăţire a tezaurului de concepte şi noţiuni specifice arhivisticii, multe moştenite din tradiţia autohtonă a disciplinei, altele preluate din teoria şi practica arhivistică internaţională. Între conceptele importante lansate în a doua jumătate a secolului trecut au figurat cea de fond arhivistic, fond arhivistic de stat şi fond arhivistic naţional, ultimul folosit şi astăzi. În acelaşi timp, s-a creat, clarificat şi îmbogăţit suportul teoretic şi au fost abordate, practic, majoritatea operaţiunilor şi lucrărilor arhivistice cunoscute şi efectuate şi astăzi pe baze similare.

După 1990, Arhivele româneşti s-au confruntat cu exigenţele generate de schimbările fundamentale din societate şi au încercat să se

- 12 -

adapteze acestora. A fost nevoie, de aceea, în primul rând, de înnoirea cadrului legislativ, imperativ înfăptuit prin adoptarea Legii nr. 16/1996, care într-o măsură însemnată a îngăduit rezolvarea adecvată a problemelor nou apărute. Mai mult ca oricând în istoria lor, acum s-a detaşat funcţia socială a Arhivelor, ca efect al adoptării şi aplicării legislaţiei restitutive postcomuniste. Pe acest fond, unele cerinţe de ordin metodologic şi profesional, prin forţa lucrurilor, au primit răspunsuri din mers; altele – răspunsuri inevitabil parţiale.

Fapt indiscutabil, astăzi Arhivele româneşti străbat un amplu proces de restructurare şi reformă, împreună cu întreaga societate românească. În aceşti ani, este în curs de implementare o adevărată strategie de modernizare, care dă expresie calităţii întregii politici arhivistice româneşti. Potrivit Programului de modernizare, aceasta va însemna, pe lângă chestiunile de cadru legislativ, şi pe acelea privind mărirea, repararea şi întreţinerea spaţiilor de depozitare, preluarea de noi cantităţi de documente în depozitele proprii, pregătirea pentru microfilmare, microfilmarea propriu-zisă de asigurare şi restaurarea unor noi arhivalii valoroase, precum şi direcţii prioritare vizând lucrări de natură calitativă, subsumate generic noţiunii de „evidenţă a documentelor”. Toate la un loc dau contur unui ansamblu teoretic şi practic cu suficiente premise de a face un pas înainte pe terenul arhivistic şi, împreună cu întregul complex de aspecte în care instituţia este prezentă, exprimă identitatea inconfundabilă a Arhivelor Naţionale în societatea românească de astăzi şi de mâine.

- 13 -

ZIUA ARHIVELOR NAŢIONALE SAU ARHIVELE ÎNTRE TRECUT ŞI VIITOR

Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail LUNGU

În fiecare an, la sfârşitul lunii octombrie, este serbată Ziua

Arhivelor Naţionale. Mai precis, la 31 octombrie, când se marchează un eveniment deosebit din viaţa instituţiei pentru că în acea zi, în anul 1862, a fost semnat, de către Alexandru Ioan Cuza – domnul unificator şi reformator de ţară – decretul de unire a celor două Direcţii ale Arhivelor Statului din Bucureşti şi Iaşi. Era un act înscris în amplul proces de reformă ce cuprinsese toate structurile societăţii româneşti, pe calea modernizării ţării şi apropierii ei de standardele Europei, la porţile căreia bântuim, din nou, astăzi.

Memorabila Zi a Arhivelor Naţionale este marcată, de obicei, prin organizarea unor simpozioane ştiinţifice, mese rotunde cu dezbateri pe probleme de actualitate ale practicii arhivistice, publicarea unor lucrări de specialitate şi, nu în ultimul rând, comemorarea unor personalităţi de seamă care au condus, de-a lungul anilor, destinele instituţiei, ca, de pildă: B.P. Hasdeu, Dimitre Onciul sau Constantin Moisil. Anii trecuţi, toate manifestările s-au înscris în „Centenarul Aurelian Sacerdoţeanu”, desfăşurat cu prilejul împlinirii unui secol de la naşterea marelui profesor, istoric şi arhivist care a condus soarta Arhivelor Statului timp de 15 ani, din 1938 până în 1953, într-una dintre cele mai negre perioade din istoria României. Cu atât mai mult, atunci am socotit necesar să ridicăm un bust în memoria ilustrului nostru dascăl şi să-i dedicăm un volum de documente, plecându-ne adânc în faţa personalităţii sale, care, în pofida vremurilor grele trăite, când a condus instituţia, a reuşit să păstreze intacte fondurile şi colecţiile arhivistice, lăsându-le drept moştenire generaţiilor care i-au urmat.

Apoi, în 2006 am aniversat un alt moment crucial din viaţa Arhivelor, anume împlinirea a 175 de ani de la înfiinţarea, la 1 mai 1831, în cadrul Ministerului de Interne, pe atunci Departamentul din Lăuntru, a - 14 -

instituţiei abilitate să răspundă de administrarea tuturor documentelor de arhivă. Având ca temei aprecierea lui A. Sacerdoţeanu, care în 1940-1941, la ceas de grea cumpănă pentru ţară şi implicit pentru Arhive, sublinia că instituţia noastră este cu mult mai veche decât unităţi similare din importante ţări europene, am socotit de datoria noastră să rememorăm o clipă istorică.

Astfel, credem că nu ar fi lipsită de interes o trecere în revistă, fie ea şi succintă, a drumului lung parcurs de Arhivele Statului de ieri, Arhivele Naţionale de astăzi, de la înfiinţarea instituţiei şi unificarea celor două direcţii din provinciile istorice româneşti. Drumul a fost anevoios, plin de obstacole, dar presărat cu satisfacţii şi împliniri profesionale.

La capitolul greutăţi este suficient să amintim că Arhivele au fost martore ale Războiului de Independenţă şi la războaiele balcanice, au trăit şi au supravieţuit celor două conflagraţii mondiale, au făcut faţă ocupaţiilor străine şi ciuntirilor teritoriale la care a fost supus statul naţional român, dar, mai cu seamă, au suportat efectele groaznicelor regimuri politice care s-au succedat de-a lungul anilor şi diverselor perioade istorice. În îndelungata lor existenţă, Arhivele au făcut totul pentru păstrarea integrităţii fondurilor şi colecţiilor documentare, dar nu au reuşit să împiedice sustragerea samavolnică a unor mărturii de arhivă care au luat drumul „Stanbulului”, Vienei, Budapestei sau Moscovei.

Astăzi, în temeiul unor vechi instrumente de evidenţă, între care de toată lauda este Inventarul arhivistic întocmit de un alt mare istoric şi arhivist, Ştefan Meteş, pentru documentele transmise pe diferite căi în Ungaria, se încearcă aducerea în ţară, pe baza unor microfilme – în măsura în care este posibil – a mărturiilor ce privesc istoria românilor.

La capitolul satisfacţii s-ar cuveni să evidenţiem reuşita păstrării şi a conservării documentelor de arhivă care au supravieţuit vicisitudinilor vremurilor interne, dar, mai cu seamă, celor dictate din exterior. Meritele revin, în primul rând, oamenilor de aleasă preţuire, care au slujit cu devotament şi înalt profesionalism Arhivele, începând cu cei ce au diriguit soarta lor şi sfârşind cu mulţii anonimi ce au trudit pe altarul ştiinţei arhivistice.

Din păcate, imaginea satisfacţiilor trăite de Arhive a fost permanent umbrită de neîmplinirile datorate nu atât vremurilor, cât, mai cu seamă, atitudinii guvernanţilor, autorităţilor centrale şi locale, care nu au înţeles menirea, rostul şi rolul Arhivelor în cadrul unei naţiuni. Ca să

- 15 -

fim corecţi, au fost şi oameni ce au realizat importanţa instituţiei păstrătoare a actelor de identitate ale naţiei române, dar nu au avut posibilitatea materială, financiară şi nici susţinerea morală pentru a face faţă tuturor problemelor întâmpinate de instituţia Arhivelor.

Dovezi, în acest sens, pot fi memoriile înaintate factorilor responsabili ai timpului de către B.P. Hasdeu în anul 1891 şi cele aparţinând directorilor generali care au urmat după 1900 până în 1938: D. Onciul şi Constantin Moisil. Dar, cele mai sugestive şi documentate, în opinia noastră, sunt cele două memorii pe care Aurelian Sacerdoţeanu le-a înaintat în 1940, atât ministerului de resort, cât şi conducătorului ţării.

În esenţă, toate acele memorii conţineau probleme asemănătoare, între ele mai importante fiind cele referitoare la:

– lipsa unui sediu central al Arhivelor; – numărul redus al personalului de specialitate; – fondurile financiare scăzute şi lipsa unui buget propriu pentru

Arhive; – slaba dotare tehnică, atât la nivel central, cât şi teritorial; – condiţii necorespunzătoare pentru păstrarea documentelor de

arhivă supuse pericolului degradării şi chiar distrugerii lor; – lipsa mijloacelor de conservare şi restaurare a documentelor. Toate aceste probleme s-au menţinut de-a lungul anilor şi s-au

agravat în mare măsură, astfel încât, astăzi pe lângă perpetuarea lor au apărut altele, determinate de progresul tehnic, de viteza schimbării tehnologiilor şi de cuceririle informaticii. Aşa se face că în prezent, pe lângă necesarul formulat de înaintaşii noştri, generaţiile actuale adaugă problema informatizării Arhivelor, asigurarea legăturilor prin internet pentru a stabili contacte cu lumea şi a ne face cunoscute publicaţiile de specialitate şi acumulările noastre pe tărâm arhivistic.

Tocmai de aceea socotim că a venit şi vremea Arhivelor. Nu de alta, dar ar trebui să fim europeni şi din punct de vedere arhivistic şi, de asemenea, să ne achităm de obligaţiile care ne revin şi în egală măsură să beneficiem de drepturile pe care le avem în calitate de membri ai Consiliului Internaţional al Arhivelor.

- 16 -

ARHIVELE BUCOVINEI

Prof. univ. dr. Ileana-Maria RATCU 1. Istoric 1.1. Condiţiile istorice de constituire a Arhivelor Statului din

Bucovina Despre începuturile organizării Arhivelor din Bucovina în timpul

stăpânirii austriece nu avem prea multe informaţii, însă în câteva articole publicate în perioada interbelică în „Revista Arhivelor”, aparţinându-i atât lui Simion Reli, Constantin Moisil, cât şi lui Teodor Bălan, dar şi într-un articol mai recent din aceeaşi revistă datorat lui Iurii Leapunov şi Dragoş Olaru, găsim date importante privitoare la acest aspect. Câteva menţiuni se găsesc şi într-o cronică – Arhivele Bucovinei la 70 de ani, aparţinându-i lui Ion Scripcariuc1. În 1998, Arhivele din Cernăuţi au editat, cu ocazia aniversării a 90 de ani de la întemeierea Arhivelor bucovinene, o broşură de prezentare, care cuprinde multe informaţii de interes atât cu privire la istoricul instituţiei, cât şi la situaţia actuală, la fondurile documentare păstrate aici2. Cea mai recentă referire la Arhivele din Cernăuţi aparţine eminentului profesor universitar Mihai Iacobescu şi, deşi reprezintă mai mult un jurnal al căutărilor şi 1 Teodor Bălan, Arhivele Bucovinei, în RA, anul II, nr. 3, 1926, p. 301-304; Simion Reli, Ceva despre fondurile arhivistice din Arhivele Bucovinei, ibidem, p. 305-311; Teodor Bălan, Arhivele Statului din Bucovina, ibidem, vol. III. 1, 6-7, 1936-1937, p. 94-98; Constantin Moisil, Problema Arhivelor româneşti, ibidem, p. 1-46; Simion Reli, Arhivele Statului din Cernăuţi, ibidem, IV.2, 1941, p. 248-255; Ion Scripcariuc, Arhivele Bucovinei la 70 de ani, în „Revista Arhivelor” editată de Asociaţia Arhiviştilor „David Prodan”, Cluj-Napoca, seria a III-a, vol. I, nr. 1-2, 1995, p. 114-116; Iurii Lapunov, Dragoş Olaru, Arhivele Statului din Cernăuţi în perioada interbelică, în „Arhiva Românească”, anul CLVI (serie nouă), tom II, fasc. 1, 1996, p. 150-160. 2 Jurij Ljapunow, Maria Nikirsa, Die Urkundenschatzkammer der Bukowina (Zum 90. Jahrestag der Archivgründung), Staatsadministration des Gebietes Czernowitz, Staatsarchiv des Czernowitzer Gebietes, Czernowitz, 1998, 53 p.

17

întâlnirilor avute de autor în Cernăuţi, conţine şi multe informaţii cu privire la accesul în Arhivele cernăuţene3.

În anul 1907, profesorul de istorie universală de la Universitatea din Cernăuţi, dr. Sigmund Herzberg-Fränkel, pe atunci rector al acestei universităţi, a înaintat Ministerului de Interne o adresă prin care solicita crearea unui serviciu arhivistic în Cernăuţi, iar în 18 septembrie, acelaşi an, era numit ca şef al Arhivei Ţării Bucovinei Wladimir Milkowicz, profesor de istorie est-europeană la Universitatea din Cernăuţi4. În 1910 s-a alocat din buget o sumă pentru organizarea Arhivei Ţării Bucovinei în Cernăuţi („Bukowiner Landes-Archiv”), fiind găzduită în câteva camere ale Palatului Administrativ din Cernăuţi5. Alături de Milkowicz este numit şi Ion Nistor, profesor de istorie sud-est europeană la acceiaşi Universitate, drept corespondent al consiliului arhivistic de la Viena. Activitatea directorului se va axa pe realizarea de colecţii de documente şi piese de muzeu, acesta fiind foarte puţin interesat de studierea, selecţionarea şi inventarierea numeroaselor acte aflate la Cernăuţi. Totuşi, el a vizitat mai multe arhive din Bucovina, la Rădăuţi, Gura Humorului, Câmpulung, Siret, găsindu-le într-o stare proastă6. A avut şi un scurt conflict cu dr. I. Polek, directorul Bibliotecii Universităţii din Cernăuţi, care se opunea predării arhivei7. Directorul Arhivelor Statului din Viena, dr. Franz Wilhelm, a cercetat arhiva cernăuţeană şi a înaintat, în vara anului 1914, un raport, fiind de părere că în acel moment nu se putea vorbi despre o arhivă a Bucovinei în adevăratul sens al cuvântului, deoarece Milkowicz adunase mai mult o colecţie de documente şi omisese să încorporeze arhiva din registratura Palatului Administrativ, unde se găseau ordonate cronologic actele Bucovinei, din 1775 şi până la acea dată8.

În timpul Primului Război Mondial, arhiva din registratura Administraţiei Bucovinei nu a avut foarte mult de suferit până în noiembrie 1918, când, la intrarea armatei române în Bucovina, guvernatorul Etzdorf a pus să fie distruse, după o selecţionare făcută în 3 Mihai Iacobescu, 30 de zile în „Siberia”. Căutând Arhivele Bucovinei, Editura Junimea, Iaşi, 2003, 456 p. 4 Jurij Ljapunow, Maria Nikirsa, op. cit., p. 39. 5 Ibidem, p. 42. 6 Teodor Bălan, Arhivele Statului …, p. 96. 7 Jurij Ljapunow, Maria Nikirsa, op. cit., p. 40. 8 Teodor Bălan, Arhivele Statului ..., p. 97.

18

grabă, multe acte de importanţă pentru istoria Bucovinei9. Multe dintre documentele cu valoare istorică fuseseră transportate la Salzburg la începutul războiului – este vorba mai ales de materialul documentar adunat de profesorul Milkowicz10.

1.2. Arhivele Bucovinei între 1918 şi 1944 După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, România se afla în faţa

unor sarcini deosebit de dificile, una dintre ele fiind integrarea provinciilor surori şi a noilor cetăţeni români în structurile existente şi totodată redefinirea instituţiilor unui stat naţional modern. Era firesc ca şi instituţia Arhivelor Statului, instituţie de tradiţie în vechiul Regat, să fie interesată de integrarea şi îndrumarea arhivelor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În acest sens, era necesară o documentare serioasă cu privire la situaţia acestor arhive, în vederea creării unui cadru legislativ potrivit. Sever Zotta (1874-1943), directorul Arhivelor din Iaşi, înaintează, la 27 mai 1919, directorului general al Arhivelor Statului, Dimitrie Onciul (1856-1923), primul raport cu privire la situaţia Arhivelor Bucovinei, pledând pentru înfiinţarea unei „Arhive a Statului din Bucovina”, călăuzit iniţial de principiul cantitativ. Din cercetările sale, întreprinse de-a lungul mai multor luni de studiu, reiese că „s-ar ajunge la o sumă de 3.000.000 (trei milioane) de acte, suficiente deci pentru a legitima înfiinţarea unei Arhive a Statului, care s-ar distinge atât prin vechimea documentelor şi actelor şi printr-o colecţie foarte bogată de protocoale de gestiune şi indici, cât şi prin condici vechi şi foarte importante”. Totodată, Zotta subliniază importanţa arhivelor bucovinene pentru cercetarea trecutului Bucovinei şi Moldovei de la 1774 încoace şi arată că „centralizarea arhivelor şi punerea lor la dispoziţia publicului dornic de cultură ar însemna un pas însemnat atât pe calea progresului istoric şi cultural, cât şi spre unitatea naţională sufletească, de care avem atâta nevoie pentru păstrarea, închegarea, dezvoltarea şi înflorirea României Mari”11.

Încă un fapt a venit să întărească necesitatea înfiinţării unei „Arhive a Statului în Cernăuţi”. La 27 decembrie 1919, Administraţia Bucovinei prin Secretariatul de Serviciu pentru Instrucţiunea Publică 9 Simion Reli, Arhivele Statului din Cernăuţi, p. 249. 10 Teodor Bălan, Arhivele Statului ..., p. 97. 11 ANIC, fond DGAS, dosar 6/1919, f. 29v.

19

se adresează Direcţiunii Generale a Arhivelor Statului, comunicând primirea unui pachet şi a şase lădiţe cu „material arhival” transportat în timpul războiului de la Cernăuţi la Viena, însoţite de un proces-verbal privitor la predarea acestui material, aflat în prezent la Directorul oficiilor auxiliare de pe lângă Administraţia Bucovinei12. Directorul general al Arhivelor Statului, Dimitre Onciul, roagă a se lua măsurile cuvenite pentru aducerea de la Viena şi a celorlalte acte şi documente transportate în timpul războiului sau care privesc Bucovina, spre a se păstra în siguranţă în Arhiva Bucovinei. Era, încă o dată, evidentă necesitatea înfiinţării unui serviciu arhivistic în Bucovina. Cu toate acestea, starea arhivisticii din această provincie a rămas, câţiva ani încă, neschimbată. Din lipsă de spaţiu de depozitare şi a unui cadru legal adecvat, multe acte şi documente ale unor instituţii austriece au fost depuse în subsoluri sau vândute ca maculatură13.

La finele lui aprilie 1922, Dimitrie Onciul anunţa Ministerul Instrucţiunii Publice, de care depindeau Arhivele Statului, că pentru înfiinţarea serviciului Arhivelor Statului în Bucovina este necesară instituirea unei Comisiuni a Arhivelor Statului, asemănătoare celor de la Cluj şi Chişinău. În urma unei înţelegeri prealabile cu Ion Nistor, ministru de stat pentru Bucovina, au fost recomandaţi iniţial ca membri ai Comisiunii: Dimitrie Dan, consilier la Consistoriul Arhiepiscopal din Cernăuţi, Romul Cândea, profesor la Universitatea din Cernăuţi, dr. Ion Ionaşcu, directorul Oficiului Statistic din Cernăuţi şi dr. Ovid Ţopa, profesor secundar la Cernăuţi, sub preşedinţia lui Ion Nistor, profesor la Universitatea din Cernăuţi şi actual ministru14. Ministerul Instrucţiunii Publice se confrunta cu un mare deficit financiar, fapt ce va întârzia constituirea, în mod legal, a Comisiunii, membrii acesteia fiind solicitaţi a-şi desfăşura activitatea în mod onorific15.

La 28 iunie 1923, Ion Nistor comunica noului director general al Arhivelor Statului, Constantin Moisil (1876-1958), că nefiind concretizată intenţia fostului director Dimitrie Onciul, şi anume constituirea Comisiunii Arhivelor Statului din Bucovina, nici el nu se poate considera preşedintele unei comisiuni inexistente. Cu toate 12 Ibidem, dosar 8/1920, f. 1. 13 Iurii Lapunov, Dragoş Olaru, art. cit., p. 150. 14 ANIC, fond DGAS, dosar 8/1922, f. 2. 15 Ibidem, f. 5.

20

acestea, Ion Nistor luase primele măsuri pentru protejarea materialului arhivistic din Cernăuţi, punând să fie ridicat din pivniţele Palatului Administrativ şi transportat într-un loc uscat şi bine aerisit16.

Constantin Moisil a subliniat, în adresa din 2 iulie 1924 către Ministerul Instrucţiunii, că Arhivele Bucovinei nu au putut fi încorporate în Arhivele Statului, fiind lăsate în grija diferitelor autorităţi de stat şi particulare, din cauza tergiversării intrării în legitimitate a Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi. Totodată, este propusă o nouă componenţă a Comisiunii, ce urma să funcţioneze tot sub preşedinţia lui Ion Nistor: profesorii universitari Romul Cândea, Simion Reli, Vasile Grecu şi profesorii secundari Alexandru Bocăneţ şi Teodor Bălan17, acesta din urmă fiind recomandat în mod special de Ion Nistor, într-o telegramă adresată lui Constantin Moisil („Consimt la comisiunea propusă de dvs. în scrisoarea din 10 iunie, cu rugămintea să adăugaţi pe profesorul Teodor Bălan”)18. La 22 august 1924, sub adresa cu nr. 79587, va fi aprobată constituirea Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi, având componenţa propusă. Scopul acesteia era de a concentra, la Cernăuţi, materialul arhivistic al statului şi de a lua măsurile necesare pentru înfiinţarea unei Direcţiuni Regionale a Arhivelor Statului19. Sediul Comisiunii se afla tot în Palatul Administrativ, în parterul aripii drepte, cuprinzând mai multe camere pentru păstrarea materialului arhivistic şi pentru birourile funcţionarilor Arhivelor.

Din păcate, ceea ce ar fi trebuit să fie doar un provizorat, s-a menţinut aproape două decenii, o Direcţie Regională a Arhivelor Statului din Cernăuţi fiind instituită abia la începutul anului 194220.

Actul legislativ, care va consfinţi statutul şi cerinţele tuturor arhivelor de stat din ţară, va fi promulgat la 12 iulie 1925, sub titlul Legea pentru organizarea Arhivelor Statului (publicată în Monitorul Oficial nr. 153 din 15 iulie 1925, p. 8393-8396). La elaborarea acestei legi şi-au dat concursul directorii Arhivelor din Iaşi, Cluj şi Chişinău şi preşedinţii Comisiunilor Arhivelor din Chişinău, Cluj şi Cernăuţi, întruniţi la 17 iunie 1924, pentru a întocmi, discuta şi vota proiectul de

16 Ibidem, dosar 8/1923, f. 1. 17 Ibidem, dosar 8/1924, f. 3. 18 Ibidem, f. 2. 19 Ibidem, f. 6. 20 Iurii Lapunov, Dragoş Olaru, art. cit., p. 159.

21

lege, devenit, un an mai târziu, cel mai important act legislativ pentru funcţionarea Arhivelor Statului21.

Legea pentru organizarea Arhivelor Statului indica, în Articolul 1, că „Arhivele Statului din tot cuprinsul României depind de Ministerul Instrucţiunii şi sunt puse sub conducerea unui director general, cu sediul în Bucureşti”, precizându-se în Articolul 5 că „Arhivele Statului vor avea o direcţiune generală cu sediul în Bucureşti şi 4 direcţiuni regionale cu sediile în Iaşi, Cluj, Chişinău şi Cernăuţi. Când necesitatea o va cere se vor putea înfiinţa direcţiuni şi în alte regiuni ale ţării”. Pentru Direcţiunea Regională din Cernăuţi se menţiona, la acelaşi articol, că aceasta urma să păstreze depozitele menţionate mai sus22 de la autorităţile din cuprinsul Bucovinei (judeţele Zastavna, Coţmani, Cernăuţi, Vişniţa, Storojineţ, Siret, Rădăuţi, Suceava, Gura-Humorului şi Câmpulung)23.

Legea din 1925 pentru organizarea Arhivelor Statului a avut, fără îndoială, dispoziţii favorabile, din păcate nu toate au fost aplicate, iar una din cauze a fost perioada politică şi economică dificilă, pe care o traversa România, la aceasta alăturându-se şi o proastă funcţionare a sistemului birocratic, neînţelegerea şi uneori nepăsarea faţă de problemele legate de Arhive.

Comisiunea Arhivelor Statului din Cernăuţi se va inaugura în condiţii foarte grele, după cum indică şi telegrama adresată de Ion Nistor, la 8 decembrie 1924, directorului general al Arhivelor Statului: „Comisia noastră în mare strâmtoare. N-avem cu ce încălzi şi cu ce face lucrările cele mai necesare”24, cu toate acestea membrii săi vor desfăşura o activitate foarte susţinută în sensul depistării, recuperării şi protejării materialului arhivistic.

Date amănunţite şi de o deosebită importanţă ne sunt oferite de procesele-verbale ale şedinţelor Comisiunii Arhivelor Statului, păstrate în fondul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului. Din 1926, Ion Nistor, 21 Arhivele Statului. 125 de ani de activitate. 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 36. 22 Este vorba de: „a) Documentele istorice; b) Actele de stare civilă ale Familiei Regale, aceasta cu înalta autorizaţie a M.S. Regelui; c) Actele comemorative şi de fundaţiune; d) Actele şi documentele cu o vechime de cel puţin 30 de ani, şi cari nu mai sunt necesare administraţiei curente, ale tuturor autorităţilor civile, bisericeşti şi militare, menţionate mai sus; e) Sigiliile şi peceţile scoase din uz; f) Piesele eraldice cari nu se mai întrebuinţează; g) Publicaţiunile oficiale”, vezi ibidem, p. 205. 23 Ibidem, p. 206. 24 ANIC, fond DGAS, dosar 8/1924, f. 8.

22

deşi preşedinte al Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi până în 1942, va îndeplini această funcţie în mod onorific25. În perioada cuprinsă între 1926-1933, activitatea instituţiei va fi coordonată de Simion Reli, care va semna ca director-secretar, şi între 1933-1942 de Teodor Bălan, sub titlul de conducător.

Despre Comisiunea Arhivelor Statului din Cernăuţi trebuie încă o dată spus că a funcţionat în condiţii uneori greu de imaginat. Constituită în 1924, ca un prim pas spre pregătirea înfiinţării Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului din Cernăuţi, care de altfel primeşte totala legitimitate prin „Legea pentru organizarea Arhivelor Statului” din 12 iulie 1925, Comisiunea va fiinţa în această stare de provizorat până în 1942. La 22 decembrie 1941, Teodor Bălan încă mai solicita transformarea Comisiunii în direcţie regională26, fapt care s-a materializat abia la începutul anului 1942, după cum am arătat mai sus. Practic, Teodor Bălan va fi efectiv director al Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului din Cernăuţi numai din 1 ianuarie, până la 30 august 1942. Simion Reli remarca cu amărăciune: „Dar pe când la Cluj şi la Chişinău s-au activat aceste direcţiuni regionale, chiar îndată după promulgarea legii amintite (este vorba de „Legea pentru organizarea Arhivelor Statului” mai sus-menţionată), la Cernăuţi, direcţiunea regională a Arhivelor Statului, prevăzută de lege, nu s-a înfiinţat nici până astăzi, pretextându-se lipsa de prevederi bugetare, de fapt însă din motive de tembelism politic”.27

Membrii Comisiunii au avut de făcut faţă aceloraşi îndatoriri ca şi ceilalţi funcţionari de la direcţiile regionale, îndatoriri pe care le-au îndeplinit cu toată responsabilitatea, în ciuda diurnelor net inferioare faţă de salariile colegilor lor din ţară. Banii erau uneori atât de puţini, încât nu o dată funcţionarii cernăuţeni ai Arhivelor au fost nevoiţi să lucreze 25 Doina-Iozefina Alexa, Ion Nistor şi Arhivele Bucovinei, în „Arhivele Moldovei”, III-IV, 1996-1997, Iaşi, p. 165. Se indică aici faptul că ultimul document, în care Ion Nistor apare consemnat ca preşedinte al Comisiunii, ar fi datat la 20 august 1926. Am identificat un act mai târziu, semnat de Ion Nistor ca preşedinte al Comisiunii Arhivelor Statului din Cernăuţi din 21 februarie 1933, în care acesta făcea cunoscut directorului general, Constantin Moisil, că Simion Reli se retrage de la conducerea Comisiunii, drept pentru care îl propunea în această funcţie Teodor Bălan, numirea sa fiind recomandată cu căldură de Ion Nistor. De asemenea, va mai semna, alături de Teodor Bălan, la 9 iunie 1933, o circulară a Comisiunii adresată diverselor instituţii publice deţinătoare de arhive, de a nu mai înstrăina material arhivistic, vezi ANIC, fond DGAS, dosar, 8/1933, f. 11; f. 97. 26 Iurii Lapunov, Dragoş Olaru, art. cit., p. 159. 27 Simion Reli, Arhivele Statului din Cernăuţi, p. 251-252.

23

în camere neîncălzite şi neluminate. Încă mai mult, la 8 august 1935, Elpidifor Panciuc, translatorul de limbi slave, şi Felix Caşevco, registratorul Comisiunii, sunt demisionaţi prin Legea cumulului, rămânând în funcţie doar directorul Teodor Bălan şi dactilografa Lidia Vavric28. Deşi această situaţie a fost remediată la începutul anului următor, simplul fapt că Arhivele din Bucovina au fost lăsate să funcţioneze astfel reflectă lipsa de interes faţă de această instituţie şi nu în ultimul rând faţă de această parte de ţară.

O perioadă deosebit de dificilă pentru Arhivele Bucovinei este marcată de tragicul moment al ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940. Până în ultima clipă, Teodor Bălan s-a luptat din răsputeri cu complicatul sistem birocratic, pentru a putea transporta întreg materialul arhivistic, deoarece evacuarea parţială a documentelor reprezenta un risc foarte mare. Deşi luase din timp toate măsurile de împachetare a dosarelor în lăzi speciale, luase legătura cu forurile militare responsabile cu evacuarea, acţiunea sa nu a putut fi dusă la bun sfârşit din cauza faptului că Ministerul Instucţiunii nu a trimis banii pentru plata transportului, în ciuda apelurilor disperate ale lui Teodor Bălan, susţinut de directorul general Aurelian Sacerdoţeanu, care notează, la 29 iunie 1940: „Tragedia românismului din acea parte s-a consumat. Suntem convinşi că nu pentru multă vreme. Aşteptăm ştiri noi despre soarta arhivelor din Cernăuţi. Până atunci am interveni zadarnic ca şi până acum”29. Retras la Bucşoaia lângă Câmpulung Moldovenesc, şi apoi la Sibiu, Teodor Bălan este informat de directorul general al Arhivelor Statului, Aurelian Sacerdoţeanu, că instituţia Arhivelor cernăuţene va fi menţinută, deşi un timp nu va fi activă30. Întorcându-se la Cernăuţi la 12 iulie 1941, după ce în urmă cu două zile primise de la Bucureşti, de la Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, autorizaţia de reorganizare a Arhivelor Statului din Cernăuţi31, Teodor Bălan va porni la identificarea diverselor locaţii unde fusese transportată arhiva, mai cu seamă în garaje, şi la găsirea unui nou local potrivit pentru Arhivele din Cernăuţi, fosta clădire aflându-se într-o stare dezolantă. Din fericire, materialul arhivistic nu a avut prea mult de suferit. „E un mare noroc pentru istoria bucovineană şi cea românească că s-a întâmplat astfel şi mulţumim 28 ANIC, fond DGAS, dosar 6/1935, f. 83. 29 Ibidem, dosar 7/1940, f. 31. 30 Ibidem, fond Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 805, f. 5. 31 Ibidem, fond DGAS, dosar 9/1941, f. 54.

24

proniei cereşti că n-a rânduit lucrurile altfel”32. Singurul funcţionar care rămăsese pe timpul ocupaţiei în Cernăuţi a fost Elpidifor Panciuc, care trimite directorului general al Arhivelor Statului, la 22 iulie 1941, un raport despre situaţia materialului arhivistic din Cernăuţi, pe timpul ocupaţiei.

Primele măsuri luate de Teodor Bălan pentru reorganizarea arhivei au fost legate, pe de o parte, de transportarea materialului arhivistic în locuri sigure, iar pe de altă parte, de găsirea unui local potrivit pentru Arhivele din Cernăuţi. Aici se va lovi din nou de lipsa de organizare a sistemului birocratic, întâmpinând peste tot piedici. Arhivelor le fusese repartizat un spaţiu în fosta clădire a Universităţii Cernăuţi, alături de Facultatea de Teologie, Biblioteca Universităţii şi de Politehnica „Gheorghe Asachi” din Iaşi. Cu toate acestea până la sfârşitul anului 1941 nu reuşeşte să se instaleze aici. Până la urmă Arhivelor li se cedează Căminul studenţesc „Unirea”, pe care îl caracterizează drept „clădirea cea mai dărăpănată a fostei Universităţi din Cernăuţi şi improprie pentru scopurile unei arhive”33. Mai mult, după ce transportase materialul arhivistic în câteva încăperi ale Palatului Administrativ, una dintre aceste încăperi a fost golită, iar materialul transferat pe un hol. Desconsiderarea pe care o resimţea din partea diverselor instituţii, faptul că ceilalţi funcţionari ai Arhivelor cernăuţene nu primiseră, de la întoarcerea din refugiu, luni de-a rândul, diurnele, îl determină să-şi înainteze demisia la data de 20 noiembrie 194134. Va mai rămâne totuşi în activitate la rugămintea directorului general, Aurelian Sacerdoţeanu.

La 22 decembrie 1941, Teodor Bălan adresa directorului general al Arhivelor Statului rugămintea de a sprijini înfiinţarea Direcţiunii Regionale la Cernăuţi în locul „Comisiunii Arhivelor Statului”35. Acest lucru se va înfăptui la începutul anului 1942.

După cum reiese şi din raportul său, timp de mai multe luni nu s-a prestat altă muncă decât cea de transport a materialului de arhivă în clădirea Căminului studenţesc „Unirea”. De asemenea, a mai identificat şi alt material aparţinând Arhivelor, în diverse edificii din oraş: la Banca 32 Ibidem, f. 56. 33 Teodor Bălan, Rapoartele despre activitatea Direcţiei Regionale a Arhivelor Statului din Cernăuţi pe 1941-1942, în RA, V.2, 1943, p. 420. 34 ANIC, fond DGAS, dosar 9/1941, f. 158. 35 Iurii Leapunov, Dragoş Olaru, art. cit., p. 159.

25

de Nord, la Liceul „Aron Pumnul”, în subsolul Palatului Administrativ, şi acest material fiind transportat în localul Arhivelor.

Din luna martie 1942 s-a început inventarierea şi rearanjarea documentelor, „fiindcă prea multe dosare au fost răvăşite şi prea fantastic este amestecul hârtiilor”36.

Totuşi, la 1 septembrie 1942, Teodor Bălan părăseşte cu durere în suflet conducerea Arhivelor Statului din Cernăuţi, instituţie pe care o slujise cu abnegaţie timp de aproape două decenii, jucând un rol hotărâtor în organizarea ei. El va fi urmat la conducerea instituţiei de Gheorghe Duzinchevici, care se va menţine în funcţie până la 29 martie 1944. Doar o mică parte a materialului arhivistic a putut fi salvat în martie 1944 şi evacuat la Micăsasa37, lângă Copşa Mică, unde, după august 1944, se află din nou în pericol, o parte fiind folosit drept combustibil sau sustras. La 15 aprilie 1945, documentele rămase vor fi predate autorităţilor sovietice, la Socola38.

În vederea coordonării activităţii arhivelor în partea de sud a Bucovinei a fost înfiinţată, la 1 aprilie 1945, Direcţia Regională a Arhivelor Statului de la Suceava, care însă îşi va începe activitatea propriu-zisă abia la 1 septembrie 194539.

În perioada de ocupaţie, Arhivelele Bucovinei au fost conduse, la Cernăuţi, între 1 septembrie 1940 şi 23 iunie 1941, de F.P. Şevscenco40, fiind subordonate nemijlocit secţiei arhivistice a oficiului administrativ al NKVD-ului din districtul Cernăuţiului. Se consideră că, o dată cu „unirea” Bucovinei de Nord cu Republica Sovietică a Ucrainei, pentru Arhivele cernăuţene a început o nouă perioadă. Perioada dintre 1941-1944, cât Bucovina revenise României, este criticată de autorii broşurii aniversare amintite, Jurij Ljapunow, Maria Nikirsa, subliniindu-se pierderile suferite prin menţionarea a unui număr de 600.000 de documente distruse şi trimise în România41. După Gheorghe Duzinchevici, la conducerea Arhivelor din Cernăuţi va veni M.O. Zelinska (15 septembrie 1955 – 10 iulie 1946)42. 36 Teodor Bălan, Rapoartele ..., p. 421. 37 DJAN Suceava, fond Arhivele Statului Suceava, dosar 1/1944, f. 129-130, apud Ioan Scripcariuc, art. cit., p. 114. 38 Ibidem, dosar 5/1945, f. 31 şi urm., apud ibidem., p. 115. 39 Ibidem, dosar 2/1945, f. 31., apud ibidem. 40 Jurij Ljapunow, Maria Nikirsa, op. cit., p. 53. 41 Ibidem, p. 3. 42 Ibidem, p. 53.

26

2. Categorii de fonduri şi colecţii bucovinene şi valoarea lor documentar-istorică

Documentele referitoare la Bucovina reprezintă un vast tezaur arhivistic, care se află, din cauza condiţiilor istorice de constituire şi a evenimentelor pe care le-a traversat, disparat în mai multe arhive, biblioteci şi muzee. O parte a acestui vast tezaur de documente se găseşte la Arhivele Statului din Cernăuţi, o alta la Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale, de asemenea la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti, precum şi la Biblioteca Academiei Române, la Muzeul Naţional al Bucovinei din Suceava. Materialul documentar bucovinean se constituie în colecţii de acte din perioada medievală a Moldovei, în fonduri ale instituţiilor politice, administrative, şcolare, culturale, în fonduri personale şi familiale.

La Arhivele Statului din Cernăuţi sunt păstrate următoarele fonduri: 1) ale instituţiilor legislative şi de administraţie proprie (Dieta Bucovinei 1861-1918; Primăria oraşului Cernăuţi 1775-1918); 2) ale instituţiilor administrative (Administraţia militară a Bucovinei 1774-1786; Creisamtul cezaro-crăiesc al Bucovinei 1786-1853; Guvernământul cezaro-crăiesc al Bucovinei 1854-1918; Prefecturile cezaro-crăieşti 1855-1918); 3) ale instituţiilor juridice şi poliţieneşti (Tribunalul Ţării cezaro-crăiesc din Cernăuţi 1855-1918; Tribunalele districtuale 1868-1918; Colegiul cezaro-crăiesc al avocaţilor de pe lângă Tribunalul Ţării din Cernăuţi 1855-1918; Direcţia cezaro-crăiască de poliţie din Cernăuţi 1853-1918); 4) ale instituţiilor şcolare (Inspectoratul şcolar cezaro-crăiesc 1869-1918; inspectoratele şcolare districtuale; şcolile populare ale Bucovinei 1794-1918); 5) ale comunităţilor religioase (Consistoriul episcopal ortodox 1780-1940, 1941-1944; Fondul religionar al Bucovinei din Cernăuţi 1786-1940, 1941-1944; Comunitatea evanghelică din Bucovina; Comunitatea evreiască din Bucovina); 6) instituţii de învăţământ, arhive şi muzee (Inspectoratul Şcolar Regional al Bucovinei 1918-1940; Universitatea din Cernăuţi 1875-1940, 1941-1944; licee din Cernăuţi 1863-1940, 1941-1944; licee din Coţmani, Storojineţ, Hotin 1904-1940, 1941-1944; gimnazii din Cernăuţi şi Vâjniţa 1808-1940; Şcoala normală pentru fete din Cernăuţi 1872-1940, 1941-1944; Şcoala de meserii din Cernăuţi 1919-1940, 1941-1944; Şcoala normală din Cernăuţi 1858-1940, 1941-1944, Arhivele Statului din Cernăuţi 1924-1940; Muzeul Ţării Bucovinei din Cernăuţi 1863-1940)43. 43 Ibidem, p. 9-28.

27

La Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale fondurile arhivistice sunt grupate pe ramuri de activităţi: 1) fonduri administrative (Inspectoratul general administrativ Suceava; prefecturile judeţelor Baia, Câmpulung, Rădăuţi, Siret şi Suceava; preturi de plasă; Primăria oraşului Suceava, primării orăşeneşti, comunale); 2) fonduri judecătoreşti (tribunale, parchete, judecătorii); 3) fonduri economice (Inspectoratul Geologic Vatra Dornei, Camerele de comerţ şi industrie Fălticeni şi Suceava, Inspectoratul Cadastral Bucovina, Camerele agricole Câmpulung, Rădăuţi şi Suceava, ocoale agricole); 4) fonduri şcolare; 5) fonduri ale instituţiilor financiar-bancare; 6) fonduri ecleziastice (Mitropolia Bucovinei, Administraţia fondului bisericesc al Bucovinei, fonduri mănăstireşti, protoerii şi parohii); 7) colecţii arhivistice; 8) fonduri personale44. Printre fondurile personale conservate aici se numără fondurile arhivistice ale lui Teodor Bălan, Nicolae Grămadă, Eugen Botezat, Alexandru Bocăneţ, Aurel Stino, foşti directori ai arhivelor din Cernăuţi şi Suceava, profesori universitari şi secundari, literaţi45.

La Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale se află fondul Consiliul Aulic de Război Bucovina, alături de numeroase fonduri personale şi familiale provenite de la marile personalităţi istorice şi culturale pe care le-a dat Bucovina (familia Hurmuzachi, Flondor, Zotta, fondul Teodor Bălan). La Biblioteca Academiei Române sunt păstrate la Secţia manuscrise actele familiei Zotta46 şi manuscrise ale lui Ion Nistor, alături de câteva teze de licenţă47, fondul personal Aron Pumnul48. În Arhiva Muzeului Judeţean Suceava se conservă, printre alte fonduri de arhivă, manuscrise ale lui Ion Nistor49, precum şi o donaţie a soţiei lui Teodor Bălan, Silvia, conţinând copii după documente, manuscrise, scrisori. Semnificativ este şi fondul memorial-documentar „Simion Florea Marian”, păstrat la muzeul cu acelaşi nume din oraşul Suceava. 44 *** Publicaţiile Arhivelor Statului 2 (1978-1985). Bibliografie analitică, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1987, p. 90-91. 45 Ioan Scripcariuc, Direcţia Judeţeană Suceava a Arhivelor Naţionale, în „Arhiva Românească”, tom II, fasc. 2, 1996, p. 191-192. 46 Actele familiei Zotta, Biblioteca Academiei Române (B.A.R.), Secţia Manuscrise, A2949. 47 Ion Nistor, ibidem, A526. 48 Apud Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, (1774-1862) – De la administraţia militară la autonomia provincială, vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1993. 49 Ibidem.

28

O orientare în această diversitate de surse de arhivă este desigur destul de anevoioasă, atât din cauza răspândirii lor în mai multe locuri de păstrare, cât mai ales din cauza lipsei unor instrumente de informare şi îndrumare a cercetătorului. Dacă Arhivele Naţionale pun la dispoziţia celor interesaţi inventare şi îndrumătoare arhivistice cuprinzând informaţii relevante cu privire la modul de organizare şi conţinutul fondurilor deţinute, acest lucru nu se poate spune întotdeauna despre alte instituţii păstrătoare ale unor asemenea fonduri. O altă problemă care se ridică este legată de limba în care sunt redactate multe dintre documentele bucovinene, şi anume limba germană. Limbajul administrativ greoi de secol XVIII şi XIX, precum şi scrierea germană („die deutsche Schrift”) specifică îngreunează accesul la informaţiile deţinute de aceste documente, cu atât mai mult cu cât există un număr redus de specialişti care să stăpânească, în aceeaşi măsură, istoria Bucovinei, a instituţiilor bucovinene în perioada austriacă, limba germană, istoria limbii germane, descifrarea documentelor vechi şi înţelegerea cadrului istoric. Rămâne în sarcina arhiviştilor şi a împătimiţilor arhivelor de duce mai departe munca de conservare şi valorificare a documentelor bucovinene.

29

ISTORIA UNEI REVISTE

Prof. Miliana ŞERBU Păşind pe calea civilizaţiei moderne, statele lumii şi-au organizat

sistematic arhivele şi s-au preocupat în acelaşi timp de editarea unor periodice de specialitate care să le ilustreze activitatea.

Seria periodicelor arhivistice a fost inaugurată în anul 1806, în Imperiul habsburgic, prin apariţia revistei „Zeitschrift für Archiv – und Registratur – Wissenschaft.” În cursul secolului al XIX-lea au fost editate publicaţii similare în Germania, Franţa şi în alte ţări, pentru ca apoi numărul lor să sporească în mod simţitor după 1900.

În România, în primele decenii după înfiinţarea Arhivelor Statului, apare în 1866 la Bucureşti „Revista Arhivelor Statului Român” (cu subtitlul „Publicaţiune a Direcţiunii generale a Arhivelor”), seria I, „de la fondarea Statului Român până la Nicolae Mavrocordat” (nebroşată şi necomercializată). Ulterior, prin grija lui C.D. Aricescu, director general al instituţiei, este editată „Revista istorică a Arhivelor României”, în care s-au publicat: Condica de venituri şi cheltuieli a Visteriei. De la leatul 7202-7212/1694-1704) şi Indice de documente aflate în Arhivele Statului şi nepublicate încă (broşura I – 1874 şi broşura II – 1876).

Prin strădania directorului general Constantin Moisil (1923-1938) şi cu sprijinul unor însemnate personalităţi, membri ai Academiei Române, profesori din centre universitare şi alţi colaboratori, era adusă la lumină „Revista Arhivelor”.

Primul număr ieşea de sub tipar în 1924, la mai puţin de 100 de ani de la înfiinţarea Arhivelor în Ţara Românească (1831). Publicaţia avea caracter ştiinţific şi cuprindea materiale din toate domeniile, având ca obiect documente de arhivă. Subtitlul, înscris pe copertă, era: „Arhivistică – cronologie – diplomatică – genealogie – instrucţiuni – miniaturistică – paleografie – sigilografie”.

În cuvântul de deschidere al primului număr, Constantin Moisil sublinia că, prin intermediul revistei, personalul Arhivelor Statului îşi 30

îndeplinea „obligaţiunea morală de a contribui cu informaţiile sale la cunoaşterea, lămurirea şi deslegarea problemelor istoriei naţionale” şi făcea o afirmaţie valabilă în timp: „O activitate exclusiv birocratică din partea acestui personal nu este suficientă; ea trebuie însoţită neapărat şi de activitate ştiinţifică”.

Apariţia publicaţiei a fost elogiată de multe personalităţi ale vremii, printre care şi E. Casanova, directorul Arhivelor din Roma: „Am examinat cu cel mai mare interes „Revista Arhivelor” şi, cu toate greutăţile de limbă, am putut să constat importanţa şi să admir erudiţia pe care dumneavoastră şi savanţii dumneavoastră confraţi au ştiut să o reverse din plin”.

Prestigiul revistei s-a datorat, în primul rând, colaboratorilor. Astfel, chiar în primul număr, după cuvântul de deschidere amintit, materialele de specialitate debutează prin publicarea unui grupaj de documente sub semnătura lui Nicolae Iorga.

Din 1938, la conducerea revistei urmează succesorul lui Constantin Moisil în funcţia de director general al Arhivelor Statului, istoricul şi arhivistul Aurelian Sacerdoţeanu, care s-a străduit şi a reuşit să accentueze caracterul de specialitate al publicaţiei.

La cuprinsul celor 14 numere tipărite până în 1947 şi-au adus contribuţia specialişti din toate provinciile ţării. Au fost publicate studii şi materiale documentare inedite, ca rod al investigării nu numai a izvoarelor interne, dar şi a diferitelor surse externe. Sunt remarcabile contribuţiile lui Constantin Moisil, Aurelian Sacerdoţeanu, Ştefan Meteş, Gh. Ungureanu, H. Dj. Siruni ş.a.

Ceea ce a sporit interesul cercetătorilor faţă de publicaţia în cauză a fost, fără îndoială editarea atâtor documente – peste 1000 numai în prima serie, dar şi catagrafii, condici, manuscrise şi chiar inscripţii.

În perioada 1936 – 1943, şase numere succesive au fost dedicate unora dintre prestigioşii directori ai Arhivelor Statului. Volumele în cauză, cu deosebire cele îngrijite de Aurelian Sacerdoţeanu, au dat un impuls deosebit preocupărilor din sfera – atât de utilă – a bibliografiei. Pe lângă cele 1.014 titluri care marchează activitatea laborioasă a lui Constantin Moisil, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, B.P. Hasdeu şi C.D. Aricescu, apăreau, pentru domeniul de specialitate încă două rubrici (Bibliografie veche şi nouă), totalizând 1283 de trimiteri, sistematic alcătuite. O activitate meritorie ce a condus la acumularea

31

unei valoroase experienţe în domeniul arhivisticii, al ştiinţelor conexe şi a dat un impuls investigaţiilor pe tărâmul istoriei.

Fiind întreruptă publicarea în 1947, datorită transformărilor politice şi sociale din societatea românească, revista îşi va relua apariţia în 1958.

Chiar dacă, în perioada comunistă, politizarea forţată nu a ocolit nici măcar publicaţiile cu caracter ştiinţific, în cuprinsul „Revistei Arhivelor” au apărut totuşi multe studii de valoare pentru cercetătorii din diverse domenii. Fiinţând în noua ipostază mai bine de patru decenii, „Revista Arhivelor” a oferit, în cele peste 40.000 de pagini ale sale, spaţiul necesar promovării muncii de păstrare a actelor, de prelucrare şi valorificare a informaţiilor din Fondul Arhivistic Naţional sau din arhive străine. Pe calea raporturilor cu instituţii similare de peste hotare s-au putut realiza, de altfel, acorduri şi schimburi care au îmbogăţit Tezaurul documentar, sporind posibilitatea publicării surselor.

După 1989 se produce o reorientare a conţinutului, actualizat la nivelul cerinţelor moderne şi al exigenţelor pe plan internaţional ale revistelor de profil. La împlinirea a şaptezeci de ani de la apariţie, în anul 1994, într-un articol editorial scris în calitate de redactor al „Revistei Arhivelor”, subliniam:

„După şaptezeci de ani de la apariţie, „Revista Arhivelor”, în prezent, se poate mândri mai ales pentru două motive bine întemeiate:

– în ciuda timpurilor, uneori deosebit de grele, conţinutul ştiinţific, de specialitate al acestei reviste nu a fost alterat. Chiar dacă în perioada comunistă politizarea forţată nu a ocolit nici măcar publicaţiile cu caracter ştiinţific, în cuprinsul revistei au fost publicate totuşi o serie de studii de o reală valoare, adevărate instrumente de lucru atât pentru cercetător, respectiv pentru istoric, cât şi pentru toţi cei care lucrează în arhive sau gestionează într-un fel sau altul Fondul Arhivistic Naţional;

– pentru că, deşi după 1989 a fost o adevărată explozie de publicaţii de tot felul, multe reviste cu profil ştiinţific au fost sufocate de condiţii materiale precare, altele dispărând definitiv, „Revista Arhivelor” nu numai că s-a menţinut fizic (fără a face compromisuri), dar a ridicat cu mult calitatea articolelor publicate, fiind în continuare singura revistă de acest profil din ţara noastră şi una dintre cele mai bune din Europa (dintre revistele cu profil similar.)”

32

ANEXĂ

1924 mai 16, (Bucureşti). Raport al lui Constantin Moisil, director general al Arhivelor Statului, către Ministerul Instrucţiunii privind apariţia „Revistei Arhivelor”

Oficial. Nr. 142. 1924 maiu 16. Ministrul Instrucţiunii.

Spre a provoca o mişcare ştiinţifică în jurul Arhivelor Statului,

am luat iniţiativa publicării unei reviste semestriale, intitulată „Revista Arhivelor”, la care colaborează funcţionarii superiori ai acestei instituţii, atât din Direcţiunea Generală, cât şi din direcţiunile regionale, precum şi alţi intelectuali şi erudiţi ce se ocupă cu studiul documentelor istorice.

Înaintându-vă primul număr al acestei reviste, am onoarea a vă ruga, d-le ministru, să binevoiţi a sprijini publicaţiunea noastră, acordându-se o subvenţie sau făcând un număr de abonamente pe seama ministerului.

Dir. general

(ss) Const. Moisil

Arh. St. Buc., fond D.G.A.S. dosar 924/1924, f. 152. Orig.

CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII ARHIVIST

Prof. univ. dr. Melentina BÂZGAN Mulţi dintre noi am auzit deseori despre funcţia de arhivist, dar

nu toţi pot spune care sunt atribuţiile şi competenţele acestuia. Deoarece omul de rând are rar de-a face cu acest funcţionar, ceea ce se ştie este faptul că îşi desfăşoară activitatea în arhive, că aceasta este legată de documente şi nu de puţine ori arhivistul este confundat cu arhivarul. Deşi ambii sunt direct legaţi de gestiunea, conservarea şi păstrarea documentelor ce compun o arhivă, mai veche sau mai nouă, arhivistul este ceva mai mult decât un arhivar.

Ambii sunt descendenţi ai vechilor logofeţi, pisari, copişti, scriitori care îşi desfăşurau activitatea la curţile domneşti, voievodale, boiereşti şi în cancelariile mănăstirilor, episcopiilor şi mitropoliilor, deoarece cunoşteau scrisul şi cititul, modul de întocmire a actelor oficiale şi particulare şi chiar unele limbi străine. Ei erau cei care contribuiau la buna desfăşurare a activităţilor instituţiilor pe care le deserveau, deoarece acestea nu puteau activa fără să emită acte. Indiferent cum au fost denumiţi, ei au fost primii care au învăţat să compună, să mânuiască, să păstreze şi să utilizeze înscrisurile cu care erau adeverite diversele relaţii economice, politice, juridice, militare, culturale, religioase existente între cei care le foloseau.

Denumirea de arhivist a fost întrebuinţată, pentru prima dată la noi, de Gheorghe Asachi, cel dintâi conducător al Arhivei Statului din Moldova, instituţie creată special cu scopul de a adăposti şi păstra documentele întocmite în forurile statului modern. Cu siguranţă, filiera de pătrundere a acestei noi meserii la noi în ţară a fost cea rusă, dar numele de arhivist a fost folosit mai întâi în Europa de Vest. Faţă de arhivistul de la începutul epocii moderne, care trebuia să cunoască scris-cititul şi să înţeleagă o scriere din vremurile de demult, arhivistul de mai târziu a căpătat importante atribuţii, toate izvorâte din necesităţi practice şi din dezvoltarea arhivisticii ca ştiinţă auxiliară a istoriei. Creşterea 34

rolului Arhivelor Statului în păstrarea şi conservarea unor valori documentare inestimabile pentru identitatea naţiunii a determinat importanţa funcţiei de arhivist şi a impus instruirea celor ce lucrau cu aceste valori.

Pentru pregătirea celor care trebuiau să mânuiască vechile acte au fost create instituţii de învăţământ, în care iubitorii de istorie şi pasionaţii de studiul izvoarelor scrise căpătau cunoştinţe teoretice şi practice despre meseria pe care doreau să o îmbrăţişeze, meserie care devenise tot mai necesară societăţii. Pregătirea arhiviştilor s-a realizat la noi în cadrul unei şcoli speciale, înfiinţată la începutul secolului trecut şi ajunsă, un deceniu mai târziu, în rândul instituţiilor de învăţământ superior. Astăzi, cunoştinţele de bază în domeniul arhivisticii sunt dobândite în cadrul Facultăţii de Arhivistică, instituţie de formare a arhiviştilor şi documentariştilor.

Cei ce vor să devină arhivişti trebuie să aibă în primul rând interes pentru ştiinţa istoriei şi totodată dorinţa de a descoperi şi valorifica faptele inedite oglindite în diversitatea izvoarelor documentare păstrate în arhive.

Pentru a ajunge arhivist sunt necesare, alături de cunoştinţe de istorie şi de ştiinţe auxiliare ale istoriei (paleografie, sigilografie, diplomatică, heraldică ş.a.) şi cunoştinţe de drept, economie, administraţie, gestiunea şi conservarea documentelor, de informatică etc. Odată ajuns să cunoască vechile şi noile practici de izvodire a documentelor, diversele genuri de acte şi metodele folosite pentru validarea şi gestiunea acestora, arhivistul capătă o viziune diferită asupra actelor şi a modului în care ele devin surse de informare istorică pentru toate domeniile de activitate. Pentru el, valoarea arhivistică a actelor este dată nu numai de informaţia autentică raportată la un eveniment sau altul, ci şi de către persoana care l-a compus sau scris, de instituţia care l-a emis, de suportul grafic, grafie, forme de validare, de perioada de utilizare în activităţile practice curente ş.a.

Arhivistul este specialistul care poate să stabilească clar din ce epocă istorică provin documentele, care poate să le descifreze pe cele redactate în scrieri vechi, să afle identitatea creatorului unui document, să recunoască originalele de copii sau falsuri, să le ordoneze pe baze ştiinţifice, pentru a recrea un întreg ansamblu de informaţii, să inventarieze şi să depoziteze documentele în condiţii optime, pentru a fi regăsite cât mai uşor de cei care doresc să argumenteze material

35

evenimentele desfăşurate în răstimpuri mai îndepărtate sau mai apropiate de noi.

Având privilegiul de a lucra cu documente de valoare, arhivistul a dobândit simţul răspunderii faţă de acestea şi de aceea a căutat şi caută în permanenţă cele mai bune soluţii, pentru a impune respectul faţă de actul scris şi celorlalţi membri ai societăţii. Pentru aceasta el trebuie să cunoască şi să aplice legislaţia în vigoare şi normele metodologice specifice de lucru, pentru a împiedica orice distrugere iremediabilă a unor informaţii, care pot deveni adevărate verigi în descifrarea unor enigme istorice sau în întregirea cunoştinţelor noastre din diverse domenii de activitate.

Pentru a asigura continuitatea achiziţionării, păstrării şi conservării documentelor, arhivistul trebuie să cunoască cel puţin pe larg profilul de activitate a diverselor instituţii, de stat sau private, grupate pe diverse ramuri de activitate şi arii de competenţă, atât din epocile îndepărtate cât şi din cele contemporane lui. Este necesar ca el să cunoască, să compare şi să evalueze importanţa practică şi ştiinţifică a actelor fiecărei instituţii în parte, să conştientizeze rolul prezent şi viitor al instituţiilor în evoluţia societăţii, pentru a asigura posterităţii cele mai importante înscrisuri care conţin informaţii, ce dau sens existenţei naţiunilor şi evenimentelor, şi care îmbogăţesc totodată tezaurul arhivistic naţional şi universal.

Prin natura muncii sale, arhivistul trebuie să fie discret şi să păstreze secretele unor informaţii care nu pot fi făcute publice, deoarece ar afecta diverse structuri instituţionale, de stat şi particulare, şi viaţa privată a unor persoane. În acest context, el a fost şi este nevoit uneori să răspundă unor ingerinţe politice.

Arhivistul contemporan este obligat să cunoască limbi străine de circulaţie internaţională, pentru a colabora cu specialişti străini din acelaşi domeniu de activitate şi pentru a consulta publicaţii de profil care îi oferă posibilitatea să fie la curent cu noile practici folosite în munca din arhive şi prin intermediul cărora el poate face cunoscute în plan mondial sistemele de arhivare româneşti şi istoria propriului popor.

În acelaşi timp, deşi are de-a face cu informaţii care, de multe ori, sunt scrise în vremuri îndepărtate, arhivistul trebuie să fie permanent un novator care are sarcina să caute, să găsească şi să aplice în practică noi metode şi tehnici menite să îmbunătăţească condiţiile de arhivare a înscrisurilor. Conştient de valorile pe care le mânuieşte, arhivistul caută

36

noi tehnici de reproducere a documentelor vechi, întrebuinţează tratamente care conduc la îndepărtarea cauzelor care determină degradarea şi ce asigură prelungirea existenţei fizice a acestora şi aplică noi metode şi practici arhivistice, care îmbunătăţesc păstrarea, conservarea şi transmiterea informaţiilor în condiţii de siguranţă maximă.

Arhivistul devine, odată angajat în munca din arhive, cel ce realizează legătura între documentele păstrate cu deosebită rigoare şi publicul doritor de informaţie. Pentru aceasta el a depus şi încă trebuie să depună eforturi susţinute pentru a intra în conştiinţa colectivităţii, care poate astfel să-i cunoască activitatea şi să-i preţuiască munca. Intelectual erudit, arhivistul valorifică şi modelează ştiinţific informaţiile din documente şi le face cunoscute publicului larg prin editarea unor studii, articole, lucrări de istorie sau arhivistică şi prin participarea, cu expuneri argumentate, la diverse simpozioane, sesiuni, întruniri, conferinţe etc.

Arhivistul este din firea lui un om onest, vigilent, integru, ambiţios şi răbdător. Meseria îmbrăţişată îl obligă, de multe ori, să suporte unele neplăceri legate de munca prestată în spaţii uneori improprii, să ia contact direct cu actele atacate de ciuperci şi mucegaiuri şi să se familiarizeze cu praful şi mirosul specific arhivelor.

Toate cunoştinţele necesare, însuşirile cerute şi îndatoririle impuse de această profesie nu ar putea fi duse la bun sfârşit dacă arhivistul nu ar fi stăpânit de pasiune pentru tot ceea ce implică munca în arhive. Dragostea şi pasiunea pentru munca cu documentele a fost şi pentru mulţi preţuitori ai Arhivelor suportul moral care a stat la baza a tot ceea ce au reuşit să înfăptuiască în meseria de arhivist. Realizările obţinute în practica şi ştiinţa arhivistică de înaintaşi se constituie astăzi în contribuţii remarcabile în domeniul ştiinţelor istoriei şi arhivisticii. Este o datorie de onoare de a continua aceste eforturi, pentru a conferi arhivisticii româneşti locul cuvenit pe plan internaţional.

37

SPECIFICUL ACTIVITĂŢII DE RELAŢII PUBLICE ÎN ARHIVELE NAŢIONALE

Consilier Diana JOIŢA

1. Definiţii şi delimitări conceptuale Relaţiile publice reprezintă un fenomen al secolului XX, aflat în

plină ascensiune. Experienţa acumulată în lume, cu precădere în ţările dezvoltate, în privinţa organizării relaţiilor publice – atât în mediile civile, cât şi în cele militare – este impresionantă. în acest sens, definiţia adoptată în Congresul Internaţional al Asociaţiilor de Relaţii Publice, în 1978, este relevantă:

„Practicarea relaţiilor publice (public relations - PR) este arta şi ştiinţa analizării tendinţelor, prezicerii consecinţelor acestora, îndrumării conducătorilor de organizaţii şi punerii în aplicare a unor programe de acţiune planificate, care slujesc atât interesul organizaţiilor respective, cât şi pe cel al publicului”1.

În literatura de specialitate sunt identificate următoarele concepte care reflectă conţinutul relaţiilor publice2:

deliberare – activitatea este intenţionată, menită să influenţeze sau să câştige încredere, să ofere informaţie şi să obţină o reacţie din partea publicului-ţintă.

planificare – activitatea este organizată pe baza unor resurse limitate, financiare, umane, de timp şi logistice, a căror concertare necesită o programare atentă.

performanţă – pentru a fi eficiente, relaţiile publice se bazează pe politica şi performanţa reală a organizaţiei. 1 Doug Newsom, Bob Carell, Redactarea materialelor de relaţii publice, laşi, Editura Polirom, 2004, p. 20. 2 Katie Milo, Sharon Yoder, Peter Gross, Ştefan Niculescu-Maier, Introducere în relaţii publice, Bucureşti, Editura NIM, 1998, p. 27-28.

38

interes public – scopul relaţiilor publice este de a derula activităţi şi în interesul publicului.

comunicare în două sensuri – pe lângă transmiterea unor mesaje, de egală importanţă sunt informaţiile feedback (venite de la public, după ce acesta a recepţionat mesajul), care evaluează eficienţa transmiterii şi contribuie la adaptarea strategiilor de comunicare.

funcţie managerială – relaţiile publice devin cu adevărat eficiente atunci când persoana sau structura cu atribuţii pe această linie are un cuvânt de spus la nivelul vârfului decizional.

Relaţiile publice se bazează pe o nouă paradigmă asupra comunicării, conforma căreia aceasta nu mai este un doar un instrument, ci o forţă socială (paradigma socială – Şcoala de la Palo Alto, California)3.

2. Gestionarea imaginii organizaţiilor4

Studierea atentă a mutaţiilor din domeniile economic, politic,

social şi în viaţa instituţiilor demonstrează că imaginea socială condiţionează din ce în ce mai mult şi mai subtil performanţele organizaţiilor, raporturile dintre ele şi raporturile dintre oameni şi organizaţii. Imaginile sociale devin, de aceea, părţi componente ale patrimoniului organizaţional şi componente ale procesului de funcţionare performantă a organizaţiei.

Imaginile sociale pot fi interpretate ca ansambluri de criterii, reguli şi interpretări implicite, care se formează de-a lungul timpului, moştenite şi transmise prin tradiţie şi cultură, modificate şi îmbogăţite succesiv cu elemente noi, acceptate şi asimilate, în funcţie de un anumit context5.

Imaginea este un complex informaţional generat de: – mesaje rezultate din funcţionarea organizaţiei; – mesaje emise deliberat de către structurile specializate, aici

intervenind rolul Relaţiilor Publice. 3 Dumitru Iacob, Introducere în relaţii publice, note de curs, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001, p. 7. 4 Organizaţia este un sistem social în care şi prin care oamenii interacţionează (cooperează) pentru realizarea unor scopuri comune. 5 Ion Chiciudean, Valeriu Ţoneş, Gestionarea crizelor de imagine, note de curs, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2002, p. 6.

39

Formarea atitudinilor oamenilor şi instituţiilor faţă de celelalte instituţii este dependentă de aceste imagini, care se propagă, prin comunicare, în spaţiul informaţional global, însuşindu-se şi asimilându-se, de cele mai multe ori, imaginile acceptate (imaginile la modă, imaginile deja formate, imaginile stereotipe etc.), şi nu cele veridice, compatibile cu realităţile instituţiei. Aici intervine utilitatea tehnicilor de relaţii publice, care vizează tocmai schimbarea sau neutralizarea opiniilor ostile, cristalizarea opiniilor insuficient formate sau în stare latentă, conservarea şi păstrarea opiniilor favorabile.

Imaginea unei organizaţii publice cu vocaţie naţională, aşa cum sunt Arhivele Naţionale ale României, este foarte importantă pentru legitimitatea6 ei în societate7. Pragmatic vorbind, volumul resurselor bugetare alocate unei instituţii depinde, pe lângă dimensiunea bugetului ţării, şi de imaginea pe care cetăţenii şi autorităţile centrale o au cu privire la oportunitatea utilizării acestor resurse. Din acest punct de vedere, o instituţie publică poate fi percepută în două moduri realiste:

– ca partener social de încredere, care gestionează eficient resursele societăţii pentru concretizarea atribuţiilor ce îi revin. Componentele organizaţionale, produsele şi serviciile instituţiei trebuie să răspundă aşteptărilor diferitelor categorii de public şi organizaţiilor cu care relaţionează;

– fără rezultate convingătoare în folosul societăţii şi pentru care fondurile bugetare se calculează în termeni nerealişti pentru nevoile instituţiei. Consecinţa directă a alterării imaginii sociale a instituţiilor este inducerea în mentalul colectiv a unor elemente generatoare de atitudini negative, cu mari implicaţii în funcţionarea per ansamblu a acestora: apariţia neîncrederii în managementul instituţiei, demoralizarea personalului instituţiei, slăbirea coeziunii interne şi apariţia tendinţelor centrifuge, slăbirea disciplinei organizaţionale, diminuarea responsabilităţii personalului, apariţia atitudinii negative faţă de muncă şi faţă de cultura organizaţională (valorile instituţiei), instalarea sentimentelor inutilităţii, insecurităţii, a fricii, acceptarea necritică a oricăror decizii, atitudinea pasivă

6 Legitimitatea semnifică însuşirea a ceea ce este întemeiat, justificat prin lege – Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1996. 7 Recomandăm, în acest sens, lucrarea Alinei Pavelescu – Arhivele ca instituţie a administraţiei publice. Aspecte teoretice privind îmbunătăţirea politicii culturale a Arhivelor Naţionale ale României, care a fost prezentată la cercul profesional din Arhivele Naţionale în anul 2004.

40

faţă de interesele instituţiei, instalarea neîncrederii în produsele şi serviciile instituţiei etc.8

3. Relaţiile Publice şi managementul schimbării Managementul modern realizează o deschidere tot mai

pronunţată spre terapia divergenţelor şi a conflictelor, pentru preîntâmpinarea şi contracararea acestora ca surse de inadaptabilitate şi de rezistenţă la schimbare. Noul concept al sănătăţii organizaţionale include şi dezvoltă tehnicile de conducere în condiţii de incertitudine şi risc, acestea fiind valori funcţionale inevitabile pentru dezvoltarea organizaţiei9.

Cea mai mare parte din efortul de planificare a unui program de PR este destinat cercetării factorilor strategici care definesc starea de ansamblu a organizaţiei10, iar informaţiile obţinute sunt vitale pentru adaptarea instituţiei la noile schimbări de mediu. Cuvântul-cheie este realismul. Instituţiile care înregistrează progrese sunt adeptele managementului problemelor nu numai pentru rezolvarea celor curente, dar şi pentru a descoperi posibila reacţie publică la unele aspecte din activitatea instituţiei.

Una dintre cele mai profitabile atitudini în management este efortul de a vedea un eveniment negativ sau o criză şi ca pe o forţă pozitivă, ca pe un factor sine-qua-non al dezvoltării organizaţiei11. Eventuala schimbare de strategii, planuri, acţiuni în organizaţii nu se produce de dragul schimbării, ci pentru că instituţiile sunt nevoite să se adapteze unui proces de dezvoltare mai amplu, poate chiar la nivelul întregii societăţi.

Apărut în anii '80 în Marea Britanie, conceptul de nou management public reprezintă nu numai o simplă schimbare a stilului 8 Bogdan-Alexandru Halic, Ion Chiciudean, Analiza imaginii organizaţiilor, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2004, p. 11-12. 9 Dumitru Iacob, Comunicare organizaţională, note de curs, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001. Un aspect al «dezvoltării organizaţiei» Arhivelor Naţionale transpare şi din lucrarea cons. ing. Loredana Licurici, Arhivele tehnice în societatea contemporană, în Buletinul de Informare şi Documentare» publicat de M.A.I. – Secretariatul General, Serviciul Informare-Documentare, nr. 4(63)2004. 10 Ion Stavre, Tehnici în crearea de imagine, note de curs, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, 2001. 11 Ion Chiciudean, Valeriu Ţones, op. cit., p. 38.

41

managerial, ci o schimbare a rolului guvernării în societate şi a relaţiei guvern-cetăţeni12. Reforma managementului public trebuie să răspundă aşteptărilor legitime ale cetăţenilor. În trecut, s-au adus critici guvernului pentru faptul că era mult mai preocupat de satisfacerea propriilor nevoi decât de cele ale cetăţenilor săi. În prezent, însă, cetăţenii, care sunt mult mai bine informaţi, cer să aibă un cuvânt de spus referitor la activitatea administraţiei şi a modului de realizare a acesteia. O bună guvernare înseamnă că oamenii au cunoştinţe despre serviciile oferite şi despre drepturile de care beneficiază.

4. Relaţiile Publice în Arhivele Naţionale Am putea rămâne chiar surprinşi identificând numărul relativ

mare de reglementări interne care vizează activităţile de informare şi relaţii publice în Arhivele Naţionale.

lată câteva dintre legile şi instrucţiunile de interes: 1. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de

interes public; Normele metodologice de aplicare; 2. Instrucţiunile nr. 171/21.11.2001 privind organizarea şi

desfăşurarea activităţilor de relaţii publice, tradiţii, educaţie şi sport în Ministerul de Interne.

3. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică

Art. 6 (5) stipulează: „Conducătorul autorităţii publice va desemna o persoană din cadrul instituţiei, responsabilă pentru relaţia cu societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile şi opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus”.

După cum apare în lege, această persoană este, practic, responsabilă cu:

– publicitatea proiectului de act normativ propus de instituţie, prin afişarea (la sediul şi pe site-ul acesteia) şi de transmiterea anunţului în mass-media;

– organizarea, în condiţiile legii, a dezbaterii publice asupra proiectului de act normativ şi afişarea minutelor şedinţei publice; 12 Lucica Matei, Mangement public, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 139.

42

– întocmirea şi afişarea raportului anual privind transparenţa decizională, în condiţiile legii.

Aceste prevederi normative şi altele, cu aplicabilitate limitată, ne oferă o imagine generală asupra complexităţii şi responsabilităţii pe care un ofiţer de relaţii publice din cadrul M.A.I. o are în desfăşurarea activităţii sale. Consilierul în Informare şi Relaţii Publice din Arhivele Naţionale trebuie să gestioneze, cumulativ: informarea publică a cetăţenilor şi a personalului instituţiei, relaţiile cu mass-media, relaţiile cu societatea civilă – toate acestea într-un cadru general dinamic, în care pot apărea zilnic diverse activităţi neprevăzute.

5. Strategia de Informare şi Relaţii Publice în Arhivele

Naţionale Prin excelenţă, genurile de public (grupuri) – ţintă căruia se

adresează activităţile de relaţii publice în Arhivele Naţionale sunt reprezentate de:

– istorici, pasionaţi de istorie şi de ştiinţele ei auxiliare – respectiv, toţi cei care pun în valoare informaţiile din arhive în scopuri ştiinţifice;

– creatorii şi deţinătorii de arhivă, care au o contribuţie importantă la îmbogăţirea Fondului Arhivistic Naţional;

– cetăţenii care solicită diverse documente necesare obţinerii unor drepturi care li se cuvin.

Statisticile recente arată interesul crescând al unor categorii din ce în ce mai variate de utilizatori ai serviciilor oferite de instituţia noastră: studenţi la diverse specializări (arhitectură, geografie, sociologie etc.), avocaţi, jurnalişti, pensionari care îşi valorifică timpul liber ş.a. De aceea, şi mesajele emise de instituţia noastră trebuie diversificate şi adaptate pentru sensibilizarea unui public-ţintă lărgit.

Deopotrivă, activitatea de PR trebuie să se adreseze şi instituţiilor cu care Arhivele Naţionale colaborează (alte structuri ale M.A.I., de exemplu), dar şi publicului intern, adică lucrătorilor din Arhivele Naţionale.

Datorită relativ recentei dezvoltări a profesiei de consilier în relaţii publice în societatea românească, scopul şi funcţiile acesteia par încă neclare în organigramele multor instituţii. 43

La Arhivele Naţionale există un post de consilier în probleme de informare publică, deşi ar fi necesară înfiinţarea unui compartiment încadrat cu cel puţin trei salariaţi.

Concluzionând, opinia publică a devenit deja un factor decisiv în viaţa noastră, din multiple puncte de vedere, iar instituţiile ale căror activităţi pot fi afectate de atitudinea publicului depun eforturi pentru a fi reprezentate în „sala de judecată” a opiniei publice de „avocaţi” competenţi, care au un cuvânt de spus în conceperea strategiei de comunicare şi punerea ei în practică, încă din perioada de normalitate.

De aceea, „părintele” relaţiilor publice moderne, Edward L. Bernays, afirma, încă din 1923, că spiritul muncii consilierului în relaţii publice poate fi foarte bine caracterizat de vorbele rostite de Napoleon: „Împrejurări? Eu creez împrejurările!”13

Mai mult decât atât, scria Bernays, „Misiunea cea mai înaltă a consilierului în relaţii publice, în societatea în care trăieşte, este crearea unei conştiinţe publice”.

13 Edward L. Bernays, Cristalizarea opiniei publice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 67.

44

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor Str. Mihai Vodă nr. 17, sector 5, Bucureşti Tel.: 021 313.76.63; Fax: 021 315.43.16

e-mail: editura@mai.gov.ro