ACADEMIA ROMÂNĂ UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” Institutul de Filosofie şi Psihologie DIN IAŞI

„Constantin Rădulescu-Motru”

SIMPOZIONUL NAŢIONAL CONSTANTIN NOICA Ediţia a III-a

„PAGINI DESPRE SUFLETUL ROMÂNESC”

IAŞI, 5–6 MAI 2011

Coordonator: ALEXANDRU SURDU Ediţie îngrijită de: MONA MAMULEA şi OVIDIU G. GRAMA

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

BUCUREŞTI, 2011

Copyright © Editura Academiei Române, 2011. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii.

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5 050 711, Bucureşti, România Tel.: 4021-318 81 06, 4021-318 81 46 Fax: 4021-318 24 44 E-mail: edacad@ear.ro Adresa web: www.ear.ro

CARTEA A APĂRUT CU SPRIJINUL

UNIVERSITĂŢII „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

Redactor: Adrian Mircea Dobre Tehnoredactor: Daniela Florescu Coperta: Mariana Şerbănescu

CUPRINS

Lucrările Simpozionului Naţional Constantin Noica, ediţia a III-a, „Pagini despre sufletul românesc” (prezentare de Victor Emanuel Gica).................................. 9

DORU TOMPEA, Constantin Noica: De la lumea lucrurilor la fiinţa istorică ............. 13 ALEXANDRU SURDU, A sufletului românesc cinstire.............................................. 25 TEODOR DIMA, Ce „rost” mai au principiile logicii? ................................................ 30 MIHAI BACIU, Cercul lui Noica ................................................................................. 35 ŞTEFAN AFLOROAEI, Ethos al vieţii şi fenomenologie............................................ 42 ANTON ADĂMUŢ, Constantin Noica şi Camil Petrescu (Puncte de reper)................ 53 ION FILIPCIUC, Bizonii din grota celestă de la Păltiniş ............................................. 64 MARIN DIACONU, Colaborarea lui Constantin Noica la „Revista de referate şi

recenzii” ............................................................................................................. 69 MIHAI D. VASILE, Universalul sufletului românesc la Constantin Noica ................. 74 MIRCEA LĂZĂRESCU, Ontologia lui Noica – între paradigma unului multiplu şi

cea a devenirii .................................................................................................... 80 NICOLAE GEORGESCU, De ce a devenit Lefter Popescu… lefter............................ 84 FLOREA LUCACI, Sufletul românesc, o problemă deschisă a identităţii ................... 89 IOAN BIRIŞ, De la individualitatea culturală la metodologia identităţii...................... 105 ION DUR, Istorie şi „singurătate comunitară” ............................................................. 131 G.G. CONSTANDACHE, Tensiunea suflet–spirit şi educaţia la Noica ....................... 141 IOAN ALEXANDRU TOFAN, Cum se citeşte un text filosofic? Lectură şi gândire

speculativă la Constantin Noica......................................................................... 149 CLAUDIU BACIU, Fenomenologia dorului la Constantin Noica................................ 155 DRAGOŞ POPESCU, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica despre

prezenţa spiritului românesc în istorie ............................................................... 161 MARIUS DOBRE, Eternul ţăran român la judecata lui Noica şi Cioran...................... 169 ŞTEFAN-DOMINIC GEORGESCU, 27 de trepte ale realului: un sistem integral al

categoriilor ......................................................................................................... 175 DOINA RIZEA, Un savant în armonie cu specificul naţional: Alexandru V. Boldur...... 179 ANIŞOARA SANDOVICI, În deschisul simplităţii umane ......................................... 185 MIHAI POPA, Constantin Noica despre arta românească............................................ 193 TITUS LATES, Provocările semioticii şi radiografia artei simbolizării în Scrisori

despre logica lui Hermes ................................................................................... 199 MARIAN NENCESCU, De la înţelepciune la gândirea gramaticalizată. Note despre

„Cum gândeşte poporul român”, în interpretarea lui Noica............................... 206 GEO SĂVULESCU, Ritm în trei timpi pentru construcţia fiinţei şi a logicii la

Constantin Noica ..................................................................................................... 214

VALICĂ MIHULEAC, Elemente de gândire antinomică în filosofia lui Constantin Noica.................................................................................................................. 223

MIHAIL M. UNGHEANU, Despre originile teologico-filosofice ale problemei formei fără fond................................................................................................................... 239

ŞTEFANIA ELENA GUBAVU, Magna Mater în evoluţia sufletului românesc: câteva repere din perspectivă jungiană .............................................................. 251

ŞERBAN N. NICOLAU, Constantin Noica despre naşterea logicii ............................. 255 CEZAR ROŞU, Gândirea ca proces şi principiul formator în logica lui Hermes ......... 261 LIVIA BACIU, Constantin Noica – un hermeneut care a cercetat profunzimile limbii

române ............................................................................................................... 279 MONA MAMULEA, Pagini din zonele răzvrătite ale firii........................................... 285

CONSTANTIN NOICA – UN HERMENEUT CARE A CERCETAT PROFUNZIMILE LIMBII ROMÂNE∗

LIVIA BACIU

,,Limba este organul fiinţei interioare, este chiar acea fiinţă care ajunge treptat la recunoaşterea interioară de sine şi la exteriorizare.”

(Wilhelm von Humboldt)

Constantin Noica a găsit în eseul lui Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, şi în unele însemnări ale acestuia ideea despre semnificaţiile filosofice ale unor expresii din vocabularul limbii române. Din această perspectivă, vom încerca să evidenţiem calitatea de hermeneut a lui Noica, dorinţa sa de a crea o filosofie românească; pentru desăvârşirea ei a adunat argumente din limbajul filosofic popular şi din cel cult, redescoperind astfel virtuţile ascunse ale limbii române, pentru că înainte de sensul cuvântului se află biografia acestuia.

Scopul filosofiei nicasiene îl regăsim într-un citat în care Alexandru Surdu parafrazează din Cantemir: „din limbi străine să înveţi filosofia, ca în limba ţării tale să filosofezi” – adică înveţi filosofia din alte limbi, pentru a o putea rosti cât mai bine în limba ta. Unul dintre comentatorii şi discipolii lui Noica, Alexandru Surdu, sublinia că „rostirea filosofică românească”, numită ulterior, cu un termen mai general, „rostire românească” şi definită printr-un termen central, cel al „fiinţei”, se încadrează în ceea ce astăzi numim hermeneutică; totuşi, conchide Surdu, Noica nu este un hermeneut în sensul antic al interpretării gândurilor prin cuvinte, al exprimării gândurilor, „ci al descoperirii gândurilor întruchipate în cuvinte”1. Cum era şi firesc, Noica şi-a propus să caute şi el ce s-a spus în alte limbi, considerând că noi, românii, le putem defini altfel, poate chiar avem cuvinte

∗ Textul care urmează a apărut cu sprijin financiar, în cadrul proiectului POSDRU/88/1.5/ S/47646, cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007–2013.

1 Alexandru Surdu, Sistemul rostirii filosofice româneşti, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, vol. V, coord. Alexandru Surdu, Viorel Cernica, Titus Lates, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2009, p. 11.

Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a III-a 280

care nu pot fi traduse în alte limbi. În ultimii 20 de ani au apărut comentarii şi prezentări exegetice cu privire la semnificaţiile şi interpretările pe care Noica le-a dat „rostirii româneşti”; în continuare vom avea în vedere câteva dintre acestea.

Cum spunea Gheorghiţă Geană: „o limbă nu lucrează singură; virtuţile sale sunt puse în valoare de rostitorii săi de geniu”2. A trebuit să apară Noica pentru ca filosofia românească să ajungă a-şi conştientiza virtuţile în funcţie de tiparele lingvistice.

Avându-i ca mentori culturali şi spirituali pe Nae Ionescu şi pe Mircea Vulcănescu, Noica a încercat să demonstreze că toate culturile lumii pot fi majore: „în ziua în care n-am vedea decât cele şapte culori fundamentale, nu şi infinitatea de valori, vom muri artisticeşte”3.

Astfel, Noica „s-a învrednicit să scoată la lumină şi substratul unei gândiri filosofice româneşti. I-a fost dat lui Noica s-o facă. Şi a făcut-o într-un mod exemplar”4. Aflăm de la Gheorghiţă Geană că preocupările lui Constantin Noica pentru limbajul filosofic românesc s-au manifestat destul de timpuriu. În 1924–1925, el a participat la un seminar de metafizică iniţiat de Nae Ionescu, având tema Dicţionar filosofic românesc5. O rubrică din dicţionar a înfiinţat el însuşi în anuarul Izvoare de filosofie (2 vol., 1942–1943), publicaţie pe care a coordonat-o împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu. Mai întâi, Noica a coborât „în stratul freatic al culturii folclorice”, apoi a căutat „«continuitatea dulce», «prelungirea firii în spirit», absenţa rupturii dintre cugetarea lumii noastre naturale şi filosofia cultă, «de la Hasdeu, peste Conta, Xenopol, Pârvan şi Motru, până la Blaga»”6. Astfel, Noica a găsit „plenitudine în modulaţiile verbului «a fi», în ordinea lui «rost», în isprăvile dialectice ale negaţiei «ba», în hârjoana cuplului «sinele-şi-sinea» [...], în potenţialul arhitectonic al prepoziţiei «întru», pe seama căreia va săvârşi minunea de a edifica un veritabil sistem filosofic – sau cel puţin unul ontologic”7.

Calitatea de hermeneut a lui Noica ne este revelată prin parcurgerea a două momente pe care Noica le-a integrat şi dezvoltat în scrierile de început. Unul dintre acestea ar fi cel de filosofie identitară, propus în primul rând de unul dintre exegeţii săi, Constantin Aslam; cel de-al doilea ar fi cel de filosofie românească. Constantin Aslam consideră că filosofia identitară a lui Noica ar putea fi interpretată şi

2 Gheorghiţă Geană, „Rostirea românească: un individual cu înzestrare ontologică”, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, ed. cit., p. 15.

3 Constantin Noica, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 8.

4 Alexandru Surdu, op. cit., p. 13. 5 Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,

2002, pp. 138, 152–153. 6 Gheorghiţă Geană, op. cit, p. 17, cu citate din Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 [1944], p. 82. 7 Gheorghiţă Geană, op. cit., p. 17.

Constantin Noica – un hermeneut care a cercetat profunzimile limbii române 281

evaluată într-o dublă raportare: în primul rând, ea poate fi raportată la o analiză „internalistă”, sintactică, „de tipul analizelor de clarificare conceptuală ori de evaluare a consistenţei şi coerenţei sale filosofice în ansamblul ei”; în al doilea rând, gândirea identitară noiciană mai poate fi raportată la „întregul culturii filosofice româneşti şi la dominantele reflexive ale acesteia”, numită de Aslam „investigaţie externalistă”, respectiv analiza semantică ce permite evaluări în termeni de „viziune”, „contribuţii”, „noutăţi”, „propuneri teoretice”8.

Raportându-se în primul rând la gândirea identitară a lui Noica din perioada 1929–1947, Aslam pare a fi preocupat de încadrarea gândirii nicasiene în lumea comunităţilor actuale, a profesioniştilor de pretutindeni, considerând că lucrările identitare ale lui Noica nu pot fi plasate în cadrul actual al tematicii filosofice profesionalizate. Acestea din urmă nu cuprind programe de analize axate pe „sentimente ale fiinţei”, „rostiri filosofice”, în sensul în care foloseşte Noica aceşti termeni, ceea ce nu ar permite nici încadrarea în istoria tematicii filosofiei europene. Poate din acest motiv Aslam conturează „două precondiţii” pe care cercetătorul trebuie să le respecte: „una de ordin subiectiv ce ţine de poziţionarea minţii interpretative, şi o alta de ordin obiectiv ce ţine de profesionalizarea acestuia în domeniul analizelor filosofice româneşti”9. A rezona cu supoziţiile de bază ale gândirii identitare noiciene, cu convingerile, intenţiile şi credinţele sale filosofice, implică acordarea unei atenţii deosebite atât formelor de expresie ale culturii tradiţionale ţărăneşti, cât şi limbajului cult (de la primele traduceri ale Bibliei şi de la cronicari, la Neagoe Basarab, Cantemir, până la construcţiile filosofice autohtone).

Abordarea lui Aslam se apropie foarte mult de semiotică, deoarece acesta consideră că hermeneutul trebuie să meargă pe urmele lui Richard Rorty; înainte de a intra în adâncimile unui text, este necesar să realizăm distincţia dintre sens şi semnificaţie, „să limităm cel dintâi termen la ceea ce se armonizează cu intenţiile autorului în jurul momentului compoziţiei, folosind semnificaţie, pentru locul textului în alt context”10. Astfel, după Rorty, înţelesul tradiţiei este sarcina istoricilor, în timp ce desluşirea semnificaţiei aparţine „filosofului”; prin acestea, Rorty consideră că tradiţia filosofică poate fi rescrisă prin trei forme de reconstrucţie: „prima formă de reconstrucţie este istorică şi pune în acţiune înţelegerea tradiţiei în propriii ei termeni. A doua formă de reconstrucţie este raţională şi vizează semnificaţia, adică plasarea vechilor texte filosofice în noi contexte problematice ce aparţin contemporaneităţii. Apoi, a treia formă de reconstrucţie este canonică, fiind

8 Constantin Aslam, „Perspectiva filosofică asupra culturii în scrierile noiciene timpurii”, în Studii de istorie a filosofiei româneşti, ed. cit., p. 43.

9 Ibidem, p. 44 10 Richard Rorty, „Istoriografia filosofiei: patru genuri”, în Adevăr şi progres. Eseuri filosofice

3, traducere de Mihaela Căbulea, Bucureşti, Editura Univers, 2003, cap. „Reconstrucţia raţională şi istorică”, pp. 186–188.

Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a III-a 282

reprezentată de marile construcţii filosofice sistematice11. Prin acestea, Aslam vrea să sublinieze că gândirea identitară a lui Noica trebuie raportată la sursele şi motivaţiile ei istorice.

În urma studiilor efectuate, Aslam constată că „ideea singularităţii” lui Noica în cultura noastră filosofică, idee conform căreia odată cu gândirea nicasiană putem vorbi de existenţa unei şcoli filosofice româneşti, nu este corectă. În realitate, Noica continuă spiritul şcolii filosofice al cărei membru fondator a fost Nae Ionescu, aceasta în ceea ce priveşte gândirea de tinereţe, iar în materie de gândire identitară matură, continuă „spiritul gândirii lui Vulcănescu”. Aslam identifică rădăcinile ontologice ale gândirii noiciene în două idei care se exclud reciproc: prima, fundată pe anistoric şi etern, pe cultura tradiţională românească, pe oralitate şi folclor, pe valorile Răsăritului legate de tradiţia greacă, de slavonism, pe valorile ortodoxe de contemplare interioară; cea de-a doua, fundată, contrar, pe istorie şi progres, pe tradiţia latină a culturii europene, a ştiinţei, libertăţii şi drepturilor individuale, pe acţiune şi faptă protestantă.

Conceptul cheie al gândirii identitare din tinereţea lui Noica este „spiritualitatea românească”. În viziunea lui Vulcănescu, „spiritualitatea” era una dintre cele patru caracteristici ale „noii generaţii”, pe lângă „setea de experienţă”, „autenticitatea”, „tensiunea dramatică”; acesta era un termen foarte răspândit în perioada 1925–1929. Aslam notează că şi în accepţiunea noiciană avea un sens echivoc, semnificând „stare de spirit”. Ideea de „spirit” este termenul prim în jurul căruia îşi construieşte Noica întreaga filosofie; nu întâmplător, Aslam îl numeşte „filosof al spiritului”. Ce este „spiritul” la Noica? Desemnează „pe omul neîmpăcat cu sine şi, de aceea, deschis reflecţiei, într-un cuvânt, pe filosof”. Spiritul „e un nume al omenescului care se defineşte în raport cu o faptă ce-i este proprie numai lui: creaţia”. „Spiritualitatea e un produs al spiritului, un salt de dincolo şi de dincoace al sufletului omului, rezultatul creaţiei conştiente”12. În aceasta, specifică Aslam, rezidă întreaga filosofie identitară noiciană, scopul filosofiei nicasiene fiind cunoaşterea „sinelui-individual” lărgit şi cunoaşterea celuilalt, ipostaza sa individuală fiind posibilă numai prin „spirit”.

Un alt concept semnificativ pentru Noica ar fi cel de „filosofie românească”, conturat cel mai bine în lucrarea Pagini despre sufletul românesc. Prin acesta, Noica deconstruieşte conceptul oficial al filosofiei impersonale universitare, cultivat de maiorescieni, pentru a-l reorienta către studiul materialului românesc, către „prelucrarea materialului românesc”. Conceptul de filosofie românească implică existenţa unei conştiinţe filosofice româneşti, care aparţine „fiinţei”.

Adevărata intenţie a lui Noica prin acest studiu a fost de a sublinia faptul că ar trebui să încetăm de a mai fi o „cultură minoră”, deşi materialul a fost apreciat

11 Ibidem, pp. 192–196. 12 Constantin Aslam, op. cit., pp. 56–57.

Constantin Noica – un hermeneut care a cercetat profunzimile limbii române 283

de contemporani ca fiind un studiu ce cultivă cu precădere valorile spiritualităţii noastre populare: „Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei”13. Noi, un popor de săteni, deşi geţii erau suficient de iscusiţi, nu ne putem compara cu grecii, care erau orăşeni prin fiinţa lor. Orice cultură majoră este o formă de individualizare, adică este personală, în timp ce creaţia populară este anonimă: „să te pierzi în creaţia anonimă care nu dă o cultură majoră? Sau să râvneşti către creaţie personală care e în umbra culturilor mari din afară?”14. Noica era convins că vom rezolva această problemă prin ieşirea din eternitate.

Pentru a explica mai bine eternitatea spiritualităţii româneşti, Noica apelează la un proverb revelator care redă temeinic înţelesurile noţiunilor de timp şi vreme la români: „Ceasul umblă loveşte şi vremea stă în loc”, în limba română, vremea are sens de stare pe loc, fixitate, adică omul îmbătrâneşte, se schimbă, se petrece, se trece, dar, „vremea vremuieşte”, rămâne un spectator omniprezent şi fidel al istoriei, este „un concret nemişcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiinţei, nu a devenirii”15; sau, cum spunea Mircea Vulcănescu: „Vremea nu e altceva pentru român decât lumea în prefacere”16.

În această definiţie putem încadra „eternul” despre care vorbeşte Noica. El apelează la trei momente culturale şi istorice din viaţa românească, pentru a prezenta apariţia unei istorii şi conştiinţe filosofice româneşti: unul din secolul al XVI-lea, altul din secolul al XVIII-lea, iar al treilea din secolul al XX-lea. Momentele sunt reprezentate de figuri ilustre ale culturii şi spiritualităţii româneşti. Un prim moment este marcat de Neagoe Basarab, prin scrierea Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, pe care Noica o va numi: „întâia mare carte a culturii româneşti”. Cartea conţine precepte morale, religioase sau sfaturi general omeneşti, dar este de precizat faptul că în acele timpuri autorii râvneau prea puţin la originalitate. Cel de-al doilea moment este luminat de personalitatea lui Dimitrie Cantemir; de data aceasta, sentimentul istoriei trezeşte în conştiinţa intelectualului criza şi nemulţumirea de sine. Nemulţumirea de sine ne este pe larg dezvăluită în lucrările Descriptio Moldaviae şi Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor, unde, la capitolul care tratează despre obiceiurile moldovenilor şi despre firea lor, Cantemir constata: „Din toate cusururile obişnuite şi pe la ceilalţi oameni, au şi moldovenii, dacă nu prea multe, totuşi nici prea puţine”17. O altă nemulţumire a lui Cantemir, sugerată de Noica, derivă din încercarea sa de a

13 Constantin Noica, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”, în Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 7.

14 Ibidem, p. 9. 15 Ibidem, p. 10. 16 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, ed. îngrijită de Marin Diaconu,

Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1991, p. 104. 17 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, ed. îngrijită şi prefaţă de Constantin Măciucă,

Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1978, p. 178.

Simpozionul Naţional Constantin Noica, ediţia a III-a 284

schimba topica limbii române. Dacă noi spunem: omul merge la pădure ca să taie lemne pentru iarnă, Cantemir ar fi vrut să spunem: „ca să taie lemne pentru iarnă la pădure omul merge. Şi-a certat limba, nu din ambiţia de a inova, ci pentru felul ei de a lăsa gândirea în destindere şi lene”18. Cel de-al treilea moment este reprezentat de Lucian Blaga, care, fiind ales în 1937 membru al Academiei Române, va rosti ca discurs de recepţie „Elogiul satului românesc”, acordând un spaţiu semnificativ diferenţei dintre cultura minoră şi cultura majoră, încercând să împace planurile istoricităţii şi eternităţii româneşti. Constatând că „în timp ce cultura minoră nu se poate realiza monumental în istorie, cultura majoră are neajunsul că se depărtează de natură”19, Noica considera că putem vorbi în cele din urmă, prin Blaga şi prin Nae Ionescu, de începutul unei „filosofii româneşti”.

18 Constantin Noica, Despre lăutărism, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p. 14. 19 Constantin Noica, „Ce e etern şi ce e istoric în cultura românească”, în Pagini despre sufletul

românesc, ed. cit., p. 30.