1

SILVIU CRIŞAN

Managementul aprovizionării

Pentru studenţii curs ZI și ID

Sibiu, 2013

2

Cuprins

1. Aprovizionarea materială - componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderi

1.1. Conceptul de aprovizionare materială

1.2. Aprovizionarea materială - factor intern activ în dezvoltarea întreprinderii moderne

1.3. Particularităţile activităţii de aprovizionare în condiţiile economiei de piaţă

1.3.1. Locul procesului de aprovizionare în activitatea generală a întreprinderii

1.3.2. Obiectivele managementului aprovizionării

1.4. Organizarea activităţii de aprovizionare

2. Normele de consum - elemente de calcul şi fundamentare a necesităţilor de

consum de resurse materiale şi energetice

3. Determinarea necesarului de materiale şi echipamente 3.1. Metoda calculului direct

3.2. Metoda calculului pe bază de analogie

3.3. Metoda calculului indicelui global la un milion lei producţie nominalizată

3.4. Metoda coeficienţilor dinamici

3.5. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip

3.6. Calculul necesarului de combustibil şi energie electrică

3.7. Calculul necesarului de piese de schimb

3.8. Determinarea structurii necesarului de aprovizionat folosind metode de previziune

pe termen scurt

4. Previziunea cererii

5. Recepţia valorilor materiale aprovizionate

6. Stocurile de materiale în întreprinderea industrială 6.1. Noţiuni privind clasificarea stocurilor de materii şi materiale

6.1.1. Stocul curent (Sc)

6.1.2. Stocul în curs de transport (St)

6.1.3. Stocul de siguranţă (Ss)

6.1.4. Stocul de pregătire sau de condiţionare (Scd)

6.1.5. Stocul de transport intern (Scd)

6.1.6. Stocul de iarnă (Si)

6.1.7. Stocul strategic (Sst)

6.2. Modalităţi de exprimare a stocurilor

6.3. Factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie

6.4. Obiective în managementul proceselor de stocare

6.5. Restricţiile sistemului de gestiune a stocurilor

6.6. Normarea stocurilor

3

1. Aprovizionarea materială -

componentă a funcţiunii comerciale a întreprinderii

Alături de echipamente tehnice şi forţă de muncă, orice organizaţie şi deci, orice

întreprindere are nevoie, de materii prime şi materiale, produse finite şi semifabricate,

combustibili, energie electrică şi termică pe care le obţine din mediul înconjurător, şi pe care le

supune unui proces mai mult sau mai puţin complex, modern, tradiţional sau original de transformare,

obţinând produse sau servicii pe care le pune la dispoziţia consumatorilor într-o anumită cantitate,

de o anumită calitate, la un anumit preţ şi pentru o anumită perioadă de timp.

Acest proces, în multe situaţii de mare dificultate şi complexitate este sugerat în figura următoare.

Aşadar, înainte de a produce bunuri materiale sau servicii, o întreprindere apare în postura de

cumpărător. Activitate indispensabilă, prezentă de când există producţia, asigurarea celor necesare

desfăşurării unui proces de producţie a căpătat valenţe noi din momentul în care întreprinderile au

încetat să cumpere un număr mic sau foarte mic de materiale, să adauge o cantitate mare sau foarte

mare de manoperă, după care obţineau anumite venituri prin vânzarea produselor sau serviciilor

realizate.

În timp, aprovizionarea a evoluat de la o activitate apreciată ca având un rol pasiv,

subordonată subsistemului producţie, la una de adevărată responsabilitate pentru viaţa ciclică a

oricărei întreprinderi. Pe măsura creşterii importanţei acestei activităţi, precum şi a

profesionalismului specialiştilor din aprovizionare, au fost posibile valorificarea în mai mare măsură a

oportunităţilor, şi reacţia corectă la continua "creştere a presiunii competitive"1 la care este supusă o

întreprindere în confruntarea sa permanentă cu mediul ambiant.

Contribuind într-o măsură importantă la formarea profitului unei întreprinderi

productive - există aprecieri care estimează că la nivelul anilor '90 contribuţia aprovizionării în total

profit se aproprie de 60-65 %- aprovizionarea solicită tot mai mult implicarea managementului de

vârf. Din acest motiv, obiectivele activităţii de aprovizionare derivă din obiectivele generale ale

întreprinderii. În plus, în întreprinderile moderne aprovizionarea s-a transformat dintr-un "cost alocat

achiziţionării de materiale într-un centru de profit care îşi vinde serviciile în mod competitiv fiecărui

utilizator"2. Acest lucru a fost posibil deoarece aprovizionarea a devenit un factor intern de mare

importanţă În orice întreprindere, profesioniştii aprovizionării concentrându-se spre ceea ce ştiu

să facă cel mai bine. De altfel, în întreprinderile mari unde sunt utilizate concepte, metode şi tehnici

moderne de management, activitatea de aprovizionare este componentă a managementului de la

nivelul ierarhic cel mai înalt. În aceste întreprinderi, subordonarea activităţii de aprovizionare

directorului adjunct de specialitate sau unuia dintre vicepreşedinţi reprezintă un lucru normal şi

obligatoriu.

1 Eberhard E. Scheuing, Purchasing Management, Prentice Hall, Englewood Cliffs,New Jersey, 1989, p.365. 2 Eberhard E. Scheuing,op. cit. p.367.

Materii prime

Materiale

Combustibili

Energie

Informaţii

Operator

Stoc materii prime

Producţie

Stoc produse finite

Produse

finite

Servicii

Informaţii

Flux Intrări

IINTRĂRI Flux Ieşiri

4

1.1. Conceptul de aprovizionare materială

Actualmente, ponderea costurilor aferente materiilor şi materialelor în total costuri este în

general mare, uneori determinantă, aceasta reprezentând 60-70%, în unele cazuri chiar mai mult,

justifică aprecierea că asigurarea materială, în ansamblul activităţilor dintr-o întreprindere, este

de natură strategică.

Din acest motiv dezbaterile privind clarificarea unor noţiuni terminologice privind această

activitate sunt importante nu numai din perspectiva unor confruntări de idei teoretice, ci şi din cea a

precizării din punctul de vedere practic al rolului pe care asigurarea materială îl are nu numai în

producţia propriu-zisă, ci în însăşi existenţa unei întreprinderi. O abordare comparativă a opiniilor

privind termenii de specialitate utilizaţi în problematica aprovizionării ar putea reprezenta premisa

eliminării unor confuzii din acest domeniu.

Dacă se fac referiri la literatura franceză de specialitate lucrurile se prezintă în felul următor:

prin “a aproviziona” se înţelege activitatea de procurare de către o întreprindere a

materiilor prime, materialelor, produselor semifabricate şi finite necesare desfăşurării

propriei activităţi, în cantitatea şi de calitatea pretinsă la un anumit moment foarte precis

definit şi la un preţ convenabil;

prin “aprovizionare” se înţelege modul de intrare în întreprindere a fluxurilor de

materiale provenite din mediul exterior;

când se face referire la “cumpărare”, noţiune de altfel foarte mult utilizată, se impune

o diferenţiere între cumpărarea pentru întreprindere şi cumpărarea din perspectiva

clientelei. Dacă din punct de vedere al clientelei, prin cumpărare se influenţează în

totalitate viaţa întreprinderii, ea fiind cea care determină nivelul cifrei de afaceri,

cumpărarea pentru întreprindere sau aprovizionarea, este de asemenea foarte

importantă. Aprovizionarea nu numai că asigură cele necesare producţiei dar, dacă este

făcută cu pricepere se creează condiţiile necesare asigurării rentabilităţii, practic a tuturor

activităţilor dintr-o întreprindere.

În literatura economică americană sau engleză lucrurile sunt în mare măsură

asemănătoare cu cele din literatura franceză. Se pot, aşadar, realiza anumite asocieri de termeni

care sugerează o posibilă interpretare comună. Astfel termenii englezi procurement şi purchasing

corespund termenului francez approvisionnement (aprovizionare), pentru purchase există

approvisionner (a aproviziona) şi tot englezescului purchase i se potriveşte termenul francez achat

(cumpărare). Uneori se foloseşte în engleză şi termenul de supply omolog lui offre (ofertă) în franceză,

care reprezintă de fapt o cantitate de bunuri şi servicii pusă în vânzare pe piaţă pentru a fi

cumpărată în vederea consumului individual, a utilizării sau pentru consumul intermediar. Semnificaţia unora dintre aceşti termeni este uneori diferită de la un autor la altul. Astfel după

unii autori, termenul de cumpărare reprezintă un schimb de natură comercială prin care se

tranzacţionează valori materiale după ce în prealabil au fost precizate nevoile de consum, au fost

identificaţi furnizorii, au fost negociate preţurile şi alte condiţii ale transferului de proprietate între

parteneri. Alţi autori consideră cumpărarea un proces mai mult sau mai puţin complex prin care trebuie

atinse o serie de obiective pe termen scurt şi anume de a asigura cele necesare producţiei conform unor

cerinţe exprese de consum.

Această “flexibilitate” în utilizarea termenilor privind aprovizionarea, demonstrează că pentru

mulţi autori este importantă în primul rând semnificaţia lor practică şi doar în subsidiar conţinutul lor

lexic.

În cazul sistemelor avansate de producţie, caracterizate prin importante modificări, atât în

conducerea, cât şi în organizarea producţiei şi a muncii, între care s-a impus în special sistemul JIT (în

engleză Just In Time) numit în franceză JAT (Juste A Temps) se foloseşte conceptul de gestiunea

fluxurilor materiale “prin pilotaj”; aceasta înseamnă o anticipare şi o orientare permanentă a

acţiunilor astfel încât să fie posibilă modificarea fluxurilor de materiale atunci când apariţia unor

abateri ar putea compromite atingerea obiectivelor activităţii de aprovizionare.

În contextul mai larg al logisticii produsului, care are în vedere o succesiune de mai multe

activităţi, începând cu cumpărarea de materiale şi terminând cu stocarea şi gestionarea produselor

5

finite în scopul vânzării, există autori care califică activitatea de aprovizionare ca fiind, alături de

transportul materialelor, de producţie şi gestionarea ei, o componentă a “producţiei industriale pure”3.

Reprezentând în esenţă o modalitate de administrare a fluxurilor materiale şi informaţionale

dintr-o întreprindere, logistica permite printre altele, planificarea, coordonarea şi controlul mişcării

materialelor la fiecare operaţie de transfer dintre activităţi. În acest fel aprovizionarea materială este

inclusă în logistica “integrată a întreprinderii” prin care se realizează o mai bună ordonare şi

gestionare a fluxurilor materiale din întreprindere. Pentru că gestionarea fluxurilor în general şi a

fluxurilor materiale în particular, condiţionează într-o măsură tot mai mare deciziile strategice, se

poate spune că logistica îşi aduce partea sa importantă de contribuţie în performanţele întreprinderii.

În literatura economică din ţara noastră s-a reuşit o clarificare a terminologiei utilizate în

conducerea şi organizarea aprovizionării. Astfel în lucrarea “Managementul aprovizionării şi

desfacerii (vânzării)” autorii (profesorii universitari Gheorghe Băşanu şi Mihai Pricop) definesc

practic toţi termenii asociaţi acestui domeniu: “achiziţionare, asigurare, aprovizionare, cumpărare

şi alimentare”4. În plus sunt precizate diferenţele de interpretare, uneori destul de evidente, dintre

diferiţii termeni. Aceasta nu înseamnă că în unele cazuri unii termeni nu pot avea aceeaşi accepţiune.

Conform aprecierilor din lucrarea citată mai sus:

achiziţionarea este un angajament de natură financiară prin care se cumpără

materiale, produse finite sau servicii necesare producţiei. Achiziţionarea se realizează în

forme diferite - tranzacţia monetară fiind cea mai frecventă – şi este o etapă a

aprovizionării;

asigurarea materială şi cu echipamente se poate asimila termenului de

aprovizionare, deşi are o sferă de cuprindere mai mare întrucât cuprinde şi acţiunile prin

care se întregeşte baza materială a întreprinderii cu ceea ce se produce intern şi este

destinat consumului propriu;

alimentarea este activitatea prin care se asigură transferul efectiv al materialelor aflate în depozite sau aduse direct de la furnizori la locurile de consum în vederea

consumului;

aprovizionarea este o activitate premergătoare producţiei prin care se asigură

factorii materiali necesari producţiei într-o anumită cantitate şi de o anumită structură.

În concluzie, este evident că preocupările deosebite atât în teoria cât şi în practica

aprovizionării nu fac altceva decât să confirme că problematica specifică aprovizionării joacă un rol

capital nu numai în reuşitele curente ci şi în durabilitatea unei întreprinderi.

1.2. Aprovizionarea materială - factor intern activ

în dezvoltarea întreprinderii moderne

Pentru a funcţiona, o întreprindere îşi atrage o serie de "input"-uri de pe piaţa de furnizare, piaţă alcătuită din ofertanţi diferiţi aflaţi într-o evidentă şi permanentă competiţie. De felul în care

întreprinderea dovedeşte capacitatea de a transforma o presupusă dependenţă faţă de piaţa din amonte -

caracterizată din perspectiva cumpărătorului mai ales prin "stabilitatea sau fluctuaţia preţurilor, prin

manifestarea fenomenului de penurie, devenit tot mai evident"5 - într-o relaţie de influenţare reciprocă, va

depinde în măsură covârşitoare cum se realizează "output"-urile, adică toate acele caracteristici care

impun sau nu impun un produs sau un serviciu pe piaţă. De precizat că eventuala intenţie de a

transforma un "output" iniţial în mai multe produse sau servicii destinate unui număr mai mare de

clienţi, atrage o modificare substanţială a "input"-ului, ceea ce înseamnă:

crearea unui alt flux al materialelor nu numai dinspre furnizori, dar şi în cadrul

întreprinderii. Noile fluxuri de materii, materiale sau informaţii, după caz, se pot susţine de

sistemele de distribuţie existente, trebuie găsite noi modalităţi de utilizare sau este necesară

construirea unor canale noi de distribuţie;

3 Michel Darbalet, Laurent Izard, Michel Scaramuzza, Economie D’Entreprise, Les Editions Foucher, Paris, 1993, p.187. 4 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.17. 5 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit. p.310.

6

modificări de natură fizică şi chimică în prelucrarea materialelor, impunerea altor

tehnici de asamblare a reperelor, toate fiind exigenţe ale noilor tehnologii şi ale noilor

procese de producţie. Trebuie de asemenea precizat că aceste modificări înseamnă timp,

capital şi efort, adică noi costuri care trebuie recuperate ;

alte activităţi logistice şi în general modificări mai mult sau mai puţin importante în

managementul aprovizionării.

În funcţie de ceea ce atrage din mediul ambiant şi în funcţie de felul în care va şti să acţioneze în

diferitele perioade favorabile sau mai puţin favorabile, întreprinderea construieşte şi întreţine relaţii variate

cu o multitudine de factori care alcătuiesc micro şi macromediul întreprinderii. Cu siguranţă, toate aceste

relaţii cunosc mai ales în ultimul timp o dinamică deosebită din punct de vedere al volumului,

conţinutului, diversităţii şi calităţii lor. Este de asemenea evidentă şi nelipsită de importanţă sublinierea

unor simptomatice suscitări în numeroase situaţii, a unor deloc întâmplătoare consideraţii politice, care

condiţionează existenţa, dificultatea promovării, menţinerea sau dezvoltarea unor relaţii între diverşi

parteneri.

În economiile moderne şi puternice s-a instituit un sistem de relaţii între agenţii economici – aflaţi

în dubla calitate, de producători şi consumatori – ca rezultat firesc al funcţionării mecanismelor

economiei de piaţă. De aceea economia de piaţă a reuşit să producă “ce trebuie şi cum trebuie” şi ca atare

să aleagă "coşul de mărfuri ce urmează a se produce"6. Tot piaţa liberă este cea care are posibilitatea să

fixeze majoritatea rezultatelor economice sau astfel spus poate să decidă singură cine trebuie să

beneficieze de rezultatele activităţii economice.

Diferită de cumpărările efectuate de persoanele fizice, când fiecare individ este cumpărător,

decident şi plătitor, aprovizionarea unei întreprinderi este mult mai complexă şi complicată presupunând

participarea mai multor compartimente, specialişti şi decidenţi, fiecare cu atribuţii strict conturate şi logic

intercondiţionate.

Aprovizionarea unei întreprinderi reprezintă o succesiune de mai multe activităţi, un proces

laborios de analiză a necesităţilor de consum curente şi de previziune a celor viitoare; toate acestea

se concretizează în elaborarea unor procese decizionale astfel încât să se poată "căuta materialele cele mai

bune, la cel mai mic cost şi de la cei mai buni vânzători"7. Pentru atingerea acestui deziderat este necesar

să se:

identifice un anumit număr de furnizori potenţiali;

realizeze un proces de selectare al furnizorilor în conformitate cu acele criterii decizio-

nale care să sprijine realizarea obiectivelor fixate;

identifice centrele de decizie şi să se definească responsabilităţile;

prevadă mai multe posibilităţi de ameliorare a deciziilor;

organizeze şi să se formalizeze procesele decizionale astfel încât să se poată realiza, atunci

când este necesar, îndreptări de situaţii sau chiar modele privind aprovizionarea.

În funcţie de bunurile sau serviciile care urmează să se realizeze, procesele de aprovizionare

sunt de o anumită varietate. Există, cu toate acestea, în orice ansamblu de aprovizionare din oricare

întreprindere, elemente cu reprezentare cvasipermanentă. Aceasta înseamnă că, cel puţin din punct de

vedere teoretic, ar trebui să se simplifice procesul de aprovizionare, situaţie care în realitate este însă

destul de rară. Aprecierea anterioară este susţinută de faptul că, într-o întreprindere sunt necesare

echipamentele tehnice care întotdeauna sunt importante, scumpe sau foarte scumpe, sunt necesare apoi

materiile prime şi materialele care de multe ori pot fi uşor accesibile dar, de foarte multe ori, sunt rare sau

foarte rare şi din acest motiv nu numai costisitoare, dar şi supuse unor posibile speculaţii. De asemenea,

aprovizionarea din orice întreprindere mai vizează energia electrică şi termică, diversele piese de schimb

care la rândul lor pot fi standardizate sau particularizate, mijloacele de transport ce trebuie închiriate,

diversele accesorii şi altele. Toate acestea fac din aprovizionare nu numai una dintre puţinele activităţi din

întreprindere care se interferează cu toate celelalte activităţi ci îi conferă statutul de activitate strategică,

cu un loc bine determinat în structura organizatorică a întreprinderii.

Este de asemenea la fel de evident faptul că, varietatea conţinutului proceselor de aprovizionare

determină anumite participări şi intervenţii mai mult sau mai puţin numeroase atât la nivelul centrelor de

6 Paul A. Samuelson & Mc William Nordhaus, Microeconomics, Fourteenth Edition, Graw-Hill, Inc.,New York, 1992, p.48. 7 Richard B. Chase, Nicholas J. Aquilano, Production & operations management: a life cycle approach, Sixth Edition, Richard D.

Irwing., Inc., Homewod, Boston, U.S.A., 1992, p.830.

7

decizii, cât şi al celor executorii, care de multe ori, cu toată noutatea şi particularităţile lor fac însă posibilă

identificarea şi ulterior formalizarea, în numeroase cazuri, a unor procese-tip de aprovizionare.

Studiile efectuate precum şi experienţa acumulată în timp au demonstrat că procesul de aprovizionare este

construit din faze bine delimitate, fiecare fază la rândul ei putând fi detaliată în mai multe etape.

Nerespectarea conţinutului şi succesiunii fazelor şi etapelor poate determina imposibilitatea depăşirii unor

obstacole, care în final compromit întregul proces de aprovizionare cu toate influenţele în aval de

întreprindere.

Este important de precizat că, fazele şi etapele specifice subsistemului de aprovizionare, începând

de la precizarea nevoilor şi terminând cu utilizarea şi urmărirea comportării în consum a bunurilor

aprovizionate se regăsesc atât în activităţile complexe de asigurare a întreprinderilor producătoare de

maşini, utilaje, etc., cât şi în procesele mai puţin pretenţioase, repetitive, specifice industriilor

producătoare de servicii sau unităţilor bugetare. Indiferent de complexitatea şi specificităţile activităţii de

aprovizionare este necesar ca, de fiecare dată, să se acţioneze corect şi să se asigure o reală adaptare a

tuturor mecanismelor acestui proces la condiţiile particulare existente.

Funcţionarea întreprinderii în condiţii de rentabilitate, depinde aşa cum s-a arătat mai sus,

de folosirea la un nivel cât mai economic al resurselor materiale şi energetice. Acest lucru este posibil

printr-o fundamentare tehnico-economică a necesităţilor de materiale prin care "se previne consumul

iraţional, risipa de materiale şi energie şi deci încărcarea nejustificată a costurilor"8. Aceasta este de

altfel modalitatea cea mai sigură de a se evita angajarea unui efort financiar de aprovizionare

discutabil din punct de vedere economic.

1.3. Particularităţile activităţii de aprovizionare

în condiţiile economiei de piaţă

Evoluţia actuală a pieţei, noile exigenţe de abordare, determinate de un sistem de competenţe tot

mai sever, transformă cumpărătorul tradiţional într-un manager sau într-un om de marketing apt

oricând să obţină costuri de aprovizionare la un nivel convenabil. Noua postură în care se află

cumpărătorul pare practic obligatorie în actuala perioadă, în condiţiile în care materialele sunt

"responsabile" într-o măsură tot mai mare pentru preţul produselor pe care o întreprindere le fabrică.

Aceasta nu înseamnă însă, că un manager, care chiar dacă s-a dovedit un bun tehnician şi un bun

negociator, nu poate produce, potenţial, blocaje în activitate sau erori datorate unor impuneri neînţelese şi

din acest motiv incorect evaluate. Din păcate, mai există încă manageri, adepţi ai unor decizii

predeterminate, primejdioase atât ca număr, destul de mare, cât şi prin lipsa de fundamentare şi corelare.

Luând în considerare faptul că profitul întreprinderii poate fi ameninţat de numeroşi factori, în

special externi dar şi interni, şi faptul că ignorarea realităţii poate avea consecinţe grave, managementul

aprovizionării, - "activitate prin care se asigură elementele materiale şi tehnice necesare producţiei, în

volumul şi structura care să permită realizarea obiectivelor generale ale întreprinderii, în condiţiile unor

costuri minime şi ale unui profit cât mai mare"9 - trebuie să aducă în managementul de vârf al

întreprinderii un aport concret. De cele mai multe ori acest aport devine fundamental. Managementul

aprovizionării are în vedere într-o primă fază poziţionarea corectă a întreprinderii pe piaţă. Cu siguranţă,

printr-un astfel de mod de acţiune se elimină şi nu se admite nici una dintre posibilităţile prin care

întreprinderea ar putea fi surprinsă de evoluţiile de multe ori contradictorii ale pieţei.

Importanţa activităţii de aprovizionare realiste şi corecte este susţinută şi pentru că,

potenţial, ea poate fi mai rentabilă decât alte acţiuni de ameliorare a productivităţii, şi că "poate

contribui direct şi în cvasitotalitate la argumentarea rezultatelor exploratorii"10

.

8 Gheorghe Băşanu, Dumitru Fundătură, Management-marketing, Editura Diacon Coresi, Bucureşti, 1993, p.10. 9 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit. p.17. 10 Oliver Bruel, Politique D’Achat et gestion de Appovisionnement, Bordas, Paris, 1991, p.4.

8

1.3.1. Locul procesului de aprovizionare în activitatea generală a întreprinderii

Prin activitatea sa de producţie întreprinderea industrială realizează bunuri materiale şi/sau

servicii. În totalitatea lor sau în cea mai mare parte, aceste bunuri sau servicii sunt destinate unor

consumatori potenţiali creându-se astfel o primă relaţie cu piaţa aflată în aval de întreprindere. În

funcţie de consumatori, produsele sau serviciile se pot adresa consumului productiv sau consumului

final, existând din acest punct de vedere o piaţă a mijloacelor (serviciilor) de producţie şi o piaţă a

bunurilor (serviciilor) de consum. Obţinerea de bunuri sau servicii este posibilă dacă

întreprinderea îşi asigură cele necesare desfăşurării producţiei, îşi asigură deci intrările în

sistem. Alimentarea producţiei marchează stabilirea unei alte relaţii – a doua – cu piaţa aflată în

amonte de întreprindere. Piaţa din amonte este o piaţă a mijloacelor (serviciilor) de producţie,

numită şi piaţă de afaceri care este constituită din acele întreprinderi “care achiziţionează bunuri şi

servicii în vederea producerii altor bunuri şi servicii, care vor fi vândute, închiriate sau furnizate

altora”11

.

Relaţiile stabilite între participanţii pe piaţa de afaceri se caracterizează prin mai multe

particularităţi care determină un anumit comportament al întreprinderii în situaţia de cumpărător.

Precizând că, în comparaţie cu piaţa bunurilor de consum, pe piaţa de afaceri pentru mijloace de

producţie, cumpărătorii sunt mai puţini şi mai mari, că relaţiile cumpărător – furnizor sunt mai

strânse şi sunt dominate de motivaţii mai ales raţionale, că tehnicitatea şi complexitatea ridicate a

celor mai multe dintre produsele tranzacţionate obligă un anumit nivel al profesionalismului (inclusiv

tehnic) cumpărătorilor; se poate aprecia justificat, că îndeplinirea rolului pe care şi-l atribuie

aprovizionarea într-o întreprindere depinde nu numai de factorii endogeni, ci în foarte mare

măsură de numeroşii factori exogeni care influenţează puternic această activitate.

Având drept obiectiv principal asigurarea necesarului de materiale în cantitate şi de calitate

corespunzătoare, la preţuri avantajoase, la momentul potrivit şi de la cei mai buni furnizori, activitatea

de aprovizionare are tot mai multe puncte de convergenţă cu practic toate celelalte activităţi dintr-o

întreprindere, ceea ce înseamnă că aprovizionarea participă semnificativ la adoptarea deciziilor de la

toate nivelurile ierarhice. La nivelul conducerii asigurării materiale se decide dacă aprovizionarea

se face de la furnizori, dacă se face prin leasing sau dacă se apelează la producţia proprie.

În aceste circumstanţe, precizăm că aprovizionarea este o activitate-serviciu care vine în

întâmpinarea tuturor cerinţelor de consum ale producţiei, ca şi a celorlalte activităţi din cadrul ei. În

cadrul circuitului economic intern al întreprinderii aprovizionarea devine o funcţiune cu rol foarte

important, ea condiţionând întregul comportament viitor al întreprinderii în ceea ce priveşte

gestionarea factorilor endogeni şi relaţiile acesteia cu piaţa. Stabilind contacte permanente şi autorizate

cu furnizorii şi cu alţi participanţi pe piaţă, specialiştii în aprovizionare reprezintă principalii

destinatari ai informaţiilor care vin din amonte sau după caz din avalul întreprinderii. De felul în care

aceste informaţii vor fi prelucrate, analizate şi utilizate depinde atât eficacitatea activităţii de

aprovizionare, cât şi funcţionarea întreprinderii în ansamblul ei.

Toate aceste argumente demonstrează faptul că, în întreprinderea industrială modernă,

aprovizionarea are un rol strategic, iar managementul aprovizionării este un management strategic,

întrucât prin deciziile pe care le elaborează şi le adoptă determină "direcţia pe termen lung şi

performanţele activităţii"12

. În acest fel, aprovizionarea concepe, realizează şi implementează planuri

proprii prin care contribuie efectiv şi decisiv la realizarea obiectivelor întreprinderii. În plus deciziile

privind cumpărarea din întreprinderile industriale au un impact tot mai însemnat asupra

economiei în ansamblul ei. Aceasta pentru că, dacă în perioada de recesiune a ciclurilor afacerilor

activitatea de aprovizionarea a întreprinderilor va scădea, acest proces se va accentua, iar în situaţia

opusă, respectiv printr-o creştere a numărului de comenzi de aprovizionare s-ar sprijini înviorarea

activităţilor din economie. Din aceste motive se afirmă de altfel, că numărul şi nivelul comenzilor de

aprovizionare determină şi în acelaşi timp reflectă pesimismul sau optimismul afacerilor dintr-o

economie. Dacă se are drept obiect al analizei economia unei ţări, este important să se arate că o

anumită tendinţă a mai multor întreprinderi de a face aprovizionarea din import, determină

obligativitatea declanşării unor acţiuni pe piaţa internă care să contracareze efectele concurenţei

11 Philip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997, p.274. 12 I. C. Dima, Mariana Man, Managementul activităţii industriale, Editura Academiei, Editura AGIR, Bucureşti, 1999, p.208.

9

externe, care, prin intensitate şi amploare ar putea deveni periculoase. Aceasta înseamnă, în primul

rând, conceperea şi promovarea unor politici noi privind calitatea şi preţurile produselor şi serviciilor

care fac obiectul tranzacţiilor de pe piaţa afacerilor.

În general, pentru a stabili cu o cât mai mare exactitate rolul unei anumite activităţi, este

necesar ca, în primul rând, să se aprecieze corect natura, conţinutul şi perimetrul ei de acţiune. În acest

fel activitatea respectivă îşi va putea aduce aportul corespunzător la realizarea unui obiectiv fără a se

irosi resurse financiare şi umane.

Dacă prin aprovizionare se are în vedere în special atragerea de intrări din afara

întreprinderii, aceasta nu înseamnă că se exclud şi alte modalităţi de a obţine cele necesare

desfăşurării producţiei. Sunt destul de numeroase situaţiile când se apelează la leasing (mai ales în

cazul utilajelor sau a spaţiilor de producţie) sau situaţii în care o parte din ceea ce este necesar funcţionării

întreprinderii se produce în interiorul acesteia. De altfel, decizia “make or buy” - a fabrica sau a

cumpăra - reprezintă una dintre cele mai importante probleme ale unei întreprinderi prin care se

influenţează însăşi strategia acesteia pentru o anumită perioadă de timp. Din aceste considerente,

managementul aprovizionării trebuie să aprecieze cu suficientă claritate şi precizie, printre altele, dacă un

anumit material este cu adevărat necesar şi dacă este necesar, în ce cantitate şi de ce calitate.

Importanţa aprovizionării în ansamblul activităţilor dintr-o întreprindere şi-a găsit cea mai corectă

exprimare în responsabilitatea tot mai mare care îi este atribuită în dificilul şi complexul proces de

urmărire a modului de utilizare a resurselor, una dintre principalele condiţionări ale creşterii profitului.

Poziţionarea strategică a activităţii de aprovizionare se concretizează în capacitatea acesteia de a

stabili cu o mare exactitate costurile care sunt antrenate de alimentarea cu intrări a fiecărui tip de

consumator din interiorul întreprinderii. Situaţia se prezintă în acelaşi mod şi când compartimentul

(departamentul, serviciul sau biroul) de aprovizionare prestează servicii de aprovizionare unor beneficiari

aflaţi în exteriorul întreprinderii. În acest fel, aprovizionarea devine un centru de profit, putându-se

calcula, în funcţie de propriul buget "preţul serviciilor sale individuale" 13

. Acest preţ, în condiţii de

rentabilitate, va fi cerut de la fiecare utilizator, indiferent că este vorba de unul intern sau unul extern.

Considerată ca una dintre funcţiunile-serviciu, sau cu caracter de pivot - aprecierea făcându-se în

special după rolul ei specific - aprovizionarea răspunde în general cererilor adresate de diferitele

compartimente din întreprindere. Reprezentând, alături de marketing-desfacere, singura modalitate de comunicare cu mediul extern,

aprovizionarea a încetat de mult să reprezinte o simplă reacţie la o serie de solicitări din interiorul

întreprinderii. Aprovizionarea acţionează activ participând la proiectarea noilor produse sau servicii, la

studierea atât a pieţei de afaceri, cât şi a celei de consum, are componente precise în programele de

marketing şi ca atare participă la întregul proces decizional din întreprindere.

Dacă în ceea ce priveşte mediul exterior, subsistemului aprovizionării îi revin atribuţii privind

identificarea, evaluarea şi contactarea furnizorilor potenţiali şi rezolvarea tuturor problemelor ce apar pe

întregul proces al aprovizionării, în interiorul întreprinderii, aceasta intră în relaţii permanente şi

active cu toate celelalte componente din structura organizatorică a acesteia.

Subsistemul aprovizionării dintr-o întreprindere are raporturi permanente cu:

planificarea - dezvoltarea, aducându-şi o contribuţie esenţială în elaborarea strategiilor,

tacticilor şi politicilor din întreprindere;

proiectarea şi cercetarea în vederea stabilirii specificaţiilor şi a normelor de consum

pentru toate produsele ce urmează să se aprovizioneze;

producţia pentru a stabili cantităţile de aprovizionat şi termenele de livrare;

transporturile pentru soluţionarea problemelor privind deplasarea produselor

aprovizionate atât până la întreprindere cât şi în interior;

urmărirea şi controlul calităţii în vederea aprovizionării cu produse înscrise în anumiţi

parametri tehnici de calitate;

resursele umane pentru selectarea unui personal specializat destinat pentru activitatea de

aprovizionare;

consilierii juridici pentru asigurarea asistenţei juridice la stabilirea clauzelor contractuale;

13 Eberhard E. Scheuing, op. cit. p.368.

10

activitatea financiar - contabilă pentru asigurarea resurselor financiare necesare pentru

achiziţionarea de materiale şi pentru evidenţa intrărilor, mişcărilor şi ieşirilor de materiale

în/din depozitele de aprovizionare;

marketingul pentru a asigura achiziţionarea unor materiale care să creeze premisele

eficientizării tuturor activităţilor din întreprindere;

depozite - magazii pentru primire - recepţie, depozite - conservare, etc.

Pe măsura creşterii complexităţii activităţilor din toate întreprinderile moderne,

responsabilităţile subsistemului de aprovizionare au crescut progresiv. De altfel, noţiunea de

management al aprovizionării are un sens mult mai larg decât activitatea de achiziţionare propriu-zisă de

materii prime şi materiale. Managementul aprovizionării înseamnă şi alte numeroase activităţi cum ar fi:

planificarea, comandarea, stocarea, manipularea, controlul şi utilizarea materialelor.

1.3.2. Obiectivele managementului aprovizionării

Abordând principalul obiectiv al managementului în domeniul aprovizionării, respectiv

“asigurarea completă şi complexă a unităţii economice cu resurse materiale şi tehnice corespunzătoare

calitativ, la locul şi la termenele solicitate cu un cost minim”28

se poate constata că acesta se încadrează în

principiul “the right” (potrivit) care guvernează orice demers de marketing. Aceasta înseamnă că

managementul aprovizionării are drept preocupări principale să asigure pentru intrările din

întreprindere:

calitatea corespunzătoare a resurselor materiale aprovizionate. Calitatea este potrivită

doar dacă, în mod obligatoriu, produsele aprovizionate corespund funcţiunilor pe care acestea

trebuie să le îndeplinească;

cantitatea de materiale de un volum şi o structură care să corespundă necesităţilor de

consum şi în special al consumului productiv. Sunt situaţii în care "cantitatea potrivită" poate

fi mai mare sau mai mică decât cea necesară, ceea ce creează premisele realizării unor

economii la costurile de transport sau îndepărtează pericolul producerii unor pierderi datorate

unor evoluţii defavorabile ale preţurilor precum şi ale deprecierii materialelor (degradare sau

uzură normală);

preţul cel mai bun care nu înseamnă în mod obligatoriu şi preţul cel mai mic. Pentru a fi

cu adevărat potrivit, un preţ trebuie să genereze cele mai mici costuri în condiţiile îndeplinirii

funcţiilor produselor realizate;

momentul oportun de aprovizionare. Pentru atingerea acestei ţinte, managementul

aprovizionării trebuie să ia în considerare durata unei aprovizionări, apariţia unor tehnologii

noi de prelucrare, imposibilitatea unor furnizori de a-şi respecta angajamentele, fluctuaţia

preţurilor, etc.;

cea mai adecvată sursă de aprovizionare. Alegerea unei anumite surse de aprovizionare

înseamnă printre alte multe evaluări şi considerarea faptului că o sursă poate fi la fel de

potrivită şi dacă este de dimensiuni mari şi dacă este de dimensiuni mici şi dacă este de

importanţă locală sau naţională sau internaţională şi dacă este întreprindere producătoare sau

distribuitoare;

Pornind de la aceste cinci obiective ale acestei foarte cunoscute reguli “the right”, se pot contura

mai multe activităţi, care deşi diferite din punct de vedere al complexităţii lor, sunt la fel de importante.

Convergând spre realizarea obiectivului principal al aprovizionării al cărui conţinut a fost enunţat anterior,

aceste activităţi se referă la:

stabilirea cantităţilor de materiale ce urmează să se aprovizioneze. Determinarea

acestor cantităţi se face în funcţie de planurile de aprovizionare, care la rândul lor se

elaborează pe baza elementelor de fundamentare a planurilor şi programelor de producţie, în

funcţie de normele de consumuri specifice şi cu respectarea diferitelor specificaţii tehnico-

economice care însoţesc un proces de fabricaţie. Stabilirea cantităţilor de aprovizionat

trebuie astfel realizată încât să se asigure continuitatea fluxurilor de producţie, să se

28 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit. p.20.

11

evite pierderile care ar a putea să apară din nerespectarea graficelor de livrare, a

anulării unor comenzi de aprovizionare în situaţia unui comportament incorect al

furnizorilor;

stabilirea pe baza unei concepţii unitare şi fundamentate ştiinţific a necesarului de

consum material şi energetic, a dimensiunii loturilor de aprovizionat şi a nivelului

stocurilor. În ceea ce priveşte cheltuielile datorate stocării – “a căror pondere oscilează între

20-35 % faţă de valoarea medie a stocurilor”14

– acestea trebuie reduse cât mai mult posibil.

Minimizarea cheltuielilor de stocare trebuie obţinută în condiţiile constituirii unor stocuri

care, pe de o parte să nu depăşească necesarul de consum, iar pe de altă parte să nu genereze

lipsa de materiale datorate deprecierilor, degradărilor sau sustragerilor. O alternativă a stocării

care ar elimina în întregime cheltuielile de stocare este “aprovizionarea exact la timp” (JIT

sau JAT), ceea ce înseamnă introducerea produselor aprovizionate direct în producţie fără

constituirea de stocuri. Sistemul JIT prezintă numeroase avantaje dar şi numeroase exigenţe

de multe ori greu de îndeplinit;

stabilirea unor modalităţi practice de evidenţiere şi urmărire a modului în care resursele

materiale şi energetice sunt folosite în producţie. Pe baza programelor de fabricaţie, a

normelor de consum specific şi a documentaţiilor tehnice de execuţie se alcătuiesc

“bilanţurile materiale şi energetice” cu ajutorul cărora se urmăresc nu numai intrările de

materii şi materiale în procesul de producţie ci şi formele în care ele se regăsesc în produsele

finite precum şi pierderile apărute;

identificarea celor mai avantajoase resurse materiale. Pentru a se selecta acele resurse

materiale care corespund cel mai bine cererii de consum a întreprinderii, este necesară

obţinerea celei mai bune asocieri între preţ, calitate şi servicii. Fiind de altfel unul dintre

cele mai importante criterii de selecţie a furnizorilor, ordinea cea mai corectă a acestei

combinaţii este calitate, servicii şi preţ. Importanţa unui raport cât mai corect între calitate

şi preţ, precum şi prioritatea calităţii în acest raport a fost invocată anterior. Importanţa

serviciilor care trebuie să însoţească o mare parte dintre produsele aprovizionate depăşeşte

semnificaţiile recunoscute până nu de mult, crescând foarte mult pe măsura sporirii

complexităţii proceselor tehnologice. Aceasta face ca o parte dintre responsabilităţile

tehnice să fie împărţite între beneficiari şi furnizori;

alegerea acelor furnizori care dovedesc competenţă profesională şi integritate morală. Cu furnizorii selectaţi se vor promova, se vor concretiza prin negociere şi se vor întreţine

relaţii care să poată rezolva toate problemele generate de întregul proces de aprovizionare.

Tipul şi intensitatea relaţiilor cu furnizorii vor depinde de politicile şi strategiile de

aprovizionare pe care le adoptă întreprinderea. De exemplu, în cazul aprovizionării

“exact la timp”, relaţiile întreprindere – furnizor sunt deosebit de puternice, datorate în

primul rând de unicitatea sursei de aprovizionare. Există situaţii în care soliditatea acestor

relaţii s-a concretizat în mod practic, prin construirea de către un furnizor a unei întreprinderi

în imediata apropiere a unui client important. În cazul aprovizionărilor în care se impune

constituirea de stocuri de materiale, întreprinderea este interesată să găsească surse

alternative care să micşoreze dependenţa de furnizori şi odată cu aceasta reducerea

riscului de a întrerupe producţia din cauza nerespectării clauzelor contractuale de către un

furnizor. În practică se poate obţine o relaxare a dependenţei faţă de furnizori prin

tehnica “keeping them hungry”15

(a le întreţine setea/foamea) ceea ce înseamnă lansarea unor

comenzi de aprovizionare pentru acelaşi articol la cel puţin doi furnizori. Această practică

poate fi însă contracarată de către furnizori prin reducerea deliberată a consistenţei unor

servicii care însoţesc produsele livrate. Aceasta de fapt înseamnă promovarea de către

furnizori a politicii “sursei unice” prin care se conferă un alt conţinut al relaţiilor cu clienţii;

organizarea recepţiei materialelor aprovizionate, pregătirea spaţiilor de depozitare,

stabilirea procedurilor de constituire, utilizare şi control al stocurilor. Controlul stocurilor

reprezintă principala premisă a “organizării raţionale a sistemului de servire (alimentare)

14 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit. p.21. 15 Eberhard E. Scheuing, op. cit. p.13.

12

ritmică cu resurse materiale a subunităţilor de consum ale întreprinderii în strictă

concordanţă cu cerinţele acestora”16

.

utilizarea avantajelor oferite de simplificarea şi standardizarea nu numai a

operaţiilor ci şi a diferitelor componente care se includ în produsele finite. Fără a afecta

în nici un fel specificitatea produselor finite - care se menţin la aceeaşi parametri tehnici,

calitativi şi estetici – standardizarea şi simplificarea influenţează pozitiv costurile de

producţie, mărind de asemenea aria de identificare şi selectare a furnizorilor;

manifestarea şi întreţinerea interesului pentru tot ceea ce înseamnă tehnologii noi, oferte sau furnizori noi, principii, metode şi instrumente moderne de conducere;

promovarea unor relaţii profesionale de colaborare cu toate compartimentele din

întreprindere în vederea integrării activităţii de aprovizionare - în unele întreprinderi aceste

activităţi sunt constituite în subsisteme de aprovizionare - în activitatea generală a

întreprinderii;

selectarea, angajarea, pregătirea, antrenarea, motivarea şi promovarea personalului

din domeniul aprovizionării pe principii ştiinţifice, profesionale şi morale. Toate acestea

reprezintă o componentă importantă a principalelor condiţii ale unui management al

aprovizionării performant;

proiectarea, realizarea şi exploatarea unui sistem informaţional al aprovizionării -

parte integrantă a sistemului general al întreprinderii - care să sprijine efectiv compartimentul

de aprovizionare în toate structurile şi demersurile sale. Informatizarea principalelor sau

chiar a tuturor operaţiilor, procedurilor şi fluxurilor informaţionale reprezintă

modalitatea certă de ridicare a performanţei de aprovizionare. Pentru atingerea

obiectivului de informatizare a activităţii de aprovizionare este necesară realizarea în primul

rând al unei baze de date complexe şi complete care să cuprindă toate informaţiile referitoare

la furnizori (oferte, preţuri, tarife, bonificaţii, modalităţi de livrare, etc.), la cererea de

materiale (denumirea, descrierea articolelor necesare, termene şi loc de livrare, cantitate

necesară şi disponibilă, justificarea cererii, etc.), la specificaţii tehnice ale produselor

(proprietăţi fizice şi chimice, standarde de calitate, sistem de toleranţe, mărci şi denumiri

comerciale, metode de fabricaţie, obligativitatea, în cazul anumitor produse, a existenţei

mostrelor), la procese şi fluxuri tehnologice, la tehnologii, etc.

Prin atingerea obiectivelor managementului aprovizionării precum şi prin realizarea tuturor

activităţilor de susţinere a acestui obiectiv, întreprinderea poate promova şi operaţionaliza politicile şi

strategiile de aprovizionare, componente la rândul lor ale strategiei de dezvoltare a întreprinderii.

Realizarea obiectivelor strategiei de aprovizionare înseamnă de fapt definirea, realizarea şi

funcţionarea unui subsistem de aprovizionare, a cărei existenţă se justifică tot mai mult, pe măsură ce

întreprinderea este abordată ca un sistem. Sau altfel spus realizarea obiectivelor managementului

aprovizionării reprezintă gestionarea tuturor componentelor subsistemului de aprovizionare – scop,

intrări şi ieşiri din sistem, procese de producţie, control şi corecţie – prin care se poate asigura “reglarea

securităţii sistemului în ceea ce priveşte aprovizionarea cu materii prime şi materiale dar şi în privinţa

costurilor lor” 17

.

1.4. Organizarea activităţii de aprovizionare

Desfăşurarea normală a proceselor de aprovizionare impune organizarea în cadrul sistemului de

conducere dintr-o întreprindere, a unor compartimente de specialitate. In funcţie de mărimea

întreprinderii, de volumul de activitate, de profilul şi tipul de structură organizatorică, compartimentele

de aprovizionare se pot organiza sub formă de divizii, departamente, servicii şi birouri.

In funcţie de natura activităţilor pe care trebuie să le rezolve, compartimentelor de

aprovizionare trebuie să li se asigure o organizare corespunzătoare. In acest demers se pot folosi atât

acumulările în domeniul teoriei de specialitate, cât şi concluziile rezultate din activitatea practică.

Pentru organizarea compartimentelor de aprovizionare pot fi folosite două sisteme distincte:

16 Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, op. cit. p.22. 17 Constantin Sălceanu, Ion Crăciun, Managementul strategic al întreprinderii, Universitatea Tehnică “Gh. Asachi” Iaşi, 1994, p.107.

13

sistemul pe grupe de activităţi distincte, care constă în segmentarea procesului de

aprovizionare pe principalele sale activităţi. Segmentarea se face în funcţie de natura,

complexitatea şi omogenitatea activităţilor circumscrise procesului de aprovizionare. Fiind

un sistem funcţional, este obligatorie separarea activităţilor de prognozare, planificare şi

programare a aprovizionării, de cele de realizare efectivă a aprovizionării (studierea pieţei

furnizorilor, negocierea şi încheierea contractelor), de urmărire a realizării aprovizionării,

de depozitare, de analiză, control şi urmărire a modului de utilizare a resurselor

aprovizionate. Aşadar, acest sistem de organizare presupune identificarea, definirea şi

gruparea activităţilor după criteriile prezentate anterior, şi constituirea unor colective

(grupe) de specialişti, în măsură să le realizeze corespunzător. Intre colectivele de

specialişti se stabilesc relaţii de cooperare şi colaborare.

Acest sistem funcţional de organizare a activităţii de aprovizionare nu asigură o abordare

unitară şi complexă a întregului proces de aprovizionare începând cu iniţierea acestuia, şi

terminând cu primirea, recepţia şi controlul resurselor aprovizionate. Din acest motiv, în

multe situaţii are loc o transferare a răspunderilor între colectivele de specialişti. Din

perspectiva ansamblului procesului de aprovizionare, această situaţie poate fi dăunătoare.

Schema de organizare a sistemului funcţional de aprovizionare este cea din mai jos.

Schema de organizare internă a compartimentului de aprovizionare

pe baza sistemului funcţional de funcţionare*

sistemul pe grupe de aprovizionare - depozitare - control - utilizare a resurselor

materiale. Grupele constituite în cadrul compartimentului de aprovizionare au drept

sarcină realizarea procesului de aprovizionare în totalitatea sa, după o concepţie unitară,

adică:

stabilirea şi fundamentarea necesităţilor de aprovizionat;

încheierea şi urmărirea contractelor de aprovizionare;

gestionarea resurselor aprovizionate;

controlul;

analiza procesului de aprovizionare în ansamblul lui, precum şi pe părţile sale

componente.

La rândul lui, acest sistem de aprovizionare poate fi realizat în mai multe variante:

prin organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control şi utilizare a

materialelor omogene. Este o variantă de organizare care prezintă un anumit grad de

simplificare şi eficienţă. Acest lucru se datorează faptului că se are în vedere o paletă

relativ restrânsă de materiale. Numărul furnizorilor fiind mic, se asigură premisa

stabilirii unor relaţii tradiţionale;

* Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.16.

Sef compartiment

aprovizionare

Grupa de plan ,

contractare,

evidenţă

Grupa operaţii de

aprovizionare cu: Coordonator

depozite

Ma

teri

i p

rim

e şi

ma

teria

le

Co

mb

ust

ibil

i,

lub

refi

an

ţi

Uti

laje

, p

iese

de

sch

imb

Alt

e m

ate

ria

le

14

organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control şi utilizare în funcţie

de destinaţia de consum a materialelor. Principalul avantaj al acestui sistem constă în

faptul că este posibilă cunoaşterea foarte exactă a necesarului de consum pentru fiecare

secţie, de unde premisa stabilirii unui echilibru în raportul aprovizionare-consum;

organizarea pe grupe de aprovizionare, depozitare, control, utilizare în

sistem mixt în care se regăsesc avantajele existente în primele două sisteme de

organizare a activităţii de aprovizionare.

In cadrul grupelor de aprovizionare care se constituie, se va realiza aprovizionarea cu

materii şi materiale în funcţie de destinaţia de consum sau o aprovizionare cu materiale

asemănătoare din punct de vedere al naturii lor.

Atât practica cât şi teoria în domeniul aprovizionării au impus şi alte forme de organizare a

compartimentelor de asigurare materială. Deosebit de important este sistemul practicat la nivelul

marilor unităţi economice (companii, trusturi, corporaţii, etc.).

O astfel de organizare presupune existenţa unor departamente în cadrul cărora se desfăşoară

mai multe activităţi, şi este prezentată în figura de mai jos.

Organizarea activităţii de aprovizionare

pe principiul departamentelor*

In cazul unei unităţi mari care are în structură patru departamente (a se vedea figura de mai sus),

principalele activităţi necesare desfăşurării unui proces de aprovizionare sunt următoarele:

în departamentul planificare-control are loc:

elaborarea de previziuni privind necesităţile de aprovizionare;

dimensionarea stocurilor de materiale;

determinarea cantităţilor ce urmează a fi comandate furnizorilor;

elaborarea programelor de aprovizionare pe diferite termene;

întocmirea de situaţii statistice privind modul de realizare a aprovizionării, evidenţa

stocurilor şi de elaborare de previziuni privind principalele tendinţe ale consumului de

materiale.

în departamentul procurare se:

identifică sursele de aprovizionare;

* Sursa: Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucureşti, 1997,

p.36.

Conducătorul compartimentului

de aprovizionare materială

Planificare Procurare Recepţie Transport

Prognoză

Programe

aproviz.

Evidenţă

Rapoarte

Studierea

pieţei

Negociere,

Contractare

Aprovizionare

operativă

Primire

recepţie

Depozitare

Gospodărire

containere

Magazii

gestiuni

Trafic

Manipulare

materiale

Expediere

15

aleg cele mai avantajoase variante de aprovizionare;

realizează negocieri şi se încheie contracte de aprovizionare;

urmăreşte modul de derulare a contractelor cu furnizorii;

culeg şi se valorifică informaţii privind evoluţia cererii şi ofertei pe piaţă;

în departamentul recepţie are loc:

primirea şi recepţia mărfurilor primite de la furnizori;

depozitarea materiilor şi materialelor;

eliberarea materialelor din depozite conform necesităţilor de consum;

în departamentul transport se:

asigură mijloacele necesare transportului materialelor de aprovizionat;

execută operaţiile necesare privind descărcarea - încărcarea materialelor.

Între departamentele unui compartiment de aprovizionare se stabilesc relaţii de colaborare şi

cooperare care permit desfăşurarea tuturor activităţilor în condiţii de normalitate şi de evitare a unor

disfuncţionalităţi care ar putea să apară.

Mai trebuie menţionat faptul că, modul de organizare a activităţilor de aprovizionare poate

suferi modificări mai mari sau mai mici care să poată permită coordonarea permanentă şi eficientă a

acestui sector foarte important din orice unitate economică.

Indiferent de structura organizatorică a compartimentului de aprovizionare (departament,

servicii sau birouri), acesta este subordonat prin intermediul şefului său, conducătorului unităţii

(directorului general, preşedintelui) sau directorului responsabil cu activitatea comercială.

Structura organizatorică a managementului aprovizionării din cadrul unei corporaţii este

prezentată în figura următoare.

Structura organizatorică a compartimentului de aprovizionare în cazul unei corporaţii*

Din cele arătate până acum, se pot desprinde principalele atribuţii ale activităţii de

aprovizionare din oricare unitate economică. Acestea sunt următoarele:

culegerea de informaţii, utilizând metode şi tehnici specifice, care să permită studierea

cererii de mărfuri şi servicii, stabilirea principalelor tendinţe de evoluţie ale acestora,

condiţiile în care pot fi procurate materiile şi materialele necesare desfăşurării propriei

activităţi;

* Sursa: Gheorghe Băşanu, Mihai Pricop, Managementul aprovizionării şi desfacerii (vânzării), Editura Economică, Bucureşti, 1997,

p.38.

Preşedinte

Vicepreşedinte cu

activitatea de aprovizionare Asistent

vicepreşedinte

Evidenţă şi

dispecerat

Director general cu

aprov. cu materiale de

producţie

Director general cu aprov.

cu echip. tehnice şi mat.

de constructie

Materii

prime

Componente

fabricate

Materiale

diverse

Echipamente

tehnice

Materiale de

construcţie

Agenţi de

aprovizionare

16

colaborarea cu celelalte compartimente ale unităţii economice, şi în special cu cele

de cercetare-dezvoltare şi producţie, în vederea stabilirii necesarului de aprovizionat, a

normelor şi normativelor de consum, a programelor de aprovizionare;

identificarea furnizorilor care corespund criteriilor de evaluare stabilite de către

unitatea economică;

determinarea modalităţilor de organizare în funcţie de tipurile de materiale de

aprovizionat, de preţurile practicate, de cantităţile de aprovizionat, de termene, etc.;

stabilirea procedurilor de lucru în domeniul aprovizionării;

calcularea loturilor optime de aprovizionat pe termene concrete;

încheierea contractelor de aprovizionare;

stabilirea necesarului de mijloace de transport necesare aprovizionării, contactarea

întreprinderilor specializate de transport şi încheierea contractelor de colaborare;

procurarea propriu-zisă a materialelor conform programelor de aprovizionare;

asigurarea unor spaţii de depozitare;

recepţia cantitativă şi calitativă a mărfurilor aprovizionate;

dimensionarea consumurilor şi stocurilor;

urmărirea derulării operaţiei de aprovizionare;

ţinerea evidenţei materiilor şi materialelor.

17

2. Normele de consum -

elemente de calcul şi fundamentare a necesităţilor

de consum de resurse materiale şi energetice

Determinarea necesarului de materiale pentru fabricarea de produse sau prestarea de servicii

presupune cunoaşterea şi utilizarea normelor de consum de materiale. Norma de consum de

materiale reprezintă “acea cantitate maximă de materiale ce poate fi consumată pentru obţinerea unei

unităţi de produs, prestaţie sau serviciu în condiţii normale de desfăşurare a procesului de producţie”.

Normele de consum reprezintă un indicator de fundamentare a planului şi a programelor

de aprovizionare materială; pe baza lor se asigură folosirea raţională a resurselor materiale şi

energetice. Pentru procesul de producţie, normele de consum de materiale au o importanţă deosebită,

reprezentând una dintre componentele obligatorii ale fabricaţiei. Din acest motiv pentru calcularea lor

se impune o rigoare deosebită.

Sunt cunoscute trei metode mai importante de stabilire a normelor de consum de

materiale: metoda tehnico-economică prin care, pe baza unor calcule tehnice şi cu luarea în

considerare a condiţiilor de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie, se obţine norma

tehnică de consum (denumită şi “consumul specific din documentaţiile tehnico-

economice”). Norma tehnică de consum rezultată are caracter obligatoriu, se

stabileşte pentru o anumită perioadă de timp şi este supusă procesului de revizuire şi

îmbunătăţire. Aceasta se stabileşte pentru:

materii prime, materiale, combustibili, energie aprovizionate din afara întreprinderii

sau obţinute din producţie proprie;

materii prime, materiale, combustibili, energie reutilizabile aprovizionate de la

terţi furnizori sau rezultate din propriul proces de producţie.

Spre deosebire de norma tehnică de consum, consumul specific dintr-un material

(consumul specific efectiv) arată ce se consumă efectiv din materialul respectiv în

vederea obţinerii unei unităţi de produs. În orice împrejurare, consumul specific efectiv

nu trebuie să depăşească norma tehnică de consum. În acest fel se asigură folosirea

economică a resurselor materiale.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că în procesul de elaborare a planului şi programelor

de aprovizionare, stabilirea normelor tehnice de consum reprezintă o etapă de mare

importantă care are consecinţe semnificative asupra eficienţei activităţii economice a

întreprinderii.

Metoda tehnico-economică de calcul a normelor de consum de materiale nu se

rezumă doar la calculul normelor tehnice de consum. Procesul trebuie continuat, ceea

se poate constitui şi se poate concretiza în obţinerea mai multor informaţii utile pentru

activitatea de producţie.

metoda experimentală constă fie în stabilirea normelor tehnice de consum în

laborator prin intermediul experienţelor care trebuie finalizate prin încercări şi prin probe,

fie direct în producţie. În această ultimă situaţie, în mod practic, experienţele de laborator

sunt transferate direct în condiţiile normale ale procesului de producţie. Normele tehnice

de consum stabilite prin metoda experimentală se pot aprecia ca fiind corecte doar dacă în

laborator sunt asigurate condiţii cât mai apropiate de cele reale din producţie;

metoda statistică este o metodă care are în vedere calculul normei tehnice de consum

specific pe baza unor date privind nivelul consumului de material realizat pentru produse

similare în perioade anterioare. La aceste date se aplică un coeficient de corecţie,

obţinându-se o normă tehnică de consum care însă nu are o adevărată justificare

economică. Aceasta pentru că metoda statistică de calcul a normei tehnice de consum nu

permite identificarea şi explicarea cauzelor care au determinat atât pierderile tehnologice,

cât şi cele netehnologice.

18

În funcţie de domeniul de utilizare (evidenţă, analiză, stabilirea planului de aprovizionare),

cele mai importante criterii de clasificare a normelor de consum sunt:

sub aspectul conţinutului există:

norme de consum tehnologic care reprezintă cantităţile de materie primă, materiale,

combustibili, determinate pentru a se consuma în procesul tehnologic. Pe baza normelor

de consum tehnologic se calculează cantităţile de materii prime şi materiale cu care se

vor alimenta secţiile şi atelierele de producţie în vederea realizării fabricaţiei;

norme de consum de aprovizionare care reprezintă acele cantităţi de materii prime,

materiale, combustibili cu care întreprinderea trebuie să se aprovizioneze în vederea

desfăşurării procesului de producţie. Cuprinzând normele de consum tehnologic şi

pierderile netehnologice, normele de consum de aprovizionare constituie principalul

element de calcul al necesarului de aprovizionat, la rândul lui componentă a planului de

aprovizionare;

sub aspectul perioadei de aplicare există:

norme de consum de perspectivă care au un orizont de timp mediu sau lung şi sunt

utilizate pentru realizarea unor previziuni privind consumul de materiale pentru o

perioadă considerată;

norme de consum anuale care au un orizont de timp de până la un an. Normele de

consum anuale au în vedere produsele care urmează să se fabrice în decursul unui an.

Reprezentând elementele de fundamentare ale planului şi ale programelor de

aprovizionare, odată cu modificarea condiţiilor tehnice şi organizatorice privind

fabricaţia, aceste norme sunt supuse unui proces de actualizare. Dacă se urmăreşte o

detaliere a normelor de consum pe componentele unui produs se stabilesc norme de

consum operative;

sub aspectul participării la procesul de producţie există:

norme de consum pentru materialele de bază, destinate fabricării produselor finite,

executării de lucrări şi prestării de servicii. Aceste norme se referă la acele materiale care

se regăsesc parţial sau în totalitate în produsele finite, serviciile sau prestările respective;

norme de consum pentru materialele auxiliare, care se referă la acele materiale care

nu intră în componenţa produselor finite sau dacă intră nu reprezintă materia de bază a

acestora. Normele de consum pentru materialele auxiliare sunt destinate pentru obţinerea

produselor finite şi asigurarea condiţiilor necesare realizării produselor finite, aceasta

însemnând executarea unor lucrări de întreţinere şi reparaţii la maşini, utilaje şi diferite

scule de lucru precum şi crearea unor condiţii de muncă cât mai corespunzătoare pentru

toate activităţile care vizează producţia. Caracteristicile materialelor auxiliare determină

anumite particularităţi atunci când se stabilesc normele de consum pentru acest tip de

materiale. Utilizarea acestui criteriu de clasificare în cazul resurselor energetice conduce

la obţinerea:

norme de consum de combustibil pentru procesul tehnologic, pentru transport

sau pentru încălzit;

norme de consum de energie electrică, pentru procesul tehnologic, forţa motrice,

pentru iluminat, etc.;

sub aspectul naturii resurselor materiale, normele de consum pot fi pentru materiale

siderurgice sau metalurgice, pentru produse chimice, combustibili, carburanţi, piese de

schimb, etc.;

sub aspectul nivelului de grupare (generalizare sau agregare) există:

norme de consum individuale care sunt precizate în documentele de execuţie ale

produsului pentru fiecare reper al acestuia. Cumulându-se toate normele de consum

individuale pentru un anumit material se obţin normele de consum utilizate pentru

calculul necesarului de material pentru produsul respectiv. Însumând necesarul de

material pentru toate produsele care se vor fabrica se poate stabili necesarul de material

pe întreprindere. Considerând stocul din materialul respectiv la începutul perioadei de

aprovizionat şi cunoscând necesarul de material pe întreprindere se poate calcula

necesarul de aprovizionat pentru acea perioadă de timp;

19

norme de consum grupate pe materiale sau categorii de materiale, pe produs sau

grupe de produse, pe agregate sau pe utilaje, pe elemente de structură organizatorică sau

pe întreprindere. Acest tip de norme de consum se utilizează pentru efectuarea unor

analize privind evoluţia consumului de materiale în condiţiile unei anumite dinamicii a

producţiei.

Participând la elaborarea şi fundamentarea planului şi programelor de aprovizionare, normele

de consum asigură folosirea economică a resurselor materiale de care se dispune într-o anumită

perioadă de timp. În acest fel, normele de consum., prin caracterul “progresiv” ce trebuie asigurat

“reprezintă una dintre căile principale pentru protecţia bugetului de aprovizionare şi obţinerea

rezultatelor producţiei la costuri (şi implicit preţuri de vânzare) competitive”.

20

3. Determinarea necesarului de materiale şi echipamente

In elaborarea unei strategii de aprovizionare într-o întreprindere, este foarte importantă

determinarea necesarului de aprovizionat cu materii şi materiale care sunt necesare pentru

desfăşurarea activităţii producţie.

Ştiinţa economică pune la dispoziţia managementului aprovizionării numeroase metode mai

simple sau mai complicate de stabilire a necesarului şi a structurii de mijloace materiale de care trebuie

să dispună orice unitate economică pentru a putea onora comenzile beneficiarilor reali şi potenţiali.

Mai trebuie arătat faptul că, metodologia de calcul al necesarului de materiale de

aprovizionat depinde de câţiva factori importanţi, şi anume:

specificul unităţii economice;

profilul de activitate;

forma de organizare a unităţii economice;

natura resurselor de aprovizionat;

sursa de provenienţă;

forma de asigurare a procesului de producţie.

Cele mai utilizate metode de stabilire a necesarului de aprovizionat sunt: calculul direct,

calculul pe bază de analogie, calculul global la un milion lei producţie nominalizată, metoda

coeficienţilor dinamici, metoda de calcul pe baza sortimentului tip.

3.1. Metoda calculului direct

Această metodă de calcul a necesarului de aprovizionat ia în considerare volumul fizic de

structură a producţiei pentru a fi fabricat, şi consumul specific stabilit prin documentaţia de

proiectare sau prin reţetele de fabricaţie.

Prin această metodă, necesarul de materiale se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde,

Npl - necesar de materiale estimat

Qp - volum fizic al producţiei, estimat pe structură

Csp - consum specific predeterminat

sau

pentru mai multe tipuri de produse sau sortimente, i numărând sortimentele.

Metoda de calcul direct a necesarului de materiale permite stabilirea unor necesităţi precise

care să corespundă unor cerinţe reale de consum.

Aplicarea metodei trebuie făcută cu discernământ, deoarece pentru a da rezultatele scontate este

important ca, la momentul stabilirii necesităţilor, unitatea economică să aibă realizat un plan foarte

exact privind volumul producţiei, structura acesteia, consumurile specifice necesare realizării

produselor sau prestării de servicii. Ori, toate acestea, în condiţiile unei experienţe nesemnificative

privind economia de piaţă, sunt mai greu de realizat.

3.2. Metoda calculului pe bază de analogie

Această metodă se foloseşte pentru calcularea necesarului de materiale pentru produsele

noi, deci care nu au mai fost fabricate şi care urmează să fie introduse în fabricaţia de serie.

Metoda are drept bază de calcul consumurile specifice ale unor produse sau servicii

asemănătoare care s-au executat, sau care s-au prestat anterior şi sunt menţinute în paralel în

spppl CQN

spipipl CQN

21

fabricaţie. In acest caz, volumul de producţie estimat se corectează cu un coeficient () şi care exprimă

diferenţa de greutate, mărime, complexitate faţă de produsul omolog.

Formula de calcul este:

unde:

Npl - necesarul de materiale estimat;

Qn - volumul de producţie estimat

Csa - consumul specific de materiale pentru produsele asemănătoare

- coeficient de corecţie

Utilizarea acestei metode are drept rezultat obţinerea unui necesar de aprovizionat mai

mare sau mai mic, în funcţie de valoarea coeficientului de corecţie.

Acesta este de fapt principalul motiv pentru care metoda de calcul a necesarului de aprovizionat

pe bază de analogie se utilizează destul de rar, având mai mult un caracter informativ. Metoda se mai

foloseşte atunci când se doreşte stabilirea unei tendinţe de evoluţie a consumului de materiale pentru o

perioadă mai îndelungată.

3.3. Metoda calculului indicelui global la un milion lei producţie nominalizată

Această metodă se foloseşte în situaţiile în care, la data stabilirii necesarului de aprovizionat,

unitatea economică are nominalizată numai o parte a producţiei care urmează să fie fabricată, sau numai o parte din serviciile care vor fi prestate.

Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:

stabilirea necesarului de materiale pentru producţia nominalizată, în care scop se

foloseşte relaţia:

unde:

Nn - necesarul de aprovizionat aferent producţiei fizice nominalizat;

Qni - volumul fizic al producţiei nominalizate;

Cspi - consumul specific pentru producţia nominalizată;

determinarea indicelui mediu de consum de materiale necesar pentru fabricaţia unui

milion de lei producţie nominalizată (Igc) se face cu ajutorul relaţiei:

unde:

Igc - indicele mediu de consum pentru 1000000 lei producţie nominalizată;

Nn - necesarul de materiale pentru producţia nominalizată;

Pn - valoarea producţiei, exprimate în milioane lei;

stabilirea necesarului de materiale pentru producţia nenominalizată se face cu

ajutorul relaţiei:

unde:

Nnn - necesarul de materiale aferent producţiei nenominalizate;

Pnn - producţia nenominalizată exprimată în lei;

Igc - indicele mediu de consum de materiale pentru fabricaţia unui milion lei

producţie nominalizată;

)1( sanpl CQN

spinin CQN

1000000/ nngc PNI

gcnnnn IPN

22

determinarea necesarului de materiale pentru realizarea întregii producţii (nominalizate şi nenominalizate) se face cu ajutorul relaţiei:

unde:

Npl - necesarul de materiale pentru obţinerea întregii producţiei;

Nn - necesarul de materiale necesar pentru obţinerea producţiei nominalizate;

Nnn - necesarul de materiale necesar pentru obţinerea producţiei nenominalizate.

Utilizarea metodei indicelui global la un milion lei producţie nominalizată are drept consecinţă

obţinerea unui necesar de materiale în valori destul de aproximative, deoarece metoda se bazează

pe extrapolarea consumului de materiale aferent producţiei nominalizate asupra consumului de

materiale aferent producţiei nenominalizate.

Această metodă este folosită când se menţine o structură de producţie constantă de la o

perioadă la alta, sau când se stabileşte necesarul de materiale pentru lucrările de construcţii, de

întreţinere sau de reparaţii.

3.4. Metoda coeficienţilor dinamici

Această metodă de calcul a necesarului de aprovizionat are la bază extrapolarea consumului

de materiale din perioada de bază. Din acest motiv este o metodă statistică, datele obţinute fiind din

multe puncte de vedere aproximative.

Relaţia de calcul este următoarea:

unde:

Npl - necesarul de aprovizionat;

Cr - consumul efectiv de materiale din perioada de bază;

Pr - procentul estimat de reducere a consumului de materiale pe produse

sau sortimente de produse ca urmare a măsurilor cu caracter tehnic şi

organizatoric adoptate;

k - coeficient ce exprimă modificarea volumului de producţie din perioada

următoare,

Formula de calcul a coeficientului k este:

unde:

k - coeficientul de modificare a producţiei;

Qpl - volumul producţiei în perioada următoare;

Qr0 - volumul producţiei în perioada de bază.

Metoda coeficienţilor dinamici poate fi aplicată numai atunci când sunt îndeplinite

următoarele condiţii: păstrarea şi pentru perioada de calcul a unei structuri de producţie asemănătoare;

creşterea volumului şi structurii producţiei în perioada de calcul se face cam în aceleaşi

proporţii faţă de cea din perioada de bază;

determinarea procentului de reducere a consumului de materiale estimat în perioada de

calcul se va face pe baza analizei dinamicii consumului pe un număr de ani anteriori.

De menţionat că, datorită faptului că procentul de reducere a consumului de materiale (Pr) nu

poate surprinde suficient de concludent progresul tehnic, datele obţinute fiind aproximative, această

metodă se foloseşte îndeosebi pentru realizarea de prognoze.

nnnpl NNN

100/)100( rrpl PkCN

0/ rpl QQk

23

3.5. Metoda de calcul pe baza sortimentului tip

Această metodă se utilizează atunci când există în fabricaţie o gamă de produse

sortimentală foarte largă, situaţie întâlnită în industria alimentară, a confecţiilor, textilă, etc.

Producţia de acest tip are variaţii mari de structură şi se datorează modei, anotimpului, caracteristicilor

zonale, comenzilor neprevăzute.

Relaţia de calcul a necesarului de materiale, utilizând această metodă este:

sau

unde:

Npl - necesarul de materiale;

Q - volumul total de producţie pentru o anumită grupă de produse luate în

calcul (bocanci, pantofi, rochii, costume);

Cst - consumul specific de materiale prestabilit care corespunde

sortimentului tip ales;

i - se utilizează dacă sunt luate în calcul mai multe grupe de produse.

Necesarul de materiale determinat prin această metodă este de regulă, mai mare decât cel

real, întrucât sortimentul are ponderea de răspândire cea mai mare în raport cu celelalte.

3.6. Calculul necesarului de combustibil şi energie electrică

In desfăşurarea oricărui proces de producţie un rol deosebit de important îl are consumul de

combustibil şi de energie electrică. Acesta este motivul pentru care se acordă atenţie foarte mare

modului de stabilire a necesarului din aceste resurse.

Aceste modalităţi de stabilire a necesarului de aprovizionat pentru combustibil sunt tratate în

continuare.

Necesarul de combustibil în scop tehnologic se determină prin metoda calculului

direct, după formula:

unde:

Nplct - necesarul de combustibil în scop tehnologic;

Qi - volumul de producţie pentru produsul i preconizat a se obţine folosind

combustibilul tehnologic (unităţile de măsură pot fi: kwh, gcal, tone abur, etc.)

Cspi - consumul specific de combustibil tehnologic

convenţional utilizat pentru obţinerea unei unităţi din produsul i .

Această metodă de calcul se foloseşte pentru calculul necesarului de combustibil necesar

producerii energiei electrice, a apei calde, a aburului.

Necesarul de combustibil pentru încălzit se stabileşte cu ajutorul relaţiei:

unde:

Ncet - necesarul de combustibil pentru încălzit;

V - volumul încăperilor în care se realizează încălzirea;

ti - temperatura interioară care ce urmăreşte a fi atinsă şi care este stabilită pe

categorii de spaţii închise (secţii de producţie, depozite, laboratoare, etc.);

te - temperatura exterioară care se estimează;

T - perioada pentru care se asigură încălzirea;

stpl CQN

stiipl CQN

spiiplct CQN

100/)( sceicet CTttVN

24

Csc - consumul specific de combustibil care asigură ridicarea temperaturii

interioare cu un grad Celsius pentru un volum de 1000 mc în 24 de ore,

consum stabilit în documentaţia tehnică.

Necesarul de combustibil şi ulei pentru funcţionarea mijloacelor de transport se

determină în funcţie de:

tipul de utilaj prevăzut pentru a fi folosit;

perioada de timp de exploatare estimată;

consumul normat pe oră de funcţionare sau la 100 km echivalenţi;

cantitatea de resurse care urmează a fi manipulată;

parcursul planificat în km echivalenţi.

Necesarul de combustibil pentru motostivuitoare şi autocare folosite în depozitele

de materiale se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde:

Nplc - necesarul de combustibil;

O - numărul de ore de funcţionare preconizat;

Nch - consumul specific de combustibil pe ora de funcţionare normală

(kg / oră) stabilit în documentaţia tehnică a utilajului.

Necesarul de combustibil şi ulei pentru mijloacele de transport auto este influenţat

de mai mulţi factori:

caracteristicile tehnice;

lungimea parcursului de realizat;

categoria de drum pe care se realizează transportul;

gradul de încărcare a autovehiculelor;

condiţiile climaterice;

condiţiile de exploatare a autovehiculelor.

Determinarea necesarului de combustibil şi ulei se face pe tipuri de autovehicule, având

drept bază de calcul consumurile specifice date de cartea tehnică.

In cazul autovehiculelor cu sarcină utilă de peste 1,5 tone, destinate

transportului de mărfuri, necesarul de combustibil se calculează după relaţia:

unde:

Nplc - necesarul de combustibil;

Pe - parcursul realizat de autovehicul în km echivalenţi;

Cs - consumul mediu de combustibil la 100 km echivalenţi pentru parcursul fără

încărcătură (l /100 km echivalenţi);

Ks - coeficientul de corecţie a consumului în raport cu sarcina transportabilă.

Acest coeficient există în tabele speciale (pentru motoare sub

sau peste 150 CP, cu precizarea încărcăturii sau a tractării cu sau fără

remorcă). Coeficientul Ks se obţine raportând consumul mediu de combustibil

pentru parcursul cu o anumită încărcătură (Cin) la consumul mediu normal

de combustibil fără încărcătură (Cs).

Relaţia de calcul este:

unde:

Ks - coeficientul de corecţie a consumului de combustibil în raport cu

chplc NON

QKAKCPN cssseplc 100/ (litri)

s

ins

C

CK

25

sarcina transportabilă;

Cin - consumul de combustibil calculat pentru transportul cu o anumită

încărcătură;

Cs - consumul mediu de combustibil estimat pentru transportul fără

încărcătură;

A - coeficientul de corecţie pentru condiţii climaterice nefavorabile. Valorile

acestui coeficient pot fi:

A = 1,1 pentru condiţii nefavorabile (zăpadă, polei) cu temperaturi de

până la - 20 grade Celsius;

A = 1,2 pentru temperaturi mai mici de -20 grade Celsius existente

pe durata a 3 zile consecutiv.

De regulă, coeficientul A se aplică pentru perioada 01.12 - 15.03, dar poate fi

extins şi peste această perioadă;

Kcs - coeficientul de corecţie a consumului pentru condiţii speciale. Este un

coeficient care se aplică în cazul unor parcursuri pe drumuri neamenajate

(şantiere, cariere exploatări miniere, petroliere sau forestiere).

Acest coeficient (Kcs) se calculează conform relaţiei:

unde:

Kcs - coeficient de corecţie pentru condiţii speciale;

Cr - consumul total de combustibil realizat pentru parcurgerea

întregului traseu care prezintă condiţii speciale de exploatare a

autovehiculului (litri);

Pe - parcursul echivalent al autovehiculului (litri pentru km

echivalenţi);

Crv - consumul mediu realizat în urma verificării în mers (parcurs) a

autovehiculului;

Ks - coeficient de corecţie a consumului în raport cu sarcina

transportabilă;

A - coeficient de corecţie pentru condiţii climaterice nefavorabile.

Q - spor de consum de combustibil pentru anumite condiţii de

exploatare. Se acordă numai pentru acele autovehicule aflate în

următoarele situaţii:

a) opriri şi demarări frecvente ce se întâlnesc în cazul autovehiculelor

care fac transporturi de colectare - distribuire, transporturi în şantiere,

autobuze care transportă călători în trafic urban sau preorăşenesc,

transporturi agricole de pe terenuri cultivate (colectare grămadă la

grămadă). Acest spor se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde:

Q1 - sporul de combustibil;

C - consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi;

Nc-d - numărul de opriri şi demarări;

b) însoţitoare a combinelor pe parcursul strângerii recoltei agricole,

caz în care trebuie să circule cu viteze inferioare. Acest spor se

calculează după relaţia:

unde:

Q2 - tipul de spor;

C - consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi;

)/(100 AKCPCK srvercs

dcNCQ 25,01

cNCQ 1,02

26

Nc - numărul de curse efectuate pentru preluarea

încărcăturii de la combină;

c) de acţionare a instalaţiilor speciale cu care sunt echipate. Relaţia de

calcul este următoarea:

unde:

Q3 - tipul de spor;

Np - numărul de prestaţii efectuate cu instalaţiile

speciale care echipează autovehiculul;

Qi - sporul specific de combustibil (litri / o prestaţie)

care se stabileşte de producătorul utilajului sau prin

experiment justificativ.

d) de încălzire a motoarelor pe timp de iarnă, dacă autovehiculul nu

este parcat în spaţii încălzite sau dacă nu este dotat cu instalaţii

speciale de preîncălzire. Sporul se acordă la plecare sau în situaţiile

de nefuncţionare mai mari de 2 ore din cadrul unei zile de

activitate. Formula de calcul este:

unde:

Q4 - sporul respectiv;

C - consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi;

Ni - numărul operaţiilor de încălzire a motorului.

e) de funcţionare pentru formarea rezervei de aer, când sporul se

acordă în afara perioadei de iarnă, o singură dată pe zi activă la

autovehiculele cu sistem de frânare cu autoblocare sau cu suspensie

pe perne de aer. Relaţia de calcul este:

unde:

Q5 - sporul respectiv;

C - consumul mediu realizat la 100 km echivalenţi.

Aşadar, sporul acordat pentru anumite condiţii de exploatare este o sumă de mai

multe sporuri, şi anume:

unde:

Q - sporul total acordat;

Q1 - Q5 - tipurile de spor.

In cazul autobuzelor, microbuzelor, autoturismelor cu sarcina

nominală sub 1,5 tone şi a autospecialelor, necesarul de combustibil se

calculează cu ajutorul relaţiei:

unde:

Nplc - necesarul de combustibil;

Pe - parcursul echivalent al autovehiculului în km echivalenţi;

Cs - consumul mediu specific stabilit la 1/2 din capacitatea

nominală de transport a autovehiculului (litri / 100 km echivalenţi);

A - coeficientul de corecţie pentru condiţii climaterice nefavorabile;

ip QNQ 3

iNCQ 05,04

CQ 025,05

54321 QQQQQQ

QKACPN csseplc /(litri)

27

Kcs – coeficientul de corecţie a consumului pentru condiţii speciale

(drumuri neamenajate);

Q - sporul de consum de combustibil pentru anumite condiţii de

exploatare (opriri, demarări,însoţire combine, acţionare instalaţii

speciale).

Necesarul de ulei pentru parcursul activ al autovehiculelor se calculează conform

relaţiei:

unde:

Nua - necesarul de ulei,

Pe - parcursul în km echivalenţi pentru un autovehicul dintr-o anumită categorie,

pentru o durată de timp (an, semestru, trimestru);

Csu - consumul mediu de ulei necesar arderii pentru 100 km echivalenţi (litri la

100 km);

Ns - numărul de schimburi de ulei, care urmează a se efectua în timpul

parcursului;

Ksp - coeficientul de spălare a sistemului de ungere. Acest coeficient poate

avea valorile:

- 1,5 pentru autovehicule cu ardere internă;

- 1 pentru celelalte autovehicule;

Cb - capacitatea în litri a băii de ulei;

Nf - număr de înlocuiri ale elementului filtrant;

Cf - capacitatea filtrului de ulei (este indicat de cărţile tehnice ale

autovehiculelor).

Necesarul de energie electrică se determină pe tipuri de destinaţii de consum, după

cum urmează:

Necesarul pentru scopuri tehnologice se calculează după relaţia:

unde:

Neth - necesarul de energie electrică pentru scopuri tehnologice;

Qi - producţia prevăzută a se obţine la produsul i folosind energia

electrică;

Cspi - consumul de energie electrică (kwh/tonă) stabilit prin

documentaţia tehnică. De regulă acest consum se referă la fabricaţia de

oţel.

Necesarul pentru iluminat se calculează conform relaţiei:

unde:

Nei - necesarul de energie electrică pentru iluminat;

Bi - numărul punctelor de iluminat;

Pi - puterea punctelor de iluminat;

O - perioada pentru care se asigură iluminatul;

- coeficientul de simultaneitate;

Kpr - coeficientul de pierderi în reţea.

ffbspssueua CNCKNCPN 100/(litri)

spiieth CQN

)1(1000 pr

iiei

k

OPBN

28

Necesarul de energie ca forţă motrice se calculează după relaţia:

unde:

Nef - necesarul de energie ca forţă motrice;

Pi - puterea nominală a motoarelor;

T - număr de ore de funcţionare estimat;

Ki - gradul de încărcare a motoarelor;

Fp - factor de putere;

- coeficientul de simultaneitate;

Rm - randamentul motoarelor;

Kpr - coeficientul de pierderi în reţea.

Necesarul de energie electrică pentru executarea lucrărilor de sudură se

calculează conform relaţiei:

unde:

Nes - necesarul de energie electrică pentru lucrările de sudură;

Qi - producţia prevăzută a se obţine la produsul i folosind energia

electrică;

Li - lungimea cusăturii de sudură pe lucrarea sau produsul i (metri

liniari);

Csi - consumul specific de energie electrică necesar pentru executarea

unui metru liniar de cusătură prin sudură (kwh / ml);

Kpr - coeficientul de pierderi în reţea.

După o metodologie asemănătoare se calculează şi necesarul de energie

electrică şi pentru alte destinaţii.

Necesarul total de energie electrică se obţine prin însumarea cantităţilor

necesare pentru diferite destinaţii de consum.

unde:

Net - necesarul total de energie electrică;

Neth - necesarul de energie electrică pentru scopuri tehnologice;

Nei - necesarul de energie electrică pentru iluminat;

Nef - necesarul de energie electrică pentru forţa motrice;

Nes - necesarul de energie electrică pentru sudură;

Nead - necesarul de energie electrică pentru alte destinaţii.

Deosebit de important în stabilirea necesarului de combustibil, lubrefianţi şi energie electrică

este de a se avea în vedere următoarele situaţii:

folosirea economică a acestor resurse, de regulă limitate şi foarte scumpe;

eliminarea oricăror cauze ce pot determina pierderi;

îmbunătăţirea randamentului de funcţionare a utilajelor consumatoare;

evitarea mersului în gol al utilajelor;

scoaterea din funcţiune a utilajelor cu consum exagerat de energie;

urmărirea permanentă de înscriere a consumului de combustibil şi energie electrică în

limitele stabilite de documentaţia tehnică a utilajului.

)1( prm

pii

efkR

FkTPN

pr

siiies

k

CLQN

1

eadesefeiethet NNNNNN

29

3.7. Calculul necesarului de piese de schimb

Un capitol deosebit de important în calcularea necesarului de aprovizionat îl constituie cel al

pieselor de schimb, a cărei metodologie prezintă diferite caracteristici în funcţie de destinaţia de

consum a pieselor de schimb sau de modul de dotare a firmelor.

Relaţia de calcul a necesarului de piese de schimb este:

unde:

Nps - necesarul de piese de schimb;

Pmu - parcul mediu de utilaje, care, la rândul

său, ca element de calcul al necesarului de piese de schimb,se calculează după formula:

unde:

Pmu - parcul mediu de utilaje;

Pexi - parcul mediu de mijloace fixe (maşini şi utilaje) existent la începutul

anului de plan;

Nmui - număr de utilaje, maşini prevăzute pentru a intra în uncţiune în perioada

de gestiune următoare;

Nlf - numărul de luni de funcţionare a maşinilor ce vor fi puse în funcţiune în

perioada de gestiune;

Nmus - număr de maşini şi utilaje stabilite pentru scoaterea din funcţiune în anul

următor;

Nlnf - număr de luni de nefuncţionare a maşinilor şi utilajelor, propus

pentru scoaterea din funcţiune în anul următor;

Ks - coeficientul de schimburi preconizat pentru funcţionarea utilajului;

Cs - consumul specific de piese de schimb stabilit pe durata de folosinţă şi

pe utilaj, maşină, etc.;

Nr - număr mediu de piese de schimb de acelaşi tip, încorporate într-un

utilaj;

Kr - coeficientul de reconsiderare estimat pentru tipul de schimb realizat.

De mare importanţă, în special pentru unităţile economice cu profil industrial, este calcularea

necesarului de SDV - uri şi a necesarului de instrumente de măsură şi control care nu fac însă obiectul

actualului curs.

2.7. Calculul necesarului de mijloace de transport

Transportul intern din orice unitate economică este un însemnat consumator de resurse

materiale. Din acest motiv este necesar calculul necesarului de mijloace de transport intern, având în

vedere următoarele aspecte:

stabilirea tipului de mijloace care urmează a fi folosite (electrocare sau motoare);

regimul de funcţionare a acestora (unul, două sau trei schimburi);

sistemul de transport (radial sau circular);

gradul mediu de folosire a mijlocului de transport.

r

rssmups

k

NCkPN

1212

ln fmuslfmui

eximu

NNNNPP

30

Astfel, necesarul de mijloace pentru transportul intern se calculează conform relaţiei:

unde:

Nmt - necesarul de mijloace pentru transportul intern;

Q - cantitatea (în tone) de materiale ce urmează să fie transportată într-o zi

calendaristică;

q - capacitatea medie de încărcare a mijlocului de transport, inclusiv a

remorcilor (în tone);

Kc - coeficientul mediu de utilizare a capacităţii mijlocului de transport într-un

schimb;

nc - numărul de curse realizat zilnic de mijlocul de transport într-un schimb, se

calculează utilizând relaţia:

unde:

tf - fondul efectiv de timp de utilizare a mijlocului de transport în

condiţiile unui regim de un schimb, sau, după caz, de două sau trei

schimburi (minute);

tc - durata unei curse în minute, care se calculează cu ajutorul relaţiei:

unde:

D - distanţa medie de transport de la depozit la secţii;

Vm - viteza medie de transport a mijlocului de transport (în

regim plin - plin);

ti - durata medie de încărcare a mijlocului de transport

(minute);

td - durata medie de descărcare a mijlocului de transport

(minute);

ta - timpii de întreruperi neprevăzute circulaţia mijlocului de

transport (15 - 20 minute pe o cursă);

Kn - coeficientul de neuniformitate în transportul zilnic al

materialelor, care se calculează după relaţia:

unde:

Qz max - cantitatea zilnică maximă de transport;

Qz med - cantitatea medie zilnică de transport.

3.8. Determinarea structurii necesarului de aprovizionat folosind

metode de previziune pe termen scurt

Alături de metodele mai mult sau mai puţin precise prin care se stabilesc necesităţile de

consum într-o anumită perioadă de timp bine precizată, pentru o întreprindere este important să se

realizeze anticipări privind structura necesarului de aprovizionat pentru un anumit orizont de

timp. Prognozarea structurii necesarului de aprovizionat face parte din categoria metodelor ştiinţifice

de conducere, fiind importantă pentru că asigură furnizarea unor informaţii de caracterizare a unei stări

viitoare, putându-se exprima astfel "tendinţa privind proporţia în care unele grupe de produse sunt

solicitate mai mult, iar altele mai puţin".

cc

nmt

nkq

kQN

cfc ttn /

adimc tttVDt /

medQQk zzn max/

31

Dintre destul de numeroasele metode de stabilire a structurii necesarului de aprovizionat,

pentru managementul aprovizionării de mare utilitate este previziunea pe termen scurt. "Alegerea unei metode, a unui model matematic trebuie să fie rezultatul unei analize economice care

va cuprinde locul şi importanţa produsului (sau grupei de produse) în structura necesarului unei

întreprinderi".

O metodă cunoscută, relativ uşor de utilizat, care oferă rezultate credibile şi care se pretează la

prelucrarea automată pe calculator, este lanţul Markov. Procesul sau lanţul (lanţurile) Markov este o

"expresie matematică utilizată în cercetarea operaţională şi în teoria şirurilor de aşteptare pentru a

desemna fenomene" a căror stare actuală (n) depinde, ca rezultat, de starea care le-a precedat (n-1).

Conform teoriei markoviene un fenomen sau un sistem poate "lua în timp, după o anumită

caracteristică a fenomenului studiat, un număr finit de stări.

In timp, fenomenul considerat poate trece de la o stare la alta, (de la starea i la starea j), trecerea

dintre stări putând fi caracterizată cantitativ cu ajutorul probabilităţilor de tranziţie (trecere).

In cazul previziunii fenomenelor circumscrise activităţii de aprovizionare, metoda lanţurilor

Markov se fundamentează pe identificarea structurii necesarului de aprovizionat pentru o

anumită perioadă şi pe asocierea probabilităţii de tranziţie (trecere, modificare) la această

structură. Metoda lanţurilor Markov este aplicabilă, dacă se admite faptul că, starea unui fenomen

economic este dependentă cu o anumită probabilitate de comportamentul lui cel mai recent, dintr-o

perioadă anterioară. Cunoscându-se evoluţia anterioară a structurii volumului de aprovizionat, -

structura constând din ponderile diferitelor produse în acest volum - pentru perioada următoare, se

stabilesc structuri noi în funcţie de legea probabilităţii de tranziţie (trecere) de la o stare iniţială

la o stare următoare. In acest fel, se stabileşte tendinţa privind ponderile viitoare ale produselor în

volumul de aprovizionat. Trebuie de asemenea menţionat, că metoda lanţurilor Markov poate fi

aplicată doar în condiţiile în care factorii externi rămân în mare parte constanţi, aceasta deoarece

probabilităţile de tranziţie (trecere) s-au calculat pe baza acestor factori.

Matricea probabilităţii de tranziţie (de trecere, de modificare a structurii) este de forma:

unde:

Pij - probabilitatea de tranziţie (trecere) de la starea i la starea j pentru m linii şi n

coloane (i = 1,2,…,m; j = 1,2,3,…,n). Probabilitatea de tranziţie (trecere) (Pij) trebuie

să fie pozitivă iar suma probabilităţilor pe o linie a matricei trebuie să fie egală cu 1.

Matematic aceste două condiţii se exprimă prin relaţiile:

Probabilitatea de tranziţie (trecere) după un număr de paşi (Pij(n+m)

) se stabileşte făcând

produsul dintre probabilitatea iniţială de structură de pe rândurile matricei (Pik) şi probabilitatea

iniţială de structură de pe coloanele matricei (Pkj).

Matematic acest lucru se reprezintă prin relaţia:

Previzionarea structurii necesarului de aprovizionat, folosind lanţurile Markov

presupune parcurgerea următoarelor etape:

se stabileşte structura necesarului de aprovizionat pe produse sau grupe de

produse pentru un număr de ani anteriori sau pentru intervale de timp egale. In căsuţele

matricei se trec ponderile calculate pentru fiecare produs;

pe baza structurii de aprovizionat din perioada anterioară, se calculează n-1 matrice

de tranziţie (trecere) de la un an la altul;

pe verticala matricelor de tranziţie (trecere) se scriu ponderile din perioada t0 iar

pe orizontală ponderile din perioada t1. In căsuţele de pe diagonala matricei se trec

pmnpmjpmpm

pinpijpipi

npjppp

npjppp

P

21

21

222221

111211

)()()( mkj

nik

nmij PPP

şi 10 ijP 11

n

jijP

32

ponderile cele mai mici care rezultă din comparaţia ponderilor din cei doi ani (t0 şi t1). In

căsuţele de pe orizontala matricei se trec ponderile pierdute în perioada t1 faţă de t0 iar pe

verticală ponderile câştigate în perioada t1 faţă de perioada t0;

cele n-1 matrice se însumează şi se obţine matricea de tranziţie (trecere) totală; pe baza matricei totale de tranziţie (trecere) se calculează matricea probabilităţilor de

tranziţie (trecere) numită şi matricea stochastică a probabilităţilor de tranziţie (trecere).

Probabilităţile de tranziţie (trecere) se calculează raportând ponderile individuale din

matricea de tranziţie (trecere) totală la sumele ponderilor de pe liniile matricei;

se face produsul dintre matricea probabilităţilor de tranziţie (trecere) cu vectorul

format din structura necesarului de aprovizionat pentru perioada t. In acest fel se

obţine vectorul structurii de aprovizionat prognozată pentru anul următor (t+1).

Pentru a previziona necesarul de aprovizionat pentru fiecare produs sau grupe de produse

(valori absolute) pentru anul t+1 se pot folosi diferite metode de previziune. Una dintre metodele din

această categorie este cea a "modificării procentuale mobile" care are la bază analiza unor serii

dinamice de tendinţă.

Metoda modificării procentuale mobile presupune parcurgerea următoarelor etape:

calculul indicilor care exprimă modificările procentuale din structura necesarului de

aprovizionat de la o perioada la alta;

calculul mediilor mobile ale schimbărilor;

stabilirea previziunii necesarului de aprovizionat (cantitate sau volum) pentru

perioada următoare(t+1);

stabilirea cantităţilor de aprovizionat (în valori absolute) previzionate pentru

fiecare produs sau grupe de produse. Acest lucru este posibil întrucât se cunoaşte atât

structura în procente a necesarului de aprovizionat cât şi volumul total (previzionat) de

aprovizionat.

In expresie matematică metoda modificării procentuale se prezintă în felul următor:

unde:

Mpm(t) - modificarea procentuală mobilă pentru perioada t;

Xt - valoarea observată în perioada t;

Xt-n+1 - valoarea din penultima perioadă observată;

Xt-n - valoarea din ultima perioadă observată;

n - numărul valorilor observate (perioadelor), folosite în calculul modificării

procentuale mobile;

După calcularea modificării procentuale mobile pentru perioada t (Mpm(t)), pentru

perioadele care urmează ultimei perioade a seriei dinamice (deci pentru perioada t+1 şi

următoarele pentru care se face previziunea) cantităţile (volumul) totale, în valori absolute,

se stabilesc cu ajutorul relaţiei:

unde:

Pk+m - valoarea (cantitatea totală sau volumul total) previzionată pentru perioada k+m.

Această perioadă este fie t+1, fie alte perioade următoarele. Acest lucru depinde de

orizontul de timp pentru care se face previzionarea;

Mpm(k) - modificarea procentuală mobilă pentru perioada k;

k - ultima perioadă a seriei dinamice;

m - numărul de perioade viitoare pentru care se face previziunea;

Xk - ultima perioadă a seriei dinamice.

Cunoscând cantitatea totală (volumul total) previzionată pentru perioada următoare

(Pk+m) şi vectorul structurii de aprovizionat prognozată pentru anul următor, respectiv pentru

perioada t+1, se pot stabili, în valoare absolută, cantităţile previzionate pentru fiecare produs

sau grupă de produse.

nX

XX

X

XX

X

XXM

nt

ntnt

t

tt

t

tttpm :...

1

2

21

1

1)(

kkkpmmk XXmMP )(

33

Metoda de previzionare a necesarului de aprovizionat permite realizarea unor

aproximări corecte şi deci utile atât pentru managementul aprovizionării cât şi pentru

managementul de nivel superior al întreprinderii. Acest lucru este valabil în măsura în care

fenomenul previzionat manifestă o anumită regularitate.

În practică, pot apărea situaţii în care condiţiile externe din perioada următoare devin diferite şi

chiar mult diferite, decât cele din perioada imediat anterioară. Aceasta înseamnă că pe piaţa de

furnizare au apărut o serie de perturbaţii, ceea ce poate impune o reactualizare a valorilor prognozate.

In funcţie de amploarea perturbaţiilor, se va decide dacă sunt necesare reorientări semnificative în

politica de aprovizionare.

34

4. Previziunea cererii

Asigurarea unităţii economice cu resursele materiale necesare desfăşurării proceselor de

producţie presupune prospectarea pieţei interne şi externe în vederea identificării şi utilizării

oportunităţilor oferite de acestea. In acest scop, unităţile economice, deci şi cele turistice prestatoare de

servicii, au la dispoziţie mai multe tipuri de acţiuni, a căror utilizare rămâne la latitudinea acestora:

lansarea unor cereri de ofertă;

diverse studii de marketing efectuate cu forţe proprii prin colaborări sau prin comenzi la

instituţii specializate;

utilizarea diverselor surse de informaţii existente la un moment dat: târguri şi expoziţii,

prospecte şi pliante, cataloage, informaţii furnizate de agenţii de specialitate în activităţi

comerciale sau de valorificare a materialelor refolosibile.

Având drept principal scop încercarea de prevedere a evoluţiei viitoare a unor fenomene,

fiind o componentă importantă a procesului de conducere, previziunea are, printre alte funcţii, şi pe

cea a stabilirii posibilităţilor, condiţiilor şi mijloacelor de acţiune în vederea asigurării necesarului de

aprovizionat cu mijloace materiale şi echipamente, precum şi a procesului de stocare.

In cazul aprovizionării, previziunile sunt necesare atât pentru termen scurt, pe baza cărora

se elaborează planurile pentru aprovizionări curente, cât şi pentru termen mediu (3-5 ani) sau

termen lung (peste 5 ani).

Varietatea cererii de produse şi servicii cu influenţe asupra procesului de aprovizionare, şi prin

propagare asupra proceselor de producţie şi de desfacere, determină o varietate de modalităţi de

studiere şi de stabilire a unor previziuni pentru orizonturi de timp diferite.

Importantă în acest sens este stabilirea cererii medii care are în vedere tendinţele medii de

evoluţie, caracterul sezonier al cererii, ciclitatea sau variabilele aleatoare care influenţează cererea.

Pentru a stabili cererea medie, deci pentru a calcula evoluţia acesteia pe o anumită perioadă de

timp, se utilizează pe scară largă o metodă relativ simplă, cea a "mediei mobile" care are în vedere

fenomenele curente la care se estimează o anumită tendinţă de evoluţie, cu luarea în considerare a

diferitelor variaţii sezoniere. Utilizând "media mobilă" se obţine o nivelare a influenţelor variabilelor

aleatorii.

Bazându-se pe prelucrarea unui anumit număr de valori (observaţii) dintr-o serie cronologică

(dinamică), media mobilă calculată pentru perioada imediat următoare ultimei observaţii va

reprezenta valoarea previzionată a perioadei respective.

Dacă seria dinamică prezintă variaţii aleatoare deosebite, este recomandabil să se procedeze la

un număr de observaţii mai mare.

Utilizând ca metodă de previziune "media mobilă", se apelează la relaţia:

unde:

Xt+1 - valoarea previzionată pentru perioada t+1;

Xt - valoarea observată în perioada t;

n - numărul valorilor observate (perioadelor) folosite pentru

calculul mediei.

Numărul perioadelor observate (n) rămâne la latitudinea celui care face previziunea cu

menţiunea că, dacă numărul de perioade este mai mare, gradul de influenţă asupra previziunii,

exercitat de valorile absolute ale perioadelor mai recente este mai puţin important.

t

ntii

ntttt x

nn

xxxP

1

111

1...

35

Exemplu: Datele (convenţionale) privind cererea de mărfuri lunare pentru un an sunt următoarele:

mii lei

Perioada

(lună)

Cererea

lunară

Evoluţia medie

pe 3 luni

Evoluţia medie

pe 5 luni

0 1 2 3

1 3015 - -

2 2750 2908 -

3 2960 3070 3223

4 3500 3450 3220

5 3890 3463 3364

6 3000 3453 3534

7 3470 3427 3535

8 3810 3595 3316

9 3505 3370 3340

10 2795 3140 3298

11 3120 3058 -

12 3260 - -

Datele din coloanele 2 şi 3 ale tabelului s-au obţinut folosind relaţia

Astfel:

La aprecierea tendinţei, valorile extreme nu se iau în considerare. Dacă media se

calculează pe o perioadă mai mare (cazul exemplului pe 5 luni), tendinţa de evoluţie va fi supusă unei

nivelări mai pronunţate.

3,29803

8725

3

296027503015

Prima medie pe 3 luni:

A doua medie pe 3 luni: 30703

9210

3

350029602750

Prima medie pe 5 luni: 32235

38903500296027503015

etc.

A doua medie pe 5 luni: 32205

30003890350029602750

t

ntii

ntttt x

nn

xxxP

1

111

1...

36

5. Recepţia valorilor materiale aprovizionate

Odată ce au fost stabilite nevoile de aprovizionare, au fost identificaţi furnizorii potenţiali, au fost

încheiate contractele economice, a avut loc livrarea efectivă a materiilor şi materialelor, urmează

operaţia de recepţie prin care loturile sunt verificate cantitativ şi calitativ la primirea lor în

depozite sau unităţi de valorificare (magazine, unităţi turistice, de alimentaţie publică, depozite en

gross, etc).

Recepţia poate fi cantitativă şi calitativă, desfăşurându-se conform unor condiţii special

prevăzute în contractele încheiate, sau în conformitate cu diverse reglementări în vigoare.

De regulă recepţia se execută de către beneficiar la sediul acestuia, existând însă şi situaţii

când aceasta se poate desfăşura la furnizor concomitent cu stabilirea partizilor în vederea expedierii, în

această situaţie recepţia devine autorecepţie.

Recepţia cantitativă reprezintă acea verificare care urmăreşte punerea de acord a fapticului cu

documentele ce însoţesc produsele expediate de furnizor.

Recepţia calitativă constă în compararea proprietăţilor (fizice, chimice) ale produselor primite,

cu cele prevăzute în STAS-uri, norme interne, diverse prevederi, norme sau standarde interne, sau

conform probelor de laborator.

Datorită cantităţilor mari care, de regulă sunt supuse operaţiei de recepţie calitativă, de cele

mai multe ori aceasta se realizează prin sondaj, controlându-se un eşantion sau mai multe eşantioane

din întreg lotul.

O posibilă schemă de recepţie calitativă prin sondaj ar fi cea din figura următoare.

Schema logică a recepţiei calitative prin sondaj

Control eşantion N1

Nr. D1

Da

Se acceptă lotul

Nr. D2

Nu Da

Se controlează tot lotul

Nu

Control eşantion N2

Nu

Se controlează tot lotul

Da

Se acceptă lotul

Nr. D2

37

Recepţia valorilor materiale aprovizionate se realizează de către o comisie numită de

conducerea unităţii economice. Această comisie are în componenţă obligatoriu un specialist

(merceolog) şi şeful de depozit sau magazie. Pe baza constatărilor se întocmeşte o notă de recepţie

care va cuprinde şi eventualele diferenţe cantitative şi calitative ce urmează a fi soluţionate împreună

cu furnizorul.

O particularitate a activităţilor din unităţile de turism sau prestatoare de servicii este

aceea că, loturile de aprovizionat, în multe cazuri nu sunt mari, lucru ce face posibilă o recepţie

cantitativă şi calitativă a întregului lot (bucată cu bucată), aceasta neînsemnând că recepţia prin sondaj

este eliminată.

38

6. Stocurile de materiale în întreprinderea industrială

6.1. Noţiuni privind clasificarea stocurilor de materii şi materiale

Tipologia sau clasificarea reprezintă gruparea după anumite criterii şi parametrii a elementelor

unei colectivităţi, şi are drept scop organizarea sau accentuarea unui complex de caracteristici sau

proprietăţi din colectivitatea respectivă.

Tipologia reprezintă cel mai important şi concludent instrument de cunoaştere şi înţelegere a

unei realităţi, întrucât identifică, stabileşte şi caracterizează legăturile dintre diversele elemente ale

unei colectivităţi studiate, accentuând asupra evidenţierii „unui complex de caracteristici şi

proprietăţi” ale acesteia. În final tipologia procedează la gruparea şi ierarhizarea acelor elemente din

acea colectivitate. În funcţie de scopul cercetării, tipologia mai presupune o diminuare şi egalizare a

însuşirilor semnificative şi ignorarea unor caracteristici semnificative astfel încât să se ajungă la grupe

tipologice diferite şi semnificative iar eterogenitatea să fie cât mi mare. Aşadar tipologia sau

clasificarea presupune o minimizare a disparităţilor între elementele din cadrul unei grupe şi o

maximizare a disparităţilor între diferitele grupe constituite.

În vederea realizării unei aprecieri cât mai corecte a activităţilor privind aprovizionarea cu

materii prime, materiale, utilaje etc. a întreprinderilor, pentru cunoaşterea rolului, dar şi a limitelor

operaţiilor de stocare este neapărat necesară a abordare tipologică a stocurilor care se constituie la

nivelul întreprinderii.

Dacă sunt luaţi în „consideraţie factorii care influenţează asupra procesului de

aprovizionare”, principalele tipuri de stocuri care se constituie într-o întreprindere, indiferent de

profilul ei, sunt: stocul curent, stocul în curs de transport, stocul de siguranţă, stocul de pregătire sau de

condiţionare, stocul de transport intern (de secţie), stocul de iarnă şi stocul strategic.

De menţionat că toate aceste tipuri de stocuri au drept scop asigurarea continuităţii producţiei

de bunuri materiale sau de servicii. Condiţiile de exercitare a acestei funcţii sunt diferite de la un tip de

stoc la altul.

6.1.1. Stocul curent (Sc)

Stocul curent reprezintă acea cantitate de materii prime, materiale, combustibili, piese de

schimb etc. înmagazinată în depozitele întreprinderii în vederea acoperirii nevoilor curente de

consum în volumul, structura şi ritmicitatea impuse de necesitatea asigurării „continuităţii procesului

de producţie în intervalul dintre două reaprovizionări”.

Principalele caracteristici ale stocului curent sunt:

se formează în mod obişnuit în vederea întreţinerii activităţii de producţie;

este o mărime dinamică înregistrând pe parcursul formării lui diferite nivele sau chiar

structuri;

nivelul şi structura sunt dependente, atât de ritmul de aprovizionare, cât şi de

necesităţile de consum;

formarea stocului curent poate fi continuă sau periodică, în cantităţi fixe sau variabile;

consumarea stocului curent poate fi de asemenea ritmică sau neritmică, continuă sau

periodică, constantă sau variabilă;

momentul în care este solicitată o nouă reaprovizionare în scopul reîntregirii sau

formării stocului, dacă el este epuizat, depinde de mai mulţi factori a căror cunoaştere

revine în sarcina compartimentului aprovizionare-desfacere sau marketing din

întreprinderile beneficiare;

formarea stocului curent depinde de mai mulţi factori care condiţionează stabilirea

momentului unei noi aprovizionări (lansarea comenzii de aprovizionare). Aceşti factori

sunt:

durata de aprovizionare;

condiţiile de furnizare;

39

distribuţia statistică a cererii.

Din cele arătate mai sus, rezultă că evoluţia stocului este dependentă, atât de ritmul

aprovizionării, cât şi de cel al consumului. În această situaţie stocul curent înregistrează mai multe

mărimi:

stocul curent maxim (Scr) constituit la data când are loc recepţia unui nou lot de

materiale de la furnizori. Stocul curent maxim reprezintă limita normată maximă până la

care se reîntregeşte stocul;

stocul curent mediu (S-cr) se situează între nivelul maxim şi cel minim şi este

determinat de eliberarea unor cantităţi de materiale necesare consumului;

stocul curent minim (scr) este stocul rămas la încheierea intervalului dintre două

aprovizionări succesive. Acest stoc este determinat de eliberarea şi trecerea în consum a

ultimelor cantităţi de materii prime şi materiale. O atare situaţie impune „primirea unui

nou lot de livrare de la furnizori pentru reîntregirea stocului curent”.

Din punct de vedere temporal, celor trei mărimi ale stocului curent li se ataşează următoarele

două variabile:

perioada de consum al materialelor din stoc (I) care reprezintă intervalul mediu între

două reîntregiri succesive ale stocului curent;

perioada (durata) de reaprovizionare (). Mai trebuie precizat faptul că, pe parcursul celor două perioade menţionate anterior se

realizează un consum din stocul curent (r).

Consumul de materiale din stocul curent este de regulă:

constant continuu, ceea ce înseamnă că la intervale de timp egale se consumă cantităţi

egale de materiale,

variabil, ceea ce înseamnă că la intervale de timp diferite ca durată se consumă

cantităţi neegale de materiale.

Evoluţia unui stoc curent de materiale între nivelul minim şi maxim depinde de ritmul în care are

loc consumul şi de „cadenţa în care are loc eliberarea materialelor din stoc pentru acoperirea cererilor

de consum”.

Notaţiile utilizate în figura de mai sus sunt:

r - consumul din stocul curent;

I - perioada de consum a materialelor;

- durata de aprovizionare;

q - cantitatea intrată în stoc.

Stoc curent maxim (Scr)

Stoc curent mediu (S-cr)

Stoc curent minim (scr) r

r q

q

r

I I

zile

cantităţi

40

6.1.2. Stocul în curs de transport (St)

Stocul în curs de transport este format din acele cantităţi de materiale care se află în

mijloacele de transport care se deplasează de la furnizori la beneficiar, respectiv de la sursele de

aprovizionare la locurile de depozitare.

Stocul în curs de transport sau de tranzit, numit de unii specialişti şi „stocuri pe roţi”,

reprezintă sursa de reîntregire a stocului curent şi de regulă corespunde ca mărime cu cantitatea

comandată de beneficiar la furnizor.

Mărimea stocului de transport depinde şi de mijlocul de transport folosit şi chiar de distanţa la

care se află furnizorul.

6.1.3. Stocul de siguranţă (Ss)

Stocul de siguranţă este format din acea cantitate de materiale prin care se asigură

perpetuarea procesului de producţie în anumite situaţii cu caracter excepţional. În aceste situaţii

excepţionale pot să aibă loc dereglări grave în desfăşurarea procesului de aprovizionare. Dereglările se

datorează, cu precădere furnizorului, dar pot apărea situaţii în care beneficiarul consumă cantităţi mai

mari decât cele realizate în mod obişnuit. De asemenea, pot să apără consumuri de materiale peste

cele previzionate.

Întrucât existenţa stocului de siguranţă înseamnă imobilizări de fonduri financiare care

determină o agravare a unuia dintre efectele negative ale stocării, el se constituie doar pentru acele

materii prime şi materiale de bază indispensabile continuării procesului de producţie.

În funcţie de specificul activităţii din diferite întreprinderi, formarea stocului de siguranţă prezintă o

serie de particularităţi determinate de următoarele elemente de condiţionare:

distanţele mari la care se află majoritatea sau principalii furnizori;

timpul consumat de lansarea comenzilor de materiale;

timpul consumat de onorarea comenzilor lansate.

Stocul de siguranţă este „considerat intangibil”, deci nu poate fi folosit ca stoc curent. Pot

apărea situaţii excepţionale când stocul curent nu mai există şi când în urma analizelor efectuate de

către factorii decizionali se pot face consumuri şi din stocul de siguranţă. Dacă se întâmplă acest lucru,

stocul de siguranţă trebuie reîntregit din primele cantităţi de materiale sosite de la furnizori.

Grafic, situarea stocului de siguranţă în raport cu cel curent este prezentată în figura de mai jos.

Notaţiile utilizate în figura de mai sus sunt:

r – consumul din stocul curent;

I - intervalul dintre două livrări (reaprovizionări, reîntregiri);

q - cantitatea intrată în stoc.

Stoc de siguranţă (Ss) Ss

Scr

r q

r r

q

q

Stoc curent maxim (Scr)

Stoc curent mediu (S-cr)

Stoc curent minim (scr)

I I zile

cantităţi

41

6.1.4. Stocul de pregătire sau de condiţionare (Scd)

Stocul de pregătire (condiţionare) se constituie în cazul acelor procese tehnologice care

pretind pentru materialele care se consumă anumiţi parametri fizico-chimici. Materialele

constituite în stocul de pregătire sau de condiţionare, înainte de a fi introduse în procesul de producţie

sunt concentrate şi staţionează în spaţii special amenajate până la atingerea parametrilor

corespunzători. Pe lângă faptul că operaţiile de condiţionare sunt impuse de procesele tehnologice, ele

„sunt prevăzute în normele tehnice de condiţionare”.

Stocul de pregătire sau condiţionare se constituie de regulă la furnizori deoarece aceştia sunt

obligaţi prin clauze speciale cuprinse în contractele economice să livreze materialele cu procesul de

condiţionare realizat.

Sunt însă situaţii în care procesul de condiţionare se realizează la beneficiar. Cel mai frecvent,

acest lucru se datorează faptului că pe parcursul transportului, calităţile fizico-chimice ale materiilor prime

şi materialelor nu pot fi menţinute la standardele pretinse de procesele tehnologice.

După caz, în urma realizării operaţiei de condiţionare, materialele sunt trecute în stocul curent

sau de siguranţă.

Mai trebuie menţionat faptul că este posibilă situaţia în care condiţionarea se poate realiza pe

parcursul staţionării materialelor în stocul curent, parametrii fizico-chimici ceruţi putând fi atinşi în

această perioadă. Aceasta este o situaţie favorabilă întrucât se reduce efortul de stocare. Dinamica

stocului de condiţionare (pregătire) este ilustrată în figura de mai jos.

Notaţiile utilizate sunt:

r - consumul din stocul curent;

Q1,Q2,Q3 - nivelele maxime ale stocului de condiţionare;

q - cantitatea de materii prime şi materiale intrată în stoc;

a-b, c-d, e-f - perioadele de condiţionare (pregătire);

b-d, d-f - perioadele de consum ale stocului de condiţionare.

6.1.5. Stocul de transport intern (Scd)

Stocul pentru transport intern reprezintă acea cantitate de materii prime care se constituie în

depozitele sau magaziile subunităţilor aprovizionate de la un depozit central. Aşadar, stocul

pentru transport se constituie pe durata eliberării şi transportului materiilor prime şi materialelor spre

punctele de consum.

De obicei, acest tip de stoc se constituie în întreprinderi care au în structura organizatorică

subunităţi care consumă aceleaşi resurse, indiferent dacă alimentarea se face concomitent (cu

schimbul) sau alternativ. Simultaneitatea nu exclude formarea stocurilor pentru transport intern chiar şi

numai pentru „câteva ore, pentru unul sau mai multe schimburi etc.”.

Întrucât este indicată constituirea stocurilor de transport la un nivel minim, trebuie cunoscuţi

factorii favorizanţi ai unei astfel de situaţii. Dintre aceşti factori trebuie amintiţi:

servirea simultană a depozitelor sau magaziilor subunităţilor;

accelerarea vitezei mijloacelor care transportă materialele între depozitul central şi

celelalte depozite;

a b c d e f zile

Scd

q

Q1 Q2 Q3

r

Scd

q

Scd

q Scd

q

r r

cantităţi

42

mecanizarea operaţiilor de încărcare-descărcare, manipulare, recepţie în procesul de

transferare a materialelor dintr-o gestiune în alta.

Printr-o bună organizare a activităţii de aprovizionare, în cazul acestui tip de stoc se poate evita

formarea diferită a stocului de transport intern de cel curent. Această situaţie contribuie la diminuarea

pe ansamblu a volumului stocurilor şi la o mai eficientă utilizare a fondurilor băneşti.

În practică, se impune tot mai mult modalitatea de a se constitui stocuri direct în cadrul

unităţilor de consum, evitând depozitul central.

De altfel, tot din practică s-a evidenţiat faptul că, pentru eficientizare, aprovizionarea punctelor

de consum apropiate trebuie făcută din depozitul central. În această situaţie, nu se justifică amenajarea

unor spaţii speciale de depozitare.

Reprezentarea grafică a modului de formare şi consum al stocului pentru transportul intern este

cea din figura următoare.

Notaţiile utilizate sunt:

SA, SB, SC - nivelul maxim al stocului pentru transportul intern pentru secţiile A,B,C;

S'A, S

'B, S

'c, - nivelul maxim al stocului pentru transportul intern pentru secţiile

A,B,C în ciclul al doilea de aprovizionare;

t1-t2, t3-t4, t5-t6 - perioadele de eliberare şi transport ale materialelor din depozitul

central în depozitele subunităţilor A,B,C;

t'1-t'2, t

'3-t

'4, t

'5-t

'6 - perioadele de eliberare şi transport ale materialelor din depozitul

central în depozitele subunităţilor A,B,C pentru al doilea ciclu de producţie;

t2-t'2, t4-t

'4, t6-t

'6 - perioadele de consum al stocurilor pentru transportul intern,

constituite în secţiile A,B,C;

rA, rB, rC - consumul de materiale constituite în stocurile de transport intern al secţiilor

A,B,C.

6.1.6. Stocul de iarnă (Si)

Stocul de iarnă reprezintă cantitatea de materii prime şi materiale necesară pentru

asigurarea continuităţii procesului de producţie în perioada de iarnă, când din cauza unor condiţii

climaterice nefavorabile se întrerupe, atât exploatarea, cât şi transportul de resurse materiale. În

categoria acestor materiale întră acelea care, atât din punct de vedere al producţiei cât şi al consumului,

au caracter sezonier: minereuri feroase şi neferoase, cocs, cărbune, lemn, balast, calcar sau acelea care

se transportă pe cursuri de apă unde activitatea se poate întrerupe.

Formarea stocurilor de iarnă se realizează prin concentrarea periodică a materialelor de

aprovizionat la un nivel care a fost stabilit anterior. Nivelul stocului de iarnă trebuie astfel stabilit

încât să acopere necesarul de consum în eventualitatea prelungirii perioadei în care

aprovizionarea nu este posibilă.

t1 t2 t3 t4 t5 t6 t'1 t

'2 t

'3 t

'4 t

'5 t

'6 zile

SB

SC

SA S'A

S'B

S'C

q A

A A

r A

A A

r B

A A r C

A A

r' A

A A

r' B

A A

43

Consumul materialelor din stocul de iarnă se realizează conform ritmului de producţie,

volumului şi naturii cererii de consum, „până în momentul în care se poate reîncepe aprovizionarea în

condiţii normale”.

Modul de formare şi de consum al stocului de iarnă sunt prezentate în figura următoare.

Notaţiile folosite sunt:

I - nivelul maxim al stocului de iarnă;

i1, i2, i3 - nivelele intermediare de formare a stocului de iarnă;

0-t1, t1-t2, t2-t3, t3-tA - perioadele intermediare de formare a stocului de iarnă;

q - cantităţile intrate în stocul de iarnă;

rsi – consumul stocului de iarnă în perioada de sezon;

A-B - perioada de consum a stocului de iarnă;

A-a, a-b, b-c, c-B - perioadele intermediare de consum ale stocului de iarnă;

N1, N2, N3 - nivelele intermediare ale stocului de iarnă în perioada de consum.

6.1.7. Stocul strategic (Sst)

Stocurile strategice se formează din acele materiale care se achiziţionează în cantităţi

mari în perioadele de timp considerate favorabile din punct de vedere al preţurilor de

cumpărare. Constituirea stocurilor strategice se justifică prin economiile de resurse financiare care se

pot realiza, materialele achiziţionându-se la preţuri mai mici.

6.2. Modalităţi de exprimare a stocurilor

Stocurile de materiale de producţie se exprimă în mod diferit în funcţie de necesităţile de

evaluare (fizică sau valorică), şi în funcţie de cerinţele de corelare cu diferiţi indicatori de caracterizare

a activităţii economice din întreprindere.

Cele mai frecvente modalităţi de exprimare a stocurilor de producţie sunt: în unităţi

naturale, în unităţi valorice şi în zile.

Exprimarea stocurilor în unităţi naturale înseamnă utilizarea ca unitate de măsură a

kilogramelor, tonelor, bucăţilor, duzinelor, seturilor, baxurilor, metrilor pătraţi, metrilor cubi etc.

Această modalitate de exprimare reprezintă expresia fizică a stocurilor. În acest fel este posibilă

aprecierea, la un moment dat, a potenţialului de producţie, de lucrări sau de servicii al unei

întreprinderi.

Fiind o exprimare fizică foarte precisă a necesităţii de materiale, se poate face o apreciere

corectă, atât a spaţiului de depozitare necesar, cât şi a altor elemente de logistică necesare (mobilier,

utilaje, „dispozitive de depozitare şi transport-manipulare”, forţă de muncă etc.).

Exprimarea stocurilor în unităţi valorice (Spv), respectiv în lei, mii lei etc. permite o

evaluare a resurselor financiare necesare constituirii stocurilor destinate activităţii de producţie, a

impozitelor, taxelor, dobânzilor, care, de regulă, însoţesc procesul de stocare.

0 t1 t2 t3 A a b c B timp

t1

t1

q

q

q

q

i1

i2

i3

N3

N2

N1 rsi

I

44

De asemenea, exprimarea valorică a stocurilor permite determinarea:

volumului de mijloace circulante;

normativului de mijloace circulante;

vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;

volumului creditelor necesar pentru realizarea aprovizionării;

cheltuielilor de stocare.

Expresia valorică a stocurilor se obţine făcând produsul dintre stocul de producţie exprimat în

unităţi fizice şi preţul de achiziţionare, format din preţul de cumpărare la care se adaugă cheltuielile

pretinse de aducerea materialelor, suportate de unitatea economică.

Exprimarea în zile (Spz) oferă posibilitatea cunoaşterii perioadei pentru care stocul de

producţie asigură consumul de materiale, precum şi termenele la care este necesară realizarea

reaprovizionării.

Stocul de producţie exprimat în zile se calculează conform formulei:

unde:

Spz - stocul de producţie exprimat în zile;

Spn - nivelul maxim al stocului exprimat în mărimi naturale (expresie fizică);

Cmz - consumul mediu zilnic exprimat în mărimi naturale (expresie fizică).

Capitol deosebit de important al managementului aprovizionării, cunoaşterea tipologiei

stocurilor constituie una din premisele importante ale stabilirii unor strategii de aprovizionare

care să asigure eficientizarea acestei activităţi. În acelaşi timp este important de precizat că, reducerea problemelor de aprovizionare tehnico -

materială doar la activitatea de stocare, reprezintă, pe o parte, „o simplificare forţată a conţinutului

acestui proces”, iar pe de altă parte, o eroare cu consecinţe negative imediate şi de durată asupra

întregii activităţi a întreprinderii.

6.3. Factorii de influenţă a nivelului stocurilor de producţie

Ca indicator important al activităţii din orice unitate economică, stocul de producţie, prin

nivelul şi structura sa, influenţează într-o măsură însemnată eficienţa celor mai multe activităţi de

producţie.

Întrucât volumul şi structura stocului sunt rezultatul unor eforturi financiare, de cele mai multe

ori foarte însemnate, este necesară o cunoaştere şi analiză foarte riguroasă a întregului ansamblu de

relaţii care-l determină şi caracterizează, şi desigur precizarea şi explicarea sistemului de relaţii de

cauzalitate generat.

Principalele relaţii de condiţionare şi cauzalitate între stocul de producţie şi alţi indicatori ai

activităţii unei unităţi economice sunt cu:

capitalul circulant ca parte componentă a acestuia;

veniturile firmei;

indicatorii din planul strategic de aprovizionare;

stocul de producţie şi volumul producţiei;

consumurile specifice;

costurile de producţie.

Relaţia cu capitalul circulant

Acest tip de relaţii se referă la faptul că stocurile, pe măsura derulării procesului de producţie

sunt transformate în produse, sau sunt incluse în servicii sau în lucrări care ulterior vor fi livrate pe

bază de contracte beneficiarilor.

Se impune de reamintit că, prin capital circulant se înţelege acea parte a capitalului productiv

care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producţie, şi care trebuie înlocuit cu

fiecare ciclu economic.

mz

pn

pzC

SS

45

In capitalul circulant se includ: materii prime, materiale de bază şi auxiliare, energie,

combustibili, semifabricate, etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt susceptibile la mai

multe prelucrări sau utilizări, cu atât mai mult cu cât sunt mai aproape de stadiul materiilor prime brute

naturale.

De altfel, stocul mediu de producţie reprezintă atât elementul de argumentare, cât şi de calcul al

vitezei de rotaţie a capitalului circulant, ca indicator de caracterizare a eficienţei activităţii dintr-o

unitate economică.

Intre stoc şi viteza de rotaţie a capitalului circulant există un raport invers proporţional, în

sensul că, o diminuare a stocului determină o accelerare a vitezei de rotaţie a capitalului circulant şi, în

final o creştere a eficienţei în utilizarea resurselor unităţii economice.

Viteza de rotaţie a capitalului circulant este un indicator calitativ calculat pe total sau pe

elemente de capital circulant, şi caracterizează gradul de eficienţă a utilizării lui. Viteza de rotaţie a

capitalului circulant este indicatorul care reflectă toate modificările produse în activitatea economică şi

financiară a unei unităţi economice. De asemenea, se arată rapiditatea (timpul) cu care elementele de

capital trec continuu şi succesiv, de un anumit număr de ori, prin cele trei stadii:

banii sau capitalul lichid se transformă în capital productiv prin cumpărarea de "bunuri-

capital" necesare producţiei (aprovizionarea);

utilizarea şi transformarea capitalului productiv în combinaţie cu ceilalţi factori de

producţie, în bunuri destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă (producţia);

trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care s-a pornit iniţial, însă

cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată (desfacerea).

Cu cât trecerea capitalului circulant prin cele trei stadii se efectuează mai repede, cu atât

normativul, prin care se stabilesc cuantumul şi consumurile de materiale, este mai mic, deci cu atât mai

puţin capital circulant este necesar pentru realizarea aceleiaşi producţii.

Corelaţia între stoc şi viteza de rotaţie a capitalului circulant este ilustrată de relaţiile:

unde:

Vrz - viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii);

Spv - stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, mil. lei, etc.);

Cmzv - consumul mediu zilnic (lei, mii lei, etc.);

Nv - necesarul valoric (lei, mii lei, etc.), adică producţia marfă vândută

şi încasată în expresie valorică.

şi

unde:

Nr - numărul de rotaţii în perioada de gestiune;

Vrz - viteza de rotaţie în zile (durata unei rotaţii);

Nv - necesarul valoric (lei, mii lei, etc.);

Spv - stocul mediu de producţie în expresie valorică (lei, mii lei, etc.).

O diminuare a Spv (stocului mediu de producţie) conduce la reducerea numărului de zile ale

unei rotaţii şi, deci va creşte numărul de rotaţii pe parcursul aceleiaşi perioade de gestiune.

Relaţia cu veniturile firmei.

Această a doua corelaţie a stocurilor derivă din faptul că stocurile sunt finanţate din venituri.

Un raport descrescător între volumul stocurilor materiale şi veniturile firmei indică o activitate

eficientă a acesteia. Invers, proporţionalitatea raportului stocuri - venituri înseamnă de fapt, alocarea

unei părţi tot mai mari din venituri fondurilor de dezvoltare, lărgirea activităţii producţiei.

v

pv

rzN

SV

360

(zile/rotaţie) sau

mzv

pv

rzC

SV

(zile/rotaţie)

rzr VN 360pvvr SNN

(număr rotaţii/an) sau (număr rotaţii/an)

46

Relaţia cu indicatorii din planul strategic de aprovizionare.

Această corelaţie trebuie interpretată în două sensuri, şi anume:

stocul de producţie reprezintă cantitatea de materii prime, materiale diverse,

combustibili şi lubrefianţi, acumulată în depozitele unităţii economice în scopul

desfăşurării activităţii specifice ( în unele situaţii în cadrul stocului de producţie intră

stocul curent, de siguranţă, de condiţionare, pentru transport intern). Acesta asigură

alimentarea consumului productiv, atât în cursul perioadei de gestiune, cât şi la

începutul anului următor până la prima reaprovizionare cu materiale;

în perioada dintre primirea - recepţia resurselor materiale şi consumul acestora,

necesarul de materiale ia forma stocului curent care este element component al stocului

de producţie. Aceasta înseamnă deci, că volumul fizic şi valoric al necesarului de

materiale pentru îndeplinirea planului determină direct nivelul de formare a stocului

curent, deci de producţie şi respectiv, volumul capitalului circulant.

Relaţia între stocul de producţie şi volumul producţiei.

Materializarea acestei relaţii se concretizează în faptul că :

pe de o parte sunt evidenţiate posibilităţile de producţie care se pot realiza pe seama

unui anumit volum şi a unei anumite structuri de resurse materiale existente în unitatea

economică;

pe de altă parte, volumul de producţie condiţionează un anumit volum şi o anumită

structură a resurselor materiale.

Corelaţia între stoc şi volumul producţiei obligă la constituirea unor stocuri corespunzătoare

atât din punct de vedere sortimental, cât şi ca nivel fizic ce trebuie să fie cât mai mic.

Relaţia între stocurile de producţie şi consumurile specifice.

Deoarece consumurile specifice din documentaţia tehnico - economică stau la baza

fundamentării nivelului stocurilor, revizuirea consumurilor specifice în sensul reducerii ca o consecinţă

a programului tehnic şi organizatoric, poate conduce la o reducere a stocurilor de materiale necesare

producţiei.

Relaţia între stocurile de producţie şi costurile de producţie.

Întrucât cheltuielile de formare şi deţinere a stocurilor se regăsesc în costurile de producţie, este

evident că o reducere pe ansamblu a cheltuielilor de stocare şi în special eliminarea sau

diminuarea maximă a cheltuielilor neeconomicoase (penalizări, cheltuieli ocazionate de stocuri de

producţie supradimensionate, depozitarea, uzura morală) nu face altceva decât să reducă nivelul

costurilor de producţie şi deci, eficientizarea activităţii economice pe ansamblu.

Formarea stocului atât ca nivel fizic, cât şi ca structură este dependentă de mai mulţi factori a

căror acţiune, ca intensitate şi sens, trebuie foarte bine cunoscută atunci când se urmăreşte promovarea

unei politici eficiente în domeniul aprovizionării tehnico - materiale.

Adăugând faptul că acţiunea concentrată a factorilor de influenţare a stocurilor se reflectă în

mod nemijlocit în nivelul costurilor de producţie, identificarea, definirea şi explicarea tuturor factorilor

precum şi a relaţiilor care le generează, reprezintă una din sarcinile permanente ale managerilor şi

specialiştilor din cadrul compartimentului de aprovizionare.

Principalii factori de influenţare ai nivelului şi structurii stocurilor sunt:

frecvenţa livrărilor de la furnizori. Influenţa acestui factor trebuie stabilită ţinând

cont atât de condiţiile de livrare impuse de furnizor, cât şi de necesităţile consumatorului.

Aceasta înseamnă că frecvenţa aprovizionării depinde de:

strategia şi organizarea livrărilor de către furnizori, strategie care poate influenţa

uneori în mod direct şi esenţial nivelul stocurilor la beneficiar;

natura cererii, momentele de consum, ciclitatea producţiei, evitarea unor stocuri

exagerat dimensionate.

Principalele strategii aplicate de un furnizor în relaţiile cu beneficiarii sunt:

47

livrarea alternativă care are drept consecinţă formarea de stocuri mai mari la

beneficiari şi pentru perioade mai mari de timp;

livrarea simultană care determină formarea de stocuri mai mici şi deci este mai

eficientă pentru beneficiari. Pentru furnizori, acest tip de strategie aduce o serie de

complicaţii în ceea ce priveşte organizarea activităţii de desfacere. Din cest motiv

livrarea simultană atrage după sine şi cheltuieli mai mari. De asemenea, pe de altă parte,

datorită intervalelor de timp impuse de furnizori, pentru beneficiarii care solicită

cantităţi mici de materiale, sistemul livrării simultane poate deveni neeconomicos.

Aceasta înseamnă desfăşurarea unor negocieri care să apropie intervalele celor două

părţi;

cantitatea minimă comandată / cumpărată de beneficiar în condiţii economice

avantajoase. Cantitatea minimă livrată este fixată de furnizor la un nivel care sa-i permită o

activitate rentabilă. Acei beneficiari care solicită cantităţi mai mici decât limita impusă de

furnizori sunt defavorizaţi pentru că sunt obligaţi să procedeze la constituirea unor stocuri

mai mari decât cele necesare. Acesta este motivul pentru care este utilizată alternativa de

aprovizionare de la unităţi de desfacere en gross;

capacitatea de transport a mijloacelor folosite în aprovizionare precum şi

destinaţia de transport. Mărimea stocurilor este condiţionată atât de capacitatea de

transport, cât şi de destinaţie.

condiţiile naturale şi de climă impun crearea unor stocuri de iarnă, a căror dimensiune

va fi stabilită în funcţie de durata sezonului şi de consumul probabil din această perioadă;

proprietăţile fizico - chimice impun pentru anumite materiale o durată limitată de

stocare;

capacitatea de depozitare existentă, proprie sau închiriată, disponibilă la un moment

dat influenţează nivelul stocurilor;

periodicitatea fabricaţiei la producători influenţează perioada de aprovizionare care

poate fi mai mică decât cea de producţie;

amplasamentul stocurilor de resurse materiale este un factor care condiţionează sau

nu formarea stocurilor de transport intern.

6.4. Obiective în managementul proceselor de stocare

Una dintre cele mai importante activităţi ale gestiunii economice a unei firme este stocarea,

indiferent de forma concretă de manifestare.

Cu toate că problema conducerii procesului de stocare este diferită în condiţiile unor cereri de

consum diferite (cerere de consum constantă sau cerere de consum variabilă), şi a unor sisteme de

aprovizionare diferite (loturi fixe la intervale egale şi loturi diferite la intervale neegale), pot fi

identificate o serie de trăsături comune a căror recunoaştere şi importanţă sunt necesare, şi de

care trebuie să se ţină cont dacă se doreşte o eficientizare a managementului aprovizionării.

Atunci când se preconizează proiectarea, realizarea şi operaţionalizarea unei strategii în

domeniul aprovizionării, este necesară realizarea unui cumul de deziderate care, la rândul lor

trebuie să se concretizeze într-o serie de obiective. Se stabilesc în mod just:

ce şi în ce cantităţi trebuie aprovizionat şi stocat;

care este momentul cel mai favorabil de lansare a comenzilor de aprovizionare;

care sunt resursele necesare pentru a fi alocate în vederea realizării politicii de

aprovizionare;

care sunt consecinţele imediate şi de perspectivă apărute în urma adoptării unei

anumite politici în domeniul aprovizionării.

Clarificându-se toate aceste aspecte, se poate trece la definirea principalelor obiective ce

trebuie atinse pe parcursul desfăşurării activităţilor de aprovizionare şi stocare.

48

Principalele obiective sunt:

constituirea unor stocuri materiale la nivele minime, care să asigure condiţiile

normale de desfăşurare a producţiei;

exercitarea funcţiilor stocării (pregătirea materialelor în vederea consumului,

alimentarea continuă a procesului de producţie) în condiţiile unor eforturi financiare

minime; instituirea unui sistem de urmărire şi control al activităţii de stocare pe principalele

componente şi faze, care să permită sesizarea unor abateri de la programele şi normativele

de aprovizionare, precum şi adoptarea în timp util a unor decizii corective;

asigurarea unor condiţii corespunzătoare pentru păstrarea în stoc a materiilor şi

materialelor;

valorificarea operativă în condiţii avantajoase a stocurilor disponibile;

utilizarea unui sistem informaţional - decizional simplu, raţional şi eficient, care să

asigure un timp minim de reacţie decizională, condiţie esenţială a unei gestionări corecte a

proceselor şi fenomenelor economice.

Stabilirea unei politici de gestiune ştiinţifică a stocurilor nu este posibilă dacă nu sunt luate în

considerare elementele de influenţare a proceselor de stocare. Intre cele mai importante elemente de

această natură trebuie amintite:

cererea pentru consum (r), care condiţionează pe de o parte nivelul şi ritmul eliberării

materialelor din stocuri, iar pe de altă parte volumul şi ritmul reaprovizionărilor care

asigură reîntregirea lor. Cererea pentru consum poate fi:

cunoscută pe toată perioada de gestiune, procesul de formare a stocurilor având în

această situaţie un caracter determinist;

necunoscută, situaţie în care este o variabilă aleatoare, iar modelele economico -

matematice prin care se realizează calcularea lor sunt de natură probabilistică. Cererea de

consum este necunoscută atunci când:

apare un consum de materiale în vederea onorării unor comenzi întâmplătoare,

neaşteptate, imprevizibile;

se solicită consumuri de materiale pentru activităţi auxiliare;

se realizează reparaţii accidentale.

Pentru aprecierea unei cereri de consum necunoscute este necesară culegerea unui volum

însemnat de informaţii pe bază de observaţii sau studii de prognoză, care ulterior sunt

prelucrate cu ajutorul statisticii matematice.

Cererea de materii prime pe componente este dependentă de eşalonarea şi dimensionarea

programelor de fabricaţie.

cantitatea sau necesarul de aprovizionat pentru perioada de gestiune luată în calcul

(Na) reprezintă volumul de resurse care urmează a fi asigurat de la furnizori. Modelele de

optimizare a cantităţilor de aprovizionat trebuie să aibă în vedere necesarul pentru

îndeplinirea planului de producţie;

lotul de livrare (n) numit şi lot de reaprovizionare sau cantitatea comandată, reprezintă

acea cantitate de materiale care se aduce la un moment dat de la furnizori. Lotul de livrare

se calculează în funcţie de necesarul de aprovizionat;

parametrii de timp care caracterizează procesele de stocare, şi anume:

perioada de gestiune ( ), care de regulă este un an, respectiv 360 zile (există o

acceptare convenţională a acestui număr de zile). In funcţie de particularităţile

producţiei, de condiţiile de furnizare sau de transport, natura cererii de consum, perioada

de gestiune mai poate fi exprimată semestrial sau trimestrial;

intervalul de timp dintre două aprovizionări distincte (I) reprezintă perioada între

două reîntregiri succesive ale stocului sau numărul de zile trecut de la aprovizionarea

imediat anterioară;

durata de reaprovizionare () reprezintă intervalul de timp dintre momentul în care

s-a lansat comanda, şi momentul în care sosesc primii partizi din lotul de aprovizionat;

49

momentul declanşării acţiunii de aprovizionare (ti) numită şi data de

aprovizionare, reprezintă data la care se emit comenzile de aprovizionare sau este

contactat furnizorul în vederea furnizării cantităţilor comandate;

costurile reprezintă un alt element de influenţare a proceselor de stocare, acestea

cuprinzând cheltuielile suscitate atât de comandarea, cumpărarea, cât şi de derularea

procesului de stocare.

Costurile iau în considerare mai multe elemente:

costul de lansare a comenzii (Cl) care include toate cheltuielile referitoare la:

întocmirea comenzilor;

trimiterea acestora la furnizori;

cheltuielile de transport al lotului de livrare;

cheltuielile de deplasare a delegaţilor beneficiarilor la furnizori.

De regulă, aceste cheltuieli sunt fixe pentru o comandă de livrare;

costul de stocare (Cs) care reprezintă volumul cheltuielilor ce trebuie efectuat pe

durata existenţei stocului de materiale. Costul de stocare se referă la:

primirea - recepţia materialelor;

transportul materialelor în interiorul depozitului;

manipularea, depozitarea propriu - zisă, conservarea, paza, evidenţa, perisabilităţile

legale;

dobânzi, taxe, impozite;

amortizarea spaţiilor şi dotările interne ale depozitelor;

imobilizările financiare;

plata salariilor lucrătorilor ce îşi desfăşoară activitatea în depozite.

Costurile de stocare pot avea o reprezentare variabilă în raport cu volumul materialelor

stocate, sau constantă în raport cu acelaşi volum. In prima categorie intră:

dobânzile plătite pentru creditele împrumutate;

efectul imobilizării fondurilor financiare;

cheltuielile de conservare;

cheltuielile datorate uzurii morale.

In categoria cheltuielilor constante intră cheltuielile cu amortizarea, paza, evidenţa,

iluminatul, etc.

costul aferent lipsei materialelor în stoc, (Cp). Acest cost numit şi cost de penalizare

sau penurie apare atunci când cererea de materiale este mai mare decât stocul, şi deci nu

poate fi acoperită.

Costul unitar al lipsei de stoc ( Cp ) reprezintă pierderea înregistrată într-o unitate de

timp, când lipseşte o unitate din resursa al cărui stoc se analizează.

Cunoscând cererea (r) şi nivelul stocului (z), costul lipsei de stoc pe unitatea de timp

(C(z)) este egală cu:

Acesta este de altfel motivul pentru care se fac cheltuieli suplimentare pentru acoperirea

cererii. Aceste cheltuieli suplimentare înseamnă:

reaprovizionări suplimentare de la alţi furnizori;

folosirea materialelor de altă calitate sau alte dimensiuni;

urgentarea sosirii unor loturi de aprovizionat.

De regulă, mărimea cheltuielilor datorate lipsei de resurse este proporţională cu

durata lipsei de resurse şi cu partea de cerere nesatisfăcută. Deoarece cheltuielile datorate lipsei de resurse sunt mai mari decât cheltuielile datorate suprastocării,

este necesară prevenirea epuizării stocului în totalitate.

)()( zrCzc p

50

6.5. Restricţiile sistemului de gestiune a stocurilor

Având drept scop asigurarea materială a desfăşurării procesului de producţie în condiţii de

eficienţă, gestiunea stocurilor, care reprezintă un complex de activităţi, trebuie să aibă în vedere

contextul general al mediului ambiant în care se regăsesc atât oportunităţi, cât şi restricţii.

Aceasta înseamnă că nivelul stocurilor, structura acestora, sunt în mod direct influenţate de

ansamblul de restricţii existent la un moment dat.

Principalele restricţii de care trebuie să se tină cont în orice activitate de gestiune a stocurilor

sunt: dinamica evoluţiei nevoilor unităţii economice, nivelul de serviciu, costurile de stocare şi

sistemul informaţional.

Dinamica evoluţiei nevoilor unităţii economice. Modalitatea principală prin care se poate

realiza estimarea evoluţiei viitoare a unităţii economice este previziunea. Prin previziune trebuie să se

asigure atât elementele necesare realizării unei planificări realiste, cât şi elementele necesare corectării

unei anumite tendinţe de dezvoltare. Corecţia este necesară atunci când coordonatele de evoluţie a

mediului sunt diferite de cele anticipate.

Importanţa previziunii este argumentată atât prin creşterea rolului acesteia, cât şi prin

îmbogăţirea mijloacelor şi tehnicilor de realizare a acesteia.

Având ca principal obiectiv participarea la elaborarea unei politici de aprovizionare

corespunzătoare, gestiunea stocurilor, realizată în condiţii de eficacitate, trebuie să rezolve atât

problemele privind determinarea nevoilor viitoare de consum, cât şi identificarea abaterilor

efective, a cauzelor acestora, care pot apare la o evoluţie normală a nevoilor.

Pentru întreprinderile comerciale, de turism sau de alimentaţie publică, stabilirea şi satisfacerea

nevoilor se pot realiza în două modalităţi distincte:

în cazul constituirii stocului de materii, materiale, obiecte de inventar, pentru stabilirea

necesarului de aprovizionat se utilizează ca bază de calcul normativele de consum. Ca şi

complex de activităţi se au în vedere următoarele:

comenzile lansate de beneficiari;

calculul necesarului de aprovizionat;

comenzile către furnizori;

constituirea stocului;

satisfacerea nevoilor.

în cazul aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru bucătării, ciclul de

operaţiuni avut în vedere este constituit din:

previziunea cererii, inclusiv abaterile de la cerere;

calculul necesarului pentru stocul de siguranţă;

calculul necesarului de aprovizionat;

întocmirea planului de aprovizionare;

lansarea comenzilor pentru furnizori;

aprovizionarea propriu - zisă;

situaţia stocurilor şi a comenzilor aflate în curs de onorare;

satisfacerea nevoilor.

Analizarea celor două cicluri de activităţi evidenţiază faptul că previziunea reprezintă prima

şi cea mai importantă restricţie a sistemului de gestiune a stocurilor.

Cele mai corespunzătoare metode de satisfacere a cerinţelor gestiunii ştiinţifice a stocurilor sunt

cele de previziune pe termen scurt, care permit valorificarea informaţiilor de natură endogenă, care

orientează evoluţia probabilă a fenomenelor cu incidenţă asupra proceselor de stocare.

Este de asemenea importantă evitarea utilizării unor informaţii a căror vârstă diminuează

până la anulare "capacitatea informaţională" a acestora.

Folosirea acestui gen de informaţii la extrapolarea unor factori a căror influenţă asupra

fenomenelor economice este nesemnificativă, face ca previziunile să fie eronate, iar necesarul de

aprovizionat să fie nerealist.

Nivelul de serviciu reprezintă o altă restricţie a sistemului de gestiune a stocurilor. In

general, orice întreprindere îşi propune o astfel de politică economică prin care să se poată elimina

situaţiile de cerere de materii şi materiale nesatisfăcută.

51

In cazul unităţilor prestatoare de servicii, neonorarea cererii clienţilor înseamnă pierderi

irecuperabile datorită specificului producţiei de servicii, respectiv imposibilitatea stocării acesteia.

Întrucât cantităţile de aprovizionat necesare se stabilesc de regulă pe bază de previziuni, sunt

posibile şi situaţii în care necesarul efectiv să fie mai mare decât cel mediu prevăzut. Este deci o

situaţie de ruptură de stoc (lipsă de stoc), respectiv epuizarea acestuia înaintea reîntregirii lui.

Managementul aprovizionării are drept sarcină evitarea unor astfel de situaţii. Soluţia constă în

acumularea unui stoc de siguranţă la un astfel de nivel care să nu încarce în mod exagerat cheltuielile

de stocare.

In acest scop, la nivelul conducerii medii şi superioare sunt hotărâte limitele rupturii de

stoc, care de obicei ating maximum 2 % din comenzile primite de la beneficiari. Aceasta înseamnă că

stabilirea nivelului de serviciu al întreprinderii se face în funcţie de limitele rupturii de stoc. La o

limită a rupturii de stoc de 2 % îi corespunde un nivel de serviciu de 98 %.

Decizia privind mărimea nivelului de serviciu este dificilă prin implicaţiile sale, cel mai

important fiind nivelul stocului de siguranţă. Mărimea nivelului de serviciu afectează numeroşi factori

care, în final, se concretizează în rentabilitatea produsului sau serviciului realizat.

Costurile de stocare sunt un alt factor restrictiv al sistemului de gestiune a stocurilor.

Asigurarea unor premise favorabile desfăşurării activităţii într-o întreprindere prestatoare de

servicii, care constă în existenţa unei baze materiale adecvate, a unui personal specializat, a unui

capital circulant adecvat, este determinată de un anumit volum şi de o anumită structură de costuri.

Dintre aceste costuri, cele care vizează stocarea de materii şi materiale au o pondere importantă.

Aceasta înseamnă că deciziile prin care se conturează politica de gestiune a stocurilor vor lua în

considerare şi costurile reclamate de constituirea şi menţinerea stocurilor la un nivel minim.

Sistemul informaţional este ultimul factor restrictiv de care trebuie să se ţină cont în

sistemul de gestiune a stocurilor.

Cunoaşterea întregului ansamblu de activităţi care determină şi caracterizează procesul de

stocare este posibilă doar prin vehicularea de informaţii prin intermediul unor fluxuri

informaţionale, componente ale sistemului informaţional. Pentru a-şi putea realiza obiectivul principal, cel de furnizare de informaţii necesare cunoaşterii

permanente a evoluţiei stocurilor, sistemul informaţional trebuie:

să fie simplu, logic, realist şi optim dimensionat cu cerinţele beneficiarilor lui;

să fie astfel conceput încât să furnizeze la timp, în cantităţi necesare şi de calitate

corespunzătoare informaţiile strict necesare descrierii unor procese sau fenomene cu

incidenţă asupra stocării;

să fie flexibil, oricând apt să suporte modificări, a căror realizare să fie simplă şi rapidă.

Modificările trebuie să corespundă evoluţiei anticipate sau nu a mediului ambiant;

să poată permite operaţionalizarea unui sistem simplu şi eficient de urmărire şi

control a procesului de stocare, cu posibilitatea efectivă de semnalare în timp real a unor

abateri posibil generatoare de disfuncţionalităţi;

să ofere informaţiile necesare fundamentării planurilor de aprovizionare pornind

de la previziunea desfacerilor de produse şi servicii.

De mare importanţă este proiectarea unui astfel de sistem informaţional al gestiunii stocurilor

care să permită automatizarea pe scară largă a activităţilor aferente stocării, ceea ce de fapt înseamnă

asigurarea premiselor necesare realizării unui sistem informatic al gestiunii stocurilor.

6.6. Normarea stocurilor

Complexitatea activităţii de gestiune a stocurilor, activitate care cuprinde atât contractarea cât

şi urmărirea realizării contractelor şi ulterior, a stocurilor aflate în unitatea economică, obligă şi

aducerea acesteia la parametrii raţionali, realişti şi optimi de desfăşurare.

In vederea unei corecte orientări a unităţii economice în domeniul aprovizionării cu materii

prime şi materiale, activitatea de normare a stocurilor presupune fixarea unor obiective sau

norme în concordanţă cu necesităţile de consum atât ale producţiei, cât şi ale altor activităţi. Activitatea de normare a stocurilor mai presupune determinarea şi evaluarea corectă a unor posibile

52

diferenţe între o situaţie reală şi una prognozată astfel încât evoluţia reală a stocurilor să fie cât mai

apropiată cu obiectivele fixate.

Activitatea de normare a stocurilor trebuie:

să stabilească un nivel de serviciu care să acopere nevoile de alimentare continuă şi

complexă a proceselor de producţie;

să asigure un necesar de materiale raţional pentru celelalte activităţi desfăşurate în

unitatea prestatoare de servicii;

să fie astfel concepută încât să reprezinte acel element, riguros şi ştiinţific, de

asigurare a premiselor de desfăşurare normală a oricăreia dintre activităţile din unitatea

economică.

Complexitatea şi dificultatea normării stocurilor a impus respectarea unui minim de cerinţe

indispensabile şi nesubstituibile care se referă la:

cunoaşterea factorilor care influenţează gestionarea stocurilor: evoluţia cererii de

materiale, modificările în comportamentul furnizorilor şi în cerinţele beneficiarilor,

evoluţia generală a pieţei datorată acţiunilor concrete ale concurenţei;

asigurarea unor specialişti care să posede capacitatea de a utiliza o varietate de metode

de normare a stocurilor;

funcţionarea unui sistem informaţional care să permită vehicularea şi prelucrarea

unor informaţii necesare stabilirii normelor de stocuri.

Având în vedere modalităţile diferite de exprimare a stocurilor, respectiv exprimare în medii

lunare, în zile de acoperire sau zile de desfacere precum şi viteza de rotaţie a stocurilor, se poate apela

la mai multe metode de normare a stocurilor, caracterizate printr-o înaltă performanţă.

Modelele statistico-matematice fac parte din categoria metodelor prin care se poate asigura

optimizarea stocurilor. Modelele statistico-matematice şi-au demonstrat consistenţa ştiinţifică, iar în

timp au fost supuse unor continue şi importante perfecţionări.

Normarea stocurilor presupune stabilirea unor parametri de bază al căror nivel poate

explica ce cantităţi de materiale trebuie comandate în vedere aprovizionării şi care este perioada

sau chiar momentul optim în care trebuie lansate şi apoi onorate comenzile de aprovizionare.

Relaţiile de cauzalitate între cantităţile cu care se va aproviziona o unitate economică şi

intervalele de timp (numărul de reaprovizionări) la care trebuie realizate aceste aprovizionări sunt

evidenţiate cu ajutorul modelului Wilson-Whitin.

In condiţiile în care costurile de stocare şi aprovizionare sunt egale, pentru optimizarea

mărimii stocurilor cu ajutorul modelului Wilson-Whitin trebuie avute în vedere următoarele

variabile: costurile de lansare a comenzilor de aprovizionare (Cl) care la rândul lor cuprind

cheltuieli:

ocazionate de studierea pieţei;

necesare privind deplasarea salariaţilor în vederea realizării aprovizionării;

datorate întocmirii documentelor care însoţesc un proces de aprovizionare;

de control al materialelor;

ocazionate de analiza eşantioanelor de materii prime şi materiale.

Suma acestor cheltuieli va mai mică dacă mărimea comenzilor de aprovizionare va fi mai

mare;

costurile de depozitare numite şi cheltuieli de antrepozitare (Cs). Aceste cheltuieli

sunt diferite în funcţie de dimensiunea stocurilor şi se referă la: transport, manipulare,

depozitare propriu-zisă, degradare şi deteriorare a materialelor aflate în stoc precum şi la

costul capitalului necesar pentru procurarea materialelor.

Deoarece stocurile de materiale se epuizează prin trecerea lor în consum, cheltuielile de

stocare se stabilesc ca o medie a cheltuielilor din prima zi de constituire şi a celor din

ultima zi de existenţă a stocului. In acest fel costul pe unitatea de stoc (Cs) se corectează

cu coeficientul 0,5. Relaţia dintre caracterul variabil al stocului şi mărimea cheltuielilor de

antrepozitare (depozitare) este prezentată în figura următoare.

53

Notaţiile folosite în figura de mai sus sunt:

q - cantitatea de materiale intrată în stoc;

r - consumul de materiale din stoc;

I - perioada de consum a materialelor;

- durata de reaprovizionare.

necesarul anual din materialul de aprovizionat (N);

cantitatea optimă de aprovizionat sau lotul optim de reaprovizionat (n);

preţul unitar de aprovizionare (p).

Modelul Wilson-Whitin care optimizează mărimea stocului porneşte de la relaţia costului total

de formare a stocului, relaţie care este următoarea:

unde:

Ct - costul total de aprovizionare;

Cl - costul de lansare a aprovizionării;

N - necesarul de aprovizionat pe o

anumită perioadă de timp, de regulă un an;

n - cantitatea de aprovizionat (lotul

de reaprovizionare);

p - preţul de cumpărare a resursei

materiale;

Cs - costul de stocare (depozitarea,

antrepozitare).

"Minimul costului total" se obţine în punctul în care derivata întâi a costului total în raport cu

mărimea stocului este egală cu zero.

Conform relaţiei:

In continuare se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (y) şi intervalul dintre

aprovizionări (I). Relaţiile de calcul al acestor doi parametri sunt:

Notaţiile utilizate în relaţiile de mai sus sunt:

y - numărul de comenzi de aprovizionare;

N - necesarul de aprovizionat;

n - cantitatea de aprovizionat;

I - intervalul dintre aprovizionări;

Scr (stoc curent maxim)

Scr (stoc curent mediu. Se aplică un coeficient de 0,5)

scr (stoc curent minim)

Timp

Cheltuie

li d

e

antr

ep

ozitare

q

r

I

slslt Cpn

Cn

NCCC

2

0dn

dCtrezultă că:

s

l

Cp

NCn

2

n

Ny şi

N

TnI

54

T - numărul de zile calendaristice din perioada considerată; pentru un an T

este considerat 360 de zile.

Dacă se iau în considerare toate aceste elemente se obţine:

unde:

Ct - costul total de aprovizionare;

Cl - costul de lansare a aprovizionării;

n - cantitatea de aprovizionat,

I - intervalul dintre aprovizionări;

Cs - costul de stocare;

y - numărul de comenzi de aprovizionare;

N - necesarul de aprovizionat;

p - preţul unitar de aprovizionare.

pNyCIn

CC slt )2

(